miercuri, 8 iunie 2022

Darurile mamei, de Cecilie Enger - Recenzie

Editura: Univers
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 224
Anul apariției: 2017
Traducere: Carmen Langseth

Un roman de familie, despre puterea pe care o au darurile mamei chiar și mult mai târziu, chiar și când rămân doar în amintiri. Roman autobiografic, Darurile mamei este o carte a nostalgiei și a sfâșierii în fața dispariției unei lumi. Atunci când devine clar că mama ei vârstnică nu se va mai întoarce niciodată acasă, Cecilie, fiica cea mai mare a familiei, trebuie să golească de lucruri casa în care a crescut. Când toate au fost împărțite, donate sau aruncate, descoperă într‑un sertar listele cu daruri pe care mama ei le scrisese, an după an. Lucrurile din liste devin reperele istoriei familiei de la sfârșitul secolului al XIX‑lea până în prezent, istorie pe care Cecilie o scrie pe parcursul a doi ani sub forma unui roman despre daruri, amintiri și dorința oamenilor de a se întoarce în trecut. Între timp, memoria și personalitatea mamei ei se șterg din ce în ce mai tare. Darurile mamei s‑a vândut în peste 100 000 de exemplare și e tradusă în șapte limbi. A fost nominalizată pentru Premiul Criticilor în 2013 și în același an a luat Premiul Librarilor din Norvegia.
„Nu-mi e dor de timpurile acelea cu schiuri de lemn, nu-mi e dor de cizmele grele de schi. Și totuși, de ce m-a copleșit dorul așa de tare? Pentru că este vorba de absență, de toate lucrurile pe care le-am uitat? Dorul poate că nu are de-a face cu amintirile, acele amintiri care apar din când în când, atunci când vedem un obiect, un film, auzim un cântec sau simțim un miros. Mă gândesc că, poate, dorul a fost acolo mereu? Era acolo când mama repeta toate proverbele din copilărie?”
Am să-ncep această așa-zisă recenzie prin a spune că, în ultimii ani, doar sfârșitul a două cărți citite încă mă bântuie. Este vorba despre sfârșitul cărții Neliniștea serii (recenzia o găsiți AICI) și sfârșitul cărții de față, Darurile mamei, de Cecilie Enger. Spun asta pentru că, efectiv, sfârșitul pur și simplu m-a întristat și distrus peste măsură, încât chiar și-acum, când mă gândesc, parcă mă întristez iarăși. Totuși, nu este vorba despre acel gen de „tristețe rea”, ci despre o tristețe care te face să te simți viu, care te face să te simți „real”. Poate un gen de tristețe care te face să mulțumești Universului pentru ceea ce ești, pentru ceea ce ai, pentru faptul că ești sănătos și bun și capabil și poți să faci lucruri. O tristețe apăsătoare care seara merge cu tine la culcare, se-așază pe aceeași pernă și, cu timiditate, te strânge în brațe și îți șoptește: a mai trecut o zi. O zi în care i-ai avut iarăși alături pe cei pe care îi iubești și pe cei care ți-s dragi. Pentru că, Doamne, cât de trist este să fii martorul dispariției treptate a persoanei pe care o iubești cel mai mult: ma-ma. La fel de trist ca atunci când te gândești că, într-o zi, în acea zi în care mama te va fi supărat pentru prima dată, totul se va sfârși. Ea va dispărea. Și-atunci... Și-atunci cine ne va mai da cadouri? De cine vom mai avea grijă și cine ne va mai fi catargul pe-această barcă aflată în mijlocul furtunii?
„Darurile și viața puse împreună, deschise în ajun de Crăciun în urmă cu douăzeci, treizeci, patruzeci și cincizeci de ani. Acum, când stau cu listele mamei în mână, mă simt ca și cum aș putea să-mi ating propriile pierderi.”
Romanul lui Cecilie Enger, autobiografic, îți rupe sufletul. Atât pot spune. Nu pot spune că Darurile mamei m-a făcut să-mi apreciez mai mult mama, fiindcă nu apreciez nimic altceva mai mult pe-această lume decât persoana care mi-a dat viață. Dar m-a atins, a fost ca un bandaj pe care mi l-am pus pe-o rană vie și pe care, imediat, l-am smuls cu furie: durerea a rămas. A rămas și pulsează precum o a doua inimă. În același timp, romanul mi-a fost casă: m-a făcut să mă simt „în siguranță” în interiorul său. Dar sfârșit... Dumnezeule, acea ultimă replică m-a regăsit cu lacrimi în ochi, în timp ce mi-am așezat cartea pe piept, șoptindu-i cuiva, nu știu cui, poate Universului, poate naturii: mulțumesc! De ce am simțit nevoia să fac asta? Nu știu. Dar, în aceeași clipă, am simțit nevoia să-mi sun mama și s-o întreb ce mai face, dacă este bine, și să-i spun că o iubesc. Doamne, ce roman... Imaginea mamei care oferă cadouri: altfel spus, imaginea unei vieți dedicate altor vieți. Câtă splendoare și câtă lumină există în acest roman autobiografic, și cât de intens și profund a scris Cecilie Enger totul!
„Oamenii care renunță. Care dau drumul.
Să renunți? Abandon.
Ce înseamnă asta? Că îți lași sufletul în mâinile Domnului?
Veniturile pe care le dai statului.
Mama, care dă daruri.”
N-am să vorbesc despre acțiunea romanului, sincer, pentru că nu are niciun sens. În speță, este vorba despre faptul că în timp ce Cecilie face ordine în casa mamei sale care dă semne de demență, găsește listele pe care mama ei a ținut evidența, în fiecare an, a cadourilor oferite (și nu doar ce conțineau, ci și persoanele care le-au primit). Acesta este punctul de plecare al „revizurii” unei întregi vieți petrecute alături de cea mai importantă persoană de pe acest Pământ, mama, care acum dă semne de Alzheimer. Cum să-ți uiți viața? Poți renunța amintiri, dar niciodată la persoanele care au fost rupte din tine... Of, chiar îmi este greu să vorbesc despre o asemenea carte fiindcă, în speță, mă pun față în față cu niște momente le care chiar nu vreau să mă gândesc. Dar știu că, inevitabil, cu toții avem o datorie de plătit, mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta. Și nu știu ce-aș putea spera, în afară de faptul că ordinea firească a lucrurilor mă va ajuta să percep o astfel de „realitate”, pe care nici nu vreau s-o neg în momentul de față, ci doar s-o evit...
„Ar fi trebuit să îi spun secretele pe care niciodată nu i le destăinuisem și să o fac să înțeleagă că, până la urmă, noi două nu suntem așa de diferite. Împreună, ne-am fi putut imagina viitorul urmașilor ei.”
Darurile mamei este un roman despre care, după cum am spus, nu pot vorbi. Nici nu vreau. Este un roman pe care nu-l pot recomanda, ar fi impropriu. Însă este un roman pe care îl trăiești și-atât, peste care dai „din greșeală”, poate pur și simplu ajungând pe această pagină, la recenzia mea, dintr-o neașteptată întâmplare. Și, bineînțeles, poate chiar acesta este semnul că ar trebui să citești această carte. O carte „mare”, o carte valoroasă, o carte țesută din emoție și realitate și incisivitate și durere. O carte naturală, care reiterează portretul minunat al unei mame. O emoționantă poveste de familie, o istorie culturală care reușește să străbată generații întregi... Un roman pe care știu că nu îl voi uita niciodată și care, sincer să fiu, m-a făcut să mă simt „viu”! Iar durerea de la sfârșit mi-a demonstrat că, într-adevăr, uneori te simți cel mai viu abia atunci când „te doare”! Iar durerea este dovada incontestabilă a unei forțe superioare existente în acest infinit Univers.

6 comentarii:

  1. Ce superbă recenzie!!! Felicitari!!!

    RăspundețiȘtergere
  2. Ce recenzie minunata!!!

    RăspundețiȘtergere
  3. Ce recenzie superba :) Trebuie sa pun mana pe carte neaparat. Mulțumesc pentru recomandare, Andrei.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc eu tare mult pentru feedback - chiar e o carte specială, încă mă gândesc la ea, chiar și-acum, după ce a trecut ceva timp de când am terminat-o.

      Ștergere