vineri, 7 octombrie 2022

În visul meu am un cuțit în mână, de Ashley Winstead - Recenzie (Crime Club)

Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 384
Anul apariției: 2022
Traducere: Mihnea Arion 

Ashley Winstead scrie despre putere, ambiție, complicitate și iubire în lumea modernă. În plus, este pictoriță și fost profesor universitar. A absolvit Universitatea Vanderbilt cu o diplomă în Limbă engleză, scriere creativă și istoria artei, iar doctoratul l-a obținut la Southern Methodist University, unde a studiat beletristica secolului al XXI-lea, filosofia limbajului și politica formelor narative. Eseurile ei academice au fost publice în Studies in the Novel and Science Fiction Studies. Locuiește la Houston, în statul Texas, împreună cu soțul ei și cele două pisici.
„Mi-am descis porțile inimii. Durerea m-a inundat. Voisem atât de multe lucruri și le pierdusem pe toate. Ăsta era prețul.”
Șase prieteni. O reuniune. O crimă neelucidată. La zece ani de la absolvirea facultății, Jessica Miller și-a planificat minuțios întoarcerea triumfală la Universitatea Duquette. Cu toții o să vadă o femeie încrezătoare, frumoasă, lipsită de griji – nici urmă de fata a cărei lume, ale cărei prietenii, au fost fracturate definitiv de uciderea lui Heather Shelby în ultimul an de facultate. Însă nu toți sunt dispuși să lase uitării ce s-a întâmplat. Cineva dorește cu disperare să-l identifice pe criminal. Când Jessica, Mint, Courtney, Coop, Frankie și Jack se întâlnesc din nou, măștile perfecte cad rând pe rând, dezvăluind straturi care ar fi trebuit să rămână ascunse pe veci. Cât de bine se cunoșteau între ei, de fapt? Ce taine cumplite ascunde fiecare? Ce s-a întâmplat, de fapt, în noaptea crimei? Un thriller psihologic alert, o poveste emoționantă despre iubiri și trădări, despre speranțe și secrete, despre ambiții și neîmpliniri, despre nevinovăție și cruzime, cu un final absolut năucitor.
„(...) Cred că o parte din mine simțea, chiar și atunci, că niciodată nu va fi mai bine de atât. Cred că o parte din mine simțea, chiar și acolo, în triumful nostru, în începutul nostru sălbatic și perfect, micile semințe ale distrugerii noastre.”
Bun, înainte de toate vreau să spun că așteptam de ceva timp traducerea acestei cărți, de când am văzut că unei prietene pasionate de genul thriller i-a plăcut enorm; și m-am bucurat nespus când am văzut că, efectiv pe neașteptate, prietenii de la Crime Scene Press au tradus-o în sfârșit. De altfel, și traducerea este foarte bună. Acum, revenind la carte, pot să spun doar că e printre singurele (din ultimul an) cărți pe care le-am citit dintr-un foc: am luat-o în mână și n-am mai putut s-o las deoparte: am citit și am citit și, pe bune, fiecare cliffhanger de la sfârșitul unui capitol m-a făcut să nu o pot lăsa deoparte. Voiam fix în acele momente să aflu ce urmează să se mai întâmple, încotro se îndreaptă lucrurile și cum, în cele din urmă, are să se sfârșească totul. Sfârșitul?! Mda, merci, Winstead, că ai putut să fii atât de inspirată încât să mă faci să cred că, de fapt, lucrurile stăteau cu totul și cu totul altfel. Da, În visul meu am un cuțit în mână chiar mi s-a părut a fi un thriller genial, și spun asta bazându-mă pe faptul că în ultima vreme, pe bune, chiar n-am mai citit un thriller care să mă țină captiv cap-coadă, care să se joace cu mintea mea și care, în fine, să-mi satisfacă toate așteptările pe care le am de la un thriller, astfel încât să îl cataloghez drept „foarte bun”: personaje faine (bifat), acțiune complexă (bifat), dinamică (dublu-bifat, de fapt), intrigă sănătoasă (bifat și asta), sfârșit nebunesc (mda, merci încă o dată, Ashley), dar și acel strop de profunzime de care am mai vorbit pe blog (bifat, pentru că, sincer, chiar am găsit foarte multe fragmente care mi-au plăcut, pe care autoarea a reușit să le întrepătrundă într-o carte, în esență, thriller).
„Amintirile sunt lucruri puternice.
Însă - iar asta e important, susținea terapeutul meu - la fel sunt și spațiile întunecate. Lucrurile pe care alegi, în mod conștient sau nu, să le reprimi. Întotdeauna există lucruri de care ai nevoie să te protejezi. Cele din categoria prea mult: prea terifiante, prea rușinoase, prea devastatoare. Lucrurile pe care, dacă le-ai lăsa, ar amenința însăși esența a ce ar trebui să reprezinți.”
Romanul de față poate n-are o premisă neapărat originală - se dă un grup restrâns de prieteni care nu s-au mai văzut de ceva ani, se dă o crimă, se dau secrete, se dau situații și tralalala. Totuși, totul a fost atât de bine creat, atmosfera splendidă, tensionată, înăbușită, totul a fost fiert la foc mic încât n-am putut să nu resimt aproape fizic, pe bune, toată această „presiune întunecată”. O acțiune sucită, aș putea spune, pentru că ajungi să-ncerci să ții un anumit fir al poveștii, începi să te gândești care-i vinovatul, dar apoi îți dai seama că nu, n-ai avut deloc dreptate. Cartea are o anume stratificare, întrucât cei șase prieteni sunt nevoiți să ia în considerare că unul dintre ei este, într-adevăr, vinovat de moartea lui Heather. Dar ce s-a întâmplat, de fapt, cu această Heather? Și ce să mai crezi în momentul în care, aparent, cam oricine ar fi avut ceva de împărțit cu ea, iar socoteala s-a soldat cu moartea ei? Mda, nu mai crezi nimic, fiindcă nu are niciun sens. Deși Jessica Miller este protagonista, iar cartea este scrisă la persoana întâi, reușim prin intermediul ei să aflăm câte ceva și despre ceilalți. Pe măsură ce foarte rapid te-apropii de punctul culminant, nu poți să nu-i suspectezi efectiv pe fiecare dintre ei. N-ai cum! Vorbim, în orice caz, despre un grup în care fiecare are un secret de ascuns, în fiecare se dovedește a avea interese și a ajuns la un anumit nivel în viață - dar cu ce preț? Incestuoși, imperfecți, ingenioși, mincinoși, simpli, îndreptățiți, cu defecte și cu calități, toți făcând parte dintr-un grup mai mult sau mai puțin omogen. Chiar mi-au plăcut personajele, deși recunosc că, la un moment dat, am început să simt o repulsie față de unele. Dar asta nu înseamnă decât că Ashley Winstead a reușit să le construiască foarte bine, să le facă să fie convingătoare pentru cititori. Într-un thriller, chiar înseamnă mult!
„Se pare că adevăratul sine e o țesătură alcătuită din lumină și întuneric. Viața pe care ai trăit-o în lumina soarelui și viața din umbră, care se întinde sub suprafața minții tale ca o adâncă lume subacvatică, exercitând o putere invizibilă. Ești o poveste vie, care respiră, alcătuită din momentele pe care le prețuiești, înșirate unul după altul, și din cele pe care le ascunzi. Momentele care par pierdute.
Până în ziua în care ies la iveală.”
În visul meu am un cuțit în mână este o carte pe care aș recomanda-o oricui - nu doar celor care nu au mai citit thriller până acum, ci în special pasionaților. Repet, s-ar putea să nu vi se pară prea autentică intriga și punctul de plecare, însă modul în care a evoluat totul chiar este satisfăcător. Da, am mai găsit ideea aceasta cu grupul de prieteni, reuniuni, cadru limitat al acțiunii, punct din care interesul principal îl face direcția în care o vor lua lucrurile. La această carte, chiar susțin că dinamica a fost una nu bună, ci foarte bună, deoarece m-a captivat, iar asta contează cel mai mult. Secrete care ies la iveală, lucruri total neașteptate, întâmplări bizare, conflicte care nu credeai că ar fi existat - încetul cu încetul, ce iese la lumină se dovedește a fi de-a dreptul ieșit din comun. Răsturnările de situație sunt la ele acasă, să zic așa, și chiar mi-a plăcut mult modul în care a fost scrisă cartea, registrul profund pe alocuri, dar fără a face compromisuri în crearea unei tensiuni palpabile, incisive. Personajele, iarăși, chiar mi s-au părut credibile, fiecare cu dramele și luptele sale interioare. Că, na, cam așa-i viața de liceu - ah, da, fiindcă nu cred că am menționat, ideea este că această crimă s-a petrecut pe perioada liceului, și aici luăm în calcul și lucruri precum concurența, dorința de popularitate și de a ieși în comun, dar și drama care ar putea să se nască din toate aceste imposibilități. În cartea asta, toată lumea joacă un rol important, însă cel mai important este că toată lumea are secrete care, cândva, vor ieși la iveală. Iar acel moment are să fie mult mai aproape decât ar putea-o crede.
„Asta ascundea golul de memorie. Pierderea cunoștinței, hăul întunecat: două mecanisme de apărare (...). Totul avea sens. Tăieturile și sângele pe care le găsisem în dimineața următoare pe mine. Certitudinea ciudată că făcusem ceva de neiertat. Ei bine, iată-l aici, adevărul dezgropat în sfârșit din întuneric. 
Am omorât-o.”
Legat de stilul lui Ahsley Winstead, este exact ce trebuie pentru un thriller bun - rapid, dinamic, fără să te plictisească, fără descrieri care ar putea ușor părea inutile și enervante. Totul merge foarte rapid, încât nici nu îți dai seama cum trec paginile și cum ajungi la sfârșitul lor. Eu chiar am fost foarte rapid prins de lectură și, după cum am zis, n-am mai putut lăsa cartea din mână până când nu am terminat-o. Chiar merită să-i dați o șansă, în special dacă vă pasionează genul. De altfel, chiar am observat că foarte multe persoane așteptau această carte, asta în urma reacțiilor pe care le-am primit după ce am postat-o la story pe Instagram. De asemenea, are și un rating foarte bun pe Goodreads, medie a unui număr destul de mare de voturi. Chiar v-o recomand cu mare încredere, știu că o să vă placă sau, cel puțin, că o să fie o lectură antrenantă, într-o mare de titluri care continuă să apară, care promit multe și care, în cele din urmă, oferă prea puțin. Romanul lui Ahsley Winstead, dincolo de a fi un thriller bun, are și pasaje care, sincer, sunt profunde și care se potrivesc de minune în decorul acesta narativ - personaje credibile care, alcătuite din lumini și umbre, uneori își pierd rațiunea și fac lucruri pe care, poate, le regretă pentru tot restul vieții; iar mobilul crimei este, deseori, incredibil.
„Adevărul împotriva căruia luptasem zece ani îmi răsuna acum în cap.”
Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Ashley Winstead, În visul meu am un cuțit în mână, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!

