joi, 24 martie 2022

Începem cu sfârșitul, de Chris Whitaker - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 536
Anul apariției: 2021
Traducere: Andrei Covaciu

Chris Whitaker a debutat cu Tall Oaks, premiat cu CWA John Creasey New Blood Dagger Award. Începem cu sfârșitul, care a obținut numeroase premii, a fost tradus în 23 de limbi, iar drepturile de ecranizare au fost achiziționate de studiourile Disney. Romanul a fost bestseller New York Times și #1 Indie Next Pick, precum și Waterstones Thriller of the Month, Barnes & Noble Book Club Pick și Good Morning America Buzz Pick. Chris Whitaker a crescut admirându-i pe Stephen King, Dennis Lehane, John Grisham, Cormac McCarthy. Locuiește în Hertfordshire, Marea Britanie, împreună cu soția și cei trei copii. Lucrează part time la biblioteca locală. Poate fi urmărit pe Twitter, la @WhittyAuthor.
„Duchess s-a întors cu spatele și a închis ochii ca să-și stăpânească lacrimile. 
Nu avea de gând să plângă.”
Corect. Greșit. Viața o trăiești undeva între ele. Duchess Day Radley are 13 ani, se declară proscrisă și este apriga apărătoare a fratelui ei de 5 ani, Robin, și părinte pentru mama ei, Star, care nu reușește să aibă grijă nici de ea și nici de copii. Walk n-a plecat niciodată din orășelul din California unde au crescut el și Star. A ajuns șerif, dar nu poate uita că a depus mărturie cândva împotriva celui mai bun prieten, Vincent King, care a ajuns în închisoare. Și este excesiv de protector cu Duchess și fratele ei. După 30 de ani, Vincent este eliberat. Iar Duchess și Walk trebuie să înfrunte problemele care apar odată cu întoarcerea lui.
„Între ei s-a lăsat o tăcere care părea să se răsfrângă și peste brazii de peste versant, apoi către cer, către nori, îngropând definitiv promisiunea unui nou început.”
Romanul lui Chris Whitaker cu siguranță nu este unul pe care să-l ratezi. Un autor în plină ascensiune care promite multe și are să revină, probabil cât de curând, cu noi povești extraordinare. Așa cum a fost cazul acestui roman, căruia poți să-i spui thriller, poți să-i spui dramă, mistery, poți să-i spui bildungs roman sau chiar „ficțiune clasică”, fiindcă are acel ceva special pe care cu greu îl regăsesc la alți autori. O anumită profunzime, atât una „de suprafață”, cât și abisală. Într-o poveste despre maturizare care, fără îndoială, este una lentă, slow burning, dar cu porții echitabile de surprize și situații neașteptate, într-o lectură care, la sfârșit, se dezvăluie a fi una cu tâlc, plină de înțelesuri, una esențială. Începem cu sfârșitul își dezvăluie întregul înțeles abia spre sfârșit, dar pe-ntreg parcursul lecturii simți că ești omniprezent într-o lume în care Dumnezeu își mai pune mâna la ochi și lasă lucrurile în voia lor firească... Iar suferința este condiția sui generis a omului: pentru că în spatele ei, forța are să înflorească precum o floare de păpădie.
„Oceanul este nesfârșit, însă eu îi zăresc capătul. Zăresc pământul, curbele lui care sunt deja în ziua de mâine, însă el nu se rotește. Zăresc norii care susțin cerul, un apus de soare în deșert și un răsărit peste metale. La scurtă vreme după aceea, mă preschimb în întuneric, în stele și în lunile acestora. Lumea este un nimic atât de mic încât, dacă-mi pun un deget în fața ochilor, îl pot ascunde. Eu sunt Dumnezeul în care nu cred. Sunt suficient de mare ca să-i opresc pe oamenii răi.”
Am găsit intriga acestei cărți ca fiind una destul de complicată, cu multe, multe personaje conectate între ele, care se confruntă, în esență, cu consecințele unei tragedii care a avut loc cu treizeci de ani înainte. În centrul poveștii o avem pe Duchess, autoproclamată „proscrisă”, o adolescentă extrem, extrem de bine conturată, puternică și-n același timp „haiducă”, care nu mai are încredere în nimeni altcineva decât în fratele ei. Pentru care lumea, după moartea mamei, s-a redus la dimensiunile unei nuci. Dar Duchess trebuie să fie puternică pentru a-și proteja și crește fratele mai mic - singurul care o poate înțelege, dar chiar și-așa, are de-a face cu niște situații neprevăzute care-i pun la încercare răbdarea. În același timp, Duchess se teme pentru viața ei și a fratelui acesteia, gândindu-se că cel care i-a omorât mama are să-i omoare și pe ei. Circumstanețele vieții lor sunt sfâșietoare, dar oarecum rămân un mister. Ghinionul pare să îi urmărească la fiecare pas, și tu, ca cititor, nu poți să nu-ți dorești ca ei să ajungă, odată pentru totdeauna, în sânul unei familii calde și primitoare, unde să fie în siguranță.
