1000 de creieri, de Jeff Hawkins - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 344

Anul apariției: 2022

Traducere: Dan Crăciun

Jeff Hawkins este cofondator al Numenta, o companie de cercetări în domeniul neurobiologiei, fondator al Redwood Neuroscience Institute și unul dintre fondatorii domeniului numit handheld computing – microcomputere de ținut în palmă. Este membru al National Academy and Engineering și autor al cărții On Intelligence. Locuiește în California. 1000 de creieri: o nouă teorie a inteligenței, este prima carte scrisă de Jeff Hawkins apărută la Editura Publica (Co-Lecția de Știință) în anul 2022, în excelenta traducere a lui Dan Crăciun. 

„Neocortexul ne-a dăruit capacitatea de a deveni o specie tehnologie. Suntem capabili să controlăm natura în modalități inimaginabile cu doar 100 de ani în urmă. Și totuși suntem o specie biologică. Fiecare dintre noi posedă un vechi creier care ne determină să ne comportăm în modalități dăunătoare supraviețuirii pe termen lung a speciei noastre. Suntem condamnați? Există o ieșire din această dilemă?”

În această carte, Jeff Hawkins, neurobiolog și informatician, ne dezvăluie o teorie a inteligenței care va revoluționa modul în care înțelegem creierul și viitorul inteligenței artificiale. În ciuda progreselor neurobiologiei, am avansat prea puțin în ceea ce privește răspunsul la cea mai importantă dintre întrebările sale: cum niște simple celule din creier creează inteligența. Jeff Hawkins și echipa lui au descoperit că, pentru a construi un model al lumii, sistemul cerebral folosește structuri asemănătoare cu niște hărți – nu doar un model, ci sute de mii de modele ale tuturor lucrurilor pe care le cunoaștem. Această descoperire îi permite autorului să răspundă la unele întrebări importante privind modul în care percepem lumea, motivul pentru care avem conștiință de sine și originea gândirii de înalt nivel. 1000 de creieri anunță o revoluție în înțelegerea inteligenței. Este o carte de mare amplitudine în sensul deplin al cuvântului.

„Mai avem un drum lung de străbătut până când vom înțelege tot ce face neocortexul. Dar ideea că fiecare coloană modelează obiecte folosind sisteme de referință este, din câte știm până acum, în concordanță cu nevoile limbii. Poate că în viitor vom găsi o nevoie de circuite speciale pentru limbă. Deocamdată, însă, nu este cauzul.”

Înainte de a recenza (haha, bună glumă!) această carte, țin să fac o mențiune în ceea ce privește excelenta traducere a acestei cărți: mulțumesc lui Dan Crăciun pentru cele enunțate în „Nota traducătorului”, deoarece m-au ajutat enorm de mult să înțeleg mult mai bine anumite aspecte, precum și să mă familiarizez cu limbajul, în esență jargonic, utilizat în articolele recomandate de către autor la sfârșitul cărții. De altfel, traducerea este excepțională. Acum, trecând la carte, pot să vă spun de la început că am observat două lucruri - într-adevăr, există cărți de popularizare a științei, care încearcă să explice publicului (în general neinițiat, beginner) aspecte specifice unui anumit domeniu. În această situație, neurobiologia (cu tendințe, la un moment dat, de neurotech, neurotehnologie și inteligență artificială, cunoscută drept IA). Apoi, mai există și cărți care, de fapt, susțin o anumită teorie, și care nu ar fi, întocmai, scrise într-un limbaj ușor accesibil. Aici aș reaminti cartea lui Richard Dawkins, Gena egoistă (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), tradusă fidel tot de către Dan Crăciun. Da, 1000 de creieri se încadrează în a doua categorie, însă spre deosebire de cartea lui Dawkins, este mult mai accesibilă la limbaj, mult mai „ușor de înțeles” (și, totuși, încă nu sunt sigur dacă am înțeles așa cum trebuie anumite aspecte, dar știu cu certitudine că această lectură chiar a avut un impact extraordinar asupra anumitor lucruri pe care credeam că le știu). Prin urmare, cartea lui Hawkins susține o anumită teorie care, tind să cred, chiar are fundamentarea necesară pentru a se dovedi viabilă și, mai mult decât atât, practică în viitor, revoluționând domeniul neurobiologiei, al modului în care înțelegem inteligența și, implicit, posibilitatea ca, în sfârșit, să putem avea acces la mașinării cu adevărat inteligente.

„Până acum am prezentat patru utilizări ale sistemelor de referință, unul în vechiul creier și trei în neocortex. Sistemele de referință din vechiul creier își fac hărți ale mediilor înconjurătoare. Sistemele de referință din coloanele de identificare ale neocortexului își fac hărți ale obiectelor fizice. Sistemele de referință din coloanele de localizare ale neocortexului își fac hărți ale spațiului din jurul corpului nostru. Și, în sfârșit, sistemele de referințele din coloanele nonsenzoriale ale neocortexului își fac hărți ale conceptelor. A fi expert în orice domeniu necesită să ai un bun sistem de referință, o hartă bună.”

Bun. Ce spune această teorie a celor 1000 de creieri? Pe scurt, faptul că fiecare dintre noi își creează un model de referință al lumii, asta utilizând un set de hărți. Hawkins propune, neapărat, nu un nou mod de funcționare al neocortexului, acea parte „nouă” a creierului nostru, ci (prefixul latinesc neo de obicei indică ceva nou), ci reușește să meargă mai departe de cele susținute până acum - după părerea sa, neocortexul preia informații senzoriale (deseori traduse prin mișcare) din mediu, le procesează, apoi le folosește pentru a crea concluzii și predicții: totul are de-a face cu hărțile și mișcarea. Pentru a înțelege mai bine ce vreau să spun (repet, nici eu nu am înțeles întocmai cum poate ar fi trebuit, dat fiind faptul că a fost ceva cu totul și cu totul nou), chiar vă recomand să citiți această carte. De altfel, la un moment dat chiar vorbeam cu cineva și m-a întrebat ce citesc, i-am răspuns, iar apoi m-a întrebat „și, cum este?”, la care eu n-am putut decât să-i spun că „nu m-am mai simțit atât de noob de la primul curs de anatomie din facultate”. Aș mai fi adăugat, de fapt, că la fel de pierdut m-am simțit și când am citit o altă carte scrisă de Michael S.A. Graziano, Conștiința dintr-o nouă perspectivă (recenzia AICI). Și, guess what, la un moment dat Hawkins chiar amintește de Graziano și de teoria propusă de el - și chiar am ajuns la concluzia că cele două teorii ar putea funcționa foarte, foarte bine împreună. În orice caz, am certitudinea că, în viitor, voi reveni asupra acestor două cărți (Gena egoistă mai poate să aștepte, dar cu siguranță și ea va avea aceeași soartă).

„Creierul nostru conține 150.000 de coloane corticale. Fiecare coloană este o mașină de învățare. Fiecare coloană învață un model predictiv al inputurilor sale observând cum se modifică ele în timp. Coloanele nu știu ce învață; nu știu ce reprezintă modelele lor. Întregul demers și modelele rezultante se construiesc în sisteme de referință. Sistemul de referință corect pentru înțelegerea modului de funcționare a creierului îl constituie sistemele de referință.”

Pe lângă conceptele de neurobiologie, modul în care creierul funcționează, în care își creează hărți, predicții, comportamente, modul în care traduce anumite situații și chiar o abordare viabilă privitoare la mecanismele conștiinței, cartea lui Hawkins mi s-a părut extraordinară și dintr-o altă perspectivă: a doua jumătate cărții, cea în care vorbește despre cum am putea „conserva” cunoștințele noastre, cum am putea lăsa în urmă dovezi, pentru o formă de inteligență superioară, pentru altcineva care, după ce vom fi dispărut, poate vor trece prin apropierea a ceea ce cândva a fost Pământul, dar nu vor ști că cineva chiar a trăit vreodată acolo. Cum să lăsăm dovezi în urmă? Iar propunerea sa, de fapt, modul în care s-a gândit la o posibilă soluție - până și Richard Dawkins s-a dovedit a fi impresionat. Iar asta, zic eu, chiar e ceva mare! Nu vă spun ce idei geniale are, ci vă las să descoperiți. Cum creierul vechi nu are decât un singur scop - acela de a mima un comportament omenesc care să ducă la reproducerea genelor, fără a gândi prea mult „pe termen lung”, Jeff Hawkins propune ca noi să ne străduim mai mult să conservăm cunoașterea, și nu genele. Însă atunci când vine vorba de a ne conserva specia, a face din prevenirea morții și a suferinței obiective principale, poate ar fi totuși mai eficient să ce concentrăm pe impulsul sui generis de a ne proteja specia, decât cunoștințele. Mai ales când trecem prin anumite perioade extrem de sensibile, cum au fost și sunt cele din ultima vreme. 

„Timp de decenii, majoritatea neurobiologilor au aderat la teoria ierarhiei proprietăților și au avut motive întemeiate. Chiar dacă are mult probleme, această teorie corespunde multor date. Teoria noastră sugerează un mod diferit de a gândi neocortexul. Teoria celor 1000 de creieri spune că o ierarhie a regiunilor neocorticale nu este strict necesară. Chiar și o singură regiune corticală poate să recunoască obiecte (...). Anatomia neocortexului sugerează că există ambele tipuri de conexiuni.”

Nu știu dacă ar fi tocmai înțelept să investim resurse extraordinar de mari pentru a conserva „amprenta faptului că am fost aici” dincolo de dispariția speciei noastre - în orice caz, Hawkins propune acest lucru tot dintr-un fel de solidaritate: poate „cei care vor veni după” vor ști că a mai fost cineva aici, având și certitudinea că acel „cineva” nu mai este. Poate vor reuși să traducă motivele pentru care specia noastră a dispărut, implicit ceea ce am făcut greșit - pentru ca ei să nu repete greșeala. Oricum, abordarea sa este inspirată și autentică. De asemenea, în carte există și capitole în care Hawkins abordează viitorul următoarei generații de inteligență artificială. El nu crede că inteligența artificială ar putea reprezenta vreodată un potențial risc pentru omonime (roboți cu conștiință proprie, care se vor ridica împotriva oamenilor și vor domina lumea, tralalala). Aduce și dovezi în această direcție, evident. Dar mai mult decât atât, Hawkins încearcă să explice cum ar putea inteligența artificială (AI) să ajungă, în sfârșit, la AGI, adică la inteligența artificială generală. În momentul de față, toate mașinăriile construite pe principii de AI, în esență „învățare profundă”, nu pot face decât un singur lucru - și fac acel lucru mult mai bine decât orice alt calculator și decât cel mai performant om. Însă atât! O revoluție, o „renaștere” în domeniu ar fi reprezentată de mașinării IA care ar fi capabile nu să asimileze cantități enorme de date (există deja mașinării care fac asta), ci care pot să prezică și să-și creeze anumite tipare, „să gândească precum un copil de 5 ani”. 

„Fibrele nervoase care intră în creier venind din ochi, urechi și piele arată la fel. Nu doar par identice, ci transmit informații folosind impulsuri nervoase identice. Dacă priviți inputurile din creier, nu puteți discerne ce reprezintă. Și totuși vederea se simte într-un fel și auzul se simte ca un lucru diferit și nici văzul, nici auzul nu se simt ca niște impulsuri nervoase. Când priviți o scenă pastorală, nu simțiți că vă intră în creier acel tat-tat-tat de împunsături electrice; vedeți dealuri, culori și umbre. «Qualia» este numele dat modului în care inputurile senzoriale sunt percepute, cum se simt. Aceste calități experiențiale sunt enigmatice.”

Prezentată logic, sistematic, cu argumente care susțin concluzii specifice, cartea 1000 de creieri chiar este o lectură esențială, care te ajută să-nțelegi mult mai bine modul în care, ca om, funcționezi. Chiar m-am gândit dacă există persoane deranjate de această „certitudine” a autorului, de faptul că, deseori, ar putea fi ușor considerat ca având o atitudine arogantă. Dar m-am gândit că încrederea sa nu este nejustificată - totul se bazează pe experimentele făcute, pe munca de cercetare (atât în domeniul informaticii, cât și al neurobiologiei), pe greșelile pe care le-a făcut și pe revelațiile avute. De altfel, teoria sa nu intră în conflict cu alte cercetări și alte teorii actuale. Mie, unul, teoria celor 1000 de creieri mi s-a părut fascinantă, precum și speculațiile din jurul acesteia. Pentru o înțelegere și mai amănunțită a anumitor specificații din carte, chiar vă recomand să consultați bibliografia de la sfârșit - bun, poate nu a reușit cartea să mă facă să înțeleg toate lucrurile, dar am reușit în cele din urmă să urmăresc firul, să trag niște concluzii viabile și să nu plec din lectură așa cum am intrat: neștiind nimic. Nu. Plus că, așa cum am zis, am avut și bibliografia de la sfârșit pe care am consultat-o (în special articolele de interes, anexate anumitor capitole care mi-au dat bătăi de cap). M-am gândit, de altfel, dacă această carte ar fi dificil de citit de către cei „nespecialiști”, dacă va fi plictisitoare - da, desigur, s-ar putea, dar vorbesc aici doar despre partea de început. Partea a doua, care e ceva mai speculativă, s-ar putea să fie mult mai antrenantă, iar partea a treia se va dovedi interesantă pentru toată lumea. Credeți-mă! În esență, cartea 1000 de creieri, cel puțin pentru mine, a fost „o lectură care a adus idei”. Iar asta contează cel mai mult!