Aici, doar oameni buni, de Ashley Flowers - Recenzie

Editura: Alice Books

Colecția: Mysterious Alice

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 360

Anul apariției: 2025

Traducere: Iulia Dromereschi

Ashley Fowlers este gazda și producătoarea podcastului Crime Junkie, al doilea cel mai popular din SUA. E fondatoarea și directoarea executivă audiochuck, o companie independentă de producție media și de podcasturi multiplu premiată, cunoscută pentru conținutul și narațiunile sale îndrăznețe care acoperă genuri precum true crime, ficțiune și comedie. Ashley Flowers a mai colaborat cu Parcast pentru lansarea și găzduirea mai multor podcasturi, inclusiv International Infamy, Very Presidential și Supernatural with Ashley Flowers, care a debutat pe primul loc în topurile dedicate. Flowers s-a născut și a crescut în Indiana, unde locuiește și acum cu soțul ei și cu mult-iubitul lor câine, Chuck.

🗝️NU POȚI ȘTI NICIODATĂ CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN SPATELE UȘILOR ÎNCHISE🗝️

„În romanul de debut al gazdei podcastului Crime Junkie, o jurnalistă obsedată de uciderea neelucidată a vecinei sale din copilărie – și de dispariția altei fete 20 de ani mai târziu – scoate la iveală secretele întunecate ale orășelului ei natal. Toată lumea din Wakarusa, Indiana, își amintește celebrul caz al lui January Jacobs, descoperită într-un șanț. Margot Davies avea șase ani la vremea aceea, fiind de-o seamă cu January, și locuia alături de ea. În cei 20 de ani scurși de atunci, Margot a plecat de acasă și a devenit jurnalistă, însă a fost stăpânită mereu de sentimentul că ar fi putut sfârși ea în locul lui January. Când Margot se întoarce să aibă grijă de unchiul ei diagnosticat cu demență, o fetiță în vârstă de cinci ani din orășelul învecinat, Natalie Clark, dispare în împrejurări sinistru de asemănătoare cu cele ale lui January. Copleșită de vechile sentimente, Margot își propune să o găsească pe Natalie și să elucideze uciderea lui January o dată pentru totdeauna. Însă atât poliția, cât și familia lui Natalie și locuitorii orășelului par să ascundă ceva. Iar cu cât Margot cercetează mai mult dispariția lui Natalie, cu atât aceștia opun mai multă rezistență. Este ucigașul lui January încă liber? E aceeași persoană care a răpit-o pe Natalie? Și care va fi prețul aflării adevărului? Cutremurătoare și intensă, Aici, doar oameni buni ridică o întrebare critică: de ce sunt în stare vecinii tăi atunci când cred că nu îi vede nimeni?”

„În picioare, lângă mașină, Margot și-a încleștat pumnii din instinct, în timp ce cuvintele din palma ei îi zvâcneau pe piele și-i loveau în creier: Nu ești în siguranță aici.”

Un roman care mi-a plăcut și nu prea, dar care, măcar, a mers destul de rapid. Aș spune că romanul de debut al lui Ahsley Flowers se simte ca fiind unul de debut, pentru că (1) se înscrie într-o literatură profund americană (misterul născut din liniștea aparent inocentă a orașelor mici) și (2) scriitura e de așa natură încât ar-fi-putut-foarte-bine-să-scurteze-cartea-cu-măcar-o-sută-de-pagini. Sub titlu avem o rezonanță ironică – o afirmație care pare mai degrabă o incantație, decât o certitudine, pentru că numai oameni buni nu-s în acel orășel. În spate, se ascunde o poveste despre memorie, vină și fragilitatea comunităților care parcă preferă să își protejeze imaginea, în loc să descopere adevărul. O avem pe Margot Davies, jurnalistă întoarsă după două decenii în Wakarusa, Indiana, orașul copilăriei sale. Margot nu se întoarce aici pentru că ar fi nostalgică, ci din necesitate: unchiul Luke, singura figură paternală stabilă în viața ei, se confruntă cu degradarea lentă a memoriei și identității din cauza demenței de care suferă. Relația dintre cei doi dă cărții o dimensiune intimă, pe alocuri emoționantă – grija pentru cel care a crescut-o devine contrapunctul emoțional al investigației care urmează. 

„– Sunt oameni răi în lume, zise unchiul ei, cu un glas neobișnuit de dur. Da? Trebuie să ai grijă.”

Margot se întoarce într-un loc familiar și totuși străin, iar sentimentul de dezrădăcinare impregnează întreaga acțiune. Orașul o primește cu politețea tipică și obișnuită comunităților mici, unde fiecare cunoaște viața celuilalt și unde trecutul mereu iese la lumină. Cu douăzeci și cinci de ani înainte, dispariția și uciderea unei fetițe – prietena din copilărie a lui Margot – a fracturat liniștea locală. Cazul a rămas nerezolvat iar trauma s-a transformat într-un fel de memorie colectivă reprimată. Familiile implicate continuă să își ducă viața în umbra acestei tragedii, între suspiciune și rușine, iar orașul pare să fi învățat practic să meargă mai departe fără a privi prea atent în urmă. La scurt timp după întoarcerea protagonistei, o nouă dispariție zguduie orașul. O altă copilă dispare în circumstanțe tulburător de familiare, de cunoscute. Coincidența reactivează anxietățile comunității și, pentru Margot, produce o obsesie aproape inevitabilă: dacă cele două crime sunt, de fapt, legate, așadar vorbim despre un criminal în serie? Experiența ei jurnalistică o împinge să investigheze acolo unde autoritățile preferă să rămână prudente. Structura romanului alternează, bineînțeles, între trecut și prezent, reconstruind progresiv atmosfera din jurul primei crime și impactul acesteia asupra familiilor implicate. 

„Amintirea i se părea solidă, ca un fir țesut în ADN-ul ei (...). Oare mințea? De ce? Deja cunoștea adevărul și îl protejase. Oare uitase totul? (...) Orice vârstă ar fi avut, trebuie să-și fi lăsat amprenta asupra lui, precum o cicatrice de neșters pe suflet.”

Ashley Flowers mizează și pe mecanismele prin care comunitățile gestionează în general micile conflicte: tăceri convenabile, reputații apărate cu încăpățânare, resentimente mocnite. Casa familiei Jacobs, devastată de ani de durere și suspiciuni, este un simbol al modului în care tragedia continuă să rămână acolo chiar și după ce interesul public s-a domolit. Margot este portretizată ca o femeie prinsă între mai multe roluri aparent incompatibile – este reporterul determinat să descopere adevărul (și care mai are și ceva drame interioare legate de viața amoroasă și locul de muncă), dar și „fiica adoptivă” care încearcă să gestioneze declinul cognitiv al unchiului său; este adultul rațional și, în același timp, copilul rămas captiv într-o traumă. Ancheta capătă, astfel, o dimensiune personală inevitabilă. În încercarea de a afla ce s-a întâmplat de fapt cu prietena ei din copilărie, Margot își investighează implicit propria copilărie, este pusă față în față cu anumite lucruri din trecut pe care poate ar fi vrut să le uite, cu care n-ar fi vrut să mai aibă de-a face. Aș fi crezut că autoarea înțelege mecanismele narative ale genului thriller, dat fiind faptul că are un canal de YouTube despre asta, dar lucrurile au cam scârțâit. Aș fi vrut să nu insiste cu atât de multe detalii care au tăiat din tensiunea romanului, pentru că altfel lucrurile ar fi fost mult mai dinamice, mult mai acute. Așa, sincer, pe alocuri chiar m-a plictisit. Debutul cărții este energic, avem partea de mister, dar apoi investigația încetinește în anumite secvențe dedicate reflecțiilor sau rutinei cotidiene, practic irelevante pentru ce urmează să se întâmple. Ashley Flowers insistă asupra atmosferei și detaliilor nesemnificative, uneori în detrimentul tensiunii dramatice și dinamicii de care, eu unul, am nevoie într-un thriller. Suspansul se bazează mai degrabă pe acumularea graduală a suspiciunii, și nu pe revelații spectaculoase (care, părerea mea, se potrivesc mai bine într-un thriller).

„Dar corpul ei a rămas nemișcat, fața lipsită de expresie. Dacă n-ar fi avut gâtul sucit într-un unghi nefiresc, ai fi zis că doarme.”

Din câte știu, finalul a provocat reacții efervescente printre cititori, tocmai pentru că refuză să fie unul convențional. Pe de altă parte, mi s-a părut că nu este chiar tocmai convingător, parcă prea incomplet și incomplet a fost totul, ca și cum povestea s-ar fi terminat înainte de actul final. Aș zice că se poate ca acest final să funcționeze prin ambiguitatea drept extensie tematică: adevărul absolut rămâne inaccesibil, iar noi, la fel ca și comunitatea din acel mic orășel, continuăm să trăim printre & cu îndoieli. Experiența autoarei în domeniul true crime se simte în modul în care alege să organizeze indiciile și în capacitatea de a te face, într-adevăr, să urmărești firul cu suspiciune și cu interes. Însă, dacă nu ar fi băgat atât de multe detalii efectiv inutile pentru ideea cărții și pentru ceea ce urmează să se întâmple, poate rețeta ar fi fost una de mai mult succes. În sfârșit, n-a fost un thriller rău, dar nici unul care să mă dea pe spate. Spre exemplu, încă mă gândesc uneori la acel final, și nu-mi dau seama neapărat dacă mi-a plăcut sau nu – poate adevărul nu vindecă întotdeauna, în cele din urmă, ci doar schimbă forma durerii, modul în care resimțim durerea. Sunt foarte curios dacă va mai publica în viitor ceva și, dacă da, cum și-a rafinat stilul. Pentru că simt că autoarea chiar are potențial, dar doar trebuie să mai lucreze la modul de execuție!