Editura: Trei
Colecția: Fiction Connection
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 432
Anul apariției: 2023
Traducere: Alunița Voiculescu
Jane Harper s-a născut în Manchester și s-a mutat cu familia în Australia când avea opt ani. Cărțile ei sunt publicate în 40 de țări, iar Arșița, romanul ei de debut, a fost adaptat pentru marele ecran, avându-l în distribuție pe Eric Bana. A primit numeroase premii importante, printre care: cartea anului la Australian Book Industry Awards și la Australian Indie Awards, CWA Gold Dagger Award pentru cel mai bun roman polițist și British Book Awards, secțiunea Crime and Thriller. Jane a lucrat ca ziarist în presa scrisă timp de treisprezece ani, în Australia și în Marea Britanie, iar acum locuiește în Melbourne împreună cu soțul și cei doi copii. De aceeași autoare, la Editura Trei, în colecția Fiction Connection, au apărut Arșița, Forța naturii (2020, traducere de către Cornelia Marinescu) și romanul Supraviețuitorii (2022, traducere de către Alunița Voiculescu).
„A rămas mult timp acolo, după care s-a ridicat și a privit în jur în toate direcțiile. Dar Nathan nu a întors și el capul. Știa ce era acolo. Nimic. Kilometri întregi de nimic.”
O poveste cu suspans, intensă și dură, care se desfășoară într-un peisaj copleșitor. Nathan și Bub Bright se întâlnesc după luni întregi, în arșița dogoritoare din Queensland, pentru a încerca să elucideze moartea fratelui lor Cameron. Toți locuiesc într-o zonă izolată, iar casele lor se află la distanță de trei ore de mers cu mașina. Oare ce îl determinase pe Cameron, cel care administra proprietatea familiei, să plece pe un drum fără întoarcere? Curând, încep să apară bănuielile, iar Nathan e nevoit să scotocească printre secrete pe care familia le-ar vrea uitate. Dacă fratele lui a fost ucis, suspecții sunt puțini în această pustietate.
„- Spunea că cel mai tare strigau cei rătăciți. Mamele lor îi auzeau pentru tot restul vieții lor, plângând și strigând în vânt. Crezi că ar putea fi adevărat?- Că sunt fantome aici?- Că vântul le aduce mamelor plânsetele copiilor pierduți.- O, nu, a spus el și i-a luat din nou mâna mamei sale.Chiar nu credea asta. Dacă ar fi fost adevărat, vânturile din pustiu ar fi urlat atât de tare, încât pulberea lor nu s-ar fi așezat niciodată la loc.”
De-a lungul timpului, am tot citit cărți scrise de Jane Harper. De fapt, am citit toate cărțile scrise de ea care au fost traduse și la noi - Arșița (nu știu unde este recenzia, că pe blog, aparent, nu este, dar am citit-o și îmi amintesc că nu a reușit să mă convingă), Forța naturii (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) și Supraviețuitorii (poate cartea care mi-a plăcut cel mai mult; dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Așadar, după ce am citit și cel de-al patrulea roman, pot afirma asta: eu și Jane Harper avem o relație de love-hate, ceea ce înseamnă că iubesc cărțile ei, și în același timp le urăsc (contextual spus). De ce? Pentru că, ei bine, eu văd la Jane Harper ceva foarte fain: personajele. Ador, efectiv, personajele pe care le creionează și cărora le dă viață. În schimb - și aici este vorba strict de predilecțiile proprii - nu îmi place faptul că mai în toate cărțile ei totul merge foarte, foarte, foarte greu. Și nu este vorba de asta, că ce vrea Harper să facă chiar funcționează, dar acest slow burning ajunge pe alocuri să mă scoată din sărite, pentru că sunt atât de curios de care-i faza încât nu-am-răbdare-să-aștept. Și știu că la alte persoane chiar funcționează acest „gen de mister”, dar la mine nu cred că este chiar rețeta de succes. Sau e, dar depinde foarte mult de starea pe care o am când citesc cartea.
„- Ascultă, prietene, o să-ți zic eu ce cred, l-a întrerupt Harry. Uneori, în mod accidental sau nu, lucrurile se aranjează cum e mai bine. Iar când ajungi unde ți-ai dorit, oare mai are sens să răscolești drumul care te-a dus până acolo, înțelegi ce zic?”
În Bărbatul rătăcit am avut parte de o doză foarte faină de mister; și ce mai apreciez, iarăși, la Jane Harper, este faptul că întotdeauna natura pare să devină un „suprapersonaj”: păduri, deșerturi, ploi, vânt, zăpadă, soare, mare, apă... Nu știu, acest context chiar mă vrăjește deseori și, citind această carte, pe cuvânt că parcă-mi aminteam că trebuie să beau apă cât mai des pentru a-mi menține echilibrul hidric. Mi-a plăcut cadrul desfășurării acțiunii, și parcă simțeam „arșița dogoritoare din Queensland” arzându-mi pielea. Misterul, evident, a fost la el acasă, și nu vorbim despre un thriller tipic cu situații tensionate și altele de acest gen. La Jane Harper, este vorba mai mereu despre un mister aparte, ceva care ține strict de personaje, de pornirile lor, de interesele lor, minciunile și secretele pe care au sau le-au avut. Îmi place asta, da, pentru că ajung să-mi dau seama că citesc un thriller-dramă, ceva în care știu că, la un moment dat, voi afla cum stau de fapt lucrurile, dar care este departe de orice aș fi putut crede (și, tocmai din acest motiv, nu obișnuiesc să cobesc sau să presupun ce-ar putea să se întâmple mai departe). Nu - doar mă așez frumușel, îmi iau cartea și aștept să văd ce are Harper să-mi mai ofere.
„(...) Încă unul care intra la doi metri sub pământ.”
În altă ordine de idei, intriga acestei cărți, cel puțin pentru mine, a „scormonit”, să zic așa, niște lucruri destul de personale. Pot spune că din acest motiv mi-a fost destul de greu să citesc romanul, dar nu am să intru în detalii. Mi-a luat ceva până am terminat cartea, și nu pentru că nu m-ar fi prins - pentru că, după cum am zis probabil, chiar m-a prins -, ci pentru că nu am avut forța necesară pentru a înainta în lectură și a mai citi detalii despre... În fine. Dar, dincolo de astea, a fost o lectură antrenantă. La Jane Harper, așa cum am menționat deja, personajele joacă un rol central, iar această carte stă drept dovadă (ca și celelalte, în mare parte). Îmi place mult cum reușește autoarea să elaboreze „planul de bătaie” pentru ca în cele din urmă să mă pună față în față cu anumite aspecte, cu anumite secrete, minciuni, traume și drame, conflicte exterioare și interioare. Aici, pe măsură ce înaintezi în lectură, se dezvăluie tot mai multe lucruri, așa cum se decojesc straturile unei cepe: aflăm că la mijloc există interese, un fel de „subintrigi” care, întrețesute, ar putea duce la un conflict de mari proporții. Și tare îmi place atunci când un autor mizează și pe personaje, nu doar pe situații șocante și altele de acest gen.
„Piatra de mormânt arunca o umbră micuță. Era singura umbră din raza vizuală, neagră și alunecoasă, ce creștea și se micșora mergând în cerc precum un ceas solar. Bărbatul se târâse o vreme, apoi se mai trăsese cu greu către umbra firavă, cu trupul contorsionat în forme disperate, lovind și zgâriind pământul în timp ce frica și setea puneau stăpânire pe el.”
Bărbatul rătăcit chiar a fost o carte care mi-a plăcut, care m-a ținut acolo și mi-a oferit o doză faină de mister. Am fost tare curios în legătură cu ce s-a întâmplat, de fapt, cu Cameron, și pe măsură ce anumite aspecte începeau să iasă la iveală, am ajuns să nu mai am încredere în mine. Îmi place când autorul se joacă așa cu mintea cititorului, când îl face să creadă ceva doar pentru ca apoi să-i dea peste cap toată încrederea într-un personaj. Mi-a plăcut cadrul de desfășurare al acțiunii, toate chestiile acelea legate de miturile locale, poveștile cu fantome, acea stare teamă & angoasă pe care pe alocuri am putut-o resimți. Poate aș fi vrut ca lucrurile să fie, totuși, un pic mai dinamice, dar știu că sunt mulți cititori cărora le plac romanele care te fierb la foc mic, care-ți dau așa „cu lingurița” și te lasă să aștepți, dar care în același timp n-ajung să te plictisească cu descrieri și dialoguri inutile, irelevante pentru ideea cărții. Jane Harper știe cum să-și dozeze misterul și cum să-l livreze în porții atent fracționate, inserând la un anumit număr de pagini acel ceva care, în esență, potențează misterul. O lectură care merită o șansă și pe care, eu unul, chiar o recomand cu mare drag.
Alte recenzii ale cărților scrise de Jane Harper, apărute și pe blog:
