Alertă de furtună, de Kristina Ohlsson (Strindberg, #1) - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection – Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 2025

Anul apariției: 552

Traducere: Cristina Ekholm

Kristina Ohlsson este politolog și autoare multipremiată. Pe lângă ficțiunea pentru adulți, care include o serie cu analista de investigații Fredrika Bergman, Ohlsson a scris și o trilogie populară de romane de suspans pentru copii. În 2010, a primit Premiul Stabilo pentru Cel Mai Bun Scriitor de Romane Polițiste din Sudul Suediei. În 2013, a primit Premiul pentru Romane pentru Copii de la Radio Suedia. În 2017, a primit Premiul Crimetime Specsavers pentru ficțiune polițistă pentru copii. Primul roman al lui Ohlsson, Unwanted, a fost adaptat pentru televiziunea suedeză sub titlul Sthlm Rekviem. Autoarea locuiește la Stockholm. Seria Strindberg a apărut în 16 țări. Primul volum al seriei, Alertă de furtună, a fost pe lista scurtă pentru premiile Storytel și Swedish Academy of Crime Writers’ Award.

🌧️O ATMOSFERĂ INTERESANTĂ, DAR PREA MULTE DETALII INUTILE 🌧️

„August Strindberg a lăsat în urmă o carieră de succes în finanțe pentru a-și realiza visul de a deschide un magazin de antichități. În sfârșit, se va putea dedica pasiunii sale, într-un loc pe care și-a dorit să-l revadă. Ajunge în Hovenäset, în Bohuslän, în aceeași noapte furtunoasă în care îndrăgita profesoară Agnes dispare fără urmă. Poliția, condusă de empatica și hotărâta Maria Martinsson, o caută zi și noapte, dar speranța că aceasta va fi găsită în viață se diminuează cu fiecare oră. Ce s-a întâmplat cu Agnes? Și de ce are August Strindberg sentimentul neplăcut că el deține o parte din soluția misterului?”

„(...) Și, încet, fără ca nimeni să poată explica de ce, îngrijorarea s-a răspândit.

Ceva îngrozitor avea să se întâmple.

Și nimeni nu putea decât să aștepte.”

Aș începe această recenzie prin a spune că Alertă de furtună este un roman polițist & mystery tipic nordic, și încep să cred că eu nu prea mă-nțeleg cu romanele polițiste & mystery tipic nordice. Dar, în fine, e o chestie de gusturi propriii. Avem un cadru rural suedez destul de interesant – recunosc, asta chiar mi-a plăcut – și o poveste care pornește de la dispariția (cel puțin la început) misterioasă a lui Agnes, o profesoară destul de apreciată într-o comunitate restrânsă, aparent liniștită. Evident, evenimentul tulbură echilibrul și armonia satului. În paralel, îl avem pe August, proaspăt mutat din Stockholm, care privește mai degrabă din umbră tot ce se întâmplă în jurul său, și pe Maria, polițista responsabilă de ancheta în curs, și ea prinsă într-o viață personală destul de complicată și apăsătoare. Așadar, ce-avem până aici? Multe ingrediente clasice ale genului – comunitatea redusă, misterul care ia forma unei dispariții (nu știm dacă e crimă, nu știm dacă Agnes a fugit), trecutul care urmează să iasă la iveală, fisurile, cioburile. All in one, nimic ieșit din comun, nimic care n-ar depăși ceva despre care s-a scris, deja, de sute și sute și sute de ori. În astfel de cazuri, interesul meu îl reprezintă în special modul în care se construiește totul și, de asemenea, chiar stilul de scriere al autoarei – ambele, în acest caz, mi s-au părut destul de banale și nu au reușit să-mi mulțumească avida poftă de a thrillere.

„– Incertitudinea este cea mai groaznică, a spus Esmeralda. Că nu știm dacă a fost o crimă sau dacă a avut loc un accident.”

Construcția este extreeeeem de lentă – my God, 552 de pagini, dar ce ai de spus în așa de multe pagini?! –, iar mare parte din carte se concentrează pe acumulări & prezentări succesive de detalii care nu au absolut nicio relevanță, episoade secundare și personaje care nu contribuie decisiv la evoluția intrigii. Practic, în loc ca tensiunea să fie consolidată, să crească și să ajungă la un punct frumos de maximă încordare, aceste „digresiuni” ajung adesea să o dilueze, să fragmenteze atmosfera și să amâne EXCESIV momentele cu adevărat relevante pentru ce tot ce s-a întâmplat cu Agnes. Abia în ultima (ultima!!!) parte a romanului lucrurile par să capete o coerență, se leagă, iar ancheta capătă un ritm ceva mai alert – dar, într-un fel, deja simți că e prea târziu, doamna Kristina Ohlsson! Tot vedem cum încetul cu încetul se ajunge în punctul în care aflăm ce s-a întâmplat cu Agnes, avem și partea de „jurnal”, dacă o pot numi așa, din care începem să ne dăm seama de anumite lucruri. Însă, sincer, tot ce-a fost bun la cartea aceasta a fost faptul că mai toate capitolele sunt relativ scurte și, cum-necum, ajungi să o citești destul de rapid, chiar dacă are 552 de pagini. 

„Mergea mai repede. Voia ca timpul să treacă mai repede, voia să știe cum se va termina totul.

Dacă secretul (...) avea să fie dezvăluit.”

Personajele, deși numeroase, numai memorabile n-au fost. August este un protagonist (prea) discret, aproape (prea) retras, iar rolul său în poveste uneori mi s-a părut neclar, nenatural & chinuit, ca și cum mai degrabă ar fi acolo... ca să fie?! Maria, în schimb, reușește să-ți ridice mai multe semne de întrebare – de exemplu, portretul ei profesional (o femeie puternică, o femeie care este nevoită să conducă o investigație destul de dificilă și complexă, cel puțin teoretic) pare să contrasteze prea puternic cu pasivitatea cu care își tratează viața personală, mai ales în relația cu solul ei. Evident, am găsit această disonanță, fără îndoială, a fi una intenționată, dar modul în care este dezvoltată devine repetitiv, lipsit de nuanțe, de evoluție. Atmosfera, pe de altă parte, mi s-a părut punctul forte al romanului – cu toate că n-am reușit să înțeleg care-i treaba, doamna Ohlsson, cu furtuna & alerta. Avem o Suedie provincială, rece, apăsătoare, în care tensiunea există și arde la foc mic. Totuși, chiar și aici, impresia generală a fost că autoarea a insistat pe construcția decorului, a scenei, și parcă prea puțin pe dinamizarea poveștii (există termenul acesta, de dinamizare?), iar eu, unul, aș fi vrut să exceleze mai mult & mai bine la acest capitol.

„Ochi pentru ochi.”

Relațiile dintre personaje, deși încărcate de conflicte și secrete, sunt adesea parcă prea previzibile, iar unele figuri secundare par mai degrabă schițe, decât personaje cu adevărat... relevante. Intriga polițistă, per se, a fost OK construită, logică și coerentă, dar deloc surprinzătoare (iar eu chiar caut elementul acela de w-o-w atunci când citesc un thriller). Poți intui destul de devreme direcția în care se îndreaptă lucrurile, iar senzația de mister este menținută mai mult prin amânare, decât prin răsturnări de situație cu adevărat puternice, de anvergură. Romanul seamănă, în multe privințe, cu un prim episod dintr-un serial cu buget redus: accentul pare să cadă pe prezentarea personajelor și a „scenei” pe care acestea se vor desfășura mai degrabă decât a cădea pe cazul investigat. Repet, capitolele sunt relativ scurte și asta a fost un plus, pentru că am citit cartea destul de rapid și nu m-a solicitat în vreun fel. Însă, oarecum, parcă aveam așteptări mai mari, și-aici voi fi superficial și voi spune că acest lucru se datorează copertei, care îmi place foarte mult. Însă, s-a dovedit a fi o lectură care n-a reușit să mă impresioneze, dar probabil în acest punct cântăresc foarte mult lecturile thriller foarte bune pe care le-am avut de-a lungul timpului. Alertă de furtună rămâne un roman OK – nici prea bun, dar nici chiar cel mai banal pe care l-am citit vreodată –, pe care l-aș recomanda în special iubitorilor de cărți polițiste tipice.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Kristina Ohlsson, Alertă de furtună (Strindberg, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Petrecerea mincinoșilor, de Kelsey Cox - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 440

Anul apariției: 2025

Traducere: Liviu Szöke

Kelsey Cox a obținut o diplomă de master în beletristică de la Universitatea Purdue și lucrează de acasă în districtul Texas Hill. Scrie adesea la Biblioteca publică Mammen, se aleargă împreună cu fetițele ei sau urmărește seriale de suspans britanice împreună cu mama și mătușile ei. În serile în care orele de culcare ale copiilor chiar decurg conform planului, îi place să se cuibărească pe canapea cu un pahar de vin și o carte cu personaje complicate și un asasin.

☠️O PETRECERE ANIVERSARĂ... CU ADEVĂRAT MORTALĂ☠️

„Sophie Matthews împlinește astăzi șaisprezece ani. Petrecerea este un eveniment exclusivist din inima districtului Texas Hill, unde secretele au rădăcini adânci precum ale stejarilor. Tatăl Sophiei nu s-a dat înapoi de la nicio cheltuială și și-a renovat conacul din vârful dealului, cândva abandonat și considerat bântuit, ca să găzduiască petrecerea sezonului. Însă chiar înainte de tăierea tortului, un corp cade de la balcon pe ringul de dans luminat de stele. Lista de invitați e mortală… Dani – mama vitregă a Sophiei, frământată de îndoieli față de sine însăși încă de la nașterea propriei sale fiice. Órlaith – dădaca irlandeză superstițioasă care simte un pericol în această casă cavernoasă. Mikayla – cea mai bună prietenă a sărbătoritei și care nu e deloc pe cât de slabă o cred copiii populari. Kim – vicleana fostă soție, plină de o ranchiună peste care nu poate trece… Cu toții sunt invitați înăuntru – nu toți vor mai și ieși.”

„– (...) A fost țipătul unei banshee. E de rău augur, ascultă la mine. Prevestește moartea, știai? În Irlanda circulă povești despre locuri ascunse, unde vălul dintre lumea noastră și lumea cealaltă e atât de subțire, încât poți să calci în același timp în amândouă. Mă tem că această casă este unul dintre ele.”

Oh my, dar cât de mult mi-a lipsit să citesc un thriller dintr-ăla care să mă țină acolo cap-coadă & pe care să-l devorez în câteva (sub 3) reprize de citit! Asta pentru că vin și după o perioadă în care am citit cărți mai greoaie – dar care nu mi-au displăcut, să nu mă înțelegeți greșit –, dar care m-au solicitat, n-am să mint. Simțeam nevoia unui thriller – plăcerea mea dintotdeauna –, iar cartea lui Kelsey Cox a picat la țanc: alertă, cu o intrigă bună, cu o execuție chiar surprinzător de reușită și pe placul meu, cu un mister foarte bine dozat & livrat cititorului, fără a pica în prea multe detalii inutile & irelevante pentru carte, detalii care altfel ar știrbi din tensiunea pe care mizez atunci când iau un thriller din mână. Tensiune, emoții, secrete toxice, personaje ciudate care n-ai cum să nu-ți dai seama că ascund ceva & știu mai mult decât (nu arată). Citeam și, de la bun început, mi-am dat seama că urmează să se-ntâmple lucruri ciudate, că urmează să iasă la iveală niște secrete & conflicte care aveau să dea cărții de față un adevărat boost de tensiune.

„(...) În visele mele, o văd pe ea, într-o rochie albă, cu părul lung și chihlimbariu fluturând în aerul nopții cu gura deschisă și sunetul vaietelor ei greu de deosebit de vânt.”

Punctul de plecare este petrecerea aniversară a lui Sophie Matthews, așa-zisa petrecere Sweet Sixteen, organizată într-o luxoasă vilă din Texas Hill Country. Totul este dominat de excese, de bogăție, de chestii care lucesc, totul este parcă de la bun început perfect „regizat” pentru ce urmează să se desfășoare – de la invitații parcă atent aleși, până la decor și, bineînțeles, așteptările celorlalți. În mijlocul muzicii & luminilor & impecabilelor aparențe, se-ntâmplă un eveniment violent care, pe lângă faptul că reușește să sfâșie această fațadă, devine epicentrul tuturor dezvăluirilor & dramelor ulterioare. De aici înainte, romanul începe să disece, nemilos & chirurgical, dinamica relațiilor umane, a vinovățiilor și a minciunilor (spuse atât altora, cât și nouă înșine). Distribuția de personaje feminine, în special, mi s-a părut un punct forte al cărții de față. Kelsey Cox ne livrează tipologii, în primul rând, iar abia apoi personaje – personaje imperfecte, obosite, fragile, personaje violente & fățișe, uneori periculos de aproape de punctul de a izbucni (în ce formă, totuși?), aproape de momentul de maximă încordare. Fiecare dintre aceste personaje pare să poarte o povară, iar interacțiunile dintre ele sunt încărcate (& dictate) de resentimente vechi și de rivalități, sau poate de cele mai profunde și sincere sentimente...

„Vreau să-l văd la fel de terminat ca și mine. E chiar atât de nerezonabil că vreau să văd că se chinuie, să văd cum rămâne fără tot ce iubește mai mult”

Dani, tânăra a doua soție a lui Ethan Matthews, este poate una dintre cele mai vulnerabile și mai tulburătoare prezențe din roman. Prinsă între maternitatea recentă, renunțarea la propriile visuri și constantul sentiment că ceva nu este în regulă, Dani trăiește, practic, la limita nebuniei. Casa în care locuiește – despre care se spune că ar fi bântuită – o infuzează și mai mult cu această stare de instabilitate emoțională. Citind, n-ai cum să nu te întrebi constant cât din ce trăiește Dani este real și cât, de fapt, este creația unei minți epuizate? În contrast, însă, o avem pe Kim, fosta soție a lui Ethan, o figură destul de incomodă în carte (cred că Kelsey chiar și-a propus, de fapt, să facă asta). Căzută în dizgrație, marginalizată și consumată de regrete, Kim reușește să acutizeze și mai bine tensiunea acestei cărți. Prezența ei la petrecerea lui Sophie este, practic, precum o scânteie aruncată într-un butoi cu pulbere. Da, ajungi s-o judeci destul de rapid pe Kim, dar, în cele din urmă, ești forțat, practic, să-ți reconsideri poziția. Și nu vă spun mai mult, bineînțeles. Sophie și cercul ei de prieteni, în special Mikayla, ne fac să privim totul din perspectiva personajului adolescent. Prietenia dintre fete, aparent solidă, este de fapt plină de fisuri subtile care, dacă nu sunt „vindecate”, se vor fi transformat în adânci prăpăstii. 

„Simt cuvintele zdrăngănindu-mi în oase ca o cheie pentru acordaj. Ce tragedie frumoasă, ce frumusețe tragică să iubești pe cineva pe care n-ar trebui.”

Un personaj aparte, care mie mi s-a părut foarte simbolic și pe care l-am urmărit cu mare drag, a fost Órlaith, bona irlandeză, care a dat acestei cărți un aer fascinant de ambiguitate și confuzie. Superstițiile ei, obsesiile legate de moarte, credința că spiritele sunt mai aproape decât (nu) credem reușesc să dea cărții un aer neliniștitor, de ezoterism. Petrecerea mincinoșilor cochetează cu ideea de supranatural, dar nu se abandonează complet acesteia. La început, chiar am crezut că va merge mult spre ideea de horror, dar m-am bucurat că nu s-a întâmplat asta. Structura narativă este destul de tipică thrillerelor, în sensul în care povestea alternează între prezentul petrecerii și fragmente din trecut, care completează progresiv puzzle-ul general, în special în ceea ce privește relațiile & conflictele dintre personaje. Faptul că identitatea victimei nu este clară decât foarte târziu de-a lungul cărții – și știm încă din primele pagini faptul că există o victimă – chiar mi s-a părut foarte interesant și m-a făcut să vreau să citesc mai rapid, pentru a afla care-i faza, pentru că nu-mi plac deloc incertitudinile. În sfârșit, chiar mi-a plăcut mult de tot cartea, am devorat-o, iar la final chiar mi-am simțit (ne)răbdarea frumos recompensată, pentru că revelațiile (sfintele revelații dintr-un thriller!) chiar au dat sens tuturor întâmplărilor și dezvăluirilor. Un debut chiar foarte reușit, o lectură intensă, captivantă și, pe alocuri, tulburătoare. Recomand cu mare drag această carte!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Kelsey Cox, Petrecerea mincinoșilor, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!