Băiatul de pe pod (Fata cu toate darurile, #2), de M.R. Carey - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2018

Traducere: Ruxandra Toma 

M.R. Carey (născut în 1959 in Marea Britanie) este un prolific scriitor de romane, scenarii și benzi desenate. În prezent scrie pentru DC și Marvel, contribuind, printre altele, la seriile X-Men și Fantastic Four. Romanul Fata cu toate darurile, din 2014, ecranizat în filmul cu același nume lansat un an mai târziu, a fost un adevărat fenomen de piață, atât în Marea Britanie cât si și Statele Unite. În 2017, Carey a publicat și continuarea: Băiatul de pe pod (Editura Nemira, 2018, colecția Armada, traducere de către Ruxandra Toma). Tot la aceeași editură a apărut și romanul Feelside (2017). 

„Dominația oamenilor pe Pământ nu este decât o picătură în oceanul timpului geologic și este nevoie de mult mai multe pentru a forma o undă în oceanul acesta.”

O nouă poveste din apocalipsa zombie Fata cu toate darurile. Oamenii de știință și militarii din stația Rosalind Franklin lucrează cu disperare să salveze lumea de pandemia ce amenință să distrugă întreaga civilizație. Greaves, un băiat de cincisprezece ani, instabil emoțional, eminent în științele naturii, dar marginalizat de către adulții din stație, pare să fi găsit leacul. Dar, aflați în pragul colapsului, destabilizați de anxietatea și disperarea celor care știu că de ei depinde salvarea tuturor, oamenii nu iau întotdeauna cele mai bune decizii. 

„Însă localitățile, fie acestea mai mari sau mai mici, sunt de nerecunoscut. Au fost construite pentru oameni și, în lipsa lor, nu au nici identitate și nici scop. Și-au pierdut memoria. Vegetația a crescut bogată ca în junglă, remodelând megaliții făcuți de mâna omului și dându-le forme ca de pe altă lume. Fără voia lor, zgârie-norii au devenit crânguri sau lacuri. Golite de trecutul care le definea, s-au predat fără să protesteze, iar acum sensul existenței omenești nici măcar nu le mai bântuie.”

Am să-ncep acestă „recenzie” prin a spune că, Dumnezeule, cred că Băiatul de pe pod este una dintre cele mai mari (și neașteptate) surprize literare ale acestui an. Nici nu știu de ce am vrut să o citesc, sincer, dar cred că m-a atras coperta. Habar n-am. Da, mi-am dat seama că-i cu zombie, fiindcă se văd acolo câteva mâini care se întind, ahtiate, după un băiat, și cred că de-atunci mi-am zis că s-ar putea să nu-mi placă, dar, hei, haide să-i dăm o șansă. Și ce m-am înșelat! Pentru că mi-a plăcut maxim, maxim de tot, și nu-mi vine să cred că o carte cu zombie a putut fi atât de bună! Cred că mă așteptam la ceva foarte clișeic, de genul acela tip survival în care merg și merg „spre un loc mai bun”, mai întâlnesc pe cineva pe drum, ba mai moare cineva, tralalala. Dar chiar n-a fost deloc așa, și am impresia că este nevoie de un scriitor incredibil de bun pentru a înfășura o poveste - în esență distopică - într-o formă atât de faină. Nu spun că nu-mi plac romanele distopice, ba dimpotrivă, dar în această carte, în ciuda suspansului intens, a ciudățeniei, a acestor flămânzi (așa-i numește autorul), există umanitate, există noblețe, există ceva foarte intim în personajele sale și, în general, în poveste: valori umane, valori profund umane care reiterează din dialoguri, acțiunile personajelor, din alegerile lor.

„Însă toți își asumă riscuri. Și toți au acceptat consecințele logice care decurg din ele. Pentru că, dacă nu vor găsi un tratament pentru boala foamei sau o soluție de imunizare împotriva ei, vor muri cu toții, unul câte unul. Uriașul arbore al omenirii va fi încontinuu tăiat de la rădăcină până când va cădea. Până când numărul supraviețuitorilor va fi mult prea mic, iar anomaliile congenitale se vor înmulți și se vor accentua, iar nașterile vor fi din ce în ce mai puține, până când nu vor mai fi deloc. Din acest motiv merită să-ți asumi toate riscurile. Din acest motiv a fost trimisă Rosie pe teren.”

N-am citit Fata cu toate darurile, dar cu siguranță vreau să o fac cât mai curând. Cartea de față m-a prins, în mod incredibil, de la prima pagină. M-a hipnotizat pe parcurs - efectiv, țineam firul poveștii și habar n-aveam în ce direcție o vor mai lua lucrurile, dar știu că nu m-am putut opri până la sfârșit. Dincolo de acțiune, am fost foarte plăcut surprins de cât de frumos, de fapt, scrie M.R. Carey, cât de sensibil pe alocuri (într-o poveste cu zombie?!), cât de profund. Nu știu dacă această carte are acțiunea în continuarea cărții Fata cu toate darurile, dar n-am simțit că aș avea lacune de înțelegere. Chiar a mers totul foarte bine, am înțeles tot ce s-a petrecut. „Flămânzii”, din câte îmi pot da seama, fac parte integrantă și din prima poveste, iar baza de reședință - Beacon - își trimite oameni de știință și „laboratoare zburătoare” în ideea de a găsi un mod de a crea un vaccin. Stând în siguranță dincolo de pereții blindați ai unităților mobile, ei cercetează terenul în căutarea unor medii sau materiale care ar putea ajuta la inocularea a ceea ce a mai rămas din omenire, care ar putea ajuta la un leac pentru acest virus al foametei. În același timp, ei examinează și probe biologice din acești canibali fără minte care au pus stăpânire pe întreaga lume.

„(...) Există o teorie dominantă care spune că aceste întrebuințări medicale ale fungusului au contribuit la apariția acestei boli a foamei - au fost poarta prin care Cordyceps-ul a infectat populațiile lumii.”

Pot spune că am fost foarte satisfăcut de faptul că M.R. Carey abordează într-un mod științific care-i toată treaba cu această „infecție”. De fapt, este vorba despre un fung, Cordyceps, și despre efectele pe care el le are asupra țesutului cerebral. Sincer să fiu, chiar m-a convins de unele chestii, iar viabilitatea datelor pe care le-a dat (de fapt, a teoriilor ficționalizate) mi s-a părut autentică. De fapt, chiar a fost. Modul în care acționează, cum pune stăpânire pe cei infectați, cum se mișcă flămânzii, cum reacționează la anumiți stimuli și cum își vânează prada. Nu știu, chiar am fost fascinat de absolut tot ce am citit și, după cum am spus, chiar nu mă așteptam să-mi placă atât de mult. Nu sunt impresionist, dar chiar e o carte foarte bună pe care îmi pare rău că n-am văzut-o mai des pe la alți cititori. Abordând specificul biologiei, al biochimiei, al fiziologiei, cartea de față cred că se detașează net de cărțile banale cu zombie, în care totul este despre supraviețuire și, vag, despre variabile de această natură. Nu știu, cartea aceasta, Băiatul de pe pod, am simțit că are „un sens” mult mai profund, dincolo de acțiunea care mi-a plăcut și de dinamica evolutivă. Dincolo de atmosferă, de tensiune, de personaje și de direcția în care au luat-o toate lucrurile. Chiar a avut acel ceva greu de definit, dar acel ceva care face ca o carte să nu fie doar bună, ci foarte, foarte bună.

„Copiii sunt - sau par a fi - ceva cu totul nou, spune el în încăperea mută. Sunt contaminați, dar încă mai pot să gândească. O cercetare detaliată ar putea să identifice cu precizie mecanismul de la baza acestui fenomen, apoi l-ar putea reproduce. Obținând astfel un tratament sau un vaccin. Aceasta este singura descoperire de importanță majoră care a fost făcută de la Colaps încoace.”

După cum bine știți, nu obișnuiesc (și nici nu o voi face) să vorbesc despre acțiune, fiindcă nu cred că are sens. În general, povestea se învârte în jurul doctorului Khan și a lui Stephen, mai mult decât în jurul restului echipei, deoarece doctorul Khan este însărcinată, iar Stephen este primul care observă că un grup de copii este diferit de restul adulților infectați. În esență, despre asta-i vorba: despre faptul că, la un moment dat în decursul misiunii, se întâlnesc cu un grup bizar de copii care nu par să manifeste simptome evidente ale infecției, însă tot au un tipar comportamental ieșit din comun. Ei, aici lucrurile devin ceva mai complexe (și n-am să vă spun, normal, care-i treaba), dar pot doar să vă spun că fix aici mi s-a părut că M.R. Carey dă poveștii o cu totul altă direcție, o cu totul altă formă: transformă universul cărții în ceva de-a dreptul incredibil. Iar ideea, în cele din urmă, se dovedește a fi fenomenală. Este ciudat că sfârșitul romanului m-a făcut să mă emoționez extraordinar de mult? Nu cred. Pentru că, în orice caz, m-am emoționat îndeajuns de-a lungul lecturii. V-o recomand cu cea mai mare încredere fiindcă, într-adevăr, Băiatul de pe pod este o carte pe care mi-o voi aminti întotdeauna.