Toate fetele dispărute, de Megan Miranda - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2022

Traducere: Liviu Szőke

Meg Miranda este autoarea romanului Ultimul oaspete (2020, LedaEdge, traducere de către Maria Adam), bestseller internațional, recomandat de actrița Reese Witherspoon în cadrul clubului ei de carte și publicat în limba română la Leda Edge, dar și a altor romane de succes, precum The Perfect Stranger, The Girl from Widow Hills și Such a Quiet Place. De asemenea, a scris mai multe cărți pentru publicul tânăr. A crescut în New Jersey, a absolvit MIT și locuiește în Carolina de Nord, împreună cu soțul și cei doi copii ai lor. Pentru a afla mai multe informații despre autoare, vizitează MeganMiranda.com. Urmărește-o pe Megan Miranda pe Instagram pe @MeganLMiranda.

„Însă nu a dispărut, de fapt. Mai era ceva. O părticică pentru fiecare dintre noi, pe care o păstram ascunsă (...). 

Eram un oraș plin de temeri, în căutare de răspunsuri. Însă eram și un oraș plin de mincinoși.”

Un fenomenal roman de debut cu o provocare care te va ului: povestea este relatată în sens invers! Au trecut zece ani de când Nicolette Farrell a părăsit Cooley Ridge. Zece ani de când s-a despărțit de Tyler, bărbatul cu care credea că avea să se căsătorească. Zece ani de când cea mai bună prietenă a ei, Corinne, a dispărut, iar, de atunci, nimeni nu a mai aflat nimic despre aceasta. Când e informată că tatăl ei este bolnav, Nic locuiește în Philadelphia, iar viața pe care o duce aici nici că ar putea fi mai diferită de cea din adolescență. Imediat după apelul telefonic, tânăra revine în Cooley Ridge pentru a avea grijă de părintele ei, dar, la câteva zile de la întoarcerea în orășelul natal, o altă fată dispare, iar pe Nic o încearcă un sentiment terifiant de déjà-vu. În timp ce încearcă să afle ce s-a întâmplat cu tânăra respectivă, Nic descoperă adevăruri șocante despre vecinii ei, despre propria familie, dar și despre ceea ce s-a petrecut cu adevărat cu prietena ei, Corinne, în acea noapte bizară din urmă cu zece ani.

„Bârfele (...). Sunt primejdioase, pentru că pornesc de la ceva adevărat, de la o sămânță sădită în pământ, căpătând apoi viață proprie. Se amestecă laolaltă - adevărul și ficțiunea -, iar uneori devine foarte greu să mai faci distincție între ele. Uneori devine foarte greu să-ți mai amintești care parte mai există cu adevărat.”

De unde să încep, de unde să încep? Cred că voi spune că that was unexpected, și nu știu de ce, pentru că nu știam nimic despre această carte și autoare, și nici n-am citit descrierea de pe a patra copertă înainte de a mă aventura în lectură. Cu toate acestea, am fost plăcut surprins să descopăr o poveste destul de faină, interesantă, și cel puțin îndeajuns de plăcută încât să mă țină acolo de la început până la sfârșit, fără să-mi dau seama cum trec paginile și cum, încetul cu încetul, ajung la sfârșitul poveștii. Chiar a fost un thriller bun, după părerea mea, dat fiind faptul că în ultima perioadă am avut de-a face doar cu thrillere basic & banale, că deja încep să mă enervez și, în fine, nu contează! Romanul lui Megan Miranda mi-a plăcut, deși nu a fost memorabil sau waw-cine-știe-ce-carte. A fost un thriller chiar bun, care a reușit să mă poarte de-a lungul unei povești total neașteptate - mai ales când pleci cu premisa că „nimic neașteptat nu are să se întâmple”. Mi-au plăcut și personajele foarte mult, însă și acest cadru al acțiunii destul de ciudățel, tensiunea pe care Miranda a reușit să o creeze, însă și partea de profunzime pe care a reușit s-o insereze în carte. Îmi plac thrillerele care reușesc să îmbine acțiunea cu o tentă mai profundă, emoționantă - mi se pare că-i dau cărții cu totul alt aer!

„Umbrele se mișcau odată cu norii ce alunecau prin fața lunii. Formele întunecate, pe care le surprindeam cu coada ochiului, se strecurau precum niște monștri.”

Evident, avem de-a face oarecum cu intriga obișnuită și arhicunoscută, folosită foarte des de către autorii de thriller (oare ar trebui să fiu așa rău?): s-a întâmplat ceva în trecut, cineva se întoarce, tralalala, încep să iasă la iveală chestii, tralalala, nimic nu prea este ceea ce pare și pam, factorul declanșator - un cadavru. Dar mi-a plăcut tare mult modul în care Megan Miranda a ales să spună această poveste: în ordine cronologică invers. E foarte fain să știi „punctul de plecare” și apoi să ai ocazia de a urmări „ce s-a întâmplat înainte”, când tu de fapt știi încotro se îndreaptă deja toate lucrurile. Parcă încerci altfel să pui cap la cap lucrurile, să fii atent la detalii & indicii, să fii atent la ce spun și ce fac personajele. În orice az, chiar mi-a plăcut direcția în care au luat-o lucrurile, dar partea cea mai bună este că într-adevăr Megan Miranda a reușit să mă convingă de idee - că mai am o mică mare problemă și cu acele thrillere care nu reușesc să mă convingă îndeajuns de „motivul pentru care toate astea s-au întâmplat”. Mă bucur că n-a fost cazul și cu Toate fetele dispărute, căreia i-am dat patru steluțe și sincer să fiu - mai ales că vorbim despre thrillere, genul meu preferat - 4 steluțe sunt foarte, foarte multe, și înseamnă că respectiva carte chiar mi-a plăcut.

„Distanța, ca și timpul, doar un lucru pe care-l creăm noi.”

După cum bine știți, eu nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiunea cărții în recenziile mele. La o adică, nu obișnuiesc să vorbesc despre ce se întâmplă, ce face x și cum îl cheamă pe y, încotro se îndreaptă z și, waw, sfârșitul ăla în care s-au întâmplat w lucruri și care m-a dat peste cap. Mi se pare că nu are niciun sens să fac acest lucru, și sunt absolut sigur că sunteți de acord. În general, încerc să descriu modul în care m-a făcut respectiva carte să mă simt (și dacă a reușit să mă facă să simt ceva), respectiv cum am perceput eu lectura: în funcție de gen, dacă m-a prins sau nu, dacă m-a emoționat sau nu, dacă a reușit să stârnească ceva în mine - sau nu. În cazul romanului lui Megan Miranda, chiar pot spune că, pe bune, m-a prins. M-a prins chiar de la bun început și m-a captivat îndeajuns de mult pentru a zbura pur și simplu printre pagini, deoarece voiam neapărat să știu încotro se îndreaptă, în sfârșit, lucrurile. Și chiar nu m-am așteptat ca romanul să ia această întorsătură, ceea ce înseamnă un punct în plus pentru romanul lui Megan Miranda. Chiar a fost o lectură interesantă și extrem de plăcută.

„Pădurea are ochi, monștri și povești.

Noi suntem ea la fel de mult pe cât și ea este noi.”

Pe scurt, îndeajuns de plăcută încât să vreau să citesc și celălalt roman al autoarei, Ultimul oaspete (2020, LedaEdge, traducere de către Maria Adam). Chiar cred că și acela este destul de bun, poate chiar mai bun decât cel de față - iau în considerare faptul că acesta este un roman de debut și, cel puțin în general, de obicei cărțile de debut se subclasează față de restul (dar sub nicio formă nu este un lucru obligatoriu, și știu numeroase exemple care „se abat de la regulă”). Chiar vă recomand cu mare căldură această carte, mai ales dacă sunteți fani ai genului thriller. Este un roman tensionat, foarte dinamic, cu o acțiune gândită și foarte multe întorsături de situație. Lucrurile sunt destul de întortocheate, și este greu să-ți dai seama încotro se îndreaptă toate. Dar, în cele din urmă, te lași bătut și lași acțiunea s-o ia pe traiectoria ei haotică și nebunească, și nu-ți mai rămâne decât să aștepți să vezi dacă, într-adevăr, Megan Miranda nu o gafează cu sfârșitul cărții: și, vă zic eu, chiar nu o gafează! Lecturi frumoase și pe placul vostru să aveți!

Ultima casă de pe strada Needless, de Catriona Ward (Crime Club) - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2023

Traducere: Carmen Ion

Catriona Ward s-a născut în Washington, DC, și a copilărit în SUA, Kenya, Madagascar, Yemen și Maroc. A studiat engleza la Universitatea din Oxford și a petrecut câțiva ani la New York, unde și-a câștigat existența ca actriță. Odată întoarsă la Londra, a începutul lucrul la primul său roman, în timp ce lucra pentru o fundație care luptă pentru drepturile omului și absolvea un masterat în screre creativă la Universitatea din East Anglia. Primul ei roman, Rawblood, a fost publicat în anul 2015 și a figurat pe lista descoperirilor literare WHSmith. Ward a câștigat premiul August Derleth pentru cel mai bun roman de groază în 2016 la British Fantasy Award pentru Rawblood și, din nou, în 2018, pentru Little Eve, devenind astfel prima femeie care a obținut de două ori prestigioasa distincție. Romanul Little Eve a fost recompensat, de asemenea, cu faimosul Shirley Jackson Award pentru cel mai bun roman și a fost desemnat „Cartea anului 2018” de publicația britanică The Guardian. Cel mai recent roman, Sundial, a fost publicat de Viper în 2022. 

„Am dat jos oglinzile din casă acum câțiva ani pentru că o supărau pe Lauren. Dar n-am voie de oglinzi ca să știu cum arăt. Vorbele ei m-au durut (...). Burdihanul meu e un sac de cauciuc. Stă atârnat de corpul meu ca prins în curele. Mă îngraș pe zi ce trece. Am pierdut șirul kilogramelor. Dărâm lucruri, mă izbesc de uși. Nu m-am obișnuit cu spațiul pe care îl ocup în lume.”

N-ai să crezi ce se ascunde în ultima casă de pe strada Needless! Aceasta este o poveste despre un criminal. Un copil furat. O răzbunare. Aceasta este povestea lui Ted, care locuiește împreună cu fiica sa, Lauren, și pisica lor, Olivia, într-o casă obișnuită de la capătul unei străzi obișnuite. Toate aceste lucruri sunt adevărate. Totuși, o parte dintre ele sunt minciuni. Crezi că știi ce se află în ultima casă de pe strada Needless. Crezi că ai mai citit povestea asta. În pădurea întunecată de la capătul străzii e îngropat ceva. Dar nu este ceea ce crezi… O poveste extraordinară care îi va captiva și emoționa pe cititori în egală măsură, Ultima casă de pe strada Needless este un roman de o frumusețe sfâșietoare, în care scriitoarea face dovada nestăvilitei sale imaginații. 

„- În fiecare dintre noi se află un monstru, Ted, zice el. Dacă l-ai lăsat pe al tău să iasă, s-ar putea să descoperi că n-o să te înghită. 

Dintr-odată nu mai e aceeași persoană. Pare un cărăbuș otrăvitor, nu un gândac mic și inofensiv. Am dificultăți de respirație. Cum de și-a dat seama? Doar am fost foarte precaut.”

Cred că e printre puținele dăți când mă simt așa după ce termin de lecturat un roman, iar prin așa ar trebui să se înțeleagă faptul că nu-știu-dacă-mi-a-plăcut-de-mor-sau-nu-mi-a-plăcut-deloc. Dat fiind faptul că nu pot ajunge la un consens cu mine, am să-i las cărții - cel puțin momentan - doar trei steluțe, calea de mijloc, că-s drăguț și nu voi rotunji 2,5 la 2, ci la 3. În sine, povestea a avut un minunat și foarte bun punct de plecare. Pe parcurs, în schimb, m-a pierdut. Rău de tot. M-a pierdut de ajunsesem într-un punct în care nu mai știam încotro s-o iau, care-i faza cu personajele, cine face ce, de ce, cum, când, unde și așa mai departe. Bun, la un moment dat am înțeles pe deplin cum stă treaba - dar până la acel la un moment dat, nu am fost deloc convins de ce se-ntâmplă în carte. Bun, bun, înțeleg, și chiar nu pot să nu apreciez că este în sine vorba despre o carte de ficțiune (deși autoarea, în secțiunea de mulțumiri, chiar aduce în lumină „punctul de inspirație” al cărții); fiind vorba despre o carte de ficțiune, cam orice se poate întâmpla și nu prea ai cum să spui „ei, dar așa ceva n-are cum să fie posibil”. Apreciez faptul că într-o carte un autor poate scrie despre orice, dar apreciez și faptul că eu pot considera oricum respectiva lectură. Iar cu romanul lui Ward, lucrurile au cam scârțâit...

„(...) În noaptea asta sunt parte din pădure. Pădurea mă păstrează în inima ei.”

În aceeași măsură, simt că mi-a plăcut la nebunie romanul de față. Motivele? L-am dat gata extrem de rapid, chiar am citit cartea aceasta pe repede înainte fiindcă m-a atras maxim povestea, mi-au plăcut maxim personajele, artificiile pe care autoarea le-a folosit, dar și modul în care a scris-o: avem parte de o poveste bine pusă la punct (chiar dacă haotică pe alocuri de nu mai știi de unde s-o iei), de acea parte profundă & emoționantă pe care eu, unul, o caut la anumite cărți thriller, de tensiune, scene care reușesc oarecum să-ți provoace o stare bizară, descrieri interesante. În fine, acțiunea chiar este interesantă, dar nu am putut scăpa de sentimentul că „îi lipsește ceva”. Și acest ceva cred că este întocmai credibilitatea pe care nu i-am putut-o oferi. Repet, la sfârșit „se face lumină”, și începi să-ți dai seama de niște lucruri, totul se leagă și-ți spui „ah, deci asta era treaba”. M-a șocat, recunosc, dar după șocul acesta extrem de plăcut am început să mă gândesc dacă, într-adevăr, a reușit să mă convingă de ce a vrut de fapt să spună. Nu pot să-mi răspund la această întrebare, iar acest lucru implică și faptul că nu pot să spun dacă ori mi-a plăcut la nebunie, ori a fost pur și simplu o lectură mediocră. O lectură care, da, mi-a stârnit interesul, dar care m-a lăsat și rece când vine vorba de anumite aspecte.

„Știu cum s-o rănesc la rândul meu. Știu locul de care se teme cel mai tare.”

I-am împrumutat-o unei prietene și am întrebat-o cum i se pare. „Nu știu ce să zic, este destul de ciudată, ceva cu o pisicuță care vorbește, s-o întâmplat ceva în trecut, o fetiță care o dispărut, nu știu, nu-mi dau seama dacă-mi place sau nu, e bizară”. Și cam așa este... O carte bizară. O lectură destul de atipică, aș spune, și m-a bucurat partea aceasta de noutate, autenticitate, fiindcă multor autori de cărți thriller le lipsește. Să spun că este thriller - hmmm, poate aș greși, fiindcă este o carte care reușește să abordeze și alte subiecte, subiecte destul de sensibile, aș putea spune. Dar gama de personaje bizare, acest nesfârșