A fost odată un râu, de Diane Setterfield - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2019

Traducere: Florica Sincu

Diane Setterfield s-a născut pe 22 august 1964 în Englefield, Berkshire, și a copilărit în satul Theale din apropiere de Reading. A studiat limba și literatura franceză la Bristol University, unde a obținut doctoratul în 1993 cu un studiu asupra elementelor autobiografice din primele scrieri ale lui André Gide, apoi a ales cariera academică, ținând cursuri la mai multe universități din Franța și Anglia. A publicat o serie de studii asupra literaturii franceze de secol XIX și XX, iar în anii ’90 s-a retras din viața universitară pentru a se dedica în exclusivitate scrisului. Talentul ei literar a fost remarcat de scriitorul Jim Crace la un curs de creative writing. Pentru a obține drepturile de publicare a romanului ei de debut, A treisprezecea poveste (The Thirteenth Tale, 2006; Humanitas Fiction, 2007), la care a lucrat timp de cinci ani, editorii englezi și americani au plătit sume fabuloase (800.000 de lire, respectiv 1.000.000 de dolari). Cartea a ajuns pe primul loc în topul bestsellerurilor New York Times, fiind publicată în 38 de țări, totalul vânzărilor ridicându-se la peste trei milioane de exemplare. Setterfield a câștigat, în 2007, Quill Award, Debut Author of the Year. În 2013, A treisprezecea poveste a fost ecranizată de BBC2, cu Vanessa Redgrave, Olivia Colman și Sophie Turner în rolurile principale. În același an îi apare romanul Bellman&Black, iar în 2018, A fost odată un râu (Once Upon a River; Humanitas Fiction, 2019), nominalizat pe lista scurtă la HWA Gold Crown Award 2019. Ambele romane au devenit bestselleruri internaționale.

„(...) Într-un fel asemănător, niște afluenți sunt pe cale să se reverse în povestea asta. Așa că, în ceasul liniștit dinaintea zorilor, am putea să părăsim râul și noaptea asta lungă și să căutăm parcursul acestor afluenți, însă nu pentru a da la iveală începuturile lor tainice, cu neputință de cunoscut, ci, mai simplu, pentru a afla ce făcuseră în ajun.”

În noaptea cea mai lungă din an, spre sfârșitul epocii victoriene, la Lebăda, un han străvechi de pe malul Tamisei, obișnuiții locului stau la taclale sau spun povești de odinioară, când se întâmplă ceva neașteptat: în pragul ușii apare un bărbat rănit ținând în brațe trupul neînsuflețit al unei fetițe. Câteva ore mai târziu, sub ochii uluiți ai sătenilor din Radcot, copila se întoarce la viață. Zilele trec și misterul se adâncește. Fetița este mută și nimeni nu știe răspunsul la întrebările esențiale: Cine este ea? De unde a venit? Și cui îi aparține? Așa că fiecare începe să țeasă o poveste. Helena și Anthony Vaughan cred că fata este fiica lor răpită. Robert și Bess Armstrong sunt bucuroși să-și întâmpine nepoata, rodul unei legături secrete a fiului lor cu o tânără. Iar Lily White, umila menajeră a parohului, își dorește s-o regăsească pe sora ei mai mică. Oricât de dureros ar fi trecutul, oricât de prețioasă ar fi copila, ea nu poate fi a tuturor.

„Ar fi putut să o lase baltă. Ar fi putut să renunțe la povestea asta, la fel ca la toate poveștile care se ivesc nu se știe de unde și care nu duc nicăieri. Dar, printre vorbe și la sfârșitul vorbirii, când vocile se stingeau și consfătuirile se încheiau, în liniștea adâncă întinsă dincolo de orice poveste, plutea spre ei fetița însăși. În această încăpere, în acest han, ei au văzut-o moartă și au văzut-o vie. De neînțeles, de neatins, de neexplicat, cu toate astea un lucru era limpede: fetița asta era povestea lor.”