joi, 29 septembrie 2022

Pasărea cu piept roșu (Harry Hole, #3), de Jo Nesbø - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 624
Anul apariției: 2019
Traducere: Lorena Mihăieș

Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor și economist, precum și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 50 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase premii internaționale, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Jo Nesbø este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry Hole, Snomannen, a fost realizat filmul Omul de zăpadă, iar romanul Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei, au apărut romanele Fiul, Vânătorii de capete, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, Regatul, precum și primele opt volume din seria Harry Hole: Liliacul, Cărăbușii, Pasărea cu piept roșu, Nemesis, Steaua diavolului, Mântuitorul, Omul de zăpadă, Leopardul.
    „Soldații răniți, cu trupurile lor mutilate și sufletul zdrobit, le aduceau și lor războiul. La început, le ascultase poveștile convinsă fiind că, cu puterea ei spirituală și credința ei, îi putea ajuta să nu mai simtă cât de nenorociți erau. Totuși, păreau că vorbesc cu toții despre acela și coșmar, despre cât de mult poate și trebuie să îndure omul pe pământ, despre degradarea ce vine din simplul fapt că vrei să trăiești.”
O poveste zguduitoare despre crimă și trădare, care pendulează între câmpurile de luptă din al Doilea Război Mondial și capitala Norvegiei din zilele noastre. Detectivul Harry Hole a făcut o eroare profesională și, drept pedeapsă, a fost însărcinat cu misiuni monotone de supraveghere. În timp ce monitorizează activitatea grupurilor neonaziste din Oslo, Hole este atras într-o poveste misterioasă, cu rădăcini adânci în trecutul întunecat al Norvegiei, când unii membri ai guvernului au colaborat voluntar cu Germania nazistă. Șaizeci de ani mai târziu, această pată neagră nu vrea să se șteargă – iar soldații bătrâni care au supraviețuit cândva unei crâncene ierni rusești încep să fi e omorâți unul câte unul. Ghidat de propria conștiință încărcată și de sentimentul de vină, celebrul detectiv furios, alcoolic și cu un trecut nu tocmai curat, descifrează plăsmuirile unei minți criminale perverse. În jurul lui Hole începe rapid să se țeasă o conspirație îngrozitoare… iar cea mai întunecată oră din istoria Norvegiei pare că abia urmează.
„Doar cei morți scapă neatinși.”
Pasărea cu piept roșu, al treilea volum din seria care urmărește aventurile de detectiv ale lui Harry Hole, este prima din serie căreia i-am dat cinci steluțe. Primelor două le-am dat, fiecăreia, patru. De ce? Pentru că acest volum a fost pur-și-simplu-mult-prea-bun-un-adevărat-tur-de-forță-și-Dumnezeule-nici-nu-știu-cum-au-trecut-peste-șase-sute-de-pagini. Doamne, ce mult mi-a plăcut! De fapt, cred că abia în acest volum și-a permis Jo Nesbø să dea tot ce poate în ceea ce privește acțiunea, intriga, modul în care s-a desfășurat totul: în primele două, abia am reușit să facem cunoștință cu domnul Harry Hole, un personaj efervescent pe care îl ador de mor. S-ar putea, fără să exagerez când zic asta, ca Jo Nesbø să fie cel mai tare și fain scriitor scandinav când vine vorba de literatură de acest gen, crime, thriller, și spun asta bazându-mă pe faptul că, de-a lungul anilor, am citit ceva cărți semnate de dumnealui. Și, pe lângă toate astea, nu pot să nu fac o recenzie a unei cărți de-ale sale fără să menționez că Regatul (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) rămâne una dintre cele mai bune și complexe cărți thriller citite ever. Totuși, în fiecare carte scrisă de Jo Nesbø pe care o citesc regăsesc același lucru: o grijă extraordinar de mare față de personaje și o atenție sporită modului în care acestea „cresc în fața cititorului”, se dezvoltă. Pentru mine, Jo Nesbø chiar este un maestru al acestui gen literar!
„- Mulți oameni cred că binele și răul sunt două lucruri absolut fixe. Ceea ce e greșit, fiindcă ele se schimbă de-a lungul timpului. Treaba istoricului e în primul rând să găsească adevăr istoric, să vadă ce zic sursele și să prezinte faptele obiectiv și impersonal. Dacă istoricii ar emite judecăți privind prostia umană, munca noastră ar fi ca niște fosile pentru cei care vin după noi - rămășițe ale credințelor din acele vremuri.”
Revenind la volumul de față, acesta implică naziști, oh, da, și de-aici lucrurile deja devin interesante. Avem și o și câteva povești de dragoste (sau încercări) interesante, emoționante, ceva ofițeri de poliție cam corupți (rușinică!), și o evocare pur și simplu formidabilă a vremurilor de război, pe frontul rusesc, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Jo Nesbø m-a ținut captiv de la prima până la ultima pagină, iar partea războiul mi-a plăcut chiar mult, mult de tot, pentru că n-a avut urmă de înfrumusețare, ci a fost extrem de convingător totul: războiul, exact așa cum este el, fără a fi nuanțat în mod eroic. Spre deosebire de celelalte două volume anterioare, acesta de față a ieșit în evidență datorită intrigii complexe. De fapt, chiar mi-a zis cineva că dacă, până acum, mi-au plăcut primele două volume din serie, „stai să vezi când ajungi la Pasărea cu piept roșu”! Și chiar așa a fost, mi-a plăcut de l-am dat gata (și are peste 600 de pagini) într-o zi și ceva. Vorbind de intrigă, evident, lucrurile se dovedesc a fi mult mai complexe decât nu ar părea - întorsături de situație, personaje neașteptate, răspunsuri care te izbesc (te-ntrebi cum de a fost posibil ca autorul să se gândească, de fapt, la așa ceva). Recunosc, sfârșitul m-a lăsat în aer și legenda spune că încă sunt în cădere, mai ales că, după părerea mea, ar da undă verde unui alt volum (să vedem ce se-ntâmplă în al patrulea, că nu mai pot de nerăbdare).
„(...) Apoi, totul se sfârși și simți aroma pământului umed de sub el și știu că era în viață.”
Al treilea roman care îl are drept protagonist pe Harry Hole surprinde o poveste foarte complexă - o alternanță constantă între vremurile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și începutul secolului XXI. O fascinantă poveste dintre un soldat norvegian rănit care ajunge în spital și se îndrăgostește de o frumoasă asistentă, efectele legăturii dintre aceștia răsfrângându-se, în mod neașteptat, asupra acțiunilor  care vor avea loc cu zeci de ani mai târziu. În prezentul acțiunii, care surprinde anii 2000, Harry Hole, inspectorul detectiv din Oslo, este implicat într-o anchetă care vizează neonaziștii ce activează în capitala Norvegiei, Oslo. Cu siguranță planurile acestora nu sunt dintre cele mai pacifiste, iar în timp ce Harry Hole încearcă să-și dea seama ce pun aceștia la cale, cele două povești se întretaie, se ciocnesc, iar de-aici acțiunea o ia în direcții de-a dreptul neașteptate. Punctul culminant al acțiunii este fascinant, iar acțiunea, practic, este prezentă în fiecare capitol, la fiecare pagină. Într-un roller coaster de întâmplări, întorsături de situații, palpitații și tensiune, cu siguranță oricine apreciază romanele thriller, polițiste, crime, va aprecia și seria Harry Hole - de fapt, cred că Pasărea cu piept roșu ar putea fi citită drept carte de sine stătătoare, asta dacă nu puneți preț, neapărat, pe personaje. 
„Bărbatul din fața garajului se întoarse. Părea că se uită chiar în direcția bătrânului. Era el, fără îndoială. Aproape că intra complet în raza lunetei. Ceața începea să se risipească din mintea bătrânului. Își ținu răsuflarea și crescu presiunea pe trăgaci, încet și calm. Trebuia să-l lovească din primul foc pentru că era întuneric beznă dincolo de cerul de lumină de la garaj. Timpul îngheță. Bernt Brandhaug era un om mort. Mintea bătrânului era extrem de limpede acum.”
Mă voi opri aici din recenzarea cărții deoarece, iarăși, simt că am spus prea multe fără să fi spus, de fapt, nimic. Nu obișnuiesc să vorbesc, în general, despre intrigă, acțiune, cum se desfășoară lucrurile, și nici n-am chef să scriu rezumate (nici n-ar avea, de altfel, rost). În schimb, încerc să surprind (sper eu cât mai bine) modul în care m-am raportat eu la lectură, cum m-a făcut să mă simt, cât de mult mi-a plăcut și de ce, în cele din urmă, recomand o anumită carte. Așadar, dacă rezonați cu lecturile mele, dacă sunteți de părere că acest volum v-ar plăcea, atunci chiar merită să-i dați o șansă (și, în general, să dați o șansă oricărei cărți scrise de Jo Nesbø). Pentru că autorul chiar știe ce face, stăpânește foarte bine psihologia personajelor, iar când vine vorba de acțiune, ei bine, abordează subiecte dintre cele mai interesante, transformându-le în intrigi magistrale. Abia aștept să citesc și cel de-al patrulea volum! Până atunci, să aveți lecturi plăcute și cu spor!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jo Nesbø, Pasărea cu piept roșu, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu!

duminică, 18 septembrie 2022

Ispită (Wicked, #1), de Jennifer L. Armentrout - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: LedaEdge
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 400
Anul apariției: 2022
Traducere: Dorina Tătăran 

Jennifer L. Armentrout este o autoare americană de romane din categoria young adult. Este o scriitoare foarte prolifică - potrivit declarațiilor sale, scrie vreme de minimum 8 ore zilnic. Seria LUX, publicată în România de Editura Corint, în colecția LedaEdge, este inclusă pe lista bestseller-urilor New York Times. La Editura Corint au mai apărut și cărțile: Ispită, Cea mai întunecată stea, Întoarcerea, Puterea, Lupta, Profeția, Semipur, precum și toate cărțile din seria LUX, plus nuvela Umbre din aceeași serie. Este o autoare foarte cunoscută, ale căror volume s-au vândut în milioane de exemplare, fiind deseori inclusă pe lista bestseller-urilor New York Times.
„Ordinul era familia mea. Și nu regretam nimic din ce fusesem nevoită să fac sau la ce renunțasem. Chiar dacă cei mai mulți oameni habar n-aveau ce făceam eu și Ordinul, chiar mă ocupam de ceva de mare însemnătate (...).”
Lucrurile sunt pe cale să o ia razna în New Orleans! Ivy Morgan, în vârstă de 22 de ani, nu este deloc o studentă obișnuită. Ea și alții ca ea știu că oamenii nu sunt singurii care străbat Cartierul Francez în căutare de distracție... și de mâncare. Datoria pe care o are față de misteriosul Ordin este sacră. La urma urmei, cu patru ani înainte, Ivy a pierdut ce avea mai de preț – părinții și iubitul – din pricina elfilor, creaturile fantastice pe care a jurat să le vâneze până la una și să le pedepsească. Ren Owens este ultima persoana căreia Ivy ar vrea să-i îngăduie să-i tulbure viața. Tânărul e înalt și fermecător, cu ochi verzi ca smaraldele și un zâmbet care cu siguranță a lăsat nenumărate inimi frânte în urmă. În plus, are abilitatea ciudată, aproape nefirească, de-a o face pe Ivy să tânjească după tot ce are el de oferit. Dar să-l lase să-i pătrundă în suflet este aproape la fel de periculos ca vânătoarea nocturnă de ucigași cu sânge-rece. Pierderea băiatului pe care l-a iubit în adolescență aproape a distrus-o, dar pasiunea care se înfiripă între Ivy și Ren este de netăgăduit. În adâncul sufletului, tânăra vrea și are nevoie de mai mult decât de a-și face datoria și a trăi cu spaimele trecutului. Totuși, pe măsură ce se apropie de Ren, Ivy își dă seama că nu este singura care ascunde secrete cumplite ce, odată aflate, ar putea spulbera legătura fragilă dintre ei. Există ceva ce Ren nu-i dezvăluie, iar ea nu reușește să decidă ce îi pare mai periculos. Să fie ființele misterioase care amenință să distrugă orașul sau bărbatul care i-a cucerit pe neașteptate inima?
”- Exista o vrajă care contura trecerile spre Lumea de Dincolo, o vrajă creată de cei care, am presupus noi, erau regele și regina lumii lor. Când au fost create trecerile, au fost făcute cu posibilitatea de a fi închise și deschise (...).”
Well, ce a început drept o căutare a unei cărți cu scene „dintr-alea” (smut se numește, asta din câte știu), s-a transformat rapid într-o aventură de-a dreptul fascinantă din care nu am putut ieși decât după ce, ei bine, am terminat cartea în totalitate. Pe bune, a fost una dintre singurele cărți pe care le-am citit cap-coadă, într-o singură repriză, în ultimele luni. Deoarece m-a cucerit în totalitate acțiunea, personajele mi-au plăcut maxim și chiar dacă am observat o anumită „redundanță” în demersul firesc al acțiunii, pot spune că, într-adevăr, chiar am avut parte de lectura pe care o așteptam. Bun, ideea e că eu nu-s tocmai un fan al genului fantasy, și nu vă bazați pe mine atunci când recomand o carte aparținând acestui gen. Spun asta pentru că știu foarte multe persoane care chiar citesc fantasy foarte des și, astfel, au grade de comparație - prin urmare, au considerat că Ispită este o carte destul de basic. Însă pentru mine, care nu prea abordez acest gen, această carte chiar a fost ceva total neașteptat - acțiune, intrigă, întorsături de situație, personaje faine și o dinamică de la bun început extrem de bine conturată. Și, evident, n-am să mai zic nimic de scenele acelea pe care le-am tot căutat de vreo câteva șapte-opt cărți încoace.
