duminică, 13 februarie 2022

Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian - Recenzie

Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 264
Anul apariției: 2021
Traducere: Luana Schidu

Narine Abgarian s-a nascut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul patern fiind supraviețuitor al genocidului armean. A absolvit Universitatea Lingvistica de Stat V. Briussov din Erevan, din 1993 mutându-se la Moscova. S-a remarcat cu un blog pe care l-a ținut mai mulți ani. Textele sale despre o fetiță numită Maniunia au suscitat un mare interes, iar în 2010 a publicat prima carte pentru copii dedicată acestui personaj, pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). Au urmat Maniunia pioet fantasticeski roman (Maniunia scrie un roman fantastic, 2011) și Maniunia, iubilei Ba i procie trevolnenia (Maniunia, aniversarea lui Ba și alte peripeții, 2012). În prezent, se realizează un serial TV de zece episoade pornind de la trilogia sa. Culegerea de povestiri Semion Andreici. Letopis v karakuliah (Semion Andreici. Letopiseț în mâzgălituri, 2012) a fost numită cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia și i s-a decernat premiul BABY-NOS în 2013. Romanele și volumele sale de povestiri au impus-o drept una dintre cele mai aparte voci ale literaturii ruse contemporane, printre care: Ponaexavșaia (Imigranta, 2011), Liudi, kotorîe vsegda so mnoi (Oameni care sunt mereu cu mine, 2014), carte nominalizată la Premiul Bolșaia Kniga, Zulali (2016), Liudi naoego dvora (Oameni din curtea noastră, 2016), Daloe jit (Să trăiești mai departe, 2018). A cunoscut succesul internațional odată cu traducerea în peste 20 de limbi a romanului Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021), bestseller în Rusia, distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana. În 2020 a publicat Simon, roman nominalizat la Premiul Bolșaia Kniga, devenit, de asemenea, bestseller. În 2015 lui Narine Abgarian i s-a acordat Premiul Literar Aleksandr Grin pentru contribuția excepțională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni.
„Cu timpul, biblioteca a ajuns să pară un babilon al viețuitoarelor, își găseau aici adăpost tot felul de păsări și insecte și se înmulțeau cu un sârg uluitor. Anatolia lăsa pe pervazuri farfurioare cu apă îndulcită pentru fluturi și gărgărițe, meșterise câteva hrănitoare pentru păsări și sădise în curte o mică grădină de zarzavat, spre bucuria furnicilor. Astfel își petrecea zilele, foșnind paginile cărților ei iubite, care miroseau a piele și clei, fără copii și nefericită, înconjurată de creaturi nevinovate la serviciu și torturată de ura soțului ei în casa părintească.”
O lume în care personajele și întâmplările conturează o realitate simbolică, extrasă din amănuntele vieții de zi cu zi, o iubire târzie care salvează lumea, un sat de piatră aflat pe vârful unui munte armean, unde magia și misterul și-au păstrat neatinse puterile. Cu o somptuoasă imaginație și o atenție deosebită pentru detaliile cele mai fine, Narine Abgarian construiește un univers în care cititorul își dorește să zăbovească mult după ce povestea s-a sfârșit. În Maran, viața este suspendată între realitate și basm, într-un timp care prinde contur încet-încet, luând dureros forma istoriei. Războiul și dezastrele naturale au zdruncinat în nenumărate rânduri pacea fragilă a oamenilor. Anatolia, a cărei viață, nu mai puțin decât a celorlalți, a fost marcată de suferință, moarte, luptă și îndârjire, dar și de evenimente providențiale și semne inexplicabile, este, la 58 de ani, cea mai tânără locuitoare a micii așezări din vârf de munte. Și crede că viața ei, ca și a satului, se apropie de sfârșit, fără să știe că va fi, de fapt, purtătoarea miracolului care va face totul să renască. Iar timpul este învins.
„- Păi soțul ei era tot deștept și citit? a pufnit Satenik. Despotul ăla fără suflet o omora în bătăi, iar ea, atât de educată, îndura. Uită-te la tine, ești un bărbat cumsecade, muncitor, de nădejte. N-ai ridicat o mână asupra lui Magtahine, deși ea, fie-i țărâna ușoară, de multe ori cerea o chelfăneală zdravănă. Educația, Vaso-djan, nu aici trebuie să fie, a zis a Satenik, bătând cu degetul în fruntea vărului ei, ci uite-aici, în inimă - și a pus palma pe pieptul lui.”
O carte ca un dialog între tine și un prieten din copilărie, un prieten care îți cunoaște adâncimile de neatins ale sufletului. Un prieten căruia i te-ai destăinuit în acele momente pe care le-ai considerat a fi cele mai grele din viața ta. O carte ca o șoaptă, ca un cântec, ca un basm, ca o poezie, ca un pansament, ca o poțiune, ca un suflet. O carte pe care am vrut să o citesc încă de când a apărut. O carte despre care am avut certitudinea că o să-mi placă extraordinar de mult - ceea ce s-a întâmplat, de fapt. Din cer au căzut trei mere nu e doar o carte: e o viață, e o istorie, este manuscrisul unei lumi, este drapelul minunilor, al posibilităților, al speranței. Mereu m-am gândit: ce poate fi mai dureros decât să speri? Ce poate defini o neputință mai mare decât aceea de a spera? Cum zicea și Ludmila Ulițkaia, romanul lui Narine Abgarian este „balsam pentru suflet”. Eu l-am perceput ca o carte care te-ajută să te ridici. Care te ia de mână și-ți spune „haide, o fi greu, dar știu că poți, știu că ai în tine tot ce-ți trebuie pentru a te ridica din nou”. O, Doamne, ce carte! Poate par mult prea impresionat, nici nu știu, dar nu cred că are rost să vorbesc în termenii unei critici viabile și argumentative referindu-mă la de ce mi-a plăcut cartea. E simplu: nu pot să teoretizez asta, pur și simplu am trăit-o, am simțit-o, am iubit-o. La fel de bine, chiar, aș putea trece aceste verbe la prezent: trăiesc, simt și iubesc, încă, această carte.
„(...) și se mira cum de nu observase înainte această legătură necondiționată dintre ea și tot ce o înconjoară - fie oameni, păsări sau pietrele din vechiul cimitir. «Nu există rai, dar nici iar nu există», a înțeles deodată Anatolia. «Fericirea e raiul, amărăciunea e iadul. Și Dumnezeul nostru e pretutindeni nu numai fiindcă-i atotputernic, ci și fiindcă El este în toate acele fire nevăzute care ne leagă unii pe alții».”
Anatolia Sevoyants, în vârstă de cincizeci și patru de ani, locuiește în Maran, un sat armean izolat, parcă uitat de Dumnezeu, lăsat într-un colț al Universului. Convinsă că are o boală fatală, Anatolia își scoate hainele de înmormântare din dulap, le așază frumos, deschide ferestrele pentru ca sufletul ei să poată scăpa dintre pereți atunci când are să moară, să poată săgeta spre ceruri, și se așază pe pat, pentru a plăti datoria vieții. Viața în Maran nu fusese ușoară pentru Anatolia - de fapt, pentru cine a fost viața ușoară în Maran? Căsătorită timp de optsprezece ani cu un bărbat insensibil, indiferent și violent, pentru Anatolia cărțile erau singura scăpare, singurul leac și singura terapie împotriva unei lumi atât de mici: ea devine bibliotecara satului, îngrijindu-se de mica încăpere cu cărți ca de propria-i locuință. Însă atunci când pare că nu mai există speranță, în viața Anatoliei apare cineva... Cineva care-i va readuce lumina în suflet, zâmbetul pe buze și va înlocui moartea cu viața. Boala cu frumusețea. Durerea cu mângâierile tandre ale altei mâini. 
„(...) lumea e mică, iar noi suntem mari, deși, din naivitate și prostie, toată viața credem că-i pe dos.”
Din cer au căzut trei mere este un roman care descrie, pe lângă încercările și necazurile unei populații în scădere dintr-un sat armean izolat, frumusețea vieții. Importanța lucrurilor mărunte, a oamenilor care încă cred în ceva, încă cred în viața obișnuită, dar frumoasă, simplă, dar mai aproape de Dumnezeu. Un roman cu scene de realism magic, în care universul limitat al sătenilor din Maran, simpatici, înțelegători și cărora din când în când le mai place să bârfească - este conectat, printr-un fir telegrafic antic, de restul lumii. Cât de mult mi-au plăcut culorile locale pe care le-a creat Abgarian, cât de mult mi-a plăcut atmosfera, toate obiceiurile pe care autoarea le-a descris. Cât de mult m-am apropiat de personaje, trăind alături de ele și cu ele, încercat de emoții dintre cele mai acute și intense. Povestea este împărțită în trei părți - Pentru cel care a văzut, Pentru cel care a povestit și Pentru cel care a ascultat -, iar în prima este vorba despre Anatolia, în a doua despre familia Melikant, iar în a treia ne întoarcem la Anatolia. Realismul magic este presărat în momente cheie ale poveștii, când bătrânii reamintesc întâmplări care, de-a lungul veacurilor, le-au încercat satul. Frumusețea povestirii (și a poveștii) este inconfundabilă, plăcută, este subtilă și cu substrat. 
„(...) despre ploaia măruntă din ziua când a născut lupoaica, despre cei șapte pui ai ei, care s-au împrăștiat prin lume, dar s-au întors lupi mari și puternici tocmai când ea își pierduse nădejdea că-i va mai vedea, despre vântul care aduce pe aripile lui iuți vești despre cei care de mult nu mai sunt, despre vița-de-vie care ajunge până la cer, pe crengile căreia dorm păsările raiului...”
O poveste a fericirii, durerii, suferinței și speranței. O poveste a firelor nevăzute care leagă, între ei, oameni și lumi, lumi și oameni. Destine care se întrezăresc a fi sortite la o viață împreună chiar și-n cele mai târzii ceasuri. Fiindcă, indiferent de cum vine fericirea, aceasta este angrenajul suprem al lumii în care trăim. Din cer au căzut trei mere este povestea pe care o voi purta în suflet mult, mult timp de-acum înainte. Este cartea care va deveni etalon pentru mine, și pot spune de pe-acum că se va regăsi, cu siguranță, în topul celor mai bune cărți citite în anul 2022, deși anul e abia pe începute. Nu pot să nu o recomand, fiindcă mie, unul, mi-a plăcut teribil de mult. Sunt sigur că și vouă v-ar plăcea, fiindcă am auzit doar păreri bune despre aceasta. De altfel, chiar nu are cum să nu-ți placă o carte atât de bine scrisă, cu o poveste atât de palpabilă, atât de ușor de integrat în propria-ți viață. Să aveți lecturi cât mai frumoase, pline de spor! 

4 comentarii: