luni, 15 iunie 2015

„Generation P” de Viktor Pelevin- Recenzie



Viktor Pelevin este considerat unul dintre scriitori de top contemporani ai literaturii rusești, având un stil spectaculos și, deopotrivă, întortochiat. S-a născut la Moscova în anul 1962 și, pișicher, s-a înscris la Institutul Energetic pentru a nu fi obligat să plece în armată. Totuși, Pelevin a urmat și cursuri de creative writing la institutul de literatură ”Maxim Gorki”, lucrând, pentru o anumită vreme, și în industria publicității rusești. Printre cei care i-au influențat stilul îi putem număra pe Bulgakov, Kafka, William Buroughs, scriitori consacrați prin stilul lor aparte de a scrie și povesti. Prin publicarea a numeroase povestiri și articole, alături de romane remarcate rapid de critica literară, Pelevin s-a impus ca unul dintre cei mai inovatori scriitori ruși contemporani, datorită capacității lui de a inventa jocuri nesfârșite și încurcate în care miturile naționale și cultura pop se întrepătrund în cea mai autentică manieră postmodernistă.

Mă pun să scriu recenzia. Cred că am tab-ul deschis de vreun sfert de oră. Tot șterg, tot scriu, mai modific, dar apoi sfârșesc - deloc surprinzător - cu ecranul laptopului alb. Nu știu dacă ideea romanului este cea de devenirea treptată a Rusiei de la comunism la capitalism, sau, dimpotrivă, această devenire este caracterizată de un avânt neașteptat și greu de stăpânit. Pe bune, habar n-am, nu știu dacă mă exprim corect sau nu, dar atunci când trăiești într-o lume în care totul o iar pur și simplu razna iar realitățile sunt, ei bine, de o realitate aparentă - pentru unii - nu-ți poți gestiona cuvintele prea reușit și corect. Totuși, am să încerc, pentru că romanul este o nebunie, o „chestie” bizar de fascinantă care, prin maniera autorului, m-a făcut să mă gândesc într-o oarecare măsură la nenea Mihail Bulgakov, dar și puțin, recunosc, la Nabokov - părerea mea strict subiectivă.

Ok. Îl cunoaștem pe Tatarski Vavilen, absolvent în cadrul Facultății de Litere, un poet patetic ratat, pierdut printre versuri, începutul anilor '90, reușește să ajungă în domeniul publicității rusești, drept copywriter, ajutat de mari personalități ale afacerilor din Moscova. Învârtindu-se într-un cerc amestecat cu fum, whisky, țigări și narcotice, printre oameni ai domeniului, PR de succes și alte lucruri ce țin de economie - pe care, zău, niciodată nu le-am agreat - eroul nostru, Tatarski, înarmat cu o puternică voință și, într-o mare măsură, fricos ca o găină, lăsându-se influențat de ceilalți, pornește în căutarea unei lumi dominate de acea chestie care, fazual vorbind, se numește ”haide-să-ne-cumpărăm-aia-că-ai-văzut-cât-de-șmecheră-e”. Astfel, Tatarski, descoperind lumea extrem de ciudată și ambiguă a industriei publicitare (de fapt, relativ spus, „descoperind”, pentru că nu reușește să-i deslușească „tainele” în profunzime), își dă seama că tot ce știa despre ce se întâmplă după ecranele unui televizor, după imagina tipei care savurează un lichior de cireșe, iar apoi îi apar fluturi și chestii în jurul capului, dincolo de imaginea macho-ului care se bărbierește cu ultimul aparat Pro-Expert, care-i ia pilozitatea cu tot cu piele, este departe de a fi adevărat și, de fapt, totul este ca o bere rece într-o zi în care termometrul dă cu minus.

Totuși, tânărul Tatarski se dovedește a fi pe mâna acestei meserii: pricepându-se la sloganuri, pe care le înfățișează într-un mod atât de ironic încât le-am citit de vreo șase-șapte ori și memorat pe dinafară, întrucât se bucură de o ascensiune rapidă în industria publicitară rusească. Atunci când descoperă ce se află, la o adică, în spatele ecranelor de televizor, adică mâna unor profesioniști „șmecheri” (folosesc ghilimelele pentru că, heh, nu-mi pot însuși cuvântul), niște tipi care știu cum stă treaba cu Photoshop-ul, cu grafica, tehnica și orientarea, realizând scenarii bazate, aparent, pe realitate; deci atunci cînd descoperă aceste lucru, Tatarski nu este tocmai surprins, ci notează totul cu o desăvârșită concentrație și rațiune în jurnalul său: de fapt, ce așteptări poți avea de la generația care a înlocuit secera și ciocanul cu doza de Pepsi? Pam. Și, de aici, inevitabil, tot ce înseamnă occidental, din afară, trebuie să fie material specific rusesc, dă-le oamenilor ceea ce vrem noi ca ei să vrea, frate, că ne pricepem bine să facem asta. Cine are ochi, să-i deschidă, cine n-are ochi... Și mai bine!

Misiunea de a face această tranziție de la occidental la rusesc îi revine lui Tatarski, tipul care trebuie să trăiască visul american autentic într-o viziune rusească, stropită cu ceva tări, că, normal, cineva trebuie s-o facă și pe asta, nu? Tatarski se mai și droghează puțin, mai are ceva înclinații filosofice budiste (îmi amintesc, pe lângă altele, o notare în jurnalul său în cadrul căreia menționa de modul în care poți ajunge, în cele din urmă, să înțelege televizorul - am să v-o las mai jos). Și, dă-i, Vavilene, condu masa asta incapabilă de roboți deloc obișnuiți pe cărările încrucișate ale comerului cu produse care înseamnă altceva decât cereale, câteva soiuri de legume și fructe, băutură și ceva simigerie. O misiune sfântă, așa-i? Probabil.

Ideea e de înțeles, adică, și sper că am reușit s-o transmit cât de cât. Acum vreau să trec la partea care m-a atras cel mai mult și care m-a făcu să-i dau romanului patru steluțe pe Goodread: adaptarea reclamelor, transfigurarea lor, scrierea mesajelor pentru reclamele rusești este, pur și simplu, comestibilă, o simți pulsând lângă tine și, zău, paginile sunt ca un ecran adevărat la care privești o secvență publicitară. Deși m-aș fi bucurat ca paginile de genul să fie mai multe, aceste notări sunt pur și simplu delicioase. Și, astfel, Vivilen al nostru poartă în spate o întreagă dramă a consumatorilor de reclame, de fapt, a consumatorilor de reclame care nu înțeleg reclamele: pentru Dumnezeu, îmi poate explica de ce casnica singură, după ce își spală țoalele cu nu știu ce dero cu putere triplu activă, începe să miroasă țesăturile și deodată se trezește înconjurată de flori, de prafuri și alte minuni dintr-astea? Sau mai știți reclama aceea la nu știu ce detergent pentru toaletă, cu monstruleți verzi, de parcă ar fi fost niște chestii din nasul unui cal? Prost moment s-o vezi în timp ce o mănânci. Oricum, Pelevin ajunge la o concluzie care, cu siguranță, îți dă de gândit: cumpărătorul nu caută, întotdeauna, produsul de care are nevoie, ci caută fericirea celui ce folosea produsul respectiv. Adică, ceea ce vrea să spună este că, da, bineînțeles, ne cumpărăm produsele care ne trebuie nouă, însă cum sunt atâtea pe piață, mereu vom opta pentru acel produs în care „marioneta din reclamă” a atins apogeul „fericirii” de a se fi bucurat de produsul respectiv.

Apoi urmează dimensiunea mai „magică” a romanului lui Viktor Pelevin, motiv pentru care susțin și mai puternic că autorul este fan al lui Bulgakov. Bine, zic doar Bulgakov pentru că doar pe el l-am citit având un stil de o asemenea manieră estetică, dar asta nu înseamnă că oricine altcineva nu l-ar putea asemăna cu un alt autor din aceași tagmă. Scăpând de teribilismul, goana nebunească rusească, comunismul menținut prin teroare și sovietizare, autorul observă, zeflemist și cu o răutate acidă, ironică și sentențioasă, aspectele nepotrivite ale societății P, ale generației P, ale lumii în care reclama, consumul ei și televizorul înseamnă, de fapt, izvorul nesecat al economiei mondiale.

Ca întotdeauna, am selectat și niște citate care mi-au plăcut, precum și niște fragmente pentru descoperi stilul autorului:

„(...) Ce-ngrozitor, el a murit și noi trăim... Dar îmi închipui că, de fiecare dată când ne culcăm, și noi murim exact așa. Și soarele dispare pentru totdeauna, și se termină toată istoria. Dar apoi neființa se satură de ea însăși, și ne trezim. Și lumea se naște din nou.
- Cum adică să se sature neființa de ea însăși?
- De fiecare dată când te trezești, te ivești din nou de nicăieri. Și tot restul e la fel. Iar moartea este înlocuirea necunoscutei treziri de dimineață cu alteva, absoluit imposibil de imaginat. Nu avem instrument pentru asta, pentru că, în cazul nostru, mintea și lumea sunt unul și același lucru.”

„Rusia n-o înțelegem prin rațiune.
În Rusia poți doar să crezi.”

„Inflația de fericire - notă el grăbit - trebuie plătită mai scump la aceeași cantitate. A se folosi în reclamele imobiliare.
Exemplu:
Doamnelor și domnilor! Între acești patru pereți sunteți feriți de disonața cognitivă! De aceea, nici nu aveți nevoie să știți ce înseamnă acest termen.”

„Pancartă (subiectul clipului): o limuzină albă lungă pe fundalul Bisericii Mântuitorului. Portiera din spate e deschisă, și prin ea se vede o lumină. Din mașină iese o sanda ce abia atinge asfaltul și o mână așezată pe mânerul porierei. Fața n-o vedem. Numai lumina, mașina, mâna și piciorul.
Slogan: Hristos Mântuitorul - Un domn solid pentru domni solizi
Variantă: un domn pentru domni solizi.
Aruncând pixul, își ridică ochii înlăcrimați spre tavan.
- Îți place, Doamne? întrebă el încet.”

Probabil dacă aș fi fost familiarizat cu toți acei termeni de economie, marketing și PR, alături de alte chestii dintr-astea, aș fi gustat mai intens romanul. Așa, neinițiat într-astea, tot mi-a plăcut. Vi-l recomand cu mare drag. De altfel, romanul se bucură și un film, la fel de nebunesc pe care am e gând să-l vizionez cât mai curând. Le mulțumesc enorm celor de la Curtea Veche Publishing pentru acest volum, îl puteți comanda de AICI la un preț mult prea mic pentru calitatea scriiturii. Vă recomand cu drag editura aceasta, dacă doriți să găsiți cărți de calitate, atât din domeniul literaturii, cât și din alte domenii variate, de dezvoltare personală, psihologie, jurnalistică, memorii și chiar gastronomie. Urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile, concursurile și reducerile.

Editura Curtea Veche
296 pagini
Traducere (excepțională) din limba rusă și note de Luana Schidu

 

12 comentarii:

  1. Faină recenzie !
    Nu prea mă atrage cartea, sorry, așa de mult mă enervează chestiile politice și amintirea nilor trecuți cu prostii gen capitalism, comunism, Rusia, etc... și totuși, am citit unele cărți de genul ăsta care mi-au plăcut mult. Voi incerca și această carte. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur că îți place.
      Bine, cartea nu e tocmai politică, de fapt, ci înfățișează aspecte politice sub această mască a reclamelor. E foarte interesantă și, dacă ai cândva ocazia, merită să-i dai o șansă!