„- Pariez că ai o gură dată naibii, opusul dulceții ăleia. O să fie dificil să ajung la ea, iar tu o să te împotrivești până la capăt, dar, după ce ajung la ea, o să fie plăcut. Avea chipul angelic și un zâmbet de băiat rău. Începeam să urăsc zâmbetul acela, pentru că… mă rog, pentru că!”
Ispită chiar a fost un volum care mi-a plăcut mult, mult de tot. În sine, ideea chiar e foarte interesantă, deși parcă am regăsit-o și în alte volume ale autoarei. Nu în aceeași formă, normal, dar în aceeași idee. Prin urmare, n-am să vorbesc despre acțiunea cărții, fiindcă puteți citi toate aceste lucruri în descrierea de pe coperta a patra a cărții, dar am să menționez, totuși, că a avut un punct de plecare chiar interesant. Bineînțeles, pe parcurs lucrurile s-au dovedit a fi mult mai complexe, și într-o măsură mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu un univers fantasy în care există cluburi și pizzerii și alte chestii de-acest gen. Din câte am auzit, se cheamă urban fantasy, nu? Sau ceva de genul acesta. M-a mai atras și ideea asta de creaturi din altă lume care se-ascund „printre muritorii de rând”, și, în fine, trecând peste asta, chiar cred că lumea din roman a fost construită super bine. Nu pot să nu apreciez, de fapt, că cel mai mult la această carte mi-au plăcut personajele, relațiile dintre ele: replici emoționante, trăiri intense, pasiuni înflăcărate și replici amuzante care chiar m-au făcut să râd. Există în roman o mică creatură, un prieten incognito de-al lui Ivy care este un deliciu absolut!
„Totuși, există o fisură în creația lor – ceva care ar putea deschide toate trecerile, din toată lumea, și nu am mai putea să le închidem niciodată. Niciodată, Ivy!”
De asemenea, și modul în care a evoluat totul m-a făcut să nu mă pot desprinde de carte. Situații tensionate, neașteptate, întorsături bruște, un univers magic foarte bine dezvoltat care-i oferă autoarei premisele unei acțiuni complexe. Istorie, magie, pericol, descoperiri, conflicte și moarte. Sincer, încetul cu încetul, încep să cred că-mi place tot mai mult genul fantasy, fiindcă mi se pare că într-un astfel de univers nu există limite, nu există reguli și totul - absolut totul - este posibil fără a avea nevoie de vreo „justificare rațională”. V-am spus, eu nu am un etalon anumite când vine vorba de acest gen (deși, sincer, până acum cel mai mult mi-au plăcut cărțile scrise de către Elizabeth Lim - Șase cocori stacojii este una dintre cele mai bune cărți fantasy, dacă nu chiar cea mai bună, citite în acest an; recenzia, în caz că vă interesează, o găsiți AICI), dar pot să apreciez un fantasy bine scris, cu o intrigă autentică și cu o dinamică care mi-a fost pe plac. Da, nu m-a plictisit nimic la această carte, și totul mi s-a părut bine dozat, echilibrat, fără a face exces de anumite scene sau idei. Și, finally, am citit o carte care avea scene dintr-alea fierbinți și nebunești - da, chiar căutam o carte de genul!
„(...) Salvam vieți. Dar când voiam, eram o ninja dată naibii!”
În cele din urmă, chiar nu știu ce-aș mai putea spune. Pot doar s-o recomand celor care nu obișnuiesc să abordeze genul fantasy dar care vor să iasă din zona de confort (deși, my friend, se numește „zonă de confort” pentru un motiv evident, nu?) și să citească și altceva. Chiar e un fantasy fain, lejer, cu acțiune convingătoare și cu personaje delicioase, replici amuzante și o dinamică care te ține captiv și te face să vrei să afli, mai rapid, care-i faza și încotro vor merge toate. Abia aștept să citesc și celălalt volum, deși, sincer să fiu, eu nu-s un mare fan al seriilor. Oricum, nu simt că voi uita ceva important până va apărea următorul volum, întrucât acțiunea nu este așa de „complicată”, iar fantasy-ul nu este atât de high încât să uiți întâmplări cheie, elemente care se dovedesc a fi esențiale pentru a înțelege continuarea sau altele de acest gen. Sper să fie tradusă cât mai curând și, între timp, chiar mai am încă o carte scrisă de autoare (cred că volumul întâi din altă serie) la care aș vrea să ajung cât mai repede posibil. Pentru că-s lecturi interesante, faine, lejere - de care, uneori, chiar mai avem nevoie, în special după un roman care ne-a solicitat mai mult și, implicit, ne-a dat lumea peste cap. 

sâmbătă, 17 septembrie 2022

The Death of Vivek Oji, de Akwaeke Emezi - Recenzie

EdituraRiverhead Books
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 248
Anul apariției: 2020

Akwaeke Emezi s-a născut în Umuahia și a crescut la Aba, în Nigeria. În 2018, a fost pe lista „5 sub 35” a National Book Foundation, iar romanul ei de debut, Apă dulce (Freshwater, 2018), a fost nominalizat la Lambda Literary Award și Women's Prize for Fiction 2019, marcând o premieră în istoria acestuia, ca primul roman scris de o persoană trans non-binară selecționat vreodată. Tradus în 8 limbi, Apă dulce a fost nominalizat la premii literare prestigioase: Center for Fiction's First Novel Prize, PEN/Hemingway Award, Carnegie Medal of Excellence, The Brooklyn Public Library Literary Prize, The Wellcome Prize, the Aspen Words Literary Prize, și numit ,,Cea mai bună carte a anului" de către New Yorker, NPR, the Chicago Public Library și Buzzfeed. Primul roman young adult al lui Emezi, PET, este de asemenea apărut deja, iar cel de-al doilea roman literar, The Death of Vivek Oji, a fost publicat în anul 2020. Povestirea lui Emezi Who is like God a câștigat Commonwealth Short Story Prize for Africa. Ca artist video, Emezi a luat o bursă Global Arts Fund în 2017, iar proiectul său The Unblinding a rămas accesibil publicului în Harlem, din 2016 până în prezent.
“I'm not what anyone thinks I am. I never was. I didn't have the mouth to put it into words, to say what was wrong, to change the things I felt I needed to change. And every day it was difficult, walking around and knowing that people saw me one way, knowing that they were wrong, so completely wrong, that the real me was invisible to them. It didn't even exist to them. So: If nobody sees you, are you still there?”
Raised by a distant father and an understanding but overprotective mother, Vivek suffers disorienting blackouts, moments of disconnection between self and surroundings. As adolescence gives way to adulthood, Vivek finds solace in friendships with the warm, boisterous daughters of the Nigerwives, foreign-born women married to Nigerian men. But Vivek’s closest bond is with Osita, the worldly, high-spirited cousin whose teasing confidence masks a guarded private life. As their relationship deepens - and Osita struggles to understand Vivek’s escalating crisis - the mystery gives way to a heart-stopping act of violence in a moment of exhilarating freedom. Propulsively readable, teeming with unforgettable characters, The Death of Vivek Oji is a novel of family and friendship that challenges expectations - a dramatic story of loss and transcendence that will move every reader. 
“Fresh starts were good; that separateness was where you could feel yourself, where you could learn who you were apart from everyone else.”
Nu este primul meu contact cu această autoare pe care am descoperit-o după ce am citit Apă dulce, apărută la noi la prietenii de la Editura Vellant, colecția Endorfiction (și, de altfel, una dintre cele mai bune cărți citite anul trecut; dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Tot de la Emezi am citit și PET (recenzia AICI), iar cea mai recentă carte citită a fost aceasta, The Death of Vivek Oji, apărută și la noi în traducere la Editura Curtea Veche; o carte de la care aveam așteptări foarte, foarte mari, având în vedere cât de mult îmi place autoarea. Și nu doar că mi-a satisfăcut așteptările, dar le-a și întrecut. Fără să exagerez, cred că vom auzi foarte, foarte multe despre Akwaeke Emezi în viitor, deoarece are una dintre cele mai autentice voci ale literaturii mondiale. Pe lângă toate acestea, pe lângă harul pe care îl are în a scrie, abordează și subiecte dintre cele mai sensibile, actuale, cum ar fi identitatea de gen, toate conflictele interioare pe care le trăiesc aceste persoane și, implicit, oferă reprezentarea atât de necesară în literatura noastră. The Death of Vivek Oji este o carte pe care am devorat-o și pe care mă bucur că am citit-o în limba engleză, deoarece chiar știu că anumite fragmente nu ar fi avut același înțeles (sau, de fapt, același impact) dacă aș fi încercat să le traduc în limba noastră.
“If this story was a stack of photographs - the old kind, rounded at the corners and kept in albums under the glass and lace doilies of center tables in parlors across the country -  it would start with Vivek’s father, Chika. The first print would be of him riding a bus to the village to visit his mother; it would show him dangling an arm out of the window, feeling the air push against his face and the breeze entering his smile.”
Totul începe când Vivek Oji este găsit mort de către mama sa, dar romanul nu are premisele unui thriller, chiar dacă așa ar suna. OK, este destul de interesant să afli ce s-a întâmplat, de fapt, cu Vivek Oji, însă lucrurile sunt mult mai complicate, dacă aș putea spune așa. Emezi a scris un roman ale cărui premise reverberează adânc în societatea noastră - discriminarea, violența, inadaptarea, gândul că „ești greșit” și că „nu e normal” ceea ce faci. Nu știu, și în celelalte cărți chiar am găsit aceeași idee, aceeași abordare foarte sensibilă a unor „tabuuri” din societatea noastră. După părerea mea, Emezi are curajul și determinarea de a scrie despre anumite lucruri care, în esență, ar putea fi considerate deplasate. Tocmai din acest motiv - și, în special, pentru că scrie atât de bine - chiar cred că Akwaeke Emezi are șanse mari să câștige premii literare importante. Se diferențiază foarte mult (și într-un sens bun) de majoritatea autorilor contemporani pe care i-am citit. Citind-o, chiar îți dai seama că unii oameni au un anumit har în a scrie, își investesc tot sufletul în poveștile pe care le creează și dețin ceea ce aș numi „o forță a cuvintelor”, o intensitate anume cu care își trăiesc poveștile și creează personajele.
“If you didn't tell other people, was it real or was it just something the two of you were telling yourselves?”
The Death of Vivek Oji a fost o carte pe care am citit-o rapid, deși în engleză, chiar dacă aș fi vrut să-i acord mai mult timp, pentru a mă bucura mult mai mult de lecturarea ei. N-am putut. Pe lângă faptul că am fost curios să văd ce s-a întâmplat cu adevărat și care au fost motivele, m-am îndrăgostit de modul în care scrie, de personajele complexe, frumos create. Pe lângă toate acestea, trebuie să recunosc că și povestea a avut ceva destul de bizar în ea, ceva ce, sincer, n-am mai întâlnit până acum. După cum am spus, mulți ar putea considera chiar greșit ceea ce s-a întâmplat în carte, dar eu nu am simțit nici măcar pentru un moment acest lucru - dimpotrivă, mi-am dat seama că aceste lucruri se întâmplă, persoanele care duc astfel de conflicte interioare chiar există, astfel de înclinări sunt absolut firești, normale, și nu ar fi nimic de judecat sau de tras la răspundere. De fapt, cine aș fi eu să împart judecata, dreptatea și nedreptățile acestei lumi? Nu-i așa? Ei bine, Emezi reușește să păstreze un ton sublim în ceea ce privește proza și pentru ceea ce pledează. Dacă veți citi Freshwater, veți vedea că are o direcție care tinde să fie autobiografică, chiar dacă e și multă ficțiune. Emezi este, într-adevăr, un etalon al literaturii noastre contemporane, mai ales când vine vorba de cărți cu subiecte tabu și, evident, autentice.
“I often wonder if I died in the best possible way - in the arms of the one who loved me the most, wearing a skin that was true.”
N-am să spun mai multe despre acastă carte, decât faptul că v-o recomand cu mare încredere. După cum am zis și mai sus, a apărut și la noi, în traducere la Editura Curtea Veche. Eu am citit-o în engleză, deoarece nu zic că nu mă așteptam să apară și la noi, dar nu mă așteptam totuși să apară chiar atât de rapid. Totuși, nu regret faptul că mi-am achiziționat-o și citit-o în engleză, pentru că știu că m-am putut bucura mult mai mult de autenticitatea cu care Emezi scrie. Plus că, sincer să fiu, îmi place mult mai mult coperta acestei versiuni, decât cea de la noi. În fine, nu-i vorba despre copertă pe cât este vorba despre conținutul cărții. Sunt sigur că, dacă i-ați dat o șansă, veți fi la fel de surprinși cum am fost și eu când am citit-o: nu neapărat pentru poveste (chiar dacă este o poveste dramatică, profundă, plină de pasaje emoționante și fragmente memorabile), cât pentru modul în care, de fapt, scrie Emezi, și curajul pe care îl are pentru a aborda astfel de subiecte pe care le tratează cu o delicatețe uimitoare, chiar dacă, uneori, sunt de-o violență ieșită din comun. Și este vorba nu despre o violență fizică, cât despre un triggering cognitiv, psihic. Așa, de fapt, îți dai seama cât de multă nevoie avem de cărți care să abordeze subiecte serioase și care să fie o reprezentare fidelă a anumitor realități din jurul nostru.

I'm Thinking of Ending Things, de Iain Reid - Recenzie

EdituraGallery/Scout Press
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 240
Anul apariției: 2017 

Iain Reid is the author of two critically acclaimed, award-winning books of nonfiction. His debut novel, I'm Thinking of Ending Things, was an international bestseller, and was translated into more than a dozen languages. Oscar-winner Charlie Kaufman is writing and directing the film adaptation for Netflix. Foe is Reid's second novel. Now a Netflix original movie, this deeply scary and intensely unnerving novel follows a couple in the midst of a twisted unraveling of the darkest unease. You will be scared. But you won’t know why… I’m thinking of ending things. Once this thought arrives, it stays. It sticks. It lingers. It’s always there. Always. Jake once said, “Sometimes a thought is closer to truth, to reality, than an action. You can say anything, you can do anything, but you can’t fake a thought.” And here’s what I’m thinking: I don’t want to be here. In this smart and intense literary suspense novel, Iain Reid explores the depths of the human psyche, questioning consciousness, free will, the value of relationships, fear, and the limitations of solitude. Reminiscent of Jose Saramago’s early work, Michel Faber’s cult classic Under the Skin, and Lionel Shriver’s We Need to Talk about Kevin, “your dread and unease will mount with every passing page” (Entertainment Weekly) of this edgy, haunting debut. Tense, gripping, and atmospheric, I’m Thinking of Ending Things pulls you in from the very first page…and never lets you go. 
“Sometimes a thought is closer to truth, to reality, than an action. You can say anything, you can do anything, but you can't fake a thought.” 
Am citit cartea după ce am văzut filmul - unul dintre cele mai bune filme văzute vreodată. De-atunci, am vrut neapărat să citesc și romanul lui Reid. Cum am pus mâna pe el, ce-i drept, entuziasmul n-a mai fost același. Dar am știut, chiar am știut că fiecare carte are timpul ei. Este ca și cum te-ar chema, ca și cum ți-ar spune „nu, nu este acum timpul potrivit pentru a mă citi”. Și așa a fost. Am citit această carte exact când a trebuit, și, sincer, poate acesta este unul dintre (pe lângă altele) motivele pentru care această carte, I’m Thinking of Ending Things, este una dintre cele mai bune - de fapt, cred că cea mai bună - cărți citite anul acesta. O proză absolut splendidă, o scriitură magistrală, imagini pe care nu le-aș putea uita vreodată, și o poveste la care m-am raportat într-un mod intim, atât de personal încât, uneori, am crezut că această carte este strict despre mine. Un roman fabulos, un autor incredibil de bun și, pe lângă toate acestea, o ecranizare de excepție, deși chiar aș putea spune, cu certitudine, că nu se compară cu romanul. Yet, rămâne chiar o ecranizare extrem de reușită, dat fiind faptul că romanul este unul extrem de violent, introspectiv, extrem de incisiv și acid, dar, dincolo de toate acestea, cu un substrat emoțional ieșit din comun. Cu certitudine, repet, cea mai bună carte - pentru mine - citită anul acesta.
“For years, my life has been flat. I’m not sure how else to describe it. I’ve never admitted it before. I’m not depressed, I don’t think. That’s not what I’m saying. Just flat, listless. So much has felt accidental, unnecessary, arbitrary. It’s been lacking a dimension. Something seems to be missing.”
Romanul lui Iain Reid a fost tradus și la noi, la cei de la Editura Curtea Veche, și, sincer, m-am bucurat nespus când am văzut fiindcă nu mă așteptam (nu știu de ce) să apară și la noi. De asta mi-am și luat-o în engleză, dar chiar nu regret nimic - de fapt, când o citeam, mă întrebam dacă (și cum) au reușit traducătorul să redea întocmai această frumusețe stilistică a lui Reid. Mă gândesc uneori că limba engleză are ceva „intim”, ceva personal, care în același timp n-ar putea fi tradus viabil în limba noastră pentru a suna la fel de bine. La fel de intens și profund. Chiar am mers în Cărturești și am răsfoit puțin romanul, dar aici fac referire strict la anumite fragmente. Traducerea părea impecabilă, însă n-am reușit s-o citesc, în întregime, și în română (vreau să fac asta). În orice caz, pot spune că citind-o în limba engleză cu siguranță se simte diferit, adică mult mai intens, mult mai convingător. După cum probabil știți, nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiunea cărții sau alte chestii de acest gen, fiindcă mi se pare că nu are niciun sens. În schimb, de obicei încerc să surprind modul în care o anumită carte a avut impact asupra mea. Și, pe cuvânt, această carte pur și simplu m-a doborât, mi-a dat de gândit, m-a făcut să reconsider extraordinar de multe lucruri din viața mea. O carte absolut memorabilă!
“We’re never inside someone else’s head. We can never really know someone else’s thoughts. And it’s thoughts that count. Thought is reality. Actions can be faked.”
Tensiune, frică, teroare, violență, groază, imagini pe care nu le poți uita, lirism, profunzime, emoții, o apăsare psihologică așa cum rar mi-a fost dat să simt, să citesc, să trăiesc. Credeți-mă, romanul lui Reid are ceva cu totul și cu totul special - e foarte diferit de tot ce am citit vreodată, și, sincer, chiar nu înțeleg acest rating (oarecum) mic de pe Goodreads, deși e raportat la peste o sută zece mii de cititori. În esență, aș spune că nu-i un roman pentru oricine, și nu pentru că altcineva n-ar fi în stare să aprecieze scriitura lui Reid, intensitatea prozei sale, ci am în vedere faptul că este „o carte de stare”, chiar dacă, sincer, poate fi citită și ca un thriller deosebit de bun. Dar e un thriller psihologic, un thriller care nu are o dinamică anume. Este slow burning, dar în același timp are niște imagini cu un impact uluitor, violent. Da, cred că acest roman este unul extrem de violent, și în mare măsură mi-a amintit și de cea mai bună carte pe care am citit-o anul trecut, Neliniștea serii (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), fiindcă are acel ceva diferit, după cum am spus, de tot ce am citit vreodată. În aceeași măsură, consider că impactul emoțional pe care l-a avut asupra mea se datorează și anumitor circumstanțe personale, dar nu pot să nu apreciez, de asemenea, cât de bine și frumos și sublim și impecabil scrie Reid. Fascinant de bine, sincer să fiu. Iar romanul său a fost una dintre cele mai mari surprize literare ale acestui an, chiar dacă știam, de la bun început, că o să-mi placă.
“I’m thinking of ending things. Once this thought arrives, it stays. It sticks. It lingers. It dominates. There’s not much I can do about it. Trust me. It doesn’t go away. It’s there whether I like it or not. It’s there when I eat. When I go to bed. It’s there when I sleep. It’s there when I wake up. It’s always there. Always.”
Înainte să îl citesc eu, i l-am împrumutat unei prietene foarte apropiate. S-a pus de îndată pe citit, și chiar mi-a scris la un moment dat că îi dă o stare de frică, o stare bizară pe care n-ar putea-o descrie, mai ales că-l citea pe timpul nopții. Nu, nu este un roman horror (chiar dacă ecranizarea are tendința de a aborda această direcție). Sau, cel puțin, nu este un horror clasic, care să te sperie prin imagini și sunete neașteptate. Este un horror psihologic, o carte care îți dă extrem de mult de gândit și care, după cum am spus, te face să reconsideri anumite lucruri. Recunosc, sfârșitul pur și simplu m-a dat peste cap, fiindcă nu mă așteptam la acest lucru (de fapt, spre exemplu, filmul nu l-am putut înțelege fără să caut explicații pe internet - explicațiile bazându-se, de altfel, pe carte, fiindcă din carte chiar poți înțelege care este de fapt toată ideea). Chiar dacă am văzut înainte filmul, cartea se distanțează net de calitatea acestuia (totuși, repetându-mă, și filmul este extraordinar de bun). În schimb, dacă nu vă plac cărțile care tind să îți dea de gândit, care necesită o oarecare atenție din partea cititorului și nu o citire care să fie superficială, atunci cu siguranță nu vă recomand această carte. Totuși, foarte multe persoane cărora le-am recomandat-o mi-au spus că li s-a părut genială și că, într-adevăr, este o carte foarte diferită.
“People talk about the ability to endure. To endure anything and everything, to keep going, to be strong. But you can do that only if you're not alone. That's always the infrastructure life's built on. A closeness with others. Alone it all becomes a struggle of mere endurance.”
Deși nu obișnuiesc să recitesc cărți, cu siguranță voi reveni, cândva, la I’m Thinking of Ending Things. Fără să exagerez, fără să mă manifest impresionist, este una dintre cele mai intense și incredibile cărți citite vreodată. M-a convins totul la ea - de la scriitură (și în special!), imaginile memorabile, intriga, ideea cărții, modul în care „a evoluat totul”, până la personaje și introspecția acestora și gândurile pe care le-au avut și emoțiile și tot. Efectiv, chiar mi-a plăcut tot la această carte. Filmul l-am văzut de cel puțin trei ori, fiindcă de fiecare dată când mă uit la el mi se pare că are un înțeles cu totul și cu totul diferit. Prin urmare, știu sigur că această carte va fi citită de fiecare dată diferit. Abia aștept să citesc și celălalt roman al autorului, Foe, pentru că știu că e tradus și la noi. Am văzut pe Goodreads că are și alte cărți scrise, și dacă abordează aceeași direcție, dacă are același stil, atunci cu siguranță vor fi la fel de memorabile. Chiar vă recomand cu toată încrederea această carte; dacă aveți ocazia, v-aș spune să o citiți în limba engleză, pentru a putea simți, în totalitate, cât de frumos scrie Reid și cât de multe metafore și subtilități se ascund în spatele scriiturii sale. Într-adevăr, un autor care pur și simplu se joacă cu emoțiile și mintea ta, care îți livrează o proză de-a dreptul fascinantă, diferită, care e cu totul altceva față de ce am citit până acum - și, credeți-mă, am citit foarte mult la viața mea.