Război, de Louis‑Ferdinand Céline - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Clasic

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2022

Traducere: Magda Răduță

Născut în 1894 la Courbevoie, lângă Paris, Louis-Ferdinand Céline (pseudonimul medicului Louis Ferdinand Destouches) învață singur pentru bacalaureat, cât timp muncește în mai multe locuri. Încorporat în 1912, este grav rănit pe front, în noiembrie 1914. Reformat pentru o invaliditate de 75%, devine agent comercial și pleacă pentru o scurtă perioadă în Camerun, apoi la Londra. După război face studii de medicină și lucrează pentru Societatea Națiunilor în misiuni din Africa și Statele Unite. Întors în Franța, practică medicina în dispensare de la periferia Parisului. În 1932 publică primul său volum, Călătorie la capătul nopții, urmat de Moarte pe credit, în 1936. Trăiește în exil, în Germania și Danemarca, din 1944 până în 1951. Revenit în Franța, se instalează la Meudon, unde scrie în continuare (De la un castel la altul, Nord, Rigodon). Moare în 1961. La Editura Pandora M, în colecția Anansi. World Fiction - Anansi. Clasic, a mai apărut și cartea Călătorie la capătul nopții, 2023, în traducerea Mariei Ivănescu.

｡𖦹°‧ RĂZBOIUL - EXPRESIE A ABSURDULUI, A DEZUMANIZĂRII & NEBUNIEI ｡𖦹°‧

Printre manuscrisele céliniene recent descoperite se află și două sute cincizeci de file conținând prima formă a unui roman care se petrece în Flandra, în timpul Primului Război Mondial. La intersecția dintre autobiografie și ficțiune, romanul dezvăluie experiența care se află de atunci în centrul existenței autorului: traumatismul fizic și psihic provocat de front, de „abatorul internațional de nebunie”. Povestea urmărește convalescența brigadierului Ferdinand din momentul în care, grav rănit, își recapătă cunoștința chiar pe câmpul de luptă și până la plecarea spre Londra. La spitalul din Peurdu-sur-la-Lys îi atrage atenția unei infirmiere deloc timide, se împrietenește cu proxenetul Bébert, trece de câteva ori pe lângă moarte și, în sfârșit, se eliberează de ceea ce îi fusese dat până atunci să trăiască. Apare aici, în lumina cea mai crudă, un timp brutal, al deziluziei și al trezirii la realitate, pe care autorul nu l-a tratat niciodată până acum în forma unui text literar separat. La douăzeci de ani după 1914, trecutul, „mereu amețit de uitare”, prinde „melodioare de pe drum, pe care nu i le cere nimeni”. Dar acest trecut nu e uitat niciodată de tot, rămâne viu oricât timp ar trece peste noi – iar romanul Război stă mărturie a acestui adevăr, la fel ca restul operei lui Céline.

„Nu prea credeam eu în zile mai bune. În fiecare dimineață eram încă și mai obosit decât în ajun, fiindcă mă trezisem de douăzeci-treizeci de ori pe noapte din cauza bâzâiturilor mele. Sunt oboseli care n-au nume, cele venite din angoase. Știm bine că ar trebui să dormim ca să redevenim oameni ca toți oamenii. Nici să-ți pui capăt zilelor nu mai ai elan când ești prea obosit. Totul e oboseală.”

Copleșitor, răvășitor, dureros - Război, roman publicat postum al lui Louis-Ferdinand Céline, redescoperit și publicat după moartea sa, poartă amprenta stilului inconfundabil al autorului - o proză viscerală, brutală, „fără perdea”, care n-are nevoie de nimic altceva decât de realitate, care reiterează trauma și absurdul războiului. Romanul se concentrează pe experiențele personale ale protagonistului, Ferdinand Bardamu, care reflectă de fapt propria traumă de război a lui Louis-Ferdinand Céline, care a luat parte la primul război mondial (nu voi scrie denumirea cu litere mari, deoarece niciun război nu merită acest lucru). O poveste despre supraviețuire și dezumanizare, în care Bardamu este grav rănit și se luptă pentru supraviețuire în peisajul apocaliptic al frontului de luptă. În mijlocul haosului, violenței și morții, acesta experimentează ororile războiului într-un mod profund personal - confruntându-se nu doar cu inamicul, ci și cu dezumanizarea progresivă a propriei persoane și a celor din jur. Nu este un roman care vorbește despre „mari bătălii eroice”, ci mai degrabă un roman care plonjează în mizeria vieții de zi cu zi a unui soldat, în teama și angoasa și nebunia și sărăcia și subzistența acestuia. Céline  ne introduce în mintea lui Bardamu - care nu are de-a face doar cu răni fizice, ci se confruntă și cu golul moral și sufletesc pe care războiul îl lasă în urmă. Drama nu vine doar din exterior, ci și din tensiunea interioară a încercării de a supraviețui într-o lume care și-a pierdut orice urmă de umanitate...

„(...) Stăteam pe jos. Aproape că nu se mai auzea tunul. Râul era liniștit, nu mai venea nimic pe el. Doar păsările erau enervante, căci țipetele lor seamănă cu șuieratul gloanțelor.”

Ferdinand Bardamu este protagonistul cărții - nu este un erou în sensul clasic, ci un om zdrobit de împrejurările războiului. Experiențele sale de pe front îl transformă într-un om care observă cu o acuratețe clinică viața și condiția omului în astfel de circumstanțe. Trauma îl face să devină detașat, aproape rece, îl aduce în pragul nebuniei și îl joacă pe degete. Restul personajelor sunt, de asemenea, oglinzi ale războiului. Colegii săi de front, medicii care îl tratează, oamenii pe care îi întâlnește în acest peisaj dezolant - toate aceste figuri contribuie la întărirea ideii că războiul nu înseamnă eroism, ci, mai degrabă, războiul degradează, corupe, ucide și îmbolnăvește esența omului. Mesajul este unul profund anti-război - Louis-Ferdinand Céline se folosește de experiențele și gândurile lui Bardamu (propriile sale gânduri și experiențe, de altfel) pentru a demonta orice iluzie de glorie sau noblețe asociată războiului. În locul lor, avem de-a face cu o lume devastată, cu o lume întunecată, în care suferința, nebunia, alienarea și pierderea identității devin parte integrantă a realității. Războiul este de o absurditate maximă - o forță care distruge atât fizic, cât și psihic, care se hrănește din om și din sufletul acestuia, lăsând în urmă doar ruine, doar identități fragmentate, doar nebunie și moarte și sărăcie, doar mizerie și întuneric.

„(...) Ești aproape pe trei sferturi fărâmat, dar cu cât ți-a mai rămas o să te distrezi de minune, lasă-te purtat înainte cât suflă borealul norocos. Dormi sau nu dormi, împleticește-te, trage-ți-o, clatină-te pe picioare, borăște, fă spume, bășici cu puroi, arzi de febră, strivește, trădează, nu te mai sfii, e doar o chestie de vânt care suflă, n-o să mai fii niciodată la fel de crud și de tâmpit ca restul lumii. Mergi înainte, e tot ce vor de la tine (...).”

Război este un roman care rămâne cu tine mult timp după ce l-ai citit. Prin Bardamu, autorul sugerează că, în astfel de condiții, supraviețuirea este singurul instinct real, adânc înrădăcinat în om, dar chiar și aceasta este golită de sens. Bardamu devine un spectru, pare să nu mai aibă vreun scop în viață, pare să renunțe, dar se vede obligat să facă față realităților brutale ale războiului. Proza lui Louis-Ferdinand Céline este inconfundabilă, violentă și lirică, poetică, existând un contrast între vulgaritatea limbajului și frumusețea cu care observă condiția umană. Stilul său reflectă perfect haosul și dezordinea lumii în care Bardamu trăiește, dar în același timp amplifică și senzația de deznădejde, de nebunie și alienare. Războiul nu este văzut doar ca o catastrofă externă, ci și drept un proces acut de dezumanizare. În fața ororilor și violențelor, în fața morții care devine ceva doar de-o simplă secundă, în fața omului necruțător, personajele ajung să își piardă identitatea, natura interioară, devenind marionete ale unei forțe destructive mult mai mari - ce poate face omul, până la urmă, în fața unui rău atât de puternic, care înghite în gura sa întunecată atâtea vieți, atâtea destine și visuri? Care lasă în urmă prăpăd, moarte, ruine... În fața războiului, tot ce știm despre civilizație și moralitate pălește, se stinge...

„După ce-au trecut atâția ani, e tare greu să-ți amintești lămurit lucrurile. Ce-au zis atunci oamenii aproape că se preface în minciuni. Nu trebuie să ai încredere. Trecutul e o scârbă, se topește în amăgire. Printre melodioare de pe drum, pe care nu i le cere nimeni. Te trezești cu el hoinărind, boit cu plânsete și cu remușcări. Nu-i serios.”

Cu siguranță vreau să citesc și cealaltă carte scrisă de Louis-Ferdinand Céline - din cate am înțeles, este mult mai „relevantă” pentru a înțelege mai bine viața acestuia. Drept urmare, nu pot decât să vă recomand cu cea mai mare încredere acest roman, un roman tulburător și profund, care reușește să redea cu o precizie chirurgicală absurdul, oroarea, frica, angoasa războiului, cu o claritate care pur și simplu te șochează, cu o realitate devastatoare. Prin intermediul lui Bardamu, cititorul pătrunde într-o lume lipsită de speranță, care și-a pierdut coordonatele, în care totul devine o provocare. Cu un stil incisiv și visceral, de o profunzime aparte, cu o proză intensă și copleșitoare, Louis-Ferdinand Céline te lasă cu un gust amar, te lasă cu un gol interior, te pune față în față cu consecințele efectiv devastatoare ale violenței și conflictului. Războiul a fost și va fi mereu o greșeală... Într-un fel, citind cartea reușești să înțelegi mult mai bine fragilitatea omului, reziliența, în fața unei lumi haotice și inumane. Chiar v-o recomand cu cea mai mare încredere, deoarece sunt sigur că veți avea parte de o lectură de-a dreptul memorabilă, de o lectură puternică, o lectură care va rămâne cu voi mult, mult timp după ce o veți fi terminat-o. Să aveți parte doar de lecturi pe sufletul vostru!

Vecini buni, de Mattias Edvardsson - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Fiction Connection Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2022

Traducere: Gabriel Ionescu

Mattias Edvardsson este profesor și locuiește în Löddeköpinge, în Suedia, împreună cu familia sa. Este autorul mai multor romane pentru adulți și adolescenți publicate în Scandinavia. La Editura Trei, în colecția Fiction Connection - Fiction Connection Crime a mai apărut și O familie aproape normală (2019, traducere de către Iulia Dromereschi), bestseller cu peste 150.000 de exemplare vândute și aflat în curs de publicare în 30 de țări. De asemenea, volumul a fost ecranizat într-un serial produs de către Netflix (pe site-ul editurii puteți găsi cartea cu coperta în ediția serialului).

🏡 VECINI PERFECȚI SAU STRĂINI PERICULOȘI? 🏡

De la autorul bestsellerului O familie aproape normală. Cât de bine îți cunoști vecinii? Micke și Bianca se mută într-un cartier idilic, perfect pentru familia lor. Însă pe măsură ce ajung să-și cunoască vecinii, în suflet li se strecoară îngrijorarea. Când Bianca e atacată în fața casei, pare să fie vorba despre un accident tragic. Însă în timp ce se luptă pentru viață în spital, poliția și vecinii încep să aibă îndoieli. Micke a crezut dintotdeauna în justiție. Dar ce se întâmplă când pare că singura cale e să-ți faci singur dreptate? Un thriller psihologic despre limita fragilă dintre bine și rău și despre riscul de a ajunge prea apropiat de vecinii tăi.

„(...) Problema cu vecinii, obișnuia ea să spună, e că te simți ca la ruleta rusească: nu știi niciodată ce noroc o să ai. Înainte de a ne muta mi-a atras atenția că își dorește să ne păstrăm intimitatea și o oarecare izolare față de vecini. Două dintre cele mai mari avantaje ale casei erau înălțimea gardului viu de tuia și poarta.

- Avem o impresie foarte bună în ceea ce privește zona, i-am spus eu și i-am zâmbit larg.”

Nu este primul meu contact cu Mattias Edvardsson - am mai citit și O familie aproape normală (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), un thriller care mi-a plăcut la nebuuunie! Nici Vecini buni nu a fost mai prejos, și am știut de la bun început că Mattias Edvardsson are să mă poarte într-o călătorie tensionată, ciudată - și, Dumnezeeeeeule, ce-a fost cu sfârșitul ăla? Volumul de față este de o psihologia captivantă, plin de suspans, și explorează limitele subtile ale încrederii și complexitatea relațiilor de vecinătate - care nu tot timpul sunt așa cum par, ci ascund secrete întunecate. Acțiunea se desfășoară într-o suburbie aparent liniștită, unde nimic în neregulă nu se întâmplă, dar unde tensiune mocnesc și sunt hrănite de o aparentă normalitate. Povestea începe atunci când are loc un accident de mașină, în care Micke și Bianca sunt victimele, să zicem așa. Din acel moment, ceea ce părea a fi o comunitate liniștită și bine închegată începe să se destrame - sunt dezvăluite secrete, neînțelegere, conflicte interioare & exterioare, suspiciuni și minciuni adânc îngropate. Așa cum o comunitate relativ mică poate fi văzută drept un loc al siguranței, în care te poți retrage în căutarea liniștii, uneori adevăratele pericole pot veni chiar din interior, de la cei mai apropiați oameni - în acest caz, vecinii care cândva îți zâmbeau și păreau mereu săritori. 

„Am avut senzația ciudată că am început să ne mințim. Nu doar unul pe celălalt, dar și pe noi înșine.”

Micke și Bianca sunt personajele principale - doi oameni obișnuiți care, deodată, se trezesc prinși într-o situație greu de gestionat. Micke este un om de familie, protector și atent, dar treptat începe să fie dominat de frici și nesiguranță. Bianca, deși la început pare destul de stăpână pe situație, este și ea măcinată de neliniști legate de locul lor în comunitate și de încrederea în cei din jur. Încetul cu încetul, relația dintre cei doi este „testată”, pe măsură ce totul devine din ce în ce mai tensionat și ies la iveală diferite secrete. Mi-a plăcut mult să urmăresc dinamica aceasta, dar și mai mult mi-a plăcut cum, într-o tensiune psihologică aparte, lucrurile au evoluat, direcția în care au mers toate. Sunt un mare fan al genului acesta de „thrillere domestice”, dacă le-aș putea spune așa - deși Liane Moriarty rămâne, cel puțin pentru mine, o maestră când vine vorba de acest gen de thrillere. La Mattias Edvardsson, niciun personaj nu este bun sau rău, ci cam toate sunt... profund umane. Toate au slăbiciune și defecte, dar sunt și puternice, încearcă să facă față lucrurilor peste care dau - sunt credibile, convingătoare. Au lupte interioare și propriii demoni, au temeri și frici, dar au și curajul de a le înfrunta, de a căuta răspunsuri la întrebări care, ei bine, mai bine ar fi rămas fără răspunsuri. 

„Un om este un trecut, un prezent și un mai apoi. Dar când ceea ce așteptam nu ne mai așteaptă, când prezentul este un mare gol, ce mai rămâne? Amintiri și povești. Unii spun că trăiești atâta vreme cât oamenii își aduc aminte de tine, dar toată lumea știe că moartea este definitivă, iar amintirile pălesc repede.”

Romanul Vecini buni, dincolo de a fi un thriller tensionat și cu o dinamică alertă, reușește să ridice și importante întrebări privitoare la încrederea în oameni și la ce s-ar putea întâmpla atunci când cei pe care îi considerăm „de încredere” ne înșală sau chiar ne pun în pericol viețile. O comunitate aparent închegată, în care totul se simte idilic, poate ușor să se zdruncine în urma unei tragedii. Romanul mai scoate în evidență și cum acțiunile aparent nevinovate pot avea consecințe devastatoare asupra vieților celor din jur - subiectivitatea adevărului, în acest caz, dat fiind că fiecare pare să aibă o viziune proprie asupra adevărului și celor întâmplate, face ca tensiunea să fie una mult mai puternică. În cele din urmă, Mattias Edvardsson sugerează că, deși trăim alături de anumiți oameni și pare că îi cunoaștem, le oferim încrederea și poate le destăinuim secrete și lucruri personale, deseori suntem amăgiți - suntem străini din punct de vedere emoțional și niciodată nu vom ajunge să cunoaștem în întregime pe cineva. Pe de altă parte, aceste mesaje, cred eu, pot fi trecute cu vederea - acțiunea merge atât de rapid și atât de tensionat încât, sincer, ajungi doar să vrei să te bucuri de acest aspect al romanului.

„Acum, că minciunile și secretele își făcuseră loc în viața mea, n-a fost greu să mai cedez în fața lor încă o dată.”

Cum m-a obișnuit și în cealaltă carte citită, stilul lui Mattias Edvardsson este, deși plin de detalii subtile, de o tensiune aparte, de un ritm care îți place și te face să dai pagină după pagină după pagină. De-a lungul cărții resimți o atmosferă de tensiune, de incertitudine, de neîncredere, și continui să te întrebi care-i faza, de ce, încotro se vor îndrepta toate. Fiecare capitol adaugă și mai mult „substrat” poveștii, iar modul în care autorul jonglează cu toate informațiile și toate destăinuirile atrage și mai mult cititorul în poveste. Fără a fi melodramatic sau superficial, Mattias Edvardsson este și profund, pe alocuri, și îți dă de gândit. Romanul chiar reușește să transmită mesaje profunde, cu personaje care trăiesc adevăruri fragmentate și, implicit, ajung „să culeagă ceea ce au semănat”. Mi-a plăcut, chiar a fost un thriller pe care, deși l-am citit acum muuult, muuult timp, încă reușește să îmi stârnească anumite stări. L-am tot recomandat de-a lungul timpului și persoanele care chiar l-au citit mi-au spus că, într-adevăr, e un thriller care merită. Mattias Edvardsson chiar este un autor pe placul meu, și sper să fie traduse și alte cărți ale autorului. Tensiuni sociale, psihologice - și un sfârșit de-a dreptul bulversant. Dap, chiar vi-l recomand și vouă cu cea mai mare încredere. Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu spor!

Alte recenzii ale cărților scrise de Mattias Edvardsson, apărute și pe blog: 

| O familie aproape normală |

Junky, de William S. Burroughs - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Clasic

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2023

Traducere: Sorin Gherguț 

William S. Burroughs (1914-1997) s-a născut în St. Louis, Missouri. A studiat literatură engleză și antropologia la Harvard, apoi medicina la Viena. În 1951, pe când se afla în Mexic, și-a împușcat accidental soția. A debutat în 1953 cu Junky, iar în 1959 a publicat (în Franța) romanul Naked Lunch (Prânzul dezgolit). Apariția în 1962 a ediției americane a provocat un imens scandal. În 1982 este ales membru în Academia Americană și în Institute of Arts and Letters, iar statul francez îi acordă titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. Din opera lui William S. Burroughs, în seria Anansi. Clasic au mai apărut Prânzul dezgolit și Queer.

💉 CIRCUITELE PATOLOGICE ALE DEPENDENȚEI 💉

Scris la îndemnul lui Allen Ginsberg, în America anilor de după război, când până și a vorbi despre droguri era o infracțiune, romanul de debut al lui William S. Burroughs, considerat „calea de acces” spre infernul din Prânzul dezgolit, este o mărturie de o răceală aproape clinică despre ravagiile dependenței de stupefiante. Construit asemenea unui răspuns la întrebarea nerostită „Cum poate un om să ajungă dependent de droguri?”, Junky spune povestea căderii unui om „normal”, cu venituri suficiente și studii superioare, în capcana dependenței și a traficului de stupefiante. Bolgia descrisă de Burroughs se suprapune ca o hartă virtuală peste America și Mexic, iar galeria de personaje care o populează și­-ar găsi locul fără nicio ajustare în cercurile infernului din Divina Comedie.

„Am învățat ecuația mărfii. Marfa nu e un mijloc de a spori bucuria de a trăi, ca alcoolul sau iarba.

Marfa nu e plăcere. E un mod de viață.”

După ce am citit Queer & Prânzul dezgolit de la acest autor, încă n-am putut să-mi dau seama dacă îmi place sau nu (asta pentru că nu prea mi-a plăcut prima carte, dar pe cea din urmă pur și simplu am adorat-o). Acum, după ce am citit și Junky, pot spune că, într-adevăr, William S. Burroughs a fost un mare maestru, un autor cu un stil aparte, unic, pe care nu l-am putut regăsi la alți autori. Cartea de față reprezintă o radiografie profundă a dependenței, a statutului de dependent, a cum este și cum se simte să fii junky, ce te face să fii junky, cum trăiește și ce trăiește un junky. O carte profund influentă și dureroasă, ce descrie universul drogurilor și al dependenței, într-un stil necruțător de realist și brutal. Cartea îl urmărește pe William Lee și reprezintă o mărturie directă, fără perdea, a unui om care se confruntă cu dependența și care, de altfel, o și acceptă drept viață în sine. Dincolo de a fi despre dependență, este și despre alienare și degradare umană, dezvăluind o lume de care ar trebui să te ții departe. William Lee este, de fapt, un alter ego al autorului, însuși Burroughs confruntându-se cu dependența de droguri. Acesta cade treptat în ghearele dependenței de opiu și alte astfel de substanțe. 

„Să vinzi droguri e un stres continuu. Mai devreme sau mai târziu te ia «febra gărzii» și toată lumea arată a gabor. În metrou ți se pare că oamenii se apropie tiptil, astfel încât să poată pune gheara pe tine înainte s-apuci să arunci marfa.”

Povestea este narată la persoana întâi, într-o manieră aproape confesivă, lipsită de prea multe ornamente stilistice, dar fără a compromite profunzimea cărții. Căutarea constantă a drogurilor, interacțiunile cu lumea interlopă și cu cei care le procurau substanțele, confruntarea cu sistemul legal și medical - într-o dinamică pur și simplu haotică, această carte te provoacă și te șochează și, pe alocuri, pur și simplu îți provoacă repulsie. Dar este vorba despre o lume crudă, o lume exact așa cum este, în care dependența devine catargul unei bărci aflate pe mare în timpul furtunii. Lee este un om care pare să își fi pierdut, la rândul său, coordonatele vieții, trăind într-un ciclu continuu al consumului și renunțării, al plăcerii și suferinței. Romanul urmărește fragmente din viața lui Lee, momente din existența acestuia, ilustrând în special disperarea și pierderea contactului cu realitatea care vin odată cu adicția. Mai toate personajele sale sunt, de fapt, pierdute în „ceața dependenței”, în cercurile vicioase ale drogurilor - traficanți, doctori corupți, polițiști, alți dependenți - o galerie de suflete care-și trăiesc existența la marginea vieții. Fiecare dintre aceștia reprezintă o componentă a descompunerii și degradării morale, a decăderii pe care dependența - sau orice altă formă de asociere cu aceasta - le aduce.

„Un junky funcționează după timpul mărfii. Când e privat de marfă, ceasul i se blochează și se oprește. Tot ce poate face e să stea și s-aștept să-nceapă timpul fără marfă. Un junky în sevraj nu are scăpare în relația cu timpul exterior și nu are nici unde să se ducă. Nu poate decât s-aștepte.”

Într-un fel, Junky ar putea avea valoarea unei critici sociale subservive, este un fel de mod prin care Burroughs „deconstruiește” mitul despre droguri și fascinația romantică - cel puțin din vremurile respective - asociată dependenței. Autorul nu moralizează, ci prezintă viața dependentului cu o claritate brutală, tăioasă, redând infernul personal pe care drogurile l-au creat - fără iluzii, fără a glorifica. Dependența este, în esență, o formă de sclavia, care apare în urma stimulării patologice a circuitelor dorinței - cartea arată cât de departe este un dependent dispus să meargă pentru a-și satisface aceste dorințe, respectiv ce ajung aceste dorințe să facă din el. Totodată, romanul critică într-un fel și sistemul de justiție și cel medical care au de-a face cu dependenții, tratându-i mai degrabă ca pe niște criminali sau paria ai societății, în loc să le ofere un sprijin real, de care au nevoie. Lee este frecvent prins între forțele legii și ale străzii, iar în această lume legea și ilegalitățile par să fie una și aceeași. Dependența este nu doar despre izolare fizică, ci și despre izolarea psihică, emoțională. Lee și ceilalți dependenți trăiesc într-o lume paralelă, o lume complet străină de normele și regulile societății convenționale - o lume izolată, bizară și de-a dreptul bolnavă.

„Mă uitam în oglindă și fața mi se modifica și-ncepeam să urlu. În alt vis eram dependent de clorofilă. Eu și cam vreo alți cinci dependenți de clorofilă așteptam să ne aprovizionăm pe palierul unui motel mexican ieftin. Ne înverzim și nimeni nu poate scăpa de o dependență de clorofilă. O doză și ești agățat pe viață. Ne transformăm în plante.”

Cartea lui William S. Burroughs este, pe lângă toate acestea, de o profunzime extraordinară. Deși am spus că Burroughs nu glorifică în vreun fel sau altul dependența, el totuși menționează că drogurile, deși au potențial letal, reprezintă uneori o formă de evadare dintr-o realitate care este profund sufocantă, reprezintă „un mijloc” de salvare atunci când totul în jur pare să se prăbușească. Mi-a plăcut extraordinar de mult modul în care a reușit să redea toate aceste lucruri, modul în care chiar a încercat să explice ce simte & cum se simte un dependent atunci când își ia următoarea doză. William Lee acceptă că dependența este, în cele din urmă, o alegere, chiar dacă una tragică, dar încearcă să explice complexitatea acestei alegeri, motivele - care, uneori, chiar te-ar putea convinge. El știe că are liber arbitru în fața drogurilor, și știe că face alegeri autodistructive - însă, într-un sistem care nu oferă alte alternative eficiente, simte că doar atât i-a mai rămas. William S. Burroughs a scris o carte brutală, o carte captivantă despre viața unui dependent de droguri, care dezvăluie o lume ascunsă, întunecată, într-o abordare nepărtinitoare, dintr-o perspectivă nefiltrată. Chiar v-o recomand cu cea mai mare încredere, mai ales dacă vă interesează cărțile care vorbesc despre acest fenomen adesea mult prea ignorat. 

Alte recenzii ale cărților scrise de William S. Burroughs, apărute și pe blog: 

| Prânzul dezgolit | Queer |

Dinastii dulci, de Aurora Liiceanu - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Seria de Autor Aurora Liiceanu

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2023

Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare și a predat psihologie la diferite universități din București, dar și la UQAM (Canada) sau EHESS (Franța). În prezent este cercetător senior la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeași autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), La taifas (2010, 2012, 2016, 2018), Viața nu-i croită după calapod (2011, 2019), Cuvinte încrucișate (2012, 2017), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității (2013, 2019), Legături de sânge. Povestea Ioanei (2013), Soacre și nurori. La cine este cheia? (2014, 2018), Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015), Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998) (2015), Dragostea cea veche îți șoptește la ureche. Primele iubiri (2015, 2016, 2019), Ea și El. Biografia unei relații (2016, 2020), Madlena (2017), Putere și sânge. O aventură indiană (2018), Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov (2019), Așteptarea Penelopei (2019), Fără. Despre iubire, suferință și pierdere (2020), Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat (2020), Relații eșuate. Să nu te încurci niciodată cu un bărbat însurat (2020), Efectul de undă (2021), Totdeauna singură. Nefericiri paralele (2022), Travesti. Identități fluide (2022) și Dinastii dulci (2023).

🧁POVEȘTI PE CARE LE POȚI PARCĂ GUSTA 🧁

În urmă cu 140 de ani, gândindu-se cu nostalgie la vremea copilăriei, patiserul Louis Lefèvre-Utile și-a propus să creeze un produs care să semene cu șervetul de masă cusut de bunica sa. Așa a apărut biscuitul petit beurre, care prelua simbolurile timpului de pe acel șervet: cele patru „urechiușe” reprezentau anotimpurile, cei 52 de „dinți” – săptămânile dintr-un an, iar cele 24 de găurele – orele unei zile. Astăzi biscuitul arată exact ca atunci, dar probabil că foarte puțini îi cunosc istoria. După cum puțini știu istoria cunoscutei cofetării Escribà din Barcelona sau a rahatului turcesc... Aurora Liiceanu ne spune poveștile unor dulciuri celebre și ale dinastiilor de cofetari și patiseri care și-au legat numele de ele. Alături de bărbați pasionați de meseria lor ca Jean-Romain Lefèvre și Antoni Escribà vom întâlni femei puternice precum Pauline Utile sau Jocelyne Tholoniat, care au contribuit la dezvoltarea afacerilor familiilor lor. Iar pentru că gustul e asociat cu mirosul, vom face o incursiune în lumea parfumurilor, după care vom reconstitui mirosurile de odinioară ale unor orașe ca Amsterdamul, Parisul sau Bucureștiul.

„Sunt oameni care și-au început ascensiunea de la un obiect creat de ei.”

Al doilea contact literar cu doamna Aurora Liiceanu, după Travesti. Identități fluide (dacă vă interesează recenzia, o puteți găsi AICI), o carte care nu neapărat că m-a fascinat, dar a fost plăcută, interesantă, și care mi-a oferit niște informații are nu neapărat că mă interesau, dar s-a dovedit chiar surprinzătoare. Pe scurt, istoria unor dulciuri de renume, cum au apărut, numele asociate lor - pe care nu prea multă lume le cunoaște -, parfumuri și mirosuri (că, până la urmă, gustul este puternic asociat cu mirosul), dintr-astea. O lectură dintr-un foc, că n-are cum altfel, pentru că 1) chiar este interesantă și te prinde și 2) se citește foarte rapid, deoarece are un font destul de mărișor și o încadrare răsfirată. Nu aș spune că este o carte pe care am recomandat-o cuiva sau despre care am mai vorbit, pentru că aș minți. Totuși, mă bucur că în sfârșit am citit și eu ceva scris de doamna Aurora Liiceanu, pentru că prea des auzeam acest nume și mi-era străin (din punct de vedere literar, să spun așa). Nu că aș vrea să mai citesc și altceva scris de dumneaei, dar cu siguranță nu voi refuza dacă voi avea ocazia. Eu, unul, sigur nu-mi voi cumpăra o altă carte scrisă de dumneaei - decât dacă este la vreo substanțială reducere.

„Se spune, pe bună dreptate, că talentul, ambiția și pasiunea sunt foarte importante pentru creativitate. Dar nu trebuie uitat ceva la fel de important. Cercetătorii creativității umane adaugă șansa, întâmplarea fericită care duce la izbândă.”

Este îndeajuns să citiți descrierea de pe a patra copertă a cărții pentru a vă da seama despre ce este Dinastii dulci. Prin urmare, n-am să vă spun acum ce povești găsiți în carte; totuși, preluat de pe site-ul editurii, veți găsi următoarele: Scaunul lui Pugin și zgarda lui Balenciaga • Ambiție, ascensiune, supraviețuire • Pasiunea pentru zahăr a lui Étienne Tholoniat • Christian Escribà: de la senzații la emoții și memorie • Cum se cucerește lumea. Prietenii statornice • Bekir Efendi • Pauline și Reșide • Puterea mirosurilor, combinațiile și seducția • Cenușăreasa simțurilor, istorie socială și mirosuri pierdute. Multe dintre ele destul de interesante, sau poate devenite interesante prin modul în care doamna Aurora Liiceanu le prezintă. Oricum ar fi, mi-a plăcut să aflu „detalii din culise” - nu că m-ar fi interesat, după cum am mai menționat, dar cred că poți da bine la o petrecere - ce fel de petrecere, tho!? - menționând niște curiozități legate de biscuiții preferați, rahatul turcesc. A fost o lectură care a mers rapid, care nu m-a solicitat deloc, și pe care am dat-o gata dintr-un foc - o singură repriză de citit, iar apoi am lăsat cartea deoparte și, instant, am început să citesc alta.

„Acesta a fost secretul lor și acest lucru le-a adus și le-a asigurat succesul. Ei au înțeles că dacă vrei să câștigi oamenii, dar și banii lor, trebuie să fii persuasiv. Au intuit că există o legătură între psihologie și marketing - și au avut dreptate. Astăzi, marketingul emoțional este considerat o strategie foarte eficientă pentru a avea succes.”

Faza este că am citit această carte acum luuuuni bune, așadar nu prea-mi amintesc multe detalii. Oricum, și de mi le-aș fi amintit, nu le-aș fi menționat aici. Poveștile sunt interesante, nu abundă de detalii, ci sunt „la general,” să spun așa. Deci, merg rapid, rămâi cu ceva (pentru scurt timp, cel puțin în cazul meu) după ce le-ai citit. Mi-a plăcut mult să citesc despre partea aceea cu mirosurile, mai ales partea în care se menționa și despre București. În rest, m-am bucurat mai mult de feeling-ul pe care mi l-a dat cartea, pe care am citit-o în ritmul meu (adică rapid!!!!), în tihnă, fără să mă simt în vreun fel sau altul solicitat sau să simt că trebuie să investesc multă energie în direcția lecturii. Una peste alta, aș zice că a fost o lectură OK, dar nu memorabilă, o lectură pe care n-aș recomanda-o în mod direct cuiva, poate doar celor care sunt fani ai doamnei Aurora Liiceanu și care, de altfel, cel mai probabil au citit deja această carte. Acum, cu două cărți la activ scrise de dumneaei pe care le-am citit, încă nu prea mă pot pronunța dacă, într-adevăr sau nu, îmi place cum scrie. Poate voi mai citi ceva scris de doamna Aurora Liiceanu, cine știe. Cert este că, în momentul de față, nu-s neapărat impresionat de ce am citit până acum - oricum, cine a zis că autoarea și-a propus să impresioneze? Să aveți lecturi cât mai faine!

Alte recenzii ale cărților scrise de Aurora Liiceanu, apărute și pe blog: 

| Travesti. Identități fluide | 

Iepurele blestemat, de Bora Chung - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2024

Traducere: Iolanda Prodan

Bora Chung (n. 1976) a publicat trei romane, trei volume de proză scurtă și a tradus în coreeană literatură modernă rusă și poloneză. A studiat la Yale University și Indiana University, după care s-a reîntors în Coreea de Sud, unde traduce și scrie ficțiune.

𒀱 LA SUBTILA GRANIȚĂ DINTRE REALITATE & FANTEZIE 𒀱

Un volum extrem de original al unei scriitoare coreene în plină ascensiune, Iepurele blestemat este o antologie unică și plină de fantezie de povestiri stranii, greu de încadrat într-un gen literar anume. Ștergând granițele dintre realismul magic, horror și science-fiction, Bora Chung lasă să se desfășoare în proza ei scene și personaje parcă rupte din Edgar Allan Poe, Kafka sau Marlon James: un băiat cu puteri supranaturale care scapă din grota unui monstru totemic ce terorizează o întreagă comunitate din vremuri imemoriale; iepurași translucizi, fetișuri răzbunătoare ce distrug afacerea unui om nedrept; un cap ciudat, făcut din reziduuri umane, ce iese din toaletă și se transformă în cele din urmă într-o femeie frumoasă... Povestiri unice, având contexte diferite, de inspirație eterogenă, prozele Borei Chung sunt însoțite pe alocuri de o grație neașteptată care, departe de a respinge, te îndeamnă să citești mai departe.

„Dinții zimțați și metalici ai capcanei, special puși ca să împiedice fiarele sălbatice să scape, au pătruns adânc în ceafa și capul femeii, din care a țâșnit un șuvoi de sânge pe podea. Băiatul s-a târât degrabă lângă maică-sa și a început să-i lingă lacom sângele.”

Well, this was a book! Fascinant, ciudat, întunecat, bizar, neașteptat de bun... Iepurele blestemat cuprinde o colecție „selectă” de povestiri care ne împing la marginea realității și fantasticului, îmbinând grotescul cu elemente de basm, coșmarești, și care reușește să creeze un univers literar deopotrivă captivant și tulburător, nebunesc și plin de haos. Într-un fel, deși povestirile sunt majoritatea cu tentă horror și grotească, Bora Chung vorbește despre laturi întunecate ale umanității - răzbunarea, durerea, obsesia, dependența, voracitatea, precum și despre opresiune, despre dorința de eliberare, într-o manieră care îmbină stilul gotic cu profunzimea poveștilor cu tâlc. Realul și imaginarul sunt despărțite printr-o linie fină de demarcație, iar povestirile pot fi percepute atât drept povești de groază, cât și fabule metaforice, care în cele din urmă transmit un mesaj profund uman. Deși fiecare povestire este unică, ele împărtășesc aceeași atmosferă de tensiune, de bizar și... ciudățenie. De la povestirea titulară - despre un iepure blestemat - care îți induce un sentiment de angoasă, ca urmare a răzbunării și destinului implacabil, până la alte narațiuni despre indivizi captivi în mecanisme care le depășesc puterea de control, fiecare povestire în sine reprezintă o călătorie de o intensitate aparte.

„Închid ușa odăii și pășesc în mijlocul întunericului deplin, de nepătruns.

Tenebrele sunt singura mea consolare în această lume diformă.”

Povestirile scrise de Bora Chung pur și simplu te bântuie, sunt tensionate, sunt ciudate, și-ți provoacă un sentiment de angoasă - supranaturalul și coșmarul se infiltrează încetul cu încetul în viața cotidiană. Chiar dacă la început aceste povestiri pot sugera o realitate familiară, nu durează mult până când haosul oniric preia controlul, iar răul și întunericul capătă forme din ce în ce mai neașteptate. Există ceva „grotesc” și „visceral” în această carte, care reușește să redea cu finețe fragilitatea ființei umane în fața sorții și destinului - de cele mai multe ori, destul de violente și dureroase. Personajele Borei Chung sunt parcă promise torturii, sunt prinse între vis și realitate, între coșmar și izbăvire. Ele trăiesc experiențe de alienare și opresiune, iar deseori identitatea lor este una fluidă, care într-un fel conturează imaginea omului modern - prins între dorința de eliberare și frica de necunoscut. Fie că este vorba despre victime ale unor forțe supranaturale sau indivizi care se luptă cu propriile lor limitări, personajele Borei Chung sunt mereu în pragul disperării, resemnării. Totuși, surprinzător este faptul că, chiar și în cele mai bizare și neașteptate circumstanțe, aceste personaje sunt de o profundă umanitate. Blestematul fanatic, de exemplu, din prima povestire, este rezultatul unor alegeri făcute în prezent - cu alte cuvinte, fiecare lucru din lumea aceasta se plătește... Chiar dacă „plata” capătă forme atât de bizare.

„Să fie acesta blestemul bătrânului?

Sau poate e binecuvântarea sa?”

În Iepurele blestemat, am avut impresia că Bora Chung se concentrează în special pe aspectele suferinței și răzbunării care definesc o parte a condiției umane. Blestemele, entitățile supranaturale, întâmplările bizare devin metafore pentru stările psihologice ale personajelor. De-a lungul fiecărei povestiri, nu ai cum să nu te gândești la niște lucruri profund umane, cum ar fi să zicem trauma colectivă și individuală, opresiunea socială. De asemenea, povestirile sugerează și că răul nu este întotdeauna o forță care provine din exterior, ci una care își are origine în interiorul fiecărui individ - fie sub forma fricii, fie sub forma frustrării, lăcomiei, răzbunării. Într-un fel, universul creat de Bora Chung se bazează pe monștrii pe care îi întâlnim în viața reală & care adesea sunt reflexii ale propriilor noastre slăbiciuni, ale conflictelor pe care le ducem cu noi înșine. Ar fi ciudat să zic că în îmbinarea aceasta dintre fantezie și realism, stilul Borei Chung este unul „vizual” și „senzorial”? Pentru că reușește să creeze imagini atât de puternice și palpabile încât efectiv le simți... Sentimentul ăla de claustrofobie, de frică, de angoasă, de tensiune care stă să explodeze în viața ta. O scriitură de o calitate cinematografică, în care grotescul & horrorul se îmbină armonios dând naștere unui simbolism aparte...

„În dimineața următoare, la răsăritul soarelui, bărbatul s-a întors împreună cu câțiva săteni pe cărăruia de munte, acolo unde îl văzuse pe băiețelul cu colți ascuțiți. Mocirla vâscoasă rămasă în urma zăpezii ce se topea înghițise urmele băiatului cu trup de aur și ale bărbatului cu pântecul sfârtecat.”

Bora Chung combină elemente ale poveștilor tradiționale asiatice cu influențe din literatura gotică universală și horrorul occidental, într-un stil care reflectă diversitatea influențelor culturale și literare. Există o așa ciudată tensiune între componenta estetică a cărții și stilul terifiant, pentru că autoarea manipulează aceste contraste într-o voce distinctă, aș spune, în peisajul literaturii contemporane. Dap, am recomandat această carte absolut oricui după ce am citit-o, și mă bucur nespus să văd că, într-adevăr, primește atenția care i se cuvine. Am adorat fiecare poveste, și chiar dacă aș spune că unele mi-au plăcut mai mult decât altele, asta nu prea are relevanță - comparativ, fiecare povestire are ceva special, are acel ceva ciudat pe care nu-l poți teoretiza & explica, ci doar îl poți simți în momentul în care citești cartea. Cu siguranță vom mai auzi de Bora Chung și eu chiar sper să fie traduse și alte cărți ale autoarei. În general, eu nu prea mă împac cu scriitori asiatici, și n-aș ști să vă spun de ce, dar recunosc că acest contact literar - cu un autor asiatic, în esență - a fost unul cu adevărat memorabil. Am adorat fiecare pagină din această carte și, sincer, a fost una dintre cele mai frumoase surprize literare ale anului 2024. V-o recomand cu cea mai mare încredere & fără să stau măcar o clipă pe gânduri!