„Nu putea însă să se apere de propriile greșeli, simțind că acestea erau predestinate să o înfunde nu numai pe ea, ci și pe fratele ei.”
Romanul cuprinde patru părți și, trebuie să recunosc, abia în a doua parte, atunci când decorul și personajele se mută în orășelul Montana, am fost prins de acțiune. Începutul a fost mai lent, dar absolut necesar pentru a înțelege acțiunile și întâmplările ulterioare. Dar aici am regăsit atmosferă, am simțit speranță, am simțit că există posibilitatea unei noi vieți, a unui nou început, lăsând deoparte mohorâtul Vest din care cei doi au venit. Aici am simțit că se vor întâmpla multe situații dramatice, iar instinctul nu m-a înșelat. Aici Duchess a descoperit mult mai multe, ba chiar și-a făcut și un prieten extrem de drăguț, a învățat lucruri, s-a dezvoltat mai puternic. Și totuși, în ochii ca de smarald al fetiței, rămân urmele unui regret, rămân lacrimile mult prea sincere ale unei fete care n-ar fi trebuit să treacă prin așa ceva. Însă Duchess trebuie să fie puternică și să nu dea semne de slăbiciune, fiindcă ea este singura în stare să aibă grijă de fratele ei într-o lume care pare că nu caută altceva decât să provoace durere și să aducă întuneric. Ah, cât de mult mi-a plăcut cum s-a dezvoltat Duchess și modul în care Chris Whitaker a construit-o: făcându-te s-o iubești și s-o urăști în același timp, să-i fii aproape și s-o susții, să nu-i înțelegi acțiunile și s-o lași baltă din acest punct de vedere. 
„- Poate că nu îți este dat să alegi cine ești. Poate că totul ține de predestinare. Unii dintre noi suntem proscriși. Poate că ne găsim unii pe ceilalți.
- Sau poate că nu e nimic. Poate că nimeni nu deține controlul în afara celui dornic să facă un efort și să ia ceea ce-și dorește.”
O carte melancolică, o carte convingătoare și atât de frumos scrisă. Mă așteptam, oricum, s-o iubesc. Când am văzut că este totuși o carte cu o crimă, parcă nu m-așteptam să mă emoționeze atât de tare. Mai mult decât sigur, e o lectură memorabilă, pe care nu am s-o uit curând. Personajele sunt absolut superbe, scena în care se desfășoară totul, culoarea locală, atmosfera - convingătoare, astfel încât cititorul să fie „imersat” cum trebuie în lumea fictivă a romanului (care, de altfel, nici nu-i departe de a fi extrem de reală). În timp ce citeam cartea, am simțit, cu adevărat, că aceste personaje ar fi reale: cu lupte, drame, intenții, motivații și emoții, moravuri și slăbiciuni, dar și cu o putere care le străbate piepturile și le dictează pașii. De fapt, în Începem cu sfârșitul am regăsit întocmai stilul de scriere care îmi place cel mai mult: profund, dar în același timp fără să insiste inutil pe anumite aspecte, fără să fie redundant și împletit cu acțiune și cu mister. După cum spuneam, este rar ca o carte despre o crimă să abordeze un astfel de stil dar, cel puțin pentru mine, aceasta este rețeta succesului. 
„De-a lungul anilor, Duchess reușise să pună povestea cap la cap. Frânturi auzite din gura lui Star, atunci când mama ei își dădea drumul la limbă, articole din arhiva bibliotecii din Salinas, pe care le citise. Aceeași bibliotecă în care își petrecuse primăvara încercând să întocmească arborele genealogic al familiei ei. Reușise să găsească rădăcini îndepărtate ale clanului Radley, apoi scăpase cartea pe podea în momentul în care descoperise o legătură cu un proscris căutat de autorități, pe nume Billy Blue Radley. Genul de descoperire cu care s-ar fi mândrit când s-ar fi aflat în fața clasei, prezentându-și proiectul.”
O carte care reiterează, cu foarte mult talent, natura umană, și care îți va rămâne în suflet mult timp după ce o vei fi citit. Nu știu de ce, dar îmi amintește extraordinar de o altă carte care mi-a plăcut la fel de mult (una dintre cele mai bune cărți citite anul trecut), și anume Acest tărâm al blândeții (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). O poveste la sfârșitul căreia, prin ceva ce, la început, abia se strecura o timidă rază de lumină, are să năvălească o adevărată nouă zi. O nouă zi a speranței, în care lumea își urmărește cursul firesc... Și, uneori, atât de plin de pace și de tihnă. Chiar v-o recomand cu mare drag, mai ales dacă vă plac poveștile dramatice, frumos scris, pline de înțelesuri și de substraturi, cu personaje reale și memorabile! 

2 comentarii: