Casa cu fluturi (Kørner și Werner, #3), de Katrine Engberg - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 328

Anul apariției: 2022 

Traducere: Iulia Dromereschi

Katrine Engberg (n. 1975, la Copenhaga) este o autoare daneză de romane de suspans. A fost dansatoare și coregraf pentru teatru și televiziune. A debutat în 2016 ca scriitoare de crime cu romanul de față, care-i are în prim-plan pe detectivii Jeppe Kørner și Anette Werner. Cartea a fost bine primită de critici și, trei ani mai târziu, era încă pe prima poziție în topul vânzărilor. În 2017 a apărut al doilea volum din serie, urmat în 2018 de al treilea, care a urcat pe prima poziție în clasamentul bestsellerurilor din Danemarca cu cinci săptămâni înainte de publicare. Drepturile pentru seria Kørner/Werner au fost vândute în 28 de țări, printre care Statele Unite, Rusia, Germania, Suedia și Norvegia. În Rusia, Germania și Norvegia, romanele ei au fost tot timpul pe lista celor mai vândute cărți.

„(...) Totul e încă fragil, scria el. Nu știi niciodată ce aduce ziua de mâine.

Nu, se gândi, aruncând mucul de țigară în curte, nu știi niciodată ce aduce ziua de mâine.”

Al treilea volum din seria bestseller Kørner și Werner. Spitalele ar trebui să fie spații ale vindecării – dar în secția de cardiologie a unuia dintre cele mai de seamă centre medicale din Copenhaga o asistentă umple o seringă cu o supradoză de medicament pentru inimă și intră pe furiș în rezerva unui pacient în vârstă. Șase zile mai târziu, un băiat care livrează ziarele face o descoperire macabră: cadavrul dezbrăcat al unei femei, care zace într-o fântână și are mici incizii pe brațe. Cauza morții? Tot sângele i-a fost scurs din corp. Anchetatorul Jeppe Kørner, care își revine în urma unui divorț dureros, preia cazul. Partenera lui, Anette Werner, aflată acum în concediu de maternitate după o sarcină neașteptată, nu mai are răbdare să stea acasă, unde e prinsă între un nou-născut și un soț la fel de solicitanți. Anette pornește pe străzi de una singură, dar se expune astfel unor pericole pe care nici nu și le poate închipui. Investigația dezvăluie treptat lăcomia depravată care zace ca un putregai în inima instituțiilor de îngrijire – iar Jeppe și Anette găsesc lucruri care le îngheață sângele în vene...

„Clopotul bisericii bătu miezul nopții - o singură bătaie solitară, care spintecă aerul umed al nopții (...).Să sângerezi până la moarte era o treabă murdară. Oare fusese întinsă pe un pat? Existase plastic dedesubt? Și unde se dusese tot sângele, în canalizare?”

N-am citit prima carte din serie, dar, din câte am înțeles, acțiunea nu se continuă dintr-un volum în celălalt, motiv pentru care această carte poate fi citită și în mod individual - chiar dacă s-ar putea să existe niște mici discrepanțe în înțelegerea personajelor principale, detectivii Jeppe Kørner și Anette Werner. Prin urmare, n-aș putea face o comparație între cele două volume dar, din părerea generală pe care am întâlnit-o la colegii mei din club, mi-am dat seama că aceasta este ceva mai bună. Nu știu ce să cred, poate prin comparație chiar este, dar mie nu mi s-a părut a fi o carte prea bună, dar nici plictisitoare sau care să nu fi meritat, într-adevăr, timpul meu. În schimb, mi s-au părut mult prea agasante anumite lucruri, cum ar fi detaliile inutile pe care Engberg s-a gândit să le adauge pe parcurs, dar și faptul că, pe alocuri, totul mi s-a părut mult prea lungit. Pe de altă parte, acțiunea mi s-a părut a fi închegată, solidă, iar demersul firesc chiar m-a ținut captiv, am vrut să aflu cât mai rapid care-i faza și cine-i vinovatul (că, despre asta e până la urmă, nu?), în ce direcție au să meargă toate. Sfârșitul chiar mi-a plăcut, deși recunosc că, într-o oarecare măsură, cred că l-am întrevăzut. Dar, na, am la activ foarte multe lecturi de acest gen, și încep să-mi dau seama de un anumit pattern - iar în acest caz, nu mai pot lua drept „etalon” decât scriitura; iar Casa cu fluturi, din păcate, nu mi s-a părut a fi cea mai strălucită din punct de vedere estetic.

„Durerea pătrunde prin toate lucrurile vii și le stoarce de culoare. Durerea e nimicnicie care curge prin vase de sânge, tulpini și cărămizi până când din ceea ce a fost nu mai rămâne decât o carcasă (...). Clădirea cu terasă nu arăta niciun semn clar de neglijență - și totuși peste tot domnea o tristețe atât de apăsătoare că era palpabilă, chiar și din mașină.”

Totuși, recunosc că unele detalii chiar m-au fascinat, cum ar fi cauzele morții diferitelor persoane, arma crimei, detaliile de anchetă, „detaliile de culise”, trecutul, modul în care erau alese victimele. Morți lente, extrem de dureroase, care indică un tipar de răzbunare, crime metodice, calculate, și „simbolica” locului în care au fost găsite cadavrele - în apă -, ceea ce înseamnă că ucigașul, într-adevăr, trimite un mesaj și caută ceva. Nu sunt crime făcute la întâmplare, nu din pură plăcere, ci este vorba despre ceva mult mai personal. Iar din acest punct, ancheta se adâncește tot mai mult (și devine tot mai confuză), în timp ce lucruri încep să iasă la iveală, detalii bizare, personaje neașteptate, întorsături de situație și mai multe piste care indică faptul că, într-adevăr, lucrurile sunt mult mai complicate decât, de fapt, deja par. Chiar mi-a plăcut faptul că aceste crime aveau ceva simbolic, și faptul că, la un moment dat, se descoperă că fiecare dintre cele trei victime aveau o legătură cu „Casa cu fluturi”, un centru rezidențial de psihiatrie pentru copii și adolescenți, închis cu doi ani în urmă. Echipa de investigație demarează o anchetă foarte complexă, profundă, pe baza anumitor informații, asupra instituției respective - de la administrație, până la foști pacienți și îngrijitori. Încetul cu încetul, își dau seama că există destul de multe persoane care ar putea fi considerate „suspecte”, întrucât experiențele generale cu acest centru nu au fost dintre cele mai plăcute. În cele din urmă, de ce a fost închis? Sunt îndeajuns de satisfăcătoare răspunsurile date de cea care, cândva, a deținut Casa cu fluturi? 

„- Părinții ei au un motiv evident de răzbunare, dar se pare că și un alibi pentru noaptea uciderii Ritei Wilkins. Tatăl, pe de altă parte, spune că personalul de la Casa cu Fluturi ar fi dezamăgit rezidenții, mai ales psihiatrul asociat...”

Anchetatorii trebuie să pună cap la cap toate detaliile, să potrivească toate piesele acestui puzzle diabolic pentru a putea prinde, în timp util, criminalul, înainte de a face o nouă victimă - pentru că, de altfel, se pare că nu are deloc răbdare și acționează fără să ia o pauză. Implicit, ei trebuie să stabilească dacă cineva dintre foștii pacienți și angajați ar putea fi ucigașul și cine ar putea fi o potențială nouă victimă - trebuie să oprească seria de crime înainte de a fi mult prea târziu. Scriitura este clară, narațiunea este rapidă (deși ar fi putut fi mult mai dinamică, mai tensionată), iar misterul chiar te captivează, dar n-a reușit să mă țină în suspans până la sfârșit. Descrierile chiar nu au reușit să mă apropie de cadrul acțiunii, nu știu, mi s-au părut mult prea seci, fără o finalitate anume - în astfel de cărți, da, chiar apreciez momentul în care atmosfera se creează prin intermediul descrierii, însă nicidecum nu-mi convine să-mi descrii cum arată centrul orașului Copenhaga sau altele de acest gen. Nu știu, aș fi vrut ca totul să fie mult mai convingător, mai credibil, mai atent, trecut printr-un filtru - de fapt, aș spune că acesta nu este un roman dozat corespunzător, cel puțin pentru mine, și m-a plictisit pe alocuri, dar mi-a și plăcut să fac parte dintr-o anchetă atât de complexă.

„- Bun. Deci avem o potențială conexiune, un comentariu al ucigașului. Și arma crimei este neobișnuită. Un sacrificator, utilizat în istorie pentru tratamente, nu pentru ucidere.”

În sfârșit, nu știu ce-aș mai putea spune, parcă aș vrea să citesc și celelalte volume din serie, dar parcă ceva mă reține. Personajele sunt bune, bine dezvoltate, interesante, și aflăm și lucruri personale din viețile lor (oare n-a făcut, deja, acest lucru îndeajuns de mult în primul volum?), „crime creative”, o intrigă destul de autentică (autentic are grad de comparație?!), dar ceva - acel ceva - care i-a lipsit și pe care, de altfel, nu prea mai reușesc să-l regăsesc în cărțile thriller pe care le citesc. Of, am nevoie să schimb puțin registrul, sau chiar să citesc mai puțin din acest gen, întrucât standardele mele se tot ridică și se tot ridică, și-ajung să nu mai fiu surprins de nicio lectură, mi se pare că „toate-s la fel”, nimic nou sub soare, non nova sed nove, cum s-ar zice în latină - nu lucruri noi, ci doar într-o formă nouă. Și, de fapt, deseori mi se pare că nici măcar această formă nu este nouă. Mda, în fine. Vă recomand această carte dacă sunteți în căutare de ceva polițist clasic, nu prea complex, dar nici superficial sau banal, slab. Nu. Casa cu fluturi este un roman chiar bine închegat, după cum am mai spus, destul de interesant construit, dar aș fi vrut să fie mult mai intens, mult mai alert și dinamic. Să aibă mai multe întorsături de situație și să nu se limiteze la a urma dinamica firească a unei astfel de cărți. Vreau ceva nou, ceva ieșit din comun. Cer prea mult? 

„- Da, însă trebuie să ai de-a face cu oameni care trăiesc tot timpul într-o lume diferită. După o vreme, n-ai mai ști nici tu care-i stânga și care-i dreapta.

Jeppe medită la opinia neașteptată a celuilalt. Era posibil ca Falck să aibă dreptate.”

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Katrine Engberg, Casa cu fluturi, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!

Mintea extinsă, de Annie Murphy Paul - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Științe Sociale

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2022

Traducere: Raluca Chifu

Annie Murphy Paul este o apreciată jurnalistă în domeniul științelor, care colaborează cu Scientific American, New York Times, Time, Slate și multe alte publicații. Este autoarea cărților Origins și The Cult of Personality. A vorbit la conferințe din întreaga lume despre învățare și cunoaștere. Fost editor senior la Psychology Today, în prezent este bursieră Future Tense și Learning Sciences Exchange și consilier senior la Centrul Universității Yale pentru Predare și Învățare. Mintea extinsă: puterea gândirii în afara creierului a apărut la Editura Publica în anul 2022, în traducerea Ralucăi Chifu.

„Între timp, nu există o cultivare corespunzătoare a abilității de a gândi în afara creierului; nu suntem învățați, de pildă, cum să fim atenți la semnalele interioare ale corpului, la senzațiile care ne pot ghida în mod profitabil alegerile și deciziile. Nu suntem pregătiți să folosim mișcările corpului și gesturile ca să înțelegem materii extrem de conceptuale, precum știința și matematica, sau să găsim idei noi și originale.”

Folosește-ți capul. Asta ne spunem când ne confruntăm cu o problemă complicată sau cu un proiect dificil. Însă tot mai multe cercetări arată că am înțeles lucrurile exact pe dos. Annie Murphy Paul spune că soluția este să gândim în afara creierului. O gamă întreagă de resurse „extraneurale” (senzațiile și mișcările corpului, spațiile fizice în care învățăm și în care muncim sau mințile celor din jur) ne poate ajuta să ne concentrăm mai bine, să înțelegem mai profund și să creăm cu mai multă imaginație. Mintea extinsă aprofundează cercetările din spatele acestei viziuni noi și interesante asupra abilităților umane, explorând descoperirile specialiștilor în neuroștiințe, ale experților în cogniție și ale psihologilor. Analizează obiceiurile artiștilor, ale oamenilor de știință și ale autorilor care se bucură deja de rezultatele gândirii în afara creierului. În plus, descoperă istoria nespusă a modului în care artiști, oameni de știință și autori (de la Jackson Pollock la Jonas Salk sau Robert Caro) și-au folosit extensiile mintale ca să rezolve probleme, să facă descoperiri și să creeze lucrări noi. Această carte oferă o imagine nouă asupra modului în care ne funcționează mintea, fiind plină de sfaturi practice despre cum să gândim mai bine. Iată câteva dintre lecțiile pe care le putem învăța pentru a ne îmbunătăți modul în care gândim și pentru a ne ajuta creierul să-și atingă adevăratul potențial: 

„Această omisiune este rezultatul regretabil al așa-numitului «bias neurocentric» - idealizarea și chiar fetișizarea creierului - și al «punctului nostru orb» în ceea ce privește modurile în care cogniția se întinde în afara creierului (...). Văzută din altă perspectivă însă, această neglijare aproape universale reprezintă o ocazie: un întreg univers de potențial nerealizat. Până recent, știința împărtășea înclinația culturii populare spre neglijarea gândirii din afara creierului, însă nu mai este cazul.”

Supraîncărcarea cu informații: mintea nonconștientă este foarte vastă, colectând permanent date și identificând tipare din lumea care ne înconjoară. Senzațiile interne ale corpului (senzațiile viscerale) sunt cele care ne arată aceste tipare, iar sensibilitatea noastră la semnale poate fi sporită cu câteva exerciții simple. Mișcarea corpului: lucrul la un birou cu bandă de alergare, o scurtă plimbare în pauza de cafea sau chiar foiala și mâzgălitul ne pot menține atenția sporită și ideile proaspete, iar exercițiile extrem de intense pot induce o stare creativă, pe care oamenii de știință o compară cu consumul de droguri. Folosirea mâinilor: mișcările pe care le facem nu sunt doar niște simple gesturi. Când sunt folosite strategic, ele ne pot îmbunătăți comunicarea cu alții și ne pot ajuta chiar să gândim. Oamenii cu care vorbim au cu 50% mai multe șanse să rețină ceea ce spunem când gesticulăm. Colectivitatea: participarea la o activitate împreună cu alte persoane (mersul, exercițiile fizice sau o simplă masă) ne face să cooperăm mai mult și să ne atingem mai ușor obiectivele comune. Plimbările prin natură: petreceți timp în aer liber, minunați-vă și fiți impresionați de maiestuozitatea naturii. Psihologii spun că uimirea poate acționa ca un „buton de resetare” pentru creierul omenesc, eliberându-ne din tiparele vechi și deschizându-ne noi posibilități.

„(...) Nu ne naștem ca să învățăm complexitățile analizei matematice sau regulile contraintuitive ale fizicii; nu am evoluat să înțelegem funcționarea piețelor financiare sau dificultățile schimbărilor climatice globale. Și totuși trăim într-o lume în care aceste capacități secundare biologic reprezintă secretul progresului, chiar al supraviețuirii. Cerințele mediului modern au atins acum și chiar au depășit limitele creierului biologic.”

O carte care deschide (sau extinde, poate mai bine spus) noi perspective. Ideea centrală este faptul că, așa cum îi spune și titlul, mintea  (gândirea, cogniția, cum vreți să-i spuneți) poate fi extinsă, de fapt, dincolo de creier, presupunând și mișcare, și cuvinte, și spațiul din jurul nostru, și relațiile pe care le avem cu alte persoane. Toate acestea, într-o sinergie maximă, pot îmbunătăți „capacitatea de a gândi”, de a deveni mai productivi, de a obține rezultate mai bune. Dacă luăm în considerare această ipoteză (momentan, pentru mine încă a rămas la stadiul de ipoteză), pare, intuitiv, evident că este corectă; totuși, dinamica este una mult mai strictă, care s-ar putea desfășura mult diferit față de așteptările pe care le avem. Spre exemplu, lucruri pe care ușor le-am putea percepe drept distrageri, lipsa chefului, plictiseala, pot, de fapt, îmbunătăți procesul învățării - a desena în timp ce un profesor ține un curs, o prelegere, „a nu sta locului” (a da din picior, a te foi, a te bâțâi), a lua pauze (oh, da!), a te întâlni cu cineva care chiar consideri că nu-ți aduce nimic semnificativ în viață, nu te-ajută să te dezvolți (cred că pe asta am auzit-o foarte, foarte des în jurul nostru). Da, creierul se extinde, creierul poate fi extins dincolo de cutia craniană - creierul este mai mult și gândirea își poate găsi întotdeauna și alți reprezentanți fizici, nu doar neuronii și materia cerebrală. Mai mult decât atât, se pare că există și alți reprezentanți ai acestei extensii - vorbim despre spațiul în care ne desfășurăm activitatea, despre locul în care muncim și învățăm (nu mai auzisem, până acum, de domeniul „neuroarhitecturii”). 

„Cercetările arată că mișcarea mâinilor susține înțelegerea conceptelor abstracte sau complexe, reduce încărcătura cognitivă și ne îmbunătățește memoria. În plus, gesturile ne ajută să transmitem mesajul altor persoane, cu mai multă forță persuasivă. Studiile demonstrează că auzirea vorbirii și vederea simultană a gesturilor evocă o reacție mai puternică din partea creierului auditorilor și privitorilor decât vorbirea sau mișcarea individuală. Gesturile amplifică impactul vorbirii: când un vorbitor gesticulează, atenția ascultătorilor e atrasă și dirijată spre cuvintele spuse.”

Dincolo de faptul că am găsit foarte practică (și utilă) această lectură, mi-a plăcut că am învățat deosebit de multe lucruri noi, iar Annie Murphy Paul s-a axat și pe numeroase studii (ah, cât ador studiile de genul). Totuși, n-am putut să nu iau în considerare și factorul de eroare în foarte multe studii (mă-ntreb câte dintre ele s-au efectuat în condiții izolate, stricte, dar, în orice caz, rezultatele aveau o oarecare viabilitate, cel puțin după ce excludem variabilele majore de eroare). De asemenea, am aflat și noi teorii și ipoteze, cum că oamenii, spre deosebire de alte animale, au evoluat având globii oculari albi doar pentru a putea urmări mult mai atent ochii celorlalți - ca o modalitate de a învăța, de a spori și de a eficientiza cooperarea și, chiar dacă nu este surprinzător că a lua masa împreună cu un grup poate spori productivitatea și fundamenta legăturile sociale, sau că mesele în familie ajută la potențarea relațiilor dintre membri, chiar nu aș fi putut să ghicesc că și mâncarea picantă joacă un rol semnificativ în a spori încrederea între și dintre oameni. Data viitoare, știu în preajma cui să servesc jalapeño. Există o credință comună, acceptată de foarte multe persoane (sau, cel puțin, menționată foarte des la petreceri) cum că ne-am folosi, de fapt, doar 10% din creier. Nu știu de unde această certitudine (când e spusă, așa pare să sune), dar nu are niciun fundament științific; dimpotrivă, majoritatea studiilor arată că cea mai mare parte din creier, de fapt, este folosită - într-un fel sau altul. Citind cartea lui Annie Murphy Paul, mi-am dat seama că, pe bune, am putea folosi 200% din creier, nu doar 100%.

„Puterile noastre de cogniție spațială ne pot ajuta să gândim și să raționăm mai eficient, să privim în perspectivă și să rezolvăm probleme sau să găsim idei creative. Aceste puteri sunt deosebit de generative când li se permite să opereze nu cu spațiul imaginat, ca în metoda locurilor, ci cu cel real: spațiul tangibil, tridimensional, prin care sunt atât de obișnuite să navigheze mințile și corpurile noastre.”

Mintea extinsă ne demonstrează, de fapt, că mulți dintre noi folosim poate mai puțin de 10% din potențialul adevărat al creierului nostru - nu că așa ar funcționa el, ci pentru că nu știm cum să-l folosim mai bine, implicit nu știm cum să-l extindem și cât potențial, de fapt, are, și cât de ușor am putea să învățăm cum să-l folosim „la adevărata sa valoare”. Problema, în esență, este că atunci când suntem mici, învățăm în mod constant, suntem uimiți, punem întrebări. Implicit, conexiunile neuronale din creierul nostru se extind, iar odată cu trecerea timpului se rafinează, își schimbă arhitectura. Însă, ca adulți, ne încadrăm în tipare previzibile, neuronii devin „cablați”, ceea ce face ca învățarea, implicit deschiderea către „altceva” să fie mult mai dificilă. Mai mult decât atât, pentru cei care au avut o copilărie dificilă, acest dead-end poate fi o povară, într-adevăr, foarte grea, care ar putea dura chiar și o întreagă viață. Cercetările din această carte se referă la resursele „extraneurale” pe care le-am putea accesa pentru, ei bine, a ne extinde mintea - sentimente, mișcările corpului, spațiile fizice în care învățăm, și chiar mințile altor persoane: ne pot ajuta să ne concentrăm mai bine, să înțelegem mai bine lumea în care trăim și chiar să ne cultivăm imaginația, creând lucruri de-a dreptul uimitoare. Ne putem folosi de resurse externe pentru a ne împuternici gândirea, deoarece mintea trece dincolo de creierul uman. Poate e un concept revoluționar într-o perioadă în care, de fapt, știm atât de puține despre cum funcționează mintea, conștiința. Dar de ce n-ar fi un concept corect? Numeroase studii atestă că, într-adevăr, mintea poate fi extinsă în permanență. 

„Când gândirea copleșește mintea, mintea folosește lumea - iar cercetătorii au raportat unele descoperiri destul de interesante cu privire la motivele pentru care această utilizare a lumii (fizice, spațiale) este atât de benefică pentru gândire. La fel ca în cazul creării hărților conceptuale, procesul însuși de luare a notițelor pe teren (...) îi oferă un bonus cognitiv (...). Această activitate mintală mai implicată ne ajută să procesăm mai profund ceea ce observăm și ne poate face să avem gânduri noi; notițele luate creează pentru noi o serie de pași ascendenți, iar dacă îi urmăm putem avea parte de priveliști noi.”

Ar trebui să știm cum să ne citim corpul, cum să-i traducem reacțiile și cum să-l înțelegem, asta pentru a înțelege cum ne ghidează să luăm anumite decizii conștiente. Mișcarea corpului nostru ne sporește foarte mult acuitatea senzoriale și, implicit, capacitățile creierului. Învățarea kinestezică este esențială, o mină de aur (spre exemplu, s-a observat că atunci când mișcarea este încorporată într-o lecție, aceasta este mult mai probabil să fie reținută - cam contravine multor convingeri conform cărora, după cum bine știm cu toții, trebuie să stai „nemișcat și atent”). Gesturile, de asemenea, dar și limbajul corpului sunt alte resurse de care am putea profita cu încredere - folosirea mâinilor pentru a ne exprima ajută creierul să creeze imagini mentale utile, și chiar potențează persuasiunea. Suntem ființe raționale, de aceea deseori presupunem că, de fapt, conținutul în sine este cel mai important, când modul în care transmitem și livrăm o informație contează, poate, semnificativ mai mult. Spațiul joacă un rol absolut uimitor asupra creierului, asupra sănătății sale - plimbările prin natură sunt vitale (aici, iarăși, am aflat ceva nou, anume „biofilia”; numele, după părerea mea, spune totul, întrucât sufixul „-filie” indică de cele mai multe ori predilecția, atracția spre ceva anume). Oricum, ar fi foarte multe de spus despre această carte, însă cred că mă voi opri aici. Nu pot decât să vă spun că este o lectură esențială pe care o recomand oricui vrea să profite (impropriu spus) la maximum de ceea ce poate, de fapt, cu adevărat.

Regăsirea sensului, de Jamie Wheal - Recenzie

Editura: Publica 

Colecția: Științe Sociale

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2022

Traducere: Louis Ulrich, Tudor Ulrich 

Jamie Wheal este expert în performanța de top și în leadership. S-a specializat în neuroantropologie – intersecția dintre cultură, biologie și psihologie – și este fondator al Flow Genome Project, o organizație internațională dedicată cercetării și performanței umane supreme. Este alpinist, a condus expediții pe versantul nordic al Muntelui Everest și a pregătit trupe Navy Seals, sportivi de top și competiții extreme Red Bull. A oferit consiliere, printre altele, Colegiului Naval de Război al Statelor Unite, Comandamentului pentru Operațiuni Speciale și directorilor unor mari corporații, printre care Google, Goldman Sachs și Cisco. Activitatea și ideile sale au fost prezentate și analizate în The New York Times, Financial Times, Wired, Entrepreneur, Harvard Business Review, Forbes, INC și TEDx. Locuiește în Austin, Texas.

„(...) Și cerul, și viitorul așteaptă să vadă ce facem în continuare. Aceasta este povestea despre cum începem să ne amintim. Așa dansăm unii cu alții către casă.”

Încetul cu încetul, pe parcursul ultimului secol și, acum, dintr-odată și pe deplin, suferim un colaps al Sensului. Fundamentalismul și nihilismul umplu acest gol, cu consecințe care ne afectează pe toți. Într-o lume care are nevoie de noi în cea mai bună formă, bolile disperării, tribalismul și uzura ne secătuiesc. E vital să recâștigăm controlul asupra poveștilor pe care le spunem, fiindcă ele dau formă viitorului pe care-l creăm. Pentru a face asta, trebuie să ne amintim de inspirația noastră cea mai profundă, să ne vindecăm durerea și apatia și să ne conectăm unii cu alții așa cum n-am mai făcut-o niciodată. Doar așa avem șansa să rezolvăm marile probleme cu care ne confruntăm. Dar dacă nu putem? Ei bine, groapa de gunoi a istoriei a înghițit civilizații mult mai vechi și mai sofisticate decât a noastră. În Regăsirea sensului sunt oferite răspunsuri la problemele cu care ne confruntăm: cum să înlocuim credința oarbă cu experiența directă, cum să trecem de la parte la întreg și cum să vindecăm izolarea prin conectare. Mai simplu spus, cum să ne revitalizăm corpurile, să ne stimulăm creativitatea, să ne reactivăm relațiile și să răspundem o dată pentru totdeauna la întrebările „de ce suntem aici?” și „ce facem acum?”. 

„Să te implici cu curaj înainte ca viermii să-ți devoreze trupul - și să cânți despre asta - este o cale pur americană către mântuire. Să exprimi durerea în loc să o minimalizezi este transformator. Dar să o transformi din lamentație sfâșietoare în celebrare triumfală? Asta-i alchimie.”

Cartea de față are trei părți. Prima, „Alege-ți propria apocalipsă”, analizează actuala Criză a Semnificației – unde suntem azi, de ce este atât de greu să înțelegem lumea, ce ar putea să urmeze și ce putem face în legătură cu asta. De asemenea, scoate în evidență că multe dintre eforturile noastre de a face față situației, fie că e vorba despre anxietate și negare sau despre tribalism și politici ale identității, înrăutățesc lucrurile. Partea a doua, „Cartea de bucate a alchimistului”, pătrunde în neuroștiințe și psihologie optimală, aruncând o privire asupra celor mai puternice drivere evoluționiste ce pot facilita inspirația, vindecarea și conexiunea. De la respirație la mișcare, sexualitate și muzică, toate sunt resurse cotidiene care ne ajută să ne trezim, să creștem și să ne manifestăm. Partea a treia, „Construcția cultului etic”, se concentrează asupra naturii înșelătoare a transpunerii acestui gen de experiențe în cultură – pentru că, în trecut, de fiecare dată când am descoperit combinații de stări de apogeu și de vindecare profundă, am sfârșit aproape întotdeauna prin a avea comunități cultice problematice. Mulți s-au ars jucându-se cu focul. Această secțiune prezintă o hartă pentru a aprinde o mie de focuri în toată lumea – fiecare unic și adaptat nevoilor și valorilor participanților. Gândiți-vă la ea ca la un set de instrumente open source pentru cultura etică.

„Respirație, întrupare, sexualitate, substanțe și muzică sprijinind inspirația, vindecarea și conectarea (...). Este arhitectura culturii în acțiune. Putem dezgoli orice mitologii care nu ne mai folosesc, dar putem păstra tehnologii care realmente o fac.”

Well, asta numesc eu a trip (las la alegerea voastră cum înțelegeți și ce înțelegeți din ce-am spus)! Nu știu unde am citit ceva despre acest autor, sau cred că un fragment dintr-o carte, dar am fost absolut convins că vreau s-aud („să citesc”) mai multe de la tipul ăsta - nu de alta, dar sunt sigur c-ai putea da bine la o petrecere, livrând interlocutorilor tăi niște lucruri absolut fascinante despre dinamica lumii care ne înconjoară, despre dinamica societății în care trăim, despre posibila dinamică a dinamicii care ne definește viețile. Bun, bun, să mă opresc! Unu la mână: această carte nu poate fi recenzată. N-ai cum, trebuie doar să o citești și, singur, să-ți dai seama de anumite lucruri - e mult prea complexă, mult prea efervescentă (religie, neuroștiințe, sex, yoga, substanțe ilicite, politică, „un ghiveci” - bă, dar unul dintr-ăla bun), și e ca și cum ai avea la dispoziție, habar n-am, câteva minute pentru a rezolva un sudoku de complexitate super hard. Așadar, n-ai cum! Doi la mână, este o carte foarte complexă. A, da, am mai zis asta, îmi cer scuze. Această carte îmbină multe principii de neuroștiință și psihologie - mult mai multe decât aș fi crezut, vreodată, c-aș putea găsi într-o carte. Totuși, nu mi-a plăcut, dar asta în mică măsură (cuantificată prin minus o steluță) faptul că n-am găsit și o abordare „terapeutică” a anumitor aspecte; oricum, e vorba strict despre predilecțiile mele. În rest: o carte absolut impecabilă!

„Același lucru se întâmplă când facem următoarea mișcare, de la traiul egocentric la cel etnocentric. Pentru a ne lega cu adevărat de familia sau tribul nostru, trebuie să mergem dincolo de «noi »pentru a-i defini pe «ei». Noi, ca simplu concept de lucru, pare să existe doar în contrast cu Ei. Cu celălalt. Oamenii de peste râu care arată, se îmbracă și miros bizar, vorbesc bizar și venerează zei ciudați total diferiți de ai noștri. Și, cu cât spunem că Ei sunt mai răi, cu atât Noi începem să sunăm (și să ne simțim) mai bine. Ăsta-i tribalismul - «Noi» versus «Ei».”

În esență, Regăsirea sensului este o carte pe care știu că am citit-o mult prea superficial, și totuși știu cât de multe am învățat din ea - însă spun asta doar pentru a-mi crea premisele faptului că am să o recitesc în viitor(ul apropiat), deoarece mi-a plăcut mult prea mult și mi s-a părut extraordinar de bine scrisă și documentată. Pentru Wheal, lumea în care trăim este împărțită în mai multe „cărți”: religia ca sursă a sensului (Meaning 1.0; sau, poate, sfârșitul ei), secularismul (Meaning 2.0), iar apoi propune propria-i idee „de sens” (Meaning 3.0), care trebuie ar presupune ceea ce, de altfel, deja avem la îndemână, dar ar trebui „regândit”: respirația, întruchiparea, sexul, muzica, stimulare. Și o societate, în sfârșit, sănătoasă și echilibrată! Deși am fost sceptic cu privire la anumite „abordări” (inhalarea de protoxid de azot care te-ar putea ajuta s-atingi acel „nivel”, să descoperi modurile în care ești, de fapt, un produs al mediului tău social/cultural/familial, și dacă viața asta, într-adevăr, nu-i de fapt decât o simulare computerizată), trebuie să recunosc că abordarea introspecției profunde, a emoțiilor sănătoase, focusarea pe anumite variabile mult eficiente chiar mi-a plăcut. De altfel, chiar încerc să integrez în viața mea anumite lecții pe care le-am deprins în urma lecturării acestei cărți.

„Dacă putem face asta, avem șansa să rezolvăm marile probleme cu care ne confruntăm. Putem să vindecăm rănile, să ne reconectăm unii cu alții și să trăim vieți pline de pasiune și de sens. Și dacă nu putem? Ei bine, groapa de gunoi a istoriei a înghițit civilizații mult mai vechi și mai sofisticate decât a noastră.”

Cartea lui Jamie Wheal, practic, este destul de periculoasă, să zic așa, dar eminamente necesară. De ce? Pentru că îți pune la dispoziție o gamă complexă de concepte pe care le-ai putea integra în viața ta. O serie de idei fascinante, principii de viață sugerate de autor ca fiind sănătoase (și nici nu mă îndoiesc că așa este). N-am văzut-o ca pe carte dintr-aia motivațională, de fapt, ci ca pe o carte în care perspectiva este una „de sfătuitor” - nu știu cum să mă exprim -, adică autorul nu-ți îndeasă pe gât filosofii de viață și că asta-i bine și asta-i rău. De fapt, chiar vorbește și despre liberul arbitru - comandantul suprem al umilelor noastre vieți. Da, cred că ne-am gândit cu toții, la un moment dat, cum stă treaba cu politica, tribalismul, cum, de fapt, totul este „stricat” poate încă din fașă, cum o să murim și că trebuie, în sfârșit, să facem ceva, fiindcă ce facem acum duce într-o direcție total greșită. Dar uite că Jamie Wheal a spus-o, și-a spus-o chiar într-un fel de wake up call! necesar, fără a fi, însă, violent și intruziv. În mod colectiv, cum am putea să evităm anumite scenarii (care sunt, de fapt, inevitabile, cel puțin în condițiile în care lumea nu se va redresa în ceea ce privește anumite aspecte critice), cum am putea să simțim, poate din nou, comuniunea? Sinergia - să experimentăm vindecarea, conexiunea cu ceilalți. Nu ar fi, să spun așa, mirific? Înălțător? Stop dreaming, dude!

„Așadar ce pot face cei mai buni dintre noi, ce putem face noi, ceilalți, ca să reînviem o intensitate suficient de pasională - ceea ce numim extaz - pentru a echilibra extremele și a luat atitudine în favoarea vieților noastre și a viitorului nostru?”

În ultimă instanță, nu știu ce-aș mai putea spune. Vă las pe voi să trageți singuri concluziile, s-ar putea ca această carte să nu vă fie neapărat pe plac, întrucât chiar trebuie citită cu atenție și are nevoie de timpul ei. Deci, ar trebui citită, poate, într-o perioadă în care aveți mai mult timp liber și credeți că i-ați putea acorda mai mult decât unui roman mai ușor, relaxant. Nu, nu-i o lectură relaxantă, dar pot spune că este o lectură necesară. Acum, și chestia asta cu „ceva e necesar cuiva” depinde de multe alte variabile, pe care n-am să le definesc acum. Însă cred că fiecare dintre noi ar trebui să fie „pus în temă” când vine vorba de anumite aspecte ale lumii, la scară globală, în care trăim - nu e doar despre societatea noastră, doar despre prietenii noștri, doar despre familia noastră. Pământul, în întregime, este împărțit de o singură familie: cea a ființelor vii (bine, și de energiile și informațiile și tot ce se mai întâmplă pe-aici, dar ați înțeles ideea). Jamie Wheal a scris o carte fascinantă, dar, sincer, chiar aș putea spune că mulți dintre noi nu suntem pregătiți, încă, să o (re)citim! Vom vedea cum vor mai evolua sau, dimpotrivă, vor mai regresa lucrurile pe parcurs. Sper doar ca atunci să nu fie, de fapt, prea târziu!

Băiatul de pe pod (Fata cu toate darurile, #2), de M.R. Carey - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2018

Traducere: Ruxandra Toma 

M.R. Carey (născut în 1959 in Marea Britanie) este un prolific scriitor de romane, scenarii și benzi desenate. În prezent scrie pentru DC și Marvel, contribuind, printre altele, la seriile X-Men și Fantastic Four. Romanul Fata cu toate darurile, din 2014, ecranizat în filmul cu același nume lansat un an mai târziu, a fost un adevărat fenomen de piață, atât în Marea Britanie cât si și Statele Unite. În 2017, Carey a publicat și continuarea: Băiatul de pe pod (Editura Nemira, 2018, colecția Armada, traducere de către Ruxandra Toma). Tot la aceeași editură a apărut și romanul Feelside (2017). 

„Dominația oamenilor pe Pământ nu este decât o picătură în oceanul timpului geologic și este nevoie de mult mai multe pentru a forma o undă în oceanul acesta.”

O nouă poveste din apocalipsa zombie Fata cu toate darurile. Oamenii de știință și militarii din stația Rosalind Franklin lucrează cu disperare să salveze lumea de pandemia ce amenință să distrugă întreaga civilizație. Greaves, un băiat de cincisprezece ani, instabil emoțional, eminent în științele naturii, dar marginalizat de către adulții din stație, pare să fi găsit leacul. Dar, aflați în pragul colapsului, destabilizați de anxietatea și disperarea celor care știu că de ei depinde salvarea tuturor, oamenii nu iau întotdeauna cele mai bune decizii. 

„Însă localitățile, fie acestea mai mari sau mai mici, sunt de nerecunoscut. Au fost construite pentru oameni și, în lipsa lor, nu au nici identitate și nici scop. Și-au pierdut memoria. Vegetația a crescut bogată ca în junglă, remodelând megaliții făcuți de mâna omului și dându-le forme ca de pe altă lume. Fără voia lor, zgârie-norii au devenit crânguri sau lacuri. Golite de trecutul care le definea, s-au predat fără să protesteze, iar acum sensul existenței omenești nici măcar nu le mai bântuie.”

Am să-ncep acestă „recenzie” prin a spune că, Dumnezeule, cred că Băiatul de pe pod este una dintre cele mai mari (și neașteptate) surprize literare ale acestui an. Nici nu știu de ce am vrut să o citesc, sincer, dar cred că m-a atras coperta. Habar n-am. Da, mi-am dat seama că-i cu zombie, fiindcă se văd acolo câteva mâini care se întind, ahtiate, după un băiat, și cred că de-atunci mi-am zis că s-ar putea să nu-mi placă, dar, hei, haide să-i dăm o șansă. Și ce m-am înșelat! Pentru că mi-a plăcut maxim, maxim de tot, și nu-mi vine să cred că o carte cu zombie a putut fi atât de bună! Cred că mă așteptam la ceva foarte clișeic, de genul acela tip survival în care merg și merg „spre un loc mai bun”, mai întâlnesc pe cineva pe drum, ba mai moare cineva, tralalala. Dar chiar n-a fost deloc așa, și am impresia că este nevoie de un scriitor incredibil de bun pentru a înfășura o poveste - în esență distopică - într-o formă atât de faină. Nu spun că nu-mi plac romanele distopice, ba dimpotrivă, dar în această carte, în ciuda suspansului intens, a ciudățeniei, a acestor flămânzi (așa-i numește autorul), există umanitate, există noblețe, există ceva foarte intim în personajele sale și, în general, în poveste: valori umane, valori profund umane care reiterează din dialoguri, acțiunile personajelor, din alegerile lor.

„Însă toți își asumă riscuri. Și toți au acceptat consecințele logice care decurg din ele. Pentru că, dacă nu vor găsi un tratament pentru boala foamei sau o soluție de imunizare împotriva ei, vor muri cu toții, unul câte unul. Uriașul arbore al omenirii va fi încontinuu tăiat de la rădăcină până când va cădea. Până când numărul supraviețuitorilor va fi mult prea mic, iar anomaliile congenitale se vor înmulți și se vor accentua, iar nașterile vor fi din ce în ce mai puține, până când nu vor mai fi deloc. Din acest motiv merită să-ți asumi toate riscurile. Din acest motiv a fost trimisă Rosie pe teren.”

N-am citit Fata cu toate darurile, dar cu siguranță vreau să o fac cât mai curând. Cartea de față m-a prins, în mod incredibil, de la prima pagină. M-a hipnotizat pe parcurs - efectiv, țineam firul poveștii și habar n-aveam în ce direcție o vor mai lua lucrurile, dar știu că nu m-am putut opri până la sfârșit. Dincolo de acțiune, am fost foarte plăcut surprins de cât de frumos, de fapt, scrie M.R. Carey, cât de sensibil pe alocuri (într-o poveste cu zombie?!), cât de profund. Nu știu dacă această carte are acțiunea în continuarea cărții Fata cu toate darurile, dar n-am simțit că aș avea lacune de înțelegere. Chiar a mers totul foarte bine, am înțeles tot ce s-a petrecut. „Flămânzii”, din câte îmi pot da seama, fac parte integrantă și din prima poveste, iar baza de reședință - Beacon - își trimite oameni de știință și „laboratoare zburătoare” în ideea de a găsi un mod de a crea un vaccin. Stând în siguranță dincolo de pereții blindați ai unităților mobile, ei cercetează terenul în căutarea unor medii sau materiale care ar putea ajuta la inocularea a ceea ce a mai rămas din omenire, care ar putea ajuta la un leac pentru acest virus al foametei. În același timp, ei examinează și probe biologice din acești canibali fără minte care au pus stăpânire pe întreaga lume.

„(...) Există o teorie dominantă care spune că aceste întrebuințări medicale ale fungusului au contribuit la apariția acestei boli a foamei - au fost poarta prin care Cordyceps-ul a infectat populațiile lumii.”

Pot spune că am fost foarte satisfăcut de faptul că M.R. Carey abordează într-un mod științific care-i toată treaba cu această „infecție”. De fapt, este vorba despre un fung, Cordyceps, și despre efectele pe care el le are asupra țesutului cerebral. Sincer să fiu, chiar m-a convins de unele chestii, iar viabilitatea datelor pe care le-a dat (de fapt, a teoriilor ficționalizate) mi s-a părut autentică. De fapt, chiar a fost. Modul în care acționează, cum pune stăpânire pe cei infectați, cum se mișcă flămânzii, cum reacționează la anumiți stimuli și cum își vânează prada. Nu știu, chiar am fost fascinat de absolut tot ce am citit și, după cum am spus, chiar nu mă așteptam să-mi placă atât de mult. Nu sunt impresionist, dar chiar e o carte foarte bună pe care îmi pare rău că n-am văzut-o mai des pe la alți cititori. Abordând specificul biologiei, al biochimiei, al fiziologiei, cartea de față cred că se detașează net de cărțile banale cu zombie, în care totul este despre supraviețuire și, vag, despre variabile de această natură. Nu știu, cartea aceasta, Băiatul de pe pod, am simțit că are „un sens” mult mai profund, dincolo de acțiunea care mi-a plăcut și de dinamica evolutivă. Dincolo de atmosferă, de tensiune, de personaje și de direcția în care au luat-o toate lucrurile. Chiar a avut acel ceva greu de definit, dar acel ceva care face ca o carte să nu fie doar bună, ci foarte, foarte bună.

„Copiii sunt - sau par a fi - ceva cu totul nou, spune el în încăperea mută. Sunt contaminați, dar încă mai pot să gândească. O cercetare detaliată ar putea să identifice cu precizie mecanismul de la baza acestui fenomen, apoi l-ar putea reproduce. Obținând astfel un tratament sau un vaccin. Aceasta este singura descoperire de importanță majoră care a fost făcută de la Colaps încoace.”

După cum bine știți, nu obișnuiesc (și nici nu o voi face) să vorbesc despre acțiune, fiindcă nu cred că are sens. În general, povestea se învârte în jurul doctorului Khan și a lui Stephen, mai mult decât în jurul restului echipei, deoarece doctorul Khan este însărcinată, iar Stephen este primul care observă că un grup de copii este diferit de restul adulților infectați. În esență, despre asta-i vorba: despre faptul că, la un moment dat în decursul misiunii, se întâlnesc cu un grup bizar de copii care nu par să manifeste simptome evidente ale infecției, însă tot au un tipar comportamental ieșit din comun. Ei, aici lucrurile devin ceva mai complexe (și n-am să vă spun, normal, care-i treaba), dar pot doar să vă spun că fix aici mi s-a părut că M.R. Carey dă poveștii o cu totul altă direcție, o cu totul altă formă: transformă universul cărții în ceva de-a dreptul incredibil. Iar ideea, în cele din urmă, se dovedește a fi fenomenală. Este ciudat că sfârșitul romanului m-a făcut să mă emoționez extraordinar de mult? Nu cred. Pentru că, în orice caz, m-am emoționat îndeajuns de-a lungul lecturii. V-o recomand cu cea mai mare încredere fiindcă, într-adevăr, Băiatul de pe pod este o carte pe care mi-o voi aminti întotdeauna. 

O stea îndepărtată, de Roberto Bolaño - Recenzie

Editura: Pandora M 

Colecția: Anansi. Contemporan

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 160

Anul apariției: 2022

Traducere: Alina Cantacuzino 

Roberto Bolaño s-a născut la Santiago de Chile în 1953, dar a trăit cea mai mare parte din viață în Mexic și în Spania, unde a murit la vârsta de 50 de ani. Este autorul a numeroase volume de ficțiune, nonficțiune și poezie, printre care se numără Detectivii sălbatici, O stea îndepărtată sau Nocturnă în Chile. În 2008 a primit, postum, National Book Critics Circle Award pentru monumentalul roman 2666. La Editura Pandora M, în colecția Anansi. Contemporan a apărut și romanul Târfe asasine (2022, traducere de către Alina Cantacuzino) și vor mai apărea romanele Nocturnă în Chile și 2666.

„(...) Dar să fii artist în Lumea a Treia, când ești sărac, n-ai brațe și pe deasupra ești și poponar, e destul de greu.” 

„Tot ceea ce am scris constituie o scrisoare de dragoste sau una de rămas-bun către propria mea generație. Am fost proști și generoși, așa cum sunt tinerii, dăruind totul și necerând nimic în schimb, iar acum tinerii ăia au dispărut, pentru că aceia care n-au murit în Bolivia au murit în Argentina sau Peru, iar cei ce-au supraviețuit au plecat să moară în Chile sau Mexic, iar cei ce n-au fost uciși acolo au fost uciși mai târziu în Nicaragua, Columbia sau El Salvador. Întreaga Americă de Sud este țesută pe osemintele acestor tineri dați uitării.”, declară Roberto Bolaño în ultimul său interviu.

„(...) Însă întunecimea învăluia orice obiect care s-ar fi scufundat odată cu el în adâncuri și nu a văzut nimic. Atunci, după cum povestește legenda, întreaga viață i s-a derulat prin fața ochilor ca un film. Unele secvențe erau alb-negru, altele, color. Iubirea de mamă, mândria mamei lui, oboseala mamei lui care-l ținea în brațe, noaptea, când în satele sărace din Chile totul părea să atârne de un fir de păr (erau în alb-negru), tremurul, nopțile când făcea pe el în pat, spitalele, privirile, menajeria privirilor (în culori), prietenii cu care împărțea puținul pe care îl avea (...).”

Alberto Ruiz-Tagle a fost odinioară un membru tăcut, discret și oarecum pasabil al tinerei generații de poeți avangardiști din Chile. Dar lovitura de stat militară din 1973 l-a transformat într-o celebritate literară pe nume Carlos Wieder. Cunoscut datorită poemelor sale sumbre, cutezătoare, scrise pe cer cu fumul din siajul avionului, Wieder este o enigmă pentru congenerii săi: de unde a răsărit acest neașteptat talent, ce legătură există între transformarea lui și misterioasa dispariție a frumoaselor surori gemene Garmendia?

„Moartea este prietenie (...). Moartea este Chile (...). Moartea este responsabilitate.”

Al doilea contact cu Roberto Bolaño (primul a fost Târfe asasine, dacă vă interesează recenzia o puteți găsi AICI) a fost, de asemenea, la fel de neașteptat. Poate nu în sensul bun, dat fiind faptul că, de altfel, nu prea mi-a plăcut această carte, dar mi-a demonstrat că, într-adevăr, Roberto Bolaño este un povestitor genial, cumplit, impecabil. În cărțile lui autorului (cel puțin cele două pe care le-am citit până acum), mi se pare că „abordarea literară” depășește „divertismentul”, în care forma locurilor, situațiilor, personaje trebuie să fie una clară, indiferent de natura poveștii (profundă, romantică, thriller și așa mai departe) - în cărțile sale, descopăr ceva nou, un tărâm literar în carte intriga, complotul, dinamica nu sunt „monarhi absoluți”, în care totul se revarsă în afluenți la fel de atrăgători precum albia unui rău, din care pornește o lume creată la persoana întâi, în care autorul și personajul sunt unul, se amestecă, își întrepătrund viețile, realul se îmbină cu imaginarul, cu visul, obținându-se impresia unei realități care învăluie și, de altfel, dizolvă ficțiunea, o înăbușă - iar asta se potrivește foarte bine cu legătura care se stabilește între viață și literatură, între viață și scriitor (în fond, „o profesie periculoasă). 

„Moartea este dragostea și Moartea este creștere. Moartea este comuniune (...).”

Mai mult decât în prima carte scrisă de Roberto Bolaño pe care am citit-o, acum am simțit o senzație fascinantă de a fi invitat, efectiv, de către autor, să îmi însușesc lectura, să mă implic în narațiune, să devin complice la tot ce se întâmplă. În esență, senzația aceasta a fost accentuată de faptul că mi-a ridicat foarte multe întrebări, m-a făcut să mă gândesc la anumite lucruri, și chiar dacă romanul este de mici dimensiune, este articulat în jurul unei antiteze fundamentale - agresorul și victima, în primă instanță, și pasivitatea și reacțiunea, pe de altă parte. Simbolul dublului - persecutorul și cel persecutat, care ar putea deveni potențial persecutor. Siamezul martirizat care devine martir, și invers. Cu toții, așadar, devenim parte din joc, cu toții simțit, într-o măsură mai mare sau mai mică, fascinația răului și a celui rău, fiind plămădiți din aceleași particule fundamentale. O abordare, ce-i drept, destul de înfricoșătoare din partea lui Roberto Bolaño, care poate deveni foarte periculoasă dacă alunecă în direcții în care n-ar trebui să o facă, dacă ajunge la „urechile cui nu trebuie”. Totuși, surprinde foarte bine suflul, pulsul societății spaniole de pe-atunci (deși aș crede că Roberto Bolaño face aluzie, în special, la societatea chiliană, al cărui steag are o stea, „o stea îndepărtată”, în partea de sus, stânga).

„Moartea este curățenie (...). Moartea este inima mea. Luați inima mea (...).”

În acest roman este vorba despre multe metafore pe care, sincer să fiu, nu cred că le-am înțeles decât la nivel superficial. E în regulă, știu că nu i-am oferit toată atenția și tot timpul necesare, fiindcă am citit-o dintr-un impuls (nu când, poate, ar fi trebuit să o citesc, adică la timpul ei). În schimb, chiar știu că mi-a plăcut, deși nu atât de mult pe cât aș fi vrut să-mi placă - da, am așteptări mari de la Roberto Bolaño, și știu totuși că acestea vor fi satisfăcute odată ce am să-i citesc „lucrările esențiale”. Disjuncțiile cărții - acțiune, pasivitate - au o relevanță deosebită, acordată în special funcției artei: angajamentul ei (în acele timpuri) în mediul social și politic, relației sale (sau lipsei) cu moralitatea, limitelor, utilității sale ca mijloc de anchetă asupra umanului, catharsis (personal și social), eșecul absolut, încercarea, tihna, dorința de a renunța dar, în același timp, forța brută a artei. Uneori, mă gândesc că poate nu toată opera lui Roberto Bolaño ar trebui comparată cu romanele sale de renume - 2666 și Detectivii sălbatici -, două capodopere de care (aproape) toată lumea (cred că) a auzit. Totuși, știu că asta tind să fac și, de fapt, chiar asta fac acum (deși nu le-am citit). În schimb, dacă am să le citesc și într-adevăr nu o să-mi întrunească așteptările, trebuie să menționez de pe-acum că aș fi tare, tare trist.

„Moartea este înviere.”

Ceea ce înseamnă, implicit, că O stea îndepărtată nu este o operă semnificativ mai slabă, mai puțin relevantă pentru cariera lui Roberto Bolaño. Este un roman scurt, da, dar deosebit de intens. În el, Roberto Bolaño vorbește în principal despre dictatura Pinochet din Chile, văzută în special prin ochii unor poeți. Povestea este fracturată, atât temporal, cât și narativ, și cititorul ar trebui să citească mai mult „printre rânduri”, să spun așa. Naratorul și prietenul său poet simbolizează ambiguitatea unui regim brutal, în care drepturile omului sunt, evident, încălcate. El este și simbolul exilului și al multor alte aspecte subtile ale vieții oamenilor obișnuiți, aflați sub opresiune militară. În sfârșit, proza lui Roberto Bolaño este, după cum am mai spus, impecabilă, și cred că această carte este recomandată în special celor care vor să aprofundeze opera scriitorului - totuși, rămâne o superbă metaforă în ceea ce privește ambiguitatea răului, sfidarea puterii politice. Prin scriitura sa, cred că Roberto Bolaño are puterea de a trezi lumea. De a o pune față în față cu realitatea. De a o zgudui!