      Ștergere
  2. Cât de grozav! Acum vreau această carte neapărat. Postcomunism, consumerism şi publicitate, absolut grozav!
    Legat de motivul pentru care oamenii aleg fericirea celor din reclame în locul produselor care le trebuie, există o teorie (care se utilizează şi în campanile electorale), oamenii nu decid raţional ci afectiv şi apoi găsesc o explicaţie raţională pentru alegerile pe care le fac. Spre exemplu, toate reclamele la parfum bărbătesc/loţiune pentru/după bărbierit, aparate de bărbierit etc implică maşini şi/sau femei frumoase, pentru că în subconştient afectivul tău decide că vrei să ajungi în postura aia aşa că îţi cumperi respectivul produs. Sau, o persoană celebră, care ţi se pare că seamănă cu tine sau cu care ai vrea să semeni îţi recomandă un produs aşa că îl cumperi crezând că îţi cumperi o bucăţică din celebritatea sau din calităţile ei. Tot aşa şi în alegeri, candidaţii încearcă să afişeze imaginea pe care alegătorii să îşi dorească să o atingă, de aia majoritatea se prezintă alături de familie, la biserică, între susţinători (îţi lasă impresia că vei aparţine unui grup dacă îl vei vota) etc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Știam, yeeee, că o să te atragă. Da, exact, ai spus-o foarte bine tu. :)) Și, din păcate, te lasă doar cu impresia. Că, vezi domle, ar fi îndeajuns atât!

      Ștergere
    2. Păi acum că te-ai prins cum stă treaba poţi să împarţi blogul în două: cărţi care parcă ar fi scrise pentru Anca şi cărţi pe care Anca nu ar refuza să le înceapă dar nu sunt prioritare :))
      Da, din păcate, oamenii nu se informează suficient înainte să cumpere un produs (nici măcar când e vorba de unul politic), de aia şi merge aşa bine piaţa de publicitate.

      Ștergere
    3. Ar fi o idee. :)) Mda, și, pe lângă asta, urăsc că sunt mulți oameni care nu citesc ce scrie pe un produs (data expirării, ingrediente, valoare energetică și alimentară). Eu, unul, chiar fac asta.

      Ștergere
    4. Eu îi înţeleg pe unii, şi dacă ar citi tot n-ar şti ce citesc. Pe de altă parte, mai sunt şi cei cărora le e lene să citească şi apoi se plâng de produs sau de efecte....

      Ștergere
    5. O, da, bună aia cu „și dacă ar citi tot n-ar ști ce citesc”. :)) Și aici, totuși, mă întreb cine e vinovat: chimistul, cu toate denumirile lui, sau cumpărătorul, nenea Vasile cu trei clase și care, de fapt, chiar dacă ar fi avut și 3 facultăți terminate - și nu cea de chimie - tot n-ar fi știut care-i treaba. :))

      Ștergere
    6. Sau cel care nu se gândeşte şi la nenea Vasile şi nu scrie decât termeni chimici pe etichetă. La o adică, nu putem toţi să ştim de toate.

      Ștergere
    7. :)) Atunci, ia neamule și mănâncă, nu mai contează ce! Că, ne, suntem pe mâini bune.

      Ștergere
    8. Acum am realizat că şi comportamentele astea fac parte, relativ, din trecerea de la comunism la un alt tip de societate. După ce în comunism oamenii mureau de foame că nu se găsea mâncare, iniţial au cumpărat orice (cineva îmi zicea că imediat după 89 cumpăra de la piaţă nişte conserve de carne pe care scria într-o limbă necunoscută şi pe care toată familia le adora şi prin 2000 au apărut şi în magazinele româneşti, erau mâncare pt câini) şi acum societatea evoluează, încearcă să mănânce cât mai multe alimente naturale, are grijă la data de expirare etc. Dar evoluţia nu e finită, evoluează doar anumite segmente ale populaţiei, pentru că în continuare există oameni care mănâncă (sau folosesc, depinde de produs) ce îşi permit motiv pentru care li se pare irelevant să citească eticheta, oricum nu au bani de altceva. Şi asemenea categorii există în toate şările dezvoltate. La noi problema e că unii au suficienţi bani, ba chiar şi şcoală şi tot nu se uită ce cumpără.

      Ștergere
    9. Auleu. Ei, vezi, la asta nu m-am gândit. Așa-i, și asta e trist. :)) E trist când nu știi ce să mai faci cu banii (cred).

      Ștergere