Când m-am apucat de această carte, am știut că voi avea de-a face cu o poveste superbă, frumoasă, pe care să o savurez în tihnă. De fapt, am știut acest lucru încă de când am văzut coperta, deoarece există unele cărți care parcă-ți vorbesc, parcă-ți dau de înțeles că vor fi bune - chiar dacă n-ai mai auzit nimic despre ele, chiar dacă n-ai mai citit nimic de la același autor. Am avut certitudinea, așadar, că A fost odată un râu va reuși să-mi satisfacă toate nevoile de cititor. Și așa a fost: nu doar o poveste superbă, frumoasă, ci un cumul de genuri literare care au fost atât de bine dozate încă n-am mai putut să mă desprind din lectură. Mizând pe mister, înainte de toate, dar și pe un fel de realism magic bine dozat, frumos creat, Setterfield te introduce într-un basm în brațele căruia te simți în siguranță. Totul pare că se află la granița firavă dintre realitate și magie, uneori pășind în sfera fantastică a literaturii. Nu am citit cealaltă carte apărută la noi, A treisprezecea poveste, dar vreau neapărat să pun mâna pe ea. În orice caz, știu că această „rețetă” a funcționat foarte bine (și nu doar pentru mine), deoarece Setterfield chiar știe ce face, știe cum să livreze cititorului o poveste duioasă, fascinantă, magică și frumoasă.

„- Se uită de-a lungul apei, în sus și în jos, pare să caute ceva. Ceva de care îi e dor. Ceva ce așteaptă zilnic, și zilnic acel ceva nu apare, iar ea așteaptă, și se uită, și îi e dor, dar speranța i se împuținează pe zi ce trece. Acum așteaptă fără speranță.”

Am citit cartea în tihnă, în liniște, simțind cum mă las purtat într-o lume de basm, într-o lume în care totul pare posibil și în care nimic nu se supune „legilor firești”. Chiar dacă povestea se derulează încet, într-un ritm cadențat, bine pus la punct, și autoarea ne prezintă nenumărate locuri, peisaje, spații, oameni cu povești, povești în sine și legende, nu am simțit nici măcar pentru o clipă nevoia ca totul să se miște mai repede. Dimpotrivă, de fapt: eu chiar am citit această carte simțind bucuria pe care autoarea probabil a resimțit-o scriind. Puterea cuvintelor, iubirea pentru cuvântul scris, pasiunea, patosul - prezența acestora este palpabilă în povestea lui Setterfield, pulsează între paginile cărții. Este o poveste blândă, pe alocuri chiar foarte tristă, despre momentele de magie și miracol care ne binecuvântează viețile, care ne dau speranță și înfloresc în noi. Plasându-și acțiunea în anul 1887, ca spațiu alegând malul râului Tamisa, Setterfield rămâne fidelă unei perioade istorice aparte: o perioadă plină de superstiții, folclor, povești despre fantome, spirite, ghicitori. O perioadă pe care reușește să o scoată în evidență cu un talent scriitoricesc desăvârșit!

„- Păi, atunci, a încheiat omul cu înțelepciune, doar dacă ceva e imposibil, asta n-are de ce să-nsemne că nu s-ar putea să se-ntâmple.”

Prin urmare, drept cititor ajungi să ai propriile incertitudini privitoare la „ce este real în poveste” și „ce este supranatural” în această. În cele din urmă, oamenii sunt înzestrați cu niște „trăsături” aparte. Este chiar supranaturală capacitatea lui Bess de a privi în sufletul cuiva, de a-i descoperi adevărata natură, sau mai degrabă este o însușire a unui suflet pur? Cât este real și cât este magie în acest aspect? Dar ideea în sine este că Setterfield reușește atât de frumos, cald, să livreze toate acestea, încât povestea devine precum o mângâiere, precum o îmbrățișare. În acest basm, Setterfield îți deschide ochii asupra lumii din jur, asupra „magiei” din lucrurile simple, cu care avem în permanență contact. Deși există foarte multe personaje care joacă un rol mai mult sau mai puțin important în carte, fiecare are ceva de spus, fiecare are ceva de reiterat - poartă mesajul unui suflet, poartă o poveste în sine. Chiar în carte, de fapt, Setterfield subliniază câtă putere au poveștile în a modela oamenii, în a le da un scop și o finalitate, „un sens” anume. Un superb basm, țesut cu atenție și grijă de către o autoare care, foarte ușor aș spune, fără efort, a transformat A fost odată un râu într-o carte atemporală, pe care nu o voi uita niciodată. 

„Beau și stăteau pe gânduri, și iar beau și iar stăteau de vorbă, și iar beau și iar se certau. Gândurile li se învârteau ca titirezul, descopereau noi curenți în curenți, întâlneau contracurenți, iar uneori se simțeau chinuitor de aproape de marea descoperire, dar, în ciuda tensiunii dezbaterilor, la sfârșit nu știau mai mult decât la început.”

Trebuie să recunosc că, într-o oarecare măsură, romanul mi-a amintit de cartea de debut a autoarei Eowyn Ivey, Copila de zăpadă, un roman magic, cuceritor, poetic și fermecător. În aceeași măsură, cartea lui Diane Setterfield reușește să îmbine admirabil atmosfera de basm a ținuturilor magice cu un fel de realitate dură, să-i spunem așa, cu o scriitură dramatică, aparte. În schimb, distribuția de personaje este mult mai mare în romanul de față, și este foarte ușor să te pierzi în gama variată. Totuși, pentru mine nu acesta a fost interesul principal, ci faptul că citesc o poveste extraordinar de bine scrisă, în care pot simți pasiunea și iubirea pentru cuvinte. Cu un ritm plăcut, tihnit, această carte nu este una pe care să o citești rapid, în grabă, ci este o lectură care trebuie savurată pagină cu pagină, minut cu minut, clipă cu clipă. Crede-mă, te va răsplăti din plin! Eu am fost cucerit din prima clipă, chiar dacă nu este o carte pe care am citit-o pentru răsturnări de situație, tensiune și altele de genul ăsta (cum, de altfel, îmi plac). A fost o carte pe care o citești pentru suflet, pentru frumusețe și speranță. 

„Iar acum, dragă cititorule, povestea s-a sfârșit. E vremea să mai traversezi o dată podul și să te întorci în lumea de unde ai venit. Râul ăsta, care e și nu e Tamisa, trebuie să își continue curgerea fără tine. Ai bântuit locurile astea destul, și, la urma urmelor, vei fi având și tu, fără îndoială, râurile tale care abia te așteaptă.”

Un „antidot” pentru stresul vieții reale, cu o poveste captivantă care portretizează iubirea și bunătatea, faptul că în lume mai există și... lumină! O experiență literară unică, aș spune, de a cărei călătorie m-am bucurat pe tot parcursul. Nu m-aș putea gândi la o lectură asemănătoare, la o lectură care, în ultima vreme, m-a făcut să mă simt atât de liniștit... atât de diferit! Chiar dacă punctul de plecare al cărții îl reprezintă găsirea fetiței, există multe alte substraturi încorporate în această idee principală. Fiecare personaj în sine este, de fapt, o poveste, fiecare poartă o povară, un secret, un sentiment. Realismul magic transformă totul într-o poveste deosebit de frumos spusă, cu o atmosferă gotică rafinată, alegorică, misterioasă. În cele din urmă, mi s-a părut că această carte este, de fapt, o odă închinată literaturii în sine, puterii cuvintelor, artei de a povesti - până la urmă, povestirea verbală reprezintă însuși catargul lumii, catargul unei bărci aflate pe mare în mijlocul furtunii. Iar Lebăda este poveste, este mit, este legendă și basm - toate hrănind sufletele și inimile iubitoare de frumos ale oamenilor.