Sora Mariei Antoaneta, de Diana Giovinazzo - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Damen Tango

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2023

Traducere: Edith Negulici

Diana Giovinazzo este o scriitoare cu darul de a crea povești captivante și personaje memorabile. Este cunoscută pentru abilitatea de a îmbina cu măiestrie istoria și ficțiunea, aducând la viață perioade și evenimente din trecut într‑un mod intrigant și autentic. Cu pasiune pentru cercetarea istorică și atenție remarcabilă la detalii, ea reușește să redea atmosfera unei epoci îndepărtate. Diana Giovinazzo este corealizatoarea podcastului literar săptămânal Wine, Women and Words, în care intervievează scriitori în timp ce savurează un pahar de vin. De asemenea, este implicată în comunitatea literară locală, în calitate de președintă a Asociației Naționale a Femeilor din Domeniul Cărților.

👑 PUTEREA FEMEILOR ÎNTR-O LUME DOMINATĂ DE BĂRBAȚI 👑

O poveste luxuriantă despre putere, familie și intrigi la curtea regală! Maria Carolina Charlotte este a zecea fiică și unul dintre cei șaisprezece copii ai împărătesei Maria Tereza a Austriei. Poziția ei ca arhiducesă de Habsburg o va forța inevitabil să‑și părăsească țara, familia și sora iubită. După sărbătorirea unui mare triumf, tragedia lovește, iar sora mai mare Josepha se îmbolnăvește și moare. Charlotte se confruntă cu o nouă realitate tulburătoare: acum trebuie să se mărite cu Ferdinand în locul surorii sale. Descoperă că viața la Napoli e mult mai complicată decât își imaginase, iar pentru că regatul e pe marginea prăpastiei, îi cere ajutorul fratelui său Leopold. În scurt timp, Charlotte trebuie să‑și adune puterile pentru a face ceea ce a făcut și mama ei înainte: să preia controlul asupra țării. Într‑o perioadă marcată de revolte politice, de execuții regale și de criza tot mai gravă cu care se confruntă în Franța sora ei favorită, Maria Antoaneta, cum poate o tânără regină să țină totul sub control și să nu piardă pe nimeni dintre cei apropiați?

„Realitatea crudă era că soarta unei femei depindea de capacitatea ei de a avea o căsnicie reușită.”

Sora Mariei Antoaneta, scrisă de Diana Giovinazzo, este precum o captivantă călătorie și incursiune în viețile familiilor regale din Europa, care se concentrează în special pe figura uitată a Mariei Carolina, sora mai puțin cunoscută a celebrei Maria Antoaneta. Giovinazzo ne poartă într-o călătorie prin curțile fastuoase, dar și foarte periculoase, ale Europei de secol XVIII, într-o poveste despre putere, supraviețuire și destin, în care fiecare personaj trebuie să își găsească locul atât în mijlocul intrigilor politice, cât și a celor - sau mai ales a celor - personale. Romanul o are în centrul său pe Maria Calorina, una dintre fiicele împărătesei Maria Tereza a Austriei, și sora faimoasei regine a Franței, Maria Antoaneta. Într-o perioadă în care mariajele regale erau „instrumente politice”, Maria Carolina este trimisă să se căsătorească cu regele Ferdinand al IV-lea al Neapolelui, într-o alianță pentru întreaga familie. Intriga se învârte în jurul eforturilor ei de a naviga în viața într-o curte străină, unde trebuie să se confrunte atât cu provocările personale ale unei căsnicii aranjate, dar și cu intrigile politice și amenințările războaielor care mătură Europa. O poveste complexă, în care fiecare decizie are, în cele din urmă, reverberații profund politice. În fața provocărilor, Maria Carolina dezvoltă o putere interioară impresionantă...

„Te rog să-mi scrii cât poți de repede. Trăiesc pentru scrisorile tale. Momentele în care pot citi despre viața ta sunt o evadare din granițele îngrozitoare ale lumii mele triste și solitare.”

Maria Carolina este un personaj puternic, cu o evoluție fascinantă și inspirațională. La începutul romanului, este o tânără nesigură, dar odată ce își asumă rolul de regină, se transformă într-o femeie puternică, cu voință de fier. Nu mai este doar „sora mai mică a Mariei Antoaneta”, ci o figură independentă, cu propriile lupte și ambiții. Totuși, aceasta schimbă mereu scrisori cu sora ei - cerându-i sfaturi, oferindu-i sfaturi, întrucât Maria Antoaneta și Maria Carolina au avut o relație deosebită. Ferdinand, regele Neapolelui, este portretizat în contrast cu Maria Carolina - este parcă mai puțin preocupat de viața politică, de guvernare, lăsându-i acesteia un spațiu neașteptat de larg pentru a-și exercita influența. Căsnicia lor are o dinamică interesantă, și Maria Carolina pare să devină forța din spatele tronului și regatului. Relația dintre cele două surori este mereu omniprezentă, legată de un fir emoțional invizibil, de-a lungul întregului roman. În ciuda distanței și provocărilor pe care amândouă le au de înfruntat, legătura lor rămâne una profundă, iar prăbușirea inevitabilă a Franței adaugă, parcă, o notă și mai tragică acestei relații. De fapt, dincolo de tot ce s-a întâmplat în carte, cel mai mult mi-a plăcut să urmăresc relația dintre ele, respectiv schimbul de scrisori (fiecare capitol al cărții se încheie cu o astfel de scrisoare, și nu neapărat între Maria Carolina și Maria Antoaneta).

„Dar în fiecare realitate, în fiecare alegere pe care o fac, există întotdeauna o constantă. Tu ești mereu acolo, aproape de inima mea. Totdeauna și mereu. Sora mea scumpă, nu m-aș putea despărți niciodată de tine.”

Unul dintre mesajele centrale ale cărții este explorarea puterii feminine și potențialului acesteia într-o lume dominată, în principiu, de bărbați și reguli patriarhale. Maria Carolina devine simbolul unei femei care își croiește drumul într-un sistem care, de altfel, nu-i oferea prea multe șanse; totuși, prin inteligența, înțelepciunea și voința ei, cu sfaturi de la Maria Antoaneta, ajunge să influențeze cursul istoriei. Sora Mariei Antoaneta sugerează că, de fapt, în spatele istoriei uneori au stat și femei, iar fiecare decizie politică a avut o dimensiune personală, familială, adesea dureroasă. În spatele fiecărei decizii pe care o ia, Maria Carolina se vede nevoită să sacrifice și o parte din sine. Totodată, cartea reflectă și ce înseamnă responsabilitatea regală și cum, de fapt, dinastiile europene au încercat să își păstreze puterea într-o lume în continuă schimbare. Giovinazzo nu încearcă să idealizeze monarhia, ci mai degrabă să îi ilustreze realitatea - compromisuri, intrigi, trădări necesare. Într-un stil liric, de o frumusețe aparte, reușește de asemenea să redea și culoarea locală a timpurilor respective. Chiar mi-a plăcut această carte și v-o recomand cu cea mai mare încredere, mai ales dacă sunteți pasionați de ficțiune istorică!

Război, de Louis‑Ferdinand Céline - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Clasic

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2022

Traducere: Magda Răduță

Născut în 1894 la Courbevoie, lângă Paris, Louis-Ferdinand Céline (pseudonimul medicului Louis Ferdinand Destouches) învață singur pentru bacalaureat, cât timp muncește în mai multe locuri. Încorporat în 1912, este grav rănit pe front, în noiembrie 1914. Reformat pentru o invaliditate de 75%, devine agent comercial și pleacă pentru o scurtă perioadă în Camerun, apoi la Londra. După război face studii de medicină și lucrează pentru Societatea Națiunilor în misiuni din Africa și Statele Unite. Întors în Franța, practică medicina în dispensare de la periferia Parisului. În 1932 publică primul său volum, Călătorie la capătul nopții, urmat de Moarte pe credit, în 1936. Trăiește în exil, în Germania și Danemarca, din 1944 până în 1951. Revenit în Franța, se instalează la Meudon, unde scrie în continuare (De la un castel la altul, Nord, Rigodon). Moare în 1961. La Editura Pandora M, în colecția Anansi. World Fiction - Anansi. Clasic, a mai apărut și cartea Călătorie la capătul nopții, 2023, în traducerea Mariei Ivănescu.

｡𖦹°‧ RĂZBOIUL - EXPRESIE A ABSURDULUI, A DEZUMANIZĂRII & NEBUNIEI ｡𖦹°‧

Printre manuscrisele céliniene recent descoperite se află și două sute cincizeci de file conținând prima formă a unui roman care se petrece în Flandra, în timpul Primului Război Mondial. La intersecția dintre autobiografie și ficțiune, romanul dezvăluie experiența care se află de atunci în centrul existenței autorului: traumatismul fizic și psihic provocat de front, de „abatorul internațional de nebunie”. Povestea urmărește convalescența brigadierului Ferdinand din momentul în care, grav rănit, își recapătă cunoștința chiar pe câmpul de luptă și până la plecarea spre Londra. La spitalul din Peurdu-sur-la-Lys îi atrage atenția unei infirmiere deloc timide, se împrietenește cu proxenetul Bébert, trece de câteva ori pe lângă moarte și, în sfârșit, se eliberează de ceea ce îi fusese dat până atunci să trăiască. Apare aici, în lumina cea mai crudă, un timp brutal, al deziluziei și al trezirii la realitate, pe care autorul nu l-a tratat niciodată până acum în forma unui text literar separat. La douăzeci de ani după 1914, trecutul, „mereu amețit de uitare”, prinde „melodioare de pe drum, pe care nu i le cere nimeni”. Dar acest trecut nu e uitat niciodată de tot, rămâne viu oricât timp ar trece peste noi – iar romanul Război stă mărturie a acestui adevăr, la fel ca restul operei lui Céline.

