Câteva chestii despre „cea mai frumoasă perioadă din viață” - liceul

Ne-am adunat aici, adică nicăieri, doar în imaginația mea, pentru a comemora, împreună, doisprezece ani lăsați în spate în care am învățat, de fapt, că-s în stare să fac foarte multe lucruri singur. Că-s în stare să-mi aleg singur drumul pe care vreau să merg și să-mi port pașii. În mod ideal, școala ar fi trebuit să-mi arate un scop, un țel și să mă construiască în împlinirea și atingerea lui. Cele două ore de biologie din clasa a noua, a zecea și a unsprezecea, două pe săptămână, nu m-au ajutat prea mult. E de prisos să zic de singura oră de biologie, o dată pe săptămână, din clasa ulterioară. Cum nici orele de chimie de la care doamna, solicitată în alte părți, mai lipsea, nu prea și-au lăsat amprenta asupra mea. Vocația-mi, în schimb, aceea de a deveni medic, mi-a fost insuflată de o emisiune de pe Discovery, ”Doctor G: Medic Legist”. Cum cred că sunt și o groază de persoane care vor să devină medici după ce s-au uitat la ”Anatomia lui Grey”. Ați prins ideea! 

La școală am învățat, ce-i drept, o mulțime de lucruri: am învățat că-i foarte greu să-ți faci prieteni adevărați, că mereu ai să fii bârfit pe la spate, că mereu ai să ai o atitudine nasoală atunci când ești tratat, la rându-ți. nasol. Și că prietenii se-aleg între ei și-s prieteni doar atunci când cuvântul ”nevoie” nu este implicat în relație. Când ai nevoie de cineva, abia atunci îți dai seama că n-ai pe nimeni. E ca momentul ăla când fix în mijlocul mulțimii te simți singur singurel. Am avut o relație OK cu câteva persoane, altele au plecat prea devreme, de altele o să-mi fie dor, dar, deh, ne întâlnim, pardon, ”ne întâlnim” noi peste zece ani, la vremuri de glorie, să vedem cine s-a căsătorit primul, cui i s-a spus ”mamă”, ”tată”, chestii de genul. Eu și vreo două colege nu vom fi terminat studiile. Shame on us! Trist, ar zice alții. Să zică, cui îi pasă? 

Un alt lucru pe care l-am învățat: să nu-ți pese. Să nu-ți pese prea mult de materiile care nu te interesează. N-o să te ajute deloc o notă de 10 la istorie, pardon, o medie de 10 la istorie, dacă tu vrei să te faci informatician, biolog, mecanic. Recunosc, până în clasa a unsprezecea am fost genul mai ”ahtiat” după note mari, nu știu, era o chestie de perspectivă, de ambiție proprie să iau note mari, pentru că doar gândul că mă trezesc la 6 și stau alte aproape 7 ore în clasa cu niște persoane care, poate, nu mă suportă și agreează, ei, asta îmi dădea piciorul în fund necesar pentru a lua cartea de istorie de pe masă - deși știam clar că o să vomit vreo zece minute înainte să încep s-o citesc - și s-o răsfoiesc pentru viitoarea oră. Dar lucrurile s-au schimbat în clasa a douăsprezecea, s-au schimbat pe bune. Nu mi-a mai păsat de nimic altceva în afară de română (deși, for real, niciodată nu mi-am făcut griji, or la vreun test, or la vreo teză - doar la BAC, da, m-am temut al dracului de mult să nu-mi cadă Caragiale), matematică, chimie, biologie și germană (până când am dat examenul de limbă). Așadar, m-am axat să-nvăț doar la acestea. Ok, de fapt, mint: în mare parte, adică mai tot timpul, am învățat la biologie și chimie, întrucât, pentru admiterea la medicină, BAC-ul contează în proporție de 10%. Irelevant, așadar. Oricum, vreau să vă sfătuiesc, de fapt, să nu vă agitați prea tare cu chestia asta numită ”BAC”. Dacă-mi aduc bine aminte, Regina Elisabeta (Carmen Sylva), zicea la un moment dat că ”... în zilele noastre, nu mai există decât bacalaureatul. Educația s-a demodat.” S-a demodat și bunul simț, odată cu timpul. S-au demodat și profesorii care știu să vadă dincolo de bănci și nu-s îndoctrinați cu motto-ul ”materia mea e cea mai importantă și nu-mi pasă că vrei să te faci orice în afara domeniului meu de interes/studiu, nu-mi pasă, ești elev și trebuie să asculți de mine”.

Nu încerc că fac această postare a fi ceva ofensator, nu vreau asta, ci vreau doar să spun ce-a însemnat pentru mine (s-o spun într-o formă foarte restrânsă, chiar rezumată) clasa a douăsprezecea, în special. Și ce părere am eu de lucrurile care se-ntâmplă în liceu. Pentru că se-ntâmplă multe, de fapt. Încă sunt extrem de fericit că am fost la un liceu liniștit, n-am auzit de bătăi, de chestii ciudate și alte prostii din această tagmă, prostii de care vuiesc alte licee, ci oamenii au fost OK, cu interes pentru școală, mai mult sau mai puțin, cu visuri, idealuri, fiecare cu gândurile sale profesionale. Pentru că, na, cu toții trecem prin liceu pentru a ne îndrepta spre o anumită meserie. Și iarăși ajung în punctul acela care mă frustrează ca o rodie pe care n-o pot desface: toți trag de tine, toți profesorii, că materia lui e cea mai bună, că materia lui e viitorul, că nu poți face medicină fără filosofie, că nu poți face filosofie fără matematică. Și te-ntrebi, al dracului, o facultate de geogra-bio-fizică-română-mate-istorie-religie-desen-sport-muzică, nu există? Nu, my dear, nu există. Chiar m-am bucurat pentru că am știut de ceva vreme ce vreau să fac, nu m-am stresat prin clasa a douăsprezecea cu alegerea asta - deși, pentru Dumnezeu, cum să te gândești abia în ultimul ceas unde vrei să dai? Îmi place să gândesc pe termen lung, chiar dacă am mai dat-o și-n bară uneori. Învățăm din greșeli, nu?

Au fost oameni în liceu care chiar mi-au schimbat viața. De la profesori foarte buni, cu care încă păstrez legătură, profesori care-au știut să facă diferența între ”elev” și ”om”, profesori pentru care banca nu era un zid, o cetate de apărare, o limită, ci pur și simplu nu exista. Profesori care înțelegeau și-și făceau treaba cu dedicație. Dap, au fost. Și prieteni frumoși și buni, cu care râdeam, făceam videouri amuzante și râdeam acasă, în pat, uitându-mă la ele, și-adormeam cu gândul că mâine o să-i văd azi și, astfel, nu prea-mi păsa de tema la matematică neterminată, de lecția la geografie necitită, de fizica pe care n-am înțeles-o niciodată în viața mea. De asta ar fi frumos liceul, într-o măsură, pentru că-s frumoși oamenii frumoși și care știu că tu ești singurul capabil să facă schimbări în propria ta viață. Schimbarea începe din interior. Restul, na, vin de la sine. 

Nu vreau să demontez acel clișeu, conform căruia ”liceul este perioada cea mai frumoasă” bla bla bla. Dar, sincer, nu e. Pentru mine, unul, chiar n-a fost. Am fost stresat, da, dar am fost și relaxat în anumite situații. Am plâns. Cât de mult se poate! Dar am și râs cu lacrimi. Mi-a fost frică - da, la început, de doamna de chimie, de domnul de fizică, și o frică chiar ciudată de doamna de desen. De ce? Nu știu, așa-s unii oameni, te sperie. Las în urmă niște ani frumoși, îmi mulțumesc mie că am știut ce-am vrut, am muncit pentru asta și-am reușit. Mulțumesc și unor prieteni care, alături de mine fiind, m-au ajutat. Mă simt foarte formal, deci mă opresc aici, e prea cald pentru formalități și politețuri.

Învățați singuri să faceți alegerile potrivite, pentru că mai târziu s-ar putea să fie, actually, prea târziu. Mult prea târziu! Într-o ultimă instanță, mai zic: suntem ceea ce facem!

Hai, zi faină!

Bulevardul visurilor, de Ana Cioclov - Recenzie

Editura: Curtea Veche Publishing

Număr de pagini: 100

Rating: 5 din 5 steluțe

„Mă apropii de fereastra deschisă. Până în pragul ei, e mica mea lume de trăiri și visuri, dincolo de fereastră, se întinde necunoscutul, care mă întâmpină în fiecare zi, și în fiecare zi necunoscutul e altfel, sau poate eu în fiecare zi sunt alta?”

Dincolo de pereţii de sticlă ai zgârie-norilor, New Yorkul se sufocă de căldură, iar Manhattanul pluteşte într-o ceaţă aurie conferită de soarele orbitor. Pe un bulevard al acestui mare oraş, trecătorii merg grăbiţi îndreptându-se spre întâlnirea de după-amiază, momentul cel mai aşteptat al zilei. Fiecare povestire din acest volum analizează un fragment din viaţa unui personaj care trece pe marele bulevard al visurilor, sperând să-şi găsească fericirea şi împlinirea. Femeile se îmbracă în rochiile lor din mătase foşnitoare, se analizează cu atenţie în oglindă şi pleacă la întâlnirea cu viaţa însăşi, sperând ca bărbatul din acea după-amiază să le fie ursitul. Bărbaţii, eleganţi şi plini de importanţă, îşi poartă trabucul în colţul gurii şi, învăluiţi în nori de fum, speră să întâlnească o femeie uluitoare care să se lase pe loc cucerită de farmecul lor irezistibil. Povestirile Anei Cioclov redau o atmosferă picturală, culorile au un rol esenţial în descriere şi conferă un efect incredibil asupra cititorilor care pot vizualiza practic toate întâmplările, iar acest lucru are de multe ori un impact copleşitor asupra lor, atingându-le practic inima şi asaltând-o cu sentimente contradictorii, când pline de tristeţe, când radiind o incredibilă voioşie.

„Din cer coboară umbre înalte aglomerând bulevardul, asfaltul cu soarele îngropat în el e cald ca o piele, întâlnirile de după-amiază își trăiesc fericirea, înserarea indigo plutește grea de pe parfumurile femeilor goale sub rochii transparente.”

Bulevardul visurilor este locul care adună bucurii şi tristeţi, visuri şi amintiri, pe Bulevardul visurilor din New York, Paris, Naples, sau în oraşul pe care eu îl numesc acasă, femei şi bărbaţi îşi doresc întâlniri pe genunchii soarelui care apune, îşi trăiesc iubirile, de parcă acesta ar fi singurul lucru rămas frumos pe lume.

„Risipindu-mi pașii și gândurile în încăperea aurită de potopul soarelui, acum aștept și eu să treacă timpul, mă rog să treacă mai repede, cât voi regreta cândva goana lui, dar acum, cuibărită pe umărul soarelui, număr pașii clipelor și desenez în gând portrete imaginare ale bărbatului după-amiezii.”

Citind acest volum, mi-am dat seama de un lucru: artistul rămâne artist până în adâncimea sufletului său. Din câte am citit, Ana Cioclov nu doar scrie, ci și pictează, fiind absolventă a Institutului de Arte Plastice din Timișoara, secția pictură. Cetățean american și român, face naveta între New York, atelierul său de pictură din Naples, Florida, și atelierul de design din Timișoara. Cărțile autoarei sunt inspirate de aceste locuri, „aici se nasc povestiri și personaje care vor rămâne să trăiască alături de mine. Împreună străbatem oceanul, privim strălucirea și tristețea marilor orașe cu bulevardele lor colorate, iar eu mă risipesc alături de ele în peregrinările și viața plină de inspirație pe care o duc.” Ana Cioclov scrie despre artă, despre frumusețea aceasta superioară a lumii. Vă pot spune că am citit Bulevardul visurilor într-o singură zi, de fapt, în maximum o oră jumătate, fiindcă atmosfera de basm, de poezie, atmosfera poematizată a volumului pur și simplu nu mi-a permis să las cartea jos din mână. M-a prins în magia ei muzicală, mi-a încântat urechile cu metafore excepționale, plasticizante, cu o efervescență lirică aproape filosofică, aș putea spune. Ana Cioclov știe ceea ce scrie și o face cu o măiestrie cosmică, pentru că îi iese deosebit de bine!

„În singurătatea pervazului ferestrei a venit să moară un fluture... Culcat, cu piciorușele strânse lângă corpul fragil, aripile frumoase chiar și în moarte, colorate galben și bun, se mișcau ca niște evantaie delicate în vântul cald... Îl privesc cu tristețea unui sfârșit de viață, fără să încerc să îl îngrop în palmă de teama că s-ar putea risipi... Cu siguranță vântul o să-l înmormânteze în brațele odihnitoare și verzi ale teiului de sub fereastra mea...”

Artistul își îndreaptă penița spre a contura ceea ce are lumea aceasta mai magic și special: frumusețea care se ascunde în lucruri mărunte; el, artistul, încearcă să ghicească culoarea vieții, să o măiestreze cu talentul său, să o desfășoare în toate planurile de cunoaștere - așa, poate doar așa va fi ajuns să-și desăvârșească a sa creație. Pe mine m-au lovit, drept să vă spun, metaforele: pur și simplu citeam și mă hrăneam cu frumusețea cuvintelor alese, cu potrivirea lor spațială, atât de ordonată, de parcă ai fi spus că este firesc, de fapt, să scrii într-un mod atât de minunat. Și nu sunt singurul de această părere, să știți. De fapt, mă gândeam, dacă vă plac descrierile frumoase (dar, vreau să spun, NU plictisitoare), cu siguranță veți adora volumul de față. Ceea ce scrie Ana Cioclov aici, în Bulevardul visurilor, nu este despre ceva anume. Nu. Ci este despre frumusețea vieții mascată în grijile noastre zilnice, în graba noastră de vânt și de deșertăciune. Când am intrat pe Goodreads, m-am întristat foarte tare văzând numărul mic de cititori, iar atunci m-am gândit: ce nedreptate să ascundem artiștii talentați și să promovăm alte lucruri, alte non-valori (o spun fără să jignesc pe cineva), când scriitori de preț stau ascunși după creațiile lor care strigă spre atenție - sau, dimpotrivă, care stau și așteaptă. Nu strigă după atenție, ci merită atenția noastră. Ana Cioclov chiar merită atenția cititorilor, merită creditul lor. Eu, unul, mă declar un nou fan ala aceste doamne, pentru că rezonez efectiv complet cu scriitura ei atât de plastică, atât de metaforică și colorată - este exact ceea ce caut eu; fiindcă, de fapt, este pe stilul meu.

„(...) Privindu-i, îmi veni un gînd, după-amiază îmi voi prinde unul dintre ei la piept. Pe mătasea rochiei rănită de ghimpii uscați trandafirul ar mai putea înflori a doua oară alte amintiri, altă iubire?”

Este clar, acest volum chiar merită citit. Fiindcă debordează de frumos, de emoție, de sentiment și trăire aproape extraviscerală, mascată în drumurile care șerpuiesc în inima orașului, în vorbele oamenilor care-și pierd timpul aflându-se în gloata omenirii, dar care speră, speră, țintesc către ceva, în cafelele aburinde la marginea tarabelor cu flori, în stele care spun povești cerului. Doamne, nu pot să vă spun cât de frumos scrie Ana Cioclov, vă spun, chiar, cu propriul preț, o pot numi printre autoarele mele preferate, alături de Alice Munro, Ioana Nicolaie, Ileana Vulpescu, Ana Blandiana și ar mai fi câteva autoare, dar pe-acestea mi le aduc aminte acum. Vă spun, chiar nu am mai citit de ceva vreme ceva atât de frumos din punct de vedere expresiv. Ana Cioclov își alege cuvintele cu o măiestrie aparte, și, de fapt, știți ce e mai ciudat? Că, citind Bulevardul visurilor, pare că face acest lucru cu o lejeritate extremă. Ca și cum s-ar pune să scrie și cuvintele i-ar izvorî din suflet. Totuși, de unde știu eu că nu se întâmplă așa? Artistul e, în cele din urmă, artist. Frumosul este unghiul său e vedere, este puterea sub care scrie. 

„În singurătatea așteptării, amintirile au nostalgia unor căutări inutile, a fericirii pe lângă care trecusem de atâtea ori fără să știu să mă opresc...”

Le mulțumesc nespus, dar nespus celor de la Curtea Veche pentru romanul acesta pur și simplu uimitor, genial, atât de efervescent, poemic, Doamne, nu știu cum să-i spun. Pur și simplu am citit ceva minunat, ce nu poate fi descris de cuvintele mele! Trebuie citit și atât. Îl puteți cumpăra de pe site-ul lor, de AICI. Credeți-mă, este un volum pe care, după ce îl veți fi terminat, îl veți așeza în dreptul inimii! :) Lecturi frumoase să aveți, dragi cititori!

Pilotând în ploaie, de Garth Stein - Recenzie

„Suntem creatorii propriului nostru destin.”

Editura: Booklet Fiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 240

Am să încep această recenzie astfel: am citit una dintre cele mai bune cărți citite în anul lui 2016. Pe cuvânt! Nu mă așteptam, drept să vă spun, să-mi placă atât de mult romanul lui Garth Stein, Pilotând în ploaie. Inițial, m-a atras titlul. Apoi m-am interesat, am citit descrierea de pe spate și m-a intrigat ideea unei povești spusă din perspectiva unui cățel. Mi se pare autentică și originală - așa că, na, mi-am spus, să văd ce are de gând autorul să transmită și cum va jongla cu acest artificiu. Mi-a sărit mintea și la Kafka, care spune, în Metamorfoza, totul din perspectiva unui gândac. Dar am început să citesc romanul și, drept să vă spun, într-o zi l-am terminat. Unu la mână, se citește foarte ușor, dar nu este de o lejeritate dintr-aia banală, ci te prinde, îți dă impulsul de a vrea să descoperi ce are să urmeze. Doi la mână, povestea este pur și simplu minunată, magia lui Stein este, într-adevăr, magică și fantastică. Aceste două aspecte m-au făcut să clasez acest roman printre cele mai bune cărți citite anul acesta pentru că, de altfel, puține cărți au mai reușit, de-a lungul timpului, să mă impresioneze atât de mult. Să-mi ridice moralul, să mă facă să râd, să simt atât de puternic povestea, să dea cu sufletul meu de pământ și să mă facă să plâng - în câteva cuvinte, să mă facă să simt că trăiesc întreaga poveste a romanului lui Garth Stein.

„Sigur e ilegal să duci o viață ca a noastră, să-ți poți lăsa în urmă problemele conducând mașini de curse!”

Cred că dacă aș fi avut așteptări, cu siguranță mi-ar fi fost întrecute. Că acest roman se citește, că acest roman este cunoscut, apreciat și, implicit, recomandat, o spun și cifrele de pe Goodreads, iar rating-ul (4,18 la aproximativ 321.000 cititori) cărții este de luat în seamă (la o adică, nu știu cum sunteți voi, dar eu mă orientez de multe ori după cărțile care sunt apreciate de ceilalți sau, dimpotrivă, sub-apreciate). În fine, asta nu prea contează, voiam doar să-mi susțin părerea privitoare la genialitatea acestui roman efervescent, aproape liric. Despre ce este vorba în el? Enzo este un cățel special. Fan înflăcărat al curselor de mașini, el știe o groază de lucruri despre Formula 1, pilotul lui preferat fiind Ayrton Senna. Cunoaște ca nimeni altul natura umană, despre care are o groază de teorii. Și continuă să învețe despre noi, oamenii. Pentru că este sigur că va renaște, după ce va fi murit, ca om - așa cum a aflat, pare-se, dintr-un documentar despre credințele mongolilor - și trebuie să fie pregătit. Până atunci însă, alături de stăpânul său, Denny, Enzo are de parcurs un circuit plin de turnante periculoase: viața însăși.

„Pentru că memoria este timpul ce se întoarce asupra sieși. Să-ți amintești înseamnă să părăsești prezentul. (...) Nu are importanță dacă acesta se trage din maimuță sau din pești. Important este că, în ziua când primul corp a devenit suficient de ‹‹uman››, atunci s-a strecurat în el sufletul de om.”

Viața însăși, în toate circumstanțele și împrejurimile ei. Viața însăși, așa cum ne-au obișnuit astrele și timpii: cu greșeli, cu fericiri, cu lacrimi, cu zâmbete, cu certuri și toate efervescențele ei. Enzo, un simplu cățel, trăiește totul aproape supranatural, simte alături de stăpânul său, Denny, întreaga circumstanță a dezamăgirii, a eșecului, a durerii. Alături, cei doi, cățel și stăpân, cresc în dimensiunile spațiului și încearcă să înfrunte greutățile la care viața îi supune: boala soției lui Denny care, încetul cu încetul, îi macină trupul, lupta pentru custodia propriei fiice, atunci când Gemenii Malefici încearcă s-o fure pe aceasta de lângă el. Dar, stop, mai multe chiar nu vreau să vă spun, nu obișnuiesc - știți prea bine - să fac asta atunci când scriu o recenzie. Vă las să aflați aventura celor doi, întreaga poveste care vă va surprinde, vă va da peste cap, vă va arăta că, într-adevăr, prietenia chiar există, că frumusețea întotdeauna va prima, că adevărul va învinge chiar și în cele mai întunecate suflete. Pentru că, dincolo de o prietenie cățel-stăpân, dincolo de o relație care spulberă granițele necuvântului, sufletele vor fuziona, materiile se vor amesteca, iar gândurile se vor lovi de frunțile personajelor și le vor îndemna la comuniunea omului cu universul patrupedului: fără cuvinte, cei doi se vor înțelege muuuult mai bine. De urmărit acest aspect, părerea mea!

„Dintotdeauna m-am simțit aproape om. Am știut mereu că voi fi diferit de ceilalți câini. Sigur, trăiesc într-un trup de patruped, dar ăsta-i doar învelișul. Important e ce se află înăuntru. Sufletul. Și sufletul meu e foarte uman.”

Cursele de mașini devin, în această carte, aproape un Suprapersonaj. O metaforă a luptei în această viață, a evadării din granițele cotidianului, ale teluricului, o încercare de salvare într-o lume dominată de atâta răutate, de atâta dizgrație și nenorocire. Pentru că, bineînțeles, un necaz nu vine niciodată singur, și veți vedea de ce. Cursele cu mașini ale lui Denny și ale lui Enzo, amândoi creând un personaj firesc, un personaj pe care-l veți îndrăgi în toată splendoare-i, sunt ca niște ”save-as” al unei perioade frumoase din viața lor, doar pentru ca apoi întunericul și necazul să pună stăpânire pe viața acestora. Nu știu, poate aberez pe-aici, dar mi-a plăcut totul așa de mult încât nu vreau să spulber misterul romanului, Garth Stein trebuie citit și atât, nu teoretizat, nu explicat. Trebuie citit și trăit. Enzo, Denny, personaje, așadar, de care-mi voi reaminti mereu cu drag și asupra cărora voi reveni oricând, pentru că citind romanul Pilotând în ploaie, mi-am făcut prieteni noi, am cunoscut idei noi, am retrăit emoții acoperite de cortina zilelor. Și, Doamne, cât de mult am trăit finalul acestui roman, cât de mult mi-a plăcut jocul liric al lui Stein. Într-adevăr, un autor desăvârșit și cu un talent uimitor, că abia aștept să citesc și alte cărți scrise de el. 

„Să-ți trăiești fiecare clipă ca și cum ar fi smulă din ghearele morții, uite-așa aș vrea să fac și eu. Să mă bucur de viață (...). Să-mi zic: ‹‹Trăiesc, mă simt minunat, exist. Exist!››”

Mulțumesc enooorm celor de la Booklet pentru șansa de a citit acest roman, Pilotând în ploaie, absolut genial. O poveste ce merită descoperită, trăită, iubită, habar n-am, o poveste ce chiar merită citită, un must-read al cititorilor de pretutindeni! O să vă placă, o să vă emoționeze și o să vă facă să simțiți! Să aveți parte de lecturi frumoase, puteți cumpăra cartea de pe site-ul celor de la Bookletfiction! 

„De ce fierbe copilul în mămăligă”, de Aglaja Veteranyi- Recenzie

Editura: Polirom

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 176

„După firele de păr căzute, putem aprecia pericolul.”

Cu greu pot să-mi dau seama ce-am citit. Dincolo de plăcerea enormă pe care am simțit-o lecturând acest roman, atâta încărcătură de emoție, de semnificații, de simboluri, atâtea cuvinte cu substrat și inaccesibile la o primă lectură - atâta talent! Cu siguranță, un roman ce am să-l recitesc în viitorul apropiat.   

De ce fierbe copilul în mămăligă a fost o carte care m-a ucis. Pur și simplu. Nu văd pot spune de ce, abia vă pot spune cum: cu talent, cu precizie, cu ardoare și patos. Pur și simplu trebuie să citiți această capodoperă, această lume lirică a autoarei, să auziți strigătul copilului care fierbe, fierbe și fierbe, în mămăliga lumii, a dorului, a durerii și a neputinței. Doamne, ce roman! Doamne, cât talent! Mi-e greu să-mi revin după o asemenea lectură, pentru că pur și simplu simt că nu-mi pot aduna cuvintele pentru a scrie ceva despre talentul Aglajei Veteranyi, nu pot, în fața cuvintelor ei nu sunt decât un cititor neinițiat, redundant, un oarecare om care abia acum a citit ceva cu adevărat magic. Mi se pare că mă încurc în cuvinte, dar am să încerc să redau, cât mai sincer, ce a însemnat acest roman pentru mine.

„Dacă mama cade, nu moare în glumă. Doar actorii mor în glumă. (...) Omul e aici ca să aibă grijă de lume.”

Recunosc, mai auzisem de această carte, așa, în treacăt, însă titlul m-a intrigat încă de prima dată. Nu-mi dădeam seama dacă acesta ori îmi oferă o explicație a motivului, ori, de fapt, îmi pune întrebarea. Citind romanul, mi-am dat seama că am căutat răspunsuri și, de fapt, mi-am pus și mai multe întrebări. Am căutat descifrarea misterului, însă altele mi s-au încifrat în minte și în suflet. Lumea cărții este o lume din care „lipsesc dragostea și mila și în care umanitatea se întinde peste fețe grotesc ca un ruj ieftin”, spune Cărtărescu. O lume, da, dominată e atâta durere, de lipsa milei, de lacrimi curgânde din obraji prea tineri și firavi. O lume „nostalgică, amintind frapant de poemele în proză ale altui dispărut înainte de vreme, Cristian Popescu. Un Dumnezeu-căpcăun domină lumea aceasta de desene strâmbe, iar copilul din fioroasa poveste spusă de sora vitregă e mica Aglaja însăși, jertfa care fierbe în fața lui, în cazanul infernal cu mămăligă clocotită. Din această copilărie mutilată răzbește țipătul coșmaresc al cărții, jetul ei de viziune celestă și sânge. Valoarea acestui document constă în adevărul lui, în același timp artistic și existențial”, citat din exegeză. Drept să vă spun, citind acest roman nu am putut să nu-mi simt pielea ridicându-se, emoțiile curgându-mi prin vene. Nu. Pur și simplu nu am putut să fiu neputincios la drama cărții, la pulsațiile dintre pagini. Așa-s eu! Și nu regret.

„Puțin mai târziu au apărut toți pe terenul de sport. Am auzit din vestiar strigătele mamei.

Unde e fata mea? Mă omor.”

Frică, frică, teroare și groază. Durere, Doamne, câtă durere în această carte plină de emoție subjugată glasului copilăriei, inocenței ei. Nu vă pot spune despre ce este cartea, de fapt, o ordine cronologică firească nu prea găsiți, însă totul te izbește cu miros de verbină strivită între anii copilăriei, auzi țipătul visceral al personajelor, dorul lor matern închis în nopțile reci de vară, când mama nu era decât o figură circară, aparentă, banală. Romanul De ce fierbe copilul în mămăligă se află pe muchia fluidă dintre autobiografie și fictiv, dintre adevărul de viață și fabulația poetică, inspirată, efervescentă. Narațiunea la persoana întâi a unei fetițe de circari, care se teme că mama ei va cădea din înaltul cupolei, unde atârnă la propriu de niște fire de păr, e de fapt o permanentă căutare a sinelui, a identității, într-o lume în goană după deșertăciuni, fără repere, fără rădăcini, fără idealuri. România, din care a plecat la trei ani, reprezintă pentru ea mâncărurile specifice, gătite de mamă în rulotă, și veștile despre rudele rămase sub pumnul greu al comunismului neîndurător, în țara lui Ceaușescu, silite, obligate să îndure mizeria și umilinția de zi cu zi. Iar celelalte țări pe care le străbate cu circul, un joc haotic continuu al vieții și al superficialității, al abnegării, în Europa și America de Sud, nu sunt pentru ea decât locuri de staționare temporare a rulotei - astfel, a vieții însăși. Asocierea între prozaic și poematic, între candoare și cruzime, între bine și rău, lumină și întuneric (lucruri, în esență, contradictorii), între prospețime sensorială, palpabilă și angoasă, între concret și metafizic, fac din cartea De ce fierbe copilul în mămăligă, a Aglajei Veteranyi, o carte excetrică, o dovadă de har literar, de inspirație magică. O revelație a literaturii. Pur. Și. Simplu.

„Tatei i-au crescut spinări pe tot corpul. (...) Nu-mi amintesc cum mirosea mama mai demult. De Crăciun sau de sărbători e foarte veselă și gălăgioasă și deodată se pune pe plîns sau se ia la harță.”

O să citez câteva din cuvintele autoarei, pentru că la sfârșitul cărții se află un interviu cu aceasta: „...Să povestesc. E normal să povestesc lucruri pe care le cunosc, dar cred că și fantezia unei persoane este autobiografică. Pot să văd lucrurile cu inima, cu ochii... și de aceea cred că ceea ce scriu este autobiografie”. Ce frumos a putut să o spună! Doamne! În romanul de debut al autoarei, anume acesta, există o intensă tematizare a identității, a soartei străinului într-o epocă în care foarte mulț români sunt peste tot acasă și, totodată, niciunde cu adevărat; astfel, o chestie foarte interesantă este faptul că se fac trimiteri foarte frecvente la România și la societatea contemporană autoarei. Astfel, cred că totul devine cu atât mai interesant, un manuscris al istoriei într-o formă atât de lirică!

„Visez că mama moare. Îmi lasă o cutie cu bătăile inimii ei.”

Ultimul citat l-am folosit, citând-o pe Aglaja Veteranyi, și-n romanul meu de debut, Toate sfârșiturile sunt la fel. Ce-i drept, am citit această carte acum mult timp, dar pur și simplu am simțit că nu-i pot face o recenzie. Este o carte pe care nu o vei uita vreodată, ci-ți va rămâne adânc înfiptă în minte, dar mai ales în suflet. Pe mine m-a marcat! V-o recomand cu căldură, dacă vreți să citiți ceva bun și de calitate! Lecturi frumoase și un sfârșit de săptămână frumos să aveți, dragi cititori! :)

Un loc pe raftul meu (XXXVII)

Salutare!

Am adunat o groază de cărți luna aceasta, ba de la târguri, ba reduceri, ba primite, tot tacâmul. Totuși, e ciudat că am o groază de cărți necitite, de fapt. Însă știm cu toții care este anemia cititorului: să-și cumpere cărți până la epuizare. Mie îmi place enorm să-mi cumpăr cărți, chiar dacă le-am citit, îmi place să le am acolo. E o chestie de perspectivă, nu știu. Vreau o bibliotecă uriașă, doh! Între timp, gata, uitați ce cărți am reușit să-mi mai așez pe rafturi (sau, de fapt, pe lângă ele, că biblioteca mea nu mai rezistă mult).

Scuzați, înainte de toate, calitatea pozelor, dar pur și simplu eram pe grabă, le adunasem din bibliotecă, trebuia să fug rapid să mă întâlnesc cu cineva, pam, pam, grabă, grabă, bleah, poze urâte, dar, în cele din urmă, cărți minunateee! Așadar, iată!

Cam astea ar fi toate. Pe câteva le-am citit, mi-au plăcut enorm! :) Voi cu ce vă mai lăudați, ce cărți v-ați mai cumpărat? Un sfârșit de săptămână minunat să aveți!