„Nu prea credeam eu în zile mai bune. În fiecare dimineață eram încă și mai obosit decât în ajun, fiindcă mă trezisem de douăzeci-treizeci de ori pe noapte din cauza bâzâiturilor mele. Sunt oboseli care n-au nume, cele venite din angoase. Știm bine că ar trebui să dormim ca să redevenim oameni ca toți oamenii. Nici să-ți pui capăt zilelor nu mai ai elan când ești prea obosit. Totul e oboseală.”

Copleșitor, răvășitor, dureros - Război, roman publicat postum al lui Louis-Ferdinand Céline, redescoperit și publicat după moartea sa, poartă amprenta stilului inconfundabil al autorului - o proză viscerală, brutală, „fără perdea”, care n-are nevoie de nimic altceva decât de realitate, care reiterează trauma și absurdul războiului. Romanul se concentrează pe experiențele personale ale protagonistului, Ferdinand Bardamu, care reflectă de fapt propria traumă de război a lui Louis-Ferdinand Céline, care a luat parte la primul război mondial (nu voi scrie denumirea cu litere mari, deoarece niciun război nu merită acest lucru). O poveste despre supraviețuire și dezumanizare, în care Bardamu este grav rănit și se luptă pentru supraviețuire în peisajul apocaliptic al frontului de luptă. În mijlocul haosului, violenței și morții, acesta experimentează ororile războiului într-un mod profund personal - confruntându-se nu doar cu inamicul, ci și cu dezumanizarea progresivă a propriei persoane și a celor din jur. Nu este un roman care vorbește despre „mari bătălii eroice”, ci mai degrabă un roman care plonjează în mizeria vieții de zi cu zi a unui soldat, în teama și angoasa și nebunia și sărăcia și subzistența acestuia. Céline  ne introduce în mintea lui Bardamu - care nu are de-a face doar cu răni fizice, ci se confruntă și cu golul moral și sufletesc pe care războiul îl lasă în urmă. Drama nu vine doar din exterior, ci și din tensiunea interioară a încercării de a supraviețui într-o lume care și-a pierdut orice urmă de umanitate...

„(...) Stăteam pe jos. Aproape că nu se mai auzea tunul. Râul era liniștit, nu mai venea nimic pe el. Doar păsările erau enervante, căci țipetele lor seamănă cu șuieratul gloanțelor.”

Ferdinand Bardamu este protagonistul cărții - nu este un erou în sensul clasic, ci un om zdrobit de împrejurările războiului. Experiențele sale de pe front îl transformă într-un om care observă cu o acuratețe clinică viața și condiția omului în astfel de circumstanțe. Trauma îl face să devină detașat, aproape rece, îl aduce în pragul nebuniei și îl joacă pe degete. Restul personajelor sunt, de asemenea, oglinzi ale războiului. Colegii săi de front, medicii care îl tratează, oamenii pe care îi întâlnește în acest peisaj dezolant - toate aceste figuri contribuie la întărirea ideii că războiul nu înseamnă eroism, ci, mai degrabă, războiul degradează, corupe, ucide și îmbolnăvește esența omului. Mesajul este unul profund anti-război - Louis-Ferdinand Céline se folosește de experiențele și gândurile lui Bardamu (propriile sale gânduri și experiențe, de altfel) pentru a demonta orice iluzie de glorie sau noblețe asociată războiului. În locul lor, avem de-a face cu o lume devastată, cu o lume întunecată, în care suferința, nebunia, alienarea și pierderea identității devin parte integrantă a realității. Războiul este de o absurditate maximă - o forță care distruge atât fizic, cât și psihic, care se hrănește din om și din sufletul acestuia, lăsând în urmă doar ruine, doar identități fragmentate, doar nebunie și moarte și sărăcie, doar mizerie și întuneric.

„(...) Ești aproape pe trei sferturi fărâmat, dar cu cât ți-a mai rămas o să te distrezi de minune, lasă-te purtat înainte cât suflă borealul norocos. Dormi sau nu dormi, împleticește-te, trage-ți-o, clatină-te pe picioare, borăște, fă spume, bășici cu puroi, arzi de febră, strivește, trădează, nu te mai sfii, e doar o chestie de vânt care suflă, n-o să mai fii niciodată la fel de crud și de tâmpit ca restul lumii. Mergi înainte, e tot ce vor de la tine (...).”

Război este un roman care rămâne cu tine mult timp după ce l-ai citit. Prin Bardamu, autorul sugerează că, în astfel de condiții, supraviețuirea este singurul instinct real, adânc înrădăcinat în om, dar chiar și aceasta este golită de sens. Bardamu devine un spectru, pare să nu mai aibă vreun scop în viață, pare să renunțe, dar se vede obligat să facă față realităților brutale ale războiului. Proza lui Louis-Ferdinand Céline este inconfundabilă, violentă și lirică, poetică, existând un contrast între vulgaritatea limbajului și frumusețea cu care observă condiția umană. Stilul său reflectă perfect haosul și dezordinea lumii în care Bardamu trăiește, dar în același timp amplifică și senzația de deznădejde, de nebunie și alienare. Războiul nu este văzut doar ca o catastrofă externă, ci și drept un proces acut de dezumanizare. În fața ororilor și violențelor, în fața morții care devine ceva doar de-o simplă secundă, în fața omului necruțător, personajele ajung să își piardă identitatea, natura interioară, devenind marionete ale unei forțe destructive mult mai mari - ce poate face omul, până la urmă, în fața unui rău atât de puternic, care înghite în gura sa întunecată atâtea vieți, atâtea destine și visuri? Care lasă în urmă prăpăd, moarte, ruine... În fața războiului, tot ce știm despre civilizație și moralitate pălește, se stinge...

„După ce-au trecut atâția ani, e tare greu să-ți amintești lămurit lucrurile. Ce-au zis atunci oamenii aproape că se preface în minciuni. Nu trebuie să ai încredere. Trecutul e o scârbă, se topește în amăgire. Printre melodioare de pe drum, pe care nu i le cere nimeni. Te trezești cu el hoinărind, boit cu plânsete și cu remușcări. Nu-i serios.”

Cu siguranță vreau să citesc și cealaltă carte scrisă de Louis-Ferdinand Céline - din cate am înțeles, este mult mai „relevantă” pentru a înțelege mai bine viața acestuia. Drept urmare, nu pot decât să vă recomand cu cea mai mare încredere acest roman, un roman tulburător și profund, care reușește să redea cu o precizie chirurgicală absurdul, oroarea, frica, angoasa războiului, cu o claritate care pur și simplu te șochează, cu o realitate devastatoare. Prin intermediul lui Bardamu, cititorul pătrunde într-o lume lipsită de speranță, care și-a pierdut coordonatele, în care totul devine o provocare. Cu un stil incisiv și visceral, de o profunzime aparte, cu o proză intensă și copleșitoare, Louis-Ferdinand Céline te lasă cu un gust amar, te lasă cu un gol interior, te pune față în față cu consecințele efectiv devastatoare ale violenței și conflictului. Războiul a fost și va fi mereu o greșeală... Într-un fel, citind cartea reușești să înțelegi mult mai bine fragilitatea omului, reziliența, în fața unei lumi haotice și inumane. Chiar v-o recomand cu cea mai mare încredere, deoarece sunt sigur că veți avea parte de o lectură de-a dreptul memorabilă, de o lectură puternică, o lectură care va rămâne cu voi mult, mult timp după ce o veți fi terminat-o. Să aveți parte doar de lecturi pe sufletul vostru!

Vecini buni, de Mattias Edvardsson - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Fiction Connection Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2022

Traducere: Gabriel Ionescu

Mattias Edvardsson este profesor și locuiește în Löddeköpinge, în Suedia, împreună cu familia sa. Este autorul mai multor romane pentru adulți și adolescenți publicate în Scandinavia. La Editura Trei, în colecția Fiction Connection - Fiction Connection Crime a mai apărut și O familie aproape normală (2019, traducere de către Iulia Dromereschi), bestseller cu peste 150.000 de exemplare vândute și aflat în curs de publicare în 30 de țări. De asemenea, volumul a fost ecranizat într-un serial produs de către Netflix (pe site-ul editurii puteți găsi cartea cu coperta în ediția serialului).

🏡 VECINI PERFECȚI SAU STRĂINI PERICULOȘI? 🏡

De la autorul bestsellerului O familie aproape normală. Cât de bine îți cunoști vecinii? Micke și Bianca se mută într-un cartier idilic, perfect pentru familia lor. Însă pe măsură ce ajung să-și cunoască vecinii, în suflet li se strecoară îngrijorarea. Când Bianca e atacată în fața casei, pare să fie vorba despre un accident tragic. Însă în timp ce se luptă pentru viață în spital, poliția și vecinii încep să aibă îndoieli. Micke a crezut dintotdeauna în justiție. Dar ce se întâmplă când pare că singura cale e să-ți faci singur dreptate? Un thriller psihologic despre limita fragilă dintre bine și rău și despre riscul de a ajunge prea apropiat de vecinii tăi.

„(...) Problema cu vecinii, obișnuia ea să spună, e că te simți ca la ruleta rusească: nu știi niciodată ce noroc o să ai. Înainte de a ne muta mi-a atras atenția că își dorește să ne păstrăm intimitatea și o oarecare izolare față de vecini. Două dintre cele mai mari avantaje ale casei erau înălțimea gardului viu de tuia și poarta.

- Avem o impresie foarte bună în ceea ce privește zona, i-am spus eu și i-am zâmbit larg.”

Nu este primul meu contact cu Mattias Edvardsson - am mai citit și O familie aproape normală (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), un thriller care mi-a plăcut la nebuuunie! Nici Vecini buni nu a fost mai prejos, și am știut de la bun început că Mattias Edvardsson are să mă poarte într-o călătorie tensionată, ciudată - și, Dumnezeeeeeule, ce-a fost cu sfârșitul ăla? Volumul de față este de o psihologia captivantă, plin de suspans, și explorează limitele subtile ale încrederii și complexitatea relațiilor de vecinătate - care nu tot timpul sunt așa cum par, ci ascund secrete întunecate. Acțiunea se desfășoară într-o suburbie aparent liniștită, unde nimic în neregulă nu se întâmplă, dar unde tensiune mocnesc și sunt hrănite de o aparentă normalitate. Povestea începe atunci când are loc un accident de mașină, în care Micke și Bianca sunt victimele, să zicem așa. Din acel moment, ceea ce părea a fi o comunitate liniștită și bine închegată începe să se destrame - sunt dezvăluite secrete, neînțelegere, conflicte interioare & exterioare, suspiciuni și minciuni adânc îngropate. Așa cum o comunitate relativ mică poate fi văzută drept un loc al siguranței, în care te poți retrage în căutarea liniștii, uneori adevăratele pericole pot veni chiar din interior, de la cei mai apropiați oameni - în acest caz, vecinii care cândva îți zâmbeau și păreau mereu săritori. 

„Am avut senzația ciudată că am început să ne mințim. Nu doar unul pe celălalt, dar și pe noi înșine.”

Micke și Bianca sunt personajele principale - doi oameni obișnuiți care, deodată, se trezesc prinși într-o situație greu de gestionat. Micke este un om de familie, protector și atent, dar treptat începe să fie dominat de frici și nesiguranță. Bianca, deși la început pare destul de stăpână pe situație, este și ea măcinată de neliniști legate de locul lor în comunitate și de încrederea în cei din jur. Încetul cu încetul, relația dintre cei doi este „testată”, pe măsură ce totul devine din ce în ce mai tensionat și ies la iveală diferite secrete. Mi-a plăcut mult să urmăresc dinamica aceasta, dar și mai mult mi-a plăcut cum, într-o tensiune psihologică aparte, lucrurile au evoluat, direcția în care au mers toate. Sunt un mare fan al genului acesta de „thrillere domestice”, dacă le-aș putea spune așa - deși Liane Moriarty rămâne, cel puțin pentru mine, o maestră când vine vorba de acest gen de thrillere. La Mattias Edvardsson, niciun personaj nu este bun sau rău, ci cam toate sunt... profund umane. Toate au slăbiciune și defecte, dar sunt și puternice, încearcă să facă față lucrurilor peste care dau - sunt credibile, convingătoare. Au lupte interioare și propriii demoni, au temeri și frici, dar au și curajul de a le înfrunta, de a căuta răspunsuri la întrebări care, ei bine, mai bine ar fi rămas fără răspunsuri. 

„Un om este un trecut, un prezent și un mai apoi. Dar când ceea ce așteptam nu ne mai așteaptă, când prezentul este un mare gol, ce mai rămâne? Amintiri și povești. Unii spun că trăiești atâta vreme cât oamenii își aduc aminte de tine, dar toată lumea știe că moartea este definitivă, iar amintirile pălesc repede.”

Romanul Vecini buni, dincolo de a fi un thriller tensionat și cu o dinamică alertă, reușește să ridice și importante întrebări privitoare la încrederea în oameni și la ce s-ar putea întâmpla atunci când cei pe care îi considerăm „de încredere” ne înșală sau chiar ne pun în pericol viețile. O comunitate aparent închegată, în care totul se simte idilic, poate ușor să se zdruncine în urma unei tragedii. Romanul mai scoate în evidență și cum acțiunile aparent nevinovate pot avea consecințe devastatoare asupra vieților celor din jur - subiectivitatea adevărului, în acest caz, dat fiind că fiecare pare să aibă o viziune proprie asupra adevărului și celor întâmplate, face ca tensiunea să fie una mult mai puternică. În cele din urmă, Mattias Edvardsson sugerează că, deși trăim alături de anumiți oameni și pare că îi cunoaștem, le oferim încrederea și poate le destăinuim secrete și lucruri personale, deseori suntem amăgiți - suntem străini din punct de vedere emoțional și niciodată nu vom ajunge să cunoaștem în întregime pe cineva. Pe de altă parte, aceste mesaje, cred eu, pot fi trecute cu vederea - acțiunea merge atât de rapid și atât de tensionat încât, sincer, ajungi doar să vrei să te bucuri de acest aspect al romanului.

„Acum, că minciunile și secretele își făcuseră loc în viața mea, n-a fost greu să mai cedez în fața lor încă o dată.”

Cum m-a obișnuit și în cealaltă carte citită, stilul lui Mattias Edvardsson este, deși plin de detalii subtile, de o tensiune aparte, de un ritm care îți place și te face să dai pagină după pagină după pagină. De-a lungul cărții resimți o atmosferă de tensiune, de incertitudine, de neîncredere, și continui să te întrebi care-i faza, de ce, încotro se vor îndrepta toate. Fiecare capitol adaugă și mai mult „substrat” poveștii, iar modul în care autorul jonglează cu toate informațiile și toate destăinuirile atrage și mai mult cititorul în poveste. Fără a fi melodramatic sau superficial, Mattias Edvardsson este și profund, pe alocuri, și îți dă de gândit. Romanul chiar reușește să transmită mesaje profunde, cu personaje care trăiesc adevăruri fragmentate și, implicit, ajung „să culeagă ceea ce au semănat”. Mi-a plăcut, chiar a fost un thriller pe care, deși l-am citit acum muuult, muuult timp, încă reușește să îmi stârnească anumite stări. L-am tot recomandat de-a lungul timpului și persoanele care chiar l-au citit mi-au spus că, într-adevăr, e un thriller care merită. Mattias Edvardsson chiar este un autor pe placul meu, și sper să fie traduse și alte cărți ale autorului. Tensiuni sociale, psihologice - și un sfârșit de-a dreptul bulversant. Dap, chiar vi-l recomand și vouă cu cea mai mare încredere. Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu spor!

Alte recenzii ale cărților scrise de Mattias Edvardsson, apărute și pe blog: 

| O familie aproape normală |

Junky, de William S. Burroughs - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Clasic

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2023

Traducere: Sorin Gherguț 

William S. Burroughs (1914-1997) s-a născut în St. Louis, Missouri. A studiat literatură engleză și antropologia la Harvard, apoi medicina la Viena. În 1951, pe când se afla în Mexic, și-a împușcat accidental soția. A debutat în 1953 cu Junky, iar în 1959 a publicat (în Franța) romanul Naked Lunch (Prânzul dezgolit). Apariția în 1962 a ediției americane a provocat un imens scandal. În 1982 este ales membru în Academia Americană și în Institute of Arts and Letters, iar statul francez îi acordă titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. Din opera lui William S. Burroughs, în seria Anansi. Clasic au mai apărut Prânzul dezgolit și Queer.

💉 CIRCUITELE PATOLOGICE ALE DEPENDENȚEI 💉

Scris la îndemnul lui Allen Ginsberg, în America anilor de după război, când până și a vorbi despre droguri era o infracțiune, romanul de debut al lui William S. Burroughs, considerat „calea de acces” spre infernul din Prânzul dezgolit, este o mărturie de o răceală aproape clinică despre ravagiile dependenței de stupefiante. Construit asemenea unui răspuns la întrebarea nerostită „Cum poate un om să ajungă dependent de droguri?”, Junky spune povestea căderii unui om „normal”, cu venituri suficiente și studii superioare, în capcana dependenței și a traficului de stupefiante. Bolgia descrisă de Burroughs se suprapune ca o hartă virtuală peste America și Mexic, iar galeria de personaje care o populează și­-ar găsi locul fără nicio ajustare în cercurile infernului din Divina Comedie.

„Am învățat ecuația mărfii. Marfa nu e un mijloc de a spori bucuria de a trăi, ca alcoolul sau iarba.

Marfa nu e plăcere. E un mod de viață.”

După ce am citit Queer & Prânzul dezgolit de la acest autor, încă n-am putut să-mi dau seama dacă îmi place sau nu (asta pentru că nu prea mi-a plăcut prima carte, dar pe cea din urmă pur și simplu am adorat-o). Acum, după ce am citit și Junky, pot spune că, într-adevăr, William S. Burroughs a fost un mare maestru, un autor cu un stil aparte, unic, pe care nu l-am putut regăsi la alți autori. Cartea de față reprezintă o radiografie profundă a dependenței, a statutului de dependent, a cum este și cum se simte să fii junky, ce te face să fii junky, cum trăiește și ce trăiește un junky. O carte profund influentă și dureroasă, ce descrie universul drogurilor și al dependenței, într-un stil necruțător de realist și brutal. Cartea îl urmărește pe William Lee și reprezintă o mărturie directă, fără perdea, a unui om care se confruntă cu dependența și care, de altfel, o și acceptă drept viață în sine. Dincolo de a fi despre dependență, este și despre alienare și degradare umană, dezvăluind o lume de care ar trebui să te ții departe. William Lee este, de fapt, un alter ego al autorului, însuși Burroughs confruntându-se cu dependența de droguri. Acesta cade treptat în ghearele dependenței de opiu și alte astfel de substanțe. 

„Să vinzi droguri e un stres continuu. Mai devreme sau mai târziu te ia «febra gărzii» și toată lumea arată a gabor. În metrou ți se pare că oamenii se apropie tiptil, astfel încât să poată pune gheara pe tine înainte s-apuci să arunci marfa.”

Povestea este narată la persoana întâi, într-o manieră aproape confesivă, lipsită de prea multe ornamente stilistice, dar fără a compromite profunzimea cărții. Căutarea constantă a drogurilor, interacțiunile cu lumea interlopă și cu cei care le procurau substanțele, confruntarea cu sistemul legal și medical - într-o dinamică pur și simplu haotică, această carte te provoacă și te șochează și, pe alocuri, pur și simplu îți provoacă repulsie. Dar este vorba despre o lume crudă, o lume exact așa cum este, în care dependența devine catargul unei bărci aflate pe mare în timpul furtunii. Lee este un om care pare să își fi pierdut, la rândul său, coordonatele vieții, trăind într-un ciclu continuu al consumului și renunțării, al plăcerii și suferinței. Romanul urmărește fragmente din viața lui Lee, momente din existența acestuia, ilustrând în special disperarea și pierderea contactului cu realitatea care vin odată cu adicția. Mai toate personajele sale sunt, de fapt, pierdute în „ceața dependenței”, în cercurile vicioase ale drogurilor - traficanți, doctori corupți, polițiști, alți dependenți - o galerie de suflete care-și trăiesc existența la marginea vieții. Fiecare dintre aceștia reprezintă o componentă a descompunerii și degradării morale, a decăderii pe care dependența - sau orice altă formă de asociere cu aceasta - le aduce.

„Un junky funcționează după timpul mărfii. Când e privat de marfă, ceasul i se blochează și se oprește. Tot ce poate face e să stea și s-aștept să-nceapă timpul fără marfă. Un junky în sevraj nu are scăpare în relația cu timpul exterior și nu are nici unde să se ducă. Nu poate decât s-aștepte.”

Într-un fel, Junky ar putea avea valoarea unei critici sociale subservive, este un fel de mod prin care Burroughs „deconstruiește” mitul despre droguri și fascinația romantică - cel puțin din vremurile respective - asociată dependenței. Autorul nu moralizează, ci prezintă viața dependentului cu o claritate brutală, tăioasă, redând infernul personal pe care drogurile l-au creat - fără iluzii, fără a glorifica. Dependența este, în esență, o formă de sclavia, care apare în urma stimulării patologice a circuitelor dorinței - cartea arată cât de departe este un dependent dispus să meargă pentru a-și satisface aceste dorințe, respectiv ce ajung aceste dorințe să facă din el. Totodată, romanul critică într-un fel și sistemul de justiție și cel medical care au de-a face cu dependenții, tratându-i mai degrabă ca pe niște criminali sau paria ai societății, în loc să le ofere un sprijin real, de care au nevoie. Lee este frecvent prins între forțele legii și ale străzii, iar în această lume legea și ilegalitățile par să fie una și aceeași. Dependența este nu doar despre izolare fizică, ci și despre izolarea psihică, emoțională. Lee și ceilalți dependenți trăiesc într-o lume paralelă, o lume complet străină de normele și regulile societății convenționale - o lume izolată, bizară și de-a dreptul bolnavă.

„Mă uitam în oglindă și fața mi se modifica și-ncepeam să urlu. În alt vis eram dependent de clorofilă. Eu și cam vreo alți cinci dependenți de clorofilă așteptam să ne aprovizionăm pe palierul unui motel mexican ieftin. Ne înverzim și nimeni nu poate scăpa de o dependență de clorofilă. O doză și ești agățat pe viață. Ne transformăm în plante.”

Cartea lui William S. Burroughs este, pe lângă toate acestea, de o profunzime extraordinară. Deși am spus că Burroughs nu glorifică în vreun fel sau altul dependența, el totuși menționează că drogurile, deși au potențial letal, reprezintă uneori o formă de evadare dintr-o realitate care este profund sufocantă, reprezintă „un mijloc” de salvare atunci când totul în jur pare să se prăbușească. Mi-a plăcut extraordinar de mult modul în care a reușit să redea toate aceste lucruri, modul în care chiar a încercat să explice ce simte & cum se simte un dependent atunci când își ia următoarea doză. William Lee acceptă că dependența este, în cele din urmă, o alegere, chiar dacă una tragică, dar încearcă să explice complexitatea acestei alegeri, motivele - care, uneori, chiar te-ar putea convinge. El știe că are liber arbitru în fața drogurilor, și știe că face alegeri autodistructive - însă, într-un sistem care nu oferă alte alternative eficiente, simte că doar atât i-a mai rămas. William S. Burroughs a scris o carte brutală, o carte captivantă despre viața unui dependent de droguri, care dezvăluie o lume ascunsă, întunecată, într-o abordare nepărtinitoare, dintr-o perspectivă nefiltrată. Chiar v-o recomand cu cea mai mare încredere, mai ales dacă vă interesează cărțile care vorbesc despre acest fenomen adesea mult prea ignorat. 

Alte recenzii ale cărților scrise de William S. Burroughs, apărute și pe blog: 

| Prânzul dezgolit | Queer |

Dinastii dulci, de Aurora Liiceanu - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Seria de Autor Aurora Liiceanu

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2023

Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare și a predat psihologie la diferite universități din București, dar și la UQAM (Canada) sau EHESS (Franța). În prezent este cercetător senior la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeași autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), La taifas (2010, 2012, 2016, 2018), Viața nu-i croită după calapod (2011, 2019), Cuvinte încrucișate (2012, 2017), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității (2013, 2019), Legături de sânge. Povestea Ioanei (2013), Soacre și nurori. La cine este cheia? (2014, 2018), Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015), Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998) (2015), Dragostea cea veche îți șoptește la ureche. Primele iubiri (2015, 2016, 2019), Ea și El. Biografia unei relații (2016, 2020), Madlena (2017), Putere și sânge. O aventură indiană (2018), Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov (2019), Așteptarea Penelopei (2019), Fără. Despre iubire, suferință și pierdere (2020), Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat (2020), Relații eșuate. Să nu te încurci niciodată cu un bărbat însurat (2020), Efectul de undă (2021), Totdeauna singură. Nefericiri paralele (2022), Travesti. Identități fluide (2022) și Dinastii dulci (2023).

🧁POVEȘTI PE CARE LE POȚI PARCĂ GUSTA 🧁

În urmă cu 140 de ani, gândindu-se cu nostalgie la vremea copilăriei, patiserul Louis Lefèvre-Utile și-a propus să creeze un produs care să semene cu șervetul de masă cusut de bunica sa. Așa a apărut biscuitul petit beurre, care prelua simbolurile timpului de pe acel șervet: cele patru „urechiușe” reprezentau anotimpurile, cei 52 de „dinți” – săptămânile dintr-un an, iar cele 24 de găurele – orele unei zile. Astăzi biscuitul arată exact ca atunci, dar probabil că foarte puțini îi cunosc istoria. După cum puțini știu istoria cunoscutei cofetării Escribà din Barcelona sau a rahatului turcesc... Aurora Liiceanu ne spune poveștile unor dulciuri celebre și ale dinastiilor de cofetari și patiseri care și-au legat numele de ele. Alături de bărbați pasionați de meseria lor ca Jean-Romain Lefèvre și Antoni Escribà vom întâlni femei puternice precum Pauline Utile sau Jocelyne Tholoniat, care au contribuit la dezvoltarea afacerilor familiilor lor. Iar pentru că gustul e asociat cu mirosul, vom face o incursiune în lumea parfumurilor, după care vom reconstitui mirosurile de odinioară ale unor orașe ca Amsterdamul, Parisul sau Bucureștiul.

„Sunt oameni care și-au început ascensiunea de la un obiect creat de ei.”

Al doilea contact literar cu doamna Aurora Liiceanu, după Travesti. Identități fluide (dacă vă interesează recenzia, o puteți găsi AICI), o carte care nu neapărat că m-a fascinat, dar a fost plăcută, interesantă, și care mi-a oferit niște informații are nu neapărat că mă interesau, dar s-a dovedit chiar surprinzătoare. Pe scurt, istoria unor dulciuri de renume, cum au apărut, numele asociate lor - pe care nu prea multă lume le cunoaște -, parfumuri și mirosuri (că, până la urmă, gustul este puternic asociat cu mirosul), dintr-astea. O lectură dintr-un foc, că n-are cum altfel, pentru că 1) chiar este interesantă și te prinde și 2) se citește foarte rapid, deoarece are un font destul de mărișor și o încadrare răsfirată. Nu aș spune că este o carte pe care am recomandat-o cuiva sau despre care am mai vorbit, pentru că aș minți. Totuși, mă bucur că în sfârșit am citit și eu ceva scris de doamna Aurora Liiceanu, pentru că prea des auzeam acest nume și mi-era străin (din punct de vedere literar, să spun așa). Nu că aș vrea să mai citesc și altceva scris de dumneaei, dar cu siguranță nu voi refuza dacă voi avea ocazia. Eu, unul, sigur nu-mi voi cumpăra o altă carte scrisă de dumneaei - decât dacă este la vreo substanțială reducere.

„Se spune, pe bună dreptate, că talentul, ambiția și pasiunea sunt foarte importante pentru creativitate. Dar nu trebuie uitat ceva la fel de important. Cercetătorii creativității umane adaugă șansa, întâmplarea fericită care duce la izbândă.”

Este îndeajuns să citiți descrierea de pe a patra copertă a cărții pentru a vă da seama despre ce este Dinastii dulci. Prin urmare, n-am să vă spun acum ce povești găsiți în carte; totuși, preluat de pe site-ul editurii, veți găsi următoarele: Scaunul lui Pugin și zgarda lui Balenciaga • Ambiție, ascensiune, supraviețuire • Pasiunea pentru zahăr a lui Étienne Tholoniat • Christian Escribà: de la senzații la emoții și memorie • Cum se cucerește lumea. Prietenii statornice • Bekir Efendi • Pauline și Reșide • Puterea mirosurilor, combinațiile și seducția • Cenușăreasa simțurilor, istorie socială și mirosuri pierdute. Multe dintre ele destul de interesante, sau poate devenite interesante prin modul în care doamna Aurora Liiceanu le prezintă. Oricum ar fi, mi-a plăcut să aflu „detalii din culise” - nu că m-ar fi interesat, după cum am mai menționat, dar cred că poți da bine la o petrecere - ce fel de petrecere, tho!? - menționând niște curiozități legate de biscuiții preferați, rahatul turcesc. A fost o lectură care a mers rapid, care nu m-a solicitat deloc, și pe care am dat-o gata dintr-un foc - o singură repriză de citit, iar apoi am lăsat cartea deoparte și, instant, am început să citesc alta.

„Acesta a fost secretul lor și acest lucru le-a adus și le-a asigurat succesul. Ei au înțeles că dacă vrei să câștigi oamenii, dar și banii lor, trebuie să fii persuasiv. Au intuit că există o legătură între psihologie și marketing - și au avut dreptate. Astăzi, marketingul emoțional este considerat o strategie foarte eficientă pentru a avea succes.”

Faza este că am citit această carte acum luuuuni bune, așadar nu prea-mi amintesc multe detalii. Oricum, și de mi le-aș fi amintit, nu le-aș fi menționat aici. Poveștile sunt interesante, nu abundă de detalii, ci sunt „la general,” să spun așa. Deci, merg rapid, rămâi cu ceva (pentru scurt timp, cel puțin în cazul meu) după ce le-ai citit. Mi-a plăcut mult să citesc despre partea aceea cu mirosurile, mai ales partea în care se menționa și despre București. În rest, m-am bucurat mai mult de feeling-ul pe care mi l-a dat cartea, pe care am citit-o în ritmul meu (adică rapid!!!!), în tihnă, fără să mă simt în vreun fel sau altul solicitat sau să simt că trebuie să investesc multă energie în direcția lecturii. Una peste alta, aș zice că a fost o lectură OK, dar nu memorabilă, o lectură pe care n-aș recomanda-o în mod direct cuiva, poate doar celor care sunt fani ai doamnei Aurora Liiceanu și care, de altfel, cel mai probabil au citit deja această carte. Acum, cu două cărți la activ scrise de dumneaei pe care le-am citit, încă nu prea mă pot pronunța dacă, într-adevăr sau nu, îmi place cum scrie. Poate voi mai citi ceva scris de doamna Aurora Liiceanu, cine știe. Cert este că, în momentul de față, nu-s neapărat impresionat de ce am citit până acum - oricum, cine a zis că autoarea și-a propus să impresioneze? Să aveți lecturi cât mai faine!

Alte recenzii ale cărților scrise de Aurora Liiceanu, apărute și pe blog: 

| Travesti. Identități fluide | 

Iepurele blestemat, de Bora Chung - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2024

Traducere: Iolanda Prodan

Bora Chung (n. 1976) a publicat trei romane, trei volume de proză scurtă și a tradus în coreeană literatură modernă rusă și poloneză. A studiat la Yale University și Indiana University, după care s-a reîntors în Coreea de Sud, unde traduce și scrie ficțiune.

𒀱 LA SUBTILA GRANIȚĂ DINTRE REALITATE & FANTEZIE 𒀱

Un volum extrem de original al unei scriitoare coreene în plină ascensiune, Iepurele blestemat este o antologie unică și plină de fantezie de povestiri stranii, greu de încadrat într-un gen literar anume. Ștergând granițele dintre realismul magic, horror și science-fiction, Bora Chung lasă să se desfășoare în proza ei scene și personaje parcă rupte din Edgar Allan Poe, Kafka sau Marlon James: un băiat cu puteri supranaturale care scapă din grota unui monstru totemic ce terorizează o întreagă comunitate din vremuri imemoriale; iepurași translucizi, fetișuri răzbunătoare ce distrug afacerea unui om nedrept; un cap ciudat, făcut din reziduuri umane, ce iese din toaletă și se transformă în cele din urmă într-o femeie frumoasă... Povestiri unice, având contexte diferite, de inspirație eterogenă, prozele Borei Chung sunt însoțite pe alocuri de o grație neașteptată care, departe de a respinge, te îndeamnă să citești mai departe.

„Dinții zimțați și metalici ai capcanei, special puși ca să împiedice fiarele sălbatice să scape, au pătruns adânc în ceafa și capul femeii, din care a țâșnit un șuvoi de sânge pe podea. Băiatul s-a târât degrabă lângă maică-sa și a început să-i lingă lacom sângele.”

Well, this was a book! Fascinant, ciudat, întunecat, bizar, neașteptat de bun... Iepurele blestemat cuprinde o colecție „selectă” de povestiri care ne împing la marginea realității și fantasticului, îmbinând grotescul cu elemente de basm, coșmarești, și care reușește să creeze un univers literar deopotrivă captivant și tulburător, nebunesc și plin de haos. Într-un fel, deși povestirile sunt majoritatea cu tentă horror și grotească, Bora Chung vorbește despre laturi întunecate ale umanității - răzbunarea, durerea, obsesia, dependența, voracitatea, precum și despre opresiune, despre dorința de eliberare, într-o manieră care îmbină stilul gotic cu profunzimea poveștilor cu tâlc. Realul și imaginarul sunt despărțite printr-o linie fină de demarcație, iar povestirile pot fi percepute atât drept povești de groază, cât și fabule metaforice, care în cele din urmă transmit un mesaj profund uman. Deși fiecare povestire este unică, ele împărtășesc aceeași atmosferă de tensiune, de bizar și... ciudățenie. De la povestirea titulară - despre un iepure blestemat - care îți induce un sentiment de angoasă, ca urmare a răzbunării și destinului implacabil, până la alte narațiuni despre indivizi captivi în mecanisme care le depășesc puterea de control, fiecare povestire în sine reprezintă o călătorie de o intensitate aparte.

„Închid ușa odăii și pășesc în mijlocul întunericului deplin, de nepătruns.

Tenebrele sunt singura mea consolare în această lume diformă.”

Povestirile scrise de Bora Chung pur și simplu te bântuie, sunt tensionate, sunt ciudate, și-ți provoacă un sentiment de angoasă - supranaturalul și coșmarul se infiltrează încetul cu încetul în viața cotidiană. Chiar dacă la început aceste povestiri pot sugera o realitate familiară, nu durează mult până când haosul oniric preia controlul, iar răul și întunericul capătă forme din ce în ce mai neașteptate. Există ceva „grotesc” și „visceral” în această carte, care reușește să redea cu finețe fragilitatea ființei umane în fața sorții și destinului - de cele mai multe ori, destul de violente și dureroase. Personajele Borei Chung sunt parcă promise torturii, sunt prinse între vis și realitate, între coșmar și izbăvire. Ele trăiesc experiențe de alienare și opresiune, iar deseori identitatea lor este una fluidă, care într-un fel conturează imaginea omului modern - prins între dorința de eliberare și frica de necunoscut. Fie că este vorba despre victime ale unor forțe supranaturale sau indivizi care se luptă cu propriile lor limitări, personajele Borei Chung sunt mereu în pragul disperării, resemnării. Totuși, surprinzător este faptul că, chiar și în cele mai bizare și neașteptate circumstanțe, aceste personaje sunt de o profundă umanitate. Blestematul fanatic, de exemplu, din prima povestire, este rezultatul unor alegeri făcute în prezent - cu alte cuvinte, fiecare lucru din lumea aceasta se plătește... Chiar dacă „plata” capătă forme atât de bizare.

„Să fie acesta blestemul bătrânului?

Sau poate e binecuvântarea sa?”

În Iepurele blestemat, am avut impresia că Bora Chung se concentrează în special pe aspectele suferinței și răzbunării care definesc o parte a condiției umane. Blestemele, entitățile supranaturale, întâmplările bizare devin metafore pentru stările psihologice ale personajelor. De-a lungul fiecărei povestiri, nu ai cum să nu te gândești la niște lucruri profund umane, cum ar fi să zicem trauma colectivă și individuală, opresiunea socială. De asemenea, povestirile sugerează și că răul nu este întotdeauna o forță care provine din exterior, ci una care își are origine în interiorul fiecărui individ - fie sub forma fricii, fie sub forma frustrării, lăcomiei, răzbunării. Într-un fel, universul creat de Bora Chung se bazează pe monștrii pe care îi întâlnim în viața reală & care adesea sunt reflexii ale propriilor noastre slăbiciuni, ale conflictelor pe care le ducem cu noi înșine. Ar fi ciudat să zic că în îmbinarea aceasta dintre fantezie și realism, stilul Borei Chung este unul „vizual” și „senzorial”? Pentru că reușește să creeze imagini atât de puternice și palpabile încât efectiv le simți... Sentimentul ăla de claustrofobie, de frică, de angoasă, de tensiune care stă să explodeze în viața ta. O scriitură de o calitate cinematografică, în care grotescul & horrorul se îmbină armonios dând naștere unui simbolism aparte...

„În dimineața următoare, la răsăritul soarelui, bărbatul s-a întors împreună cu câțiva săteni pe cărăruia de munte, acolo unde îl văzuse pe băiețelul cu colți ascuțiți. Mocirla vâscoasă rămasă în urma zăpezii ce se topea înghițise urmele băiatului cu trup de aur și ale bărbatului cu pântecul sfârtecat.”

Bora Chung combină elemente ale poveștilor tradiționale asiatice cu influențe din literatura gotică universală și horrorul occidental, într-un stil care reflectă diversitatea influențelor culturale și literare. Există o așa ciudată tensiune între componenta estetică a cărții și stilul terifiant, pentru că autoarea manipulează aceste contraste într-o voce distinctă, aș spune, în peisajul literaturii contemporane. Dap, am recomandat această carte absolut oricui după ce am citit-o, și mă bucur nespus să văd că, într-adevăr, primește atenția care i se cuvine. Am adorat fiecare poveste, și chiar dacă aș spune că unele mi-au plăcut mai mult decât altele, asta nu prea are relevanță - comparativ, fiecare povestire are ceva special, are acel ceva ciudat pe care nu-l poți teoretiza & explica, ci doar îl poți simți în momentul în care citești cartea. Cu siguranță vom mai auzi de Bora Chung și eu chiar sper să fie traduse și alte cărți ale autoarei. În general, eu nu prea mă împac cu scriitori asiatici, și n-aș ști să vă spun de ce, dar recunosc că acest contact literar - cu un autor asiatic, în esență - a fost unul cu adevărat memorabil. Am adorat fiecare pagină din această carte și, sincer, a fost una dintre cele mai frumoase surprize literare ale anului 2024. V-o recomand cu cea mai mare încredere & fără să stau măcar o clipă pe gânduri!

Cealaltă soră (Karlstad, #2), de Mohlin & Nyström - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2024

Traducere: Maria Carmen Lungu

Peter Mohlin s-a născut în 1976 și a copilărit în apropierea orașului Karlstad, unde se petrece acțiunea din Ultima viață. Are o diplomă în jurnalism și a fost reporter înainte să intre în industria comunicării. Timp de mai mulți ani a condus o agenție de marketing. Pe lângă scris, se ocupă de investiții în capital privat. Peter Nyström s-a născut tot în 1976 și a copilărit în același oraș ca prietenul său, Peter Mohlin. A urmat studii de actorie și teatru. După zece ani pe scenă, acum scrie scenarii de film și piese de teatru, dar și regizează spectacole de teatru. Cei doi au început un roman polițist la zece ani, iar acum au decis să-și continue visul. Ultima viață este romanul lor de debut.

👁️⃤  SECRETELE & RĂNILE PE CARE LE PURTĂM 👁️⃤

Volumul al doilea al seriei Karlstad, după Ultima viață. Drepturile pentru serie au fost vândute în 18 țări. Alicia Bjelke e o tânără a cărei figură mutilată îi face pe toți să se ferească de ea. În același timp, este o programatoare genială care a creat o aplicație pentru întâlniri împreună cu Stella, superba ei soră, actuala imagine a companiei. Dar într-o zi Stella e ucisă cu brutalitate, iar Alicia începe să se teamă că ar putea fi următoarea victimă. Cazul îi este dat fostului agent FBI John Adderley, care încă locuiește în Karlstad sub o identitate falsă. Nevoit să jongleze cu decizii aflate chiar dincolo de limita moralității, dar încercând să profite de prilejul oferit de anchetă, John face tot posibilul să scape din Suedia și să se elibereze, în sfârșit, de umbrele prezentului și trecutului. Dar e posibil să fie deja prea târziu...

„Iar după aceea ar fi fost din nou doar ele două împotriva lumii.”

Cealaltă soră, de Peter Mohlin și Peter Nyström, a fost un thriller interesant, captivant pe alocuri, dar care mi se pare că a început bine și, din păcate, s-a cam pierdut - sau m-a pierdut - pe parcurs. De fapt, cred că lucrurile au fost mult prea lungite pentru gustul meu, îndeajuns de lungite încât să știrbească din tensiune și, de asemenea, să transforme lectura în una mult prea greoaie, mult prea lentă pentru ceea ce caut eu în general la cărțile thriller. De asemenea, întrucât este și al doilea volum din serie, iar eu nu l-am citit (încă) pe primul, trebuie să recunosc că nu prea am înțeles treaba cu John Adderley, de ce ar locui în Karlstad sub o identitate falsă. Chiar dacă autorii au reușit să creeze un personaj fain din Alicia, și chiar mi-a plăcut s-o urmăresc și să descopăr trecutul ei - în care Stella încă trăia -, respectiv faptul că, în cele din urmă, lucrurile dintre ea și Stella nu erau chiar atât de roz pe cât ar fi părut în planul prezent al cărții. Există mister în carte, asta-i clar, dar acesta abia se poate resimți între paginile cărțile, iar lucrurile sunt dezvăluite parcă mult prea încet - la un moment dat, nici nu îmi dădeam seama dacă ar trebui să fiu sau nu surprins de ceea ce tocmai am aflat, iar asta se datora în special lentorii cu care a decurs totul.

„Avea nevoie să știe că măcar cineva era de partea ei atunci când poliția avea să vină ca să o aresteze. Cineva care înțelegea că acționase în legitimă apărare, că fusese o chestiune de viață și de moarte.

Că nu fusese vina ei.”

Deci, la această carte nu intriga a fost o problemă, că mi s-a părut chiar interesant tot ce s-a întâmplat și mai ales încotro au mers lucrurile. Marea problemă a fost, de fapt, ritmul cărții, parcă mult prea sacadat, sincopat, cu întâmplări care pur și simplu n-aveau nicio relevanță pentru direcția cărții, ca și cum 1) fie era nevoie ca această carte să aibă un anumit număr de pagini pentru a fi publicată, iar acele pagini nu puteau decât fi încărcate cu inutile detalii, fie 2) mi-a scăpat mie ceva și, într-adevăr, ele aveau vreo anumită relevanță. Nu știu și nici nu mă mai interesează, fiindcă fusesem îndeajuns de plictisit încât să-mi doresc doar să ajung la sfârșitul celor peste 350 de pagini și să las povestea deoparte. Un alt lucru bun a fost, de altfel, și faptul că acest roman s-a citit destul de rapid, și mi-au plăcut mai ales capitolele în care se vorbea despre Alicia și toate conflictele pe care aceasta le duce. N-am să vorbesc despre toată ancheta care are loc în vederea descoperirii persoanei care a ucis-o pe Stella - și să nu vă gândiți că doar despre asta este vorba, deoarece există și intrigi secundare, să spun așa.

„- Măcar să pară că am încercat să o salvăm.”

Nu cred că mai am multe de spus, și nici nu vreau să fac o defavoare acestei cărți. Este strict vorba despre faptul că, în general, eu mizez pentru thriller cu ritm mai alert, cu acțiune care curge de la sine, thrillere ale căror pagini le pot da fără ca măcar să simt acest lucru, nu cărți la care să simt că totul este mult prea lungit - și mai ales fără vreo relevanță. Cealaltă soră, așa cum am spus, mi s-a părut că a început chiar promițător, și am rămas cu această părere destul de mult, până când am început să simt că autorii bat pasul pe loc și nimic nu se mai întâmplă. În special, mi-a plăcut de Alicia, adică mi-a plăcut mult să-i urmăresc evoluția, trăirile, să o descopăr mult mai în profunzime. Simțeam, de altfel, că și ea ascunde ceva... Am simțit și un fel de compasiune pentru tot ce i s-a întâmplat - atât pentru faptul că, în esență, a trecut prin numeroase lucruri și s-a ales cu cicatrici pe jumătate din față, cât și pentru faptul că și-a pierdut sora, poate singurul pilon de salvare pe care îl mai avea în această lume. „Comploturile secundare” n-au fost neapărat prea convingătoare, dar au dat și ele un plus de tensiune poveștii. În rest, a fost doar un alt thriller pe care l-am citit, dar care nu va rămâne în mintea mea prea mult timp...

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții scrise de Mohlin & Nyström, Cealaltă soră, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, Fata cu Cartea!

Travesti. Identități fluide, de Aurora Liiceanu - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Seria de Autor Aurora Liiceanu

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 184

Anul apariției:  2022

Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare și a predat psihologie la diferite universități din București, dar și la UQAM (Canada) sau EHESS (Franța). În prezent este cercetător senior la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeași autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), La taifas (2010, 2012, 2016, 2018), Viața nu-i croită după calapod (2011, 2019), Cuvinte încrucișate (2012, 2017), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității (2013, 2019), Legături de sânge. Povestea Ioanei (2013), Soacre și nurori. La cine este cheia? (2014, 2018), Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015), Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998) (2015), Dragostea cea veche îți șoptește la ureche. Primele iubiri (2015, 2016, 2019), Ea și El. Biografia unei relații (2016, 2020), Madlena (2017), Putere și sânge. O aventură indiană (2018), Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov (2019), Așteptarea Penelopei (2019), Fără. Despre iubire, suferință și pierdere (2020), Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat (2020), Relații eșuate. Să nu te încurci niciodată cu un bărbat însurat (2020), Efectul de undă (2021), Totdeauna singură. Nefericiri paralele (2022), Travesti. Identități fluide (2022) și Dinastii dulci (2023).

🎭FLUIDITATEA IDENTITĂȚII & EFERVESCENȚA ACESTEIA 🎭

Femeie, bărbat, soție, tată, single... Cu toții ne definim într-un anumit fel, ne stabilim identitatea. Ce facem însă dacă împrejurările sau convențiile sociale ne împiedică să ne-o afirmăm? Ne punem o mască și ne conformăm regulilor, devenind altcineva atunci când suntem în public? Ce facem dacă vrem cu orice preț să păstrăm amintirea cuiva drag care nu mai este? Îi preluăm gesturile și îi purtăm hainele, identificându-ne astfel cu el/ea, așa cum face Natalia, fetița care adoptă comportamentul și obiceiurile mamei sale după moartea acesteia, într-un travesti emoțional? Aurora Liiceanu explică de ce unii dintre noi oscilează între identități diferite pornind de la cazul Nataliei, dar și de la poveștile unor femei de ieri și de azi care s-au definit altfel decât majoritatea – între ele, tinerele burrnesha albaneze care fac jurământul de castitate și aleg să trăiască asemenea bărbaților sau Anne Lister, o femeie atrasă de femei într-o epocă în care societatea respingea relațiile între persoane de același sex și ale cărei jurnale intime au indignat multă vreme publicul englez.

„Pe doamnele din Llangollen, care erau niște gazde perfecte, le-a vizitat și Anne Lister. Iar aici începe o altă poveste. O poveste construită din ceea ce ne-a relatat prietena noastră și ceea ce am citit eu, fiind interesată de problema relațiilor dintre oameni și de dimensiunea interpersonală și socială a vieții.”

Sincer să fiu, am citit această carte acum luni bune - din păcate, a trecut mult prea mult timp pentru a-mi aminti clar despre ce este. Vag, în schimb, îmi amintesc că doamna Aurora Liiceanu explorează tematica - sensibilă, aș spune - a identității, în special prin prisma identității de gen și a conceptului de travesti. Teme contemporane, actuale, legate de modul în care oamenii își percep și modelează propriile identități, în acord cu natura interioară, dar și cum societatea impune etichete și norme care constrâng, în acest sens, un individ. Travesti. Identități fluide este un eseu sociologic și psihologic, care explorează conceptul de identitate (cu exemple practice, reale). De asemenea, autoarea elaborează și ipoteze (prin definiție teoretice) despre travesti, nu doar ca o practică de gen, ci ca un simbol atent al transformării, al metamorfozei interioare, a acceptării sensului. Ea pune accent pe cum travestiul reflectă fluiditatea identitară și complexitatea de a-ți accepta natura interioară într-o societate cu norme rigide. Prin exemple din istorie, literatură și actualitate, doamna Aurora Liiceanu analizează felul în care indivizii aleg să-și reinterpreteze identitatea de gen și ce semnificație poate avea acest act în context atât social, cât și personal.

„Un aspect tipic albanez derivat din Kanun este statutul femeilor-bărbați. Acolo scrie că femeia nu are dreptul să fumeze, să poarte ceas, să voteze, să cumpere proprietăți, pământ, pentru că «femeia este un sac care trebuie să îndure».

Femeile-bărbați se numesc burrnesha. Aceste femei aleg să fie caste și să copieze stilul de viață al bărbaților. Ce anume le determină să ia o asemenea decizie?”

Identitatea nu este un concept fix, ci în permanentă schimbare. Aurora Liiceanu subliniază că travestiul este doar una dintre multele modalități prin care oamenii își exprimă autenticitatea și nevoia de exprimare, de libertate personală, de liber arbitru. Într-un sens, travestiul este o formă de revoltă împotriva normelor și încorsetării și, în același timp, un act de curaj, de acceptare. Prin fluiditatea identităților, travestiul devine „un mod de a negocia” într-o lume care pune etichete, care impune conformism și taie aripi. Autoarea, psihologic la bază, scrie cu profesionalism și inteligență, dar în același timp dă cărții și un ton profund uman. Jargonul este evitat, astfel încât cartea devine accesibilă pentru publicul larg - de fapt, nu este neapărat o carte științifică, să spun așa. Nu. Este doar un eseu în care autoarea (prolifică, de altfel) alege să-și spună și să își susțină părerile. Mie, unul, mi-a plăcut, chiar dacă nu sunt neapărat interesat de subiect. Într-un fel, mi-a deschis apetitul spre a mai citi și alte cărți semnate de Aurora Liiceanu - mi s-a părut a fi o lectură caldă, așa, ca și cum aș sta la taifas cu un prieten, care îmi împărtășește părerile sale, care își susține cu argumente aceste păreri, și care cel mai probabil nu ar avea nimic împotrivă dacă, la rândul meu, aș avea păreri contradictorii, însă susținute și justificate, nu motivate de ură sau orice altceva de acest gen.

„S-a gândit că viețile oamenilor sunt povești și că și lucrurile, obiectele au poveștile lor. Un scaun, un bufet, un tablou, un vas, o rochie, o bijuterie, orice obiect are o istorie, o poveste.”

Travesti. Identități fluide este o carte care vorbește despre diversitate, despre acceptare - și nu doar a celorlalți, ci, în cele din urmă, și a propriei persoane. Cititorul este invitat - dar nu obligat, sub nicio formă - să își reexamineze propriile prejudecăți și să reflecteze asupra modului în care etichetele și discriminarea impuse de societate pot duce, în unele cazuri, chiar la scenarii dintre cele mai nedorite. Umanitatea ar trebui celebrată în toată diversitatea ei. Toleranța, empatia - fiecare om are dreptul la propria-i poveste și are dreptul să și-o scrie exact așa cum își dorește, atât timp cât, bineînțeles, nu face rău altcuiva. În sfârșit, aș spune că eseul de față este o lucrare esențială pentru oricine este interesat de acest subiect, în special în contextul actual. Mie, unul, chiar mi-a plăcut, deși l-am găsit puțin incomplet - poate aș fi vrut ca unele lucruri să fie mult mai complex elaborate și prezentate. În rest, a fost o lectură care mi-a ținut companie timp de o zi (da, am citit-o într-o singură zi; se citește rapid și, de asemenea, este destul de scurtă). De altfel, am mai citit și altă carte scrisă de Aurora Liiceanu, și voi reveni cât de curând cu o „recenzie” și pentru aceasta. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Povești cu femei măritate, de Cristina Campos - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - General Fiction 

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2024

Traducere: Ana-Maria Tamaș

Cristina Campos s-a născut la Barcelona, în 1975, și a obținut licența în științe umaniste la Universidad Autónoma de Barcelona. Și-a continuat studiile la Ruprecht-Karls-Universität din Heidelberg și a lucrat în calitate de coordonator al Festivalului Internațional de Film din acest oraș. După ce s-a întors în Spania, și-a început cariera ca director de casting, îmbinând profesia cu scrisul. Primul său roman, Pan de limón con semillas de amapola, publicat în 2016 (în curs de apariție la Editura Trei), s-a vândut în peste 250.000 de exemplare și a fost tradus în zece limbi, iar adaptarea sa cinematografică s-a bucurat de un mare succes.

💍DESPRE NATURA CĂSĂTORIEI & LIMITELE FIDELITĂȚII 💍

Gabriela este jurnalistă. După cincisprezece ani de căsnicie, se implică într-o relație cu un bărbat la care visează de ani întregi și începe să ducă o viață dublă. Silvia este fotografă. Soțul ei este un bărbat bun, dar nu o face fericită. Cósima, o stilistă deosebit de talentată, descoperă la scurt timp după căsătorie că soțul ei nu o mai dorește. Cele trei prietene sunt prinse în situații pe care nu și-au imaginat că le vor trăi vreodată, însă, împărtășindu-și experiențele prin care trec, află mai multe despre ele însele, despre oamenii din jur și despre ce-și doresc cu adevărat de la viață.

„Gabriela simte frigul. Caloriferele încălzesc greu casa, așa că se acoperă cu o pătură albă, imensă, amestec de lângă și cașmir, care zace întotdeauna neîmpăturită pe canapea. «Gabi, nu înțeleg de ce e atât de greu să o strângi înainte de a te duce la culcare. Chiar nu pricep», îi spune zilnic soțul ei.”

Inițial, primul meu gând a fost: ah, Povești cu femei măritate sigur nu este o carte... pentru bărbați. Iar apoi, am văzut că scriitoarea este din Spania, și probabil știți că mă dau în vânt după scriitori spanioli. Așadar, mi-am zis că, fie ce-o fi, eu trebuie să citesc cartea aceasta. Și nu doar că am citit-o cu un formidabil apetit, dar mi-a plăcut și la nebunie; nu este o carte doar pentru femei, ci este o carte cu un mesaj universal valabil, în care și un bărbat se poate, de ce nu, foarte ușor regăsi. Deși urmărește viețile mai multor femei care trăiesc sub aparența unui trai obișnuit, reiterează complexe dileme interioare, dorințe neîmplinite, impulsuri care au potențialul de a da peste cap coordonatele unor vieți. În esență, romanul este despre căutarea identității și despre acceptarea nevoilor și dorințelor într-un context care le-a limitat, despre sacrificiile și compromisurile făcute în cadrul căsătoriei și despre nevoia de... noutate? De dopamină? De... Împlinire? Mă gândesc, de fapt, că fiecare versiune a „contractului social de lungă durată”, în care iubirea și împlinirea nu sunt întotdeauna garantate, poate duce ulterior în cu totul alte direcții...

„- Despre ce sunt poveștile tale? a vrut să afle Eugenia când Gabriela a discutat cu ea despre viitoarea rubrică.

- Despre noi. Despre femeile de la patruzeci de ani în sus. Despre femei harnice și devotate. Despre dragoste, pasiune, dorință și lipsa dorinței. Despre soții noștri. Despre bărbații care nu sunt soții noștri.

Gabriela s-a oprit și a zâmbit înainte de a adăuga:

- Despre amanții pe care nu îi avem și pe care ni i-am dori.

A ridicat din umeri; cât de dificil era întotdeauna să găsești un titlu.

- Nu știu, Eugenia. Povești cu femei ca mine. Povești cu femei măritate.

- Asta e.”

Avem drept personaje mai multe femei căsătorite - fiecare cu dileme, cu întrebări, cu greutăți invizibile ale vieții de cuplu. Într-un fel, da, este mult mai probabil ca o persoană deja căsătorită de vreo 15-20 de ani să înțeleagă mult mai bine dinamica unei astfel de relații, faptul că, în cele din urmă, cel mai probabil deseori se ajunge la compromisuri, la responsabilități asumate (dar nu neapărat dorite), într-un conflict continuu cu anumite porniri, anumite dorințe mai puțin potrivite (?!) în astfel de circumstanțe. Vorbim despre adulter, despre înșelare, despre revelații subtile, conflicte intime care domină nu neapărat viața de cuplu, ci persoanele din viața de cuplu. De fapt, este îndeajuns ca astfel de „porniri” să ia naștere într-un singur partener, pentru ca totul să stea ulterior pe muchie de cuțit. Toate femeile din această carte descoperă faptul că vor altceva, că au nevoie de noutate în viața lor. Nu este neapărat vina partenerilor, pe cât este vina (de fapt, dacă putem vorbi în cele din urmă despre sentimentul de culpabilitate) pornirilor biologice primitive, sui generis - monogamia este foarte rar întâlnită în lumea animală (că, in the end, suntem animale, chiar dacă avem rațiune superioară). Iar nevoia de noutate este mereu dictată de dopamina din creierele noastre - de fapt, de nevoia de dopamină.

„(...) Iar el încerca să se ridice și să se dea jos din pat fără ca ele să observe. În vis, Bosco reușea. În tăcere, își mișca picioarele dorindu-și să scape, dar își dădea seama că picioarele îi erau legate de patul conjugal. Iar ele, cu tandrețe, îl luau de mână, din nou, pentru a-l calma și a-l aduce înapoi lângă ele pe pat.

Asfixie. Bosco de la Loma-Osorio lângă soția lui simțea că se sufocă.”

Femeile despre care Cristina Campos scrie sunt puternice, dar în același timp sunt fragmentate între dorințele pe care le au - de fapt, între dorințele pe care le au și sentimentul vinovăției. Toate sunt căsătorite, aflate în diferite momente ale acestui „contract social”. Cititorul le descoperă pe parcurs - vulnerabile, puternice, hotărâte și pline de frică. Fie că este vorba despre o femeie care se confruntă cu infidelitatea soțului ei sau despre alta care își pune la îndoială deciziile luate de-a lungul vieții - inclusiv în ceea ce privește partenerul - sau despre alta care pur și simplu vrea să simtă atingerea altui bărbat, fiecare personaj aduce în prim-plan un substrat complicat al universului feminin. Poveștile lor sunt adânc înrădăcinate în dorința de a găsi un echilibru între rolul social - poate asumat prea devreme - și dorințele personale, nevoia de altceva. Trăirile personajelor Cristinei Campos sunt redate cu finețe aparte, sunt efervescente - resemnare, frustrare, bucurie și împlinire -, mereu păstrându-se o oarecare speranță, ca un motor, că lucrurile pot fi schimbat chiar și în contextul unei vieți deja construite. Deși au o viață aparent stabilă și sigură, ele simt un gol interior abisal. 

„- Nu te duce, a insistat Eugenia. Poveștile cu amanți pe care le știu sunt sfâșietoare. E greu să duci o viață dublă și e mai greu pentru noi decât pentru ei...

A așteptat câteva secunde și sigură pe ea însăși a continuat:

- O să vrei mai mult.

- Va fi o singură dată.

- Nu va fi o singură dată. O să vă căutați unul pe celălalt.

- Va fi o singură dată, Eugenia.”

Povești cu femei măritate chiar a fost o carte care m-a surprins plăcut și pe care am devorat-o - nup, nu mă așteptam să meargă atât de rapid! Căsătoria ca instituție și cum modelează aceasta viața partenerilor (femeilor, în cazul de față), este tema centrală a cărții. Departe de a fi un spațiu al confortului și siguranței, căsătoria este descrisă ca având valență de compromis, de renunțare la foarte multe posibilități ulterioare. Ca un teren al privațiunii. Nu este neapărat o abordare moralizatoare, ci mai mult o alternativă de a reflecta asupra acestui aspect - căsătoria nu este întotdeauna soluția fericirii personale și, uneori, trebuie să îți pui la îndoială propriile alegeri pentru a-ți da seama cine ești cu adevărat și, de fapt, ce anume ți-ai dorit. Campos sugerează că poate pentru multe dintre femei căsătoria înseamnă să joci un rol predefinit, care lasă prea puțin loc pentru explorarea propriilor dorințe și visuri. Sacrificiul este o altă temă abordată - fiecare dintre femei a renunțat la ceva, la visuri, la dorințe, pentru a se conforma realității căsniciei. Totuși, sacrificiul acesta nu trebuie să fie unul permanent, iar descoperirea sinelui este un proces continuu care nu ar trebui niciodată îngrădit, nici măcar în cadrul unei căsnicii. Cine știe, poate chiar voi reciti această carte, la un moment dat, și poate voi fi capabil să o înțeleg mult mai în profunzime! 

Să nu uitați numele lor - Lexicon de lumină și întuneric, de Simon Stranger - Recenzie

Editura: Univers

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2022

Traducere: Iulia Dromereschi

O casă obișnuită din suburbia Trondheim este confiscată de naziști și, în 1941, devine cartierul general al infamului agent dublu norvegian Henry Oliver Rinnan. Clădirea, supranumită Bandeklosteret, este ocupată de banda lui Rinnan, iar pivnița sa este folosită ca închisoare și centru de tortură. De‑a lungul războiului, sute de persoane sunt interogate cu brutalitate acolo și cel puțin trei persoane sunt ucise. Cum a ajuns Henry Rinnan, fiul liniștit și umil al unui cizmar, să devină unul dintre cei mai mari criminali pe care i‑a văzut vreodată Norvegia? Și care este povestea lui Hirsch, străbunicul soției lui Stranger, care a fost arestat de naziști și a murit într‑un lagăr de concentrare norvegian? Carte tradusă în 22 de limbi. Câștigătoare a Premiului Librarilor Norvegieni 2018 și a Premiului Riksmål 2018. Să nu uitați numele lor – Lexicon de lumină și întuneric de Simon Stranger este un roman bazat pe evenimente reale, desfășurate pe parcursul a optzeci de ani și patru generații. Este o istorie despre cel de‑al doilea război mondial și despre secretele de familie în mijlocul cărora se află un tânăr ajuns unul dintre cei mai cunoscuți criminali de război din istoria Norvegiei – și despre poveștile pe care alegem să le spunem copiilor noștri.

❤️‍🩹 MEMORIA & RĂDĂCINILE RĂULUI. LOCUL - MARTORUL  DURERILOR & TRAGEDIILOR ❤️‍🩹

Ce roman... Ce poveste... Să nu uitați numele lor - Lexicon de lumină și întuneric este un roman ce explorează o perioadă întunecată a istoriei europene, cu o structură narativă inovatoare și plină de emoție, care conturează drama umană - o parte a acesteia - din spatele tragediilor provocate de cel de-al doilea război mondial (voi scris cu litere mici numele, deoarece numele niciunui tip de război, oricât de mare ar fi fost - și poate cu atât mai mult - nu merită scris cu litere mari). Povestea urmărește destinele întrepătrunse ale unui colaborator nazist și ale unei familii evreiești, generații captive în propria lor suferință, dar unite prin spațiul unei case care devine simbolul tragic, groaznic, dar și al speranței și rezistenței, din această carte. În Trondheim, Norvegia, se găsește o casă, „Cassa Rinnan”, care a fost locuința lui Henry Rinnan, unul dintre cei mai cunoscuți colaboratori naziști norvegieni. Casa a devenit ulterior adăpostul familiei Kommisar, o familie de evrei norvegieni care a trăit acolo după război, fără a cunoaște, pentru o anumită perioadă, trecutul sumbru al locului. Fiecare capitol a cărții urmărește, în paralel, viețile celor care au locuit în această casă, înainte și în timpul războiului...

„A de la acuzație.

A de la audiere.

A de la arestare.

A de la acele lucruri care vor dispărea și vor aluneca în uitare. Amintirile și sentimentele. Proprietățile și posesiunile. Tot ce s-a încadrat într-o viață (...).

Într-o zi se va întâmpla. Va fi ultima zi pentru noi toți, fără ca nimeni să știe când sau cum.”

Simon Stranger alternează perspectivele narative între cele ale lui Rinnan și cele ale familiei evreiești, unindu-le prin tema memoriei colective și a traumei intergeneraționale. Cititorul descoperă cum victimele și călăii rămân legați prin locurile în care au trăit și prin istoriile pe care le-au lăsat în urmă. Henry Rinnan este un personaj complex, înfricoșător, dur, dezumanizat, zugrăvit nu doar ca un monstru lipsit de scrupule - ceea ce, de altfel, și a fost -, ci și ca un om a cărui alegere de a colabora cu naziștii este alimentată de propriile insecurități și ambiții meschine. Stranger încearcă, de asemenea, să înțeleagă și psihologia unui om care și-a trădat semenii dintr-o sete insațiabilă de putere și dominare - ce anume l-a împins, în cele din urmă, să facă toate acestea. Familia Komissar, în special Hirsch Komissar, străbunicul soției autorului, simbolizează puterea de a-ți reconstrui viața după război, după atâtea tragedii și traume, după atâta violență și sărăcie. Hirsch este un om care este fragmentat între nevoia de a merge mai departe și datoria de a păstra vie amintirea celor pierduți. Un om plin de demnitate și curaj, dar în același timp de o fragilitate profundă - durerea lui este una colectivă, care reflectă suferințele comunității evreiești, dar și ale tuturor celor afectați de atrocitățile și ororile războiului.

„(...) Să zaci acolo și să aștepți să te afunzi în pământ și să devii una cu el, să accepți că moartea nu este un motiv de fugă, ci mai degrabă ceva de întâmpinat cu brațele deschise, pentru că moartea este cea mai rapidă și singura cale de a scăpa de aici.”

Puterea de a ne aduce aminti, nevoia de a o face - Să nu uitați numele lor - Lexicon de lumină și întuneric vorbește despre cum nu ar trebui să lăsăm niciodată numele și poveștile celor care au suferit să fie înghițite de hăul întunecat al uitării. Romanul subliniază ideea că, chiar și după decenii, ecourile trecutului răsună în viețile celor care urmează, iar unele răni se vor fi cicatrizat pentru vecie. De asemenea, Simon Stranger sugerează că răul își poate avea rădăcinile nu doar în ideologii totalitare, ci și în slăbiciuni pur umane - dorința de putere, lașitatea, voracitatea, frica de marginalizare. Romanul devine nu doar o importantă lecție de istorie, ci capătă însăși valențele unui fel de avertisment - răul poate apărea oricând, oriunde, atât timp cât sămânța sa este udată și îngrijită. Nu doar că m-a emoționat până la lacrimi această carte, dar pur și simplu m-a cutremurat și m-a lăsat cu un nod în gât, m-a făcut să mă frustrez și să mă simt neputincios. Întotdeauna, de fapt, romanele care vor vorbi despre războaie vor avea un astfel de impact asupra mea: un acut sentiment al neputinței. O perioadă greșită a istoriei noastre mondiale, a lumii în care trăim, care încă are repercursiuni, din păcate, și în ziua de astăzi... Nu am învățat absolut nimic din istorie...

„I de la indignarea tot mai puternică, din cauza loviturilor, a privării de mâncare și a acțiunilor de intimidare. Cum să-ți menții demnitatea și umanitatea, când tot sistemul în care-ai fost plasat este creat cu un singur scop, cel de a ți le distruge?”

Romanul lui Simon Stranger ar trebui citit de către oricine - este datoria noastră morală de a păstra vie amintirea celor care au suferit, de a le transmite poveștile mai departe, de a le face auzite. Așa, poate vom înțelege mult mai bine anumite lucruri și nu vom mai repeta astfel de greșeli. Tăcerea și uitarea sunt, în acest sens, forme de complicitatea, iar a spune povestea celor pierduți devine un act de rezistență, de revoltă. Responsabilitatea nu este una individuală, ci colectivă, la nevoia de a nu lăsa crimele trecutului să fie îngropate sub stratul dens al indiferenței. Un roman care vorbește despre umanitate, despre demnitate, dar și despre răul absolut, o carte care aduce în lumină un capitol dureros din istoria Norvegiei și a Europei, de o emoție aparte. O recomand cu cea mai mare încredere absolut oricui, deoarece este genul acela de carte care, cel puțin după părerea mea, ar trebui citit de către oricine. Totuși, să vă pregătiți emoțional, deoarece este o lectură dureroasă, care cu siguranță vă va regăsi cu ochii în lacrimi. Să aveți parte de cărți cât mai pe sufletul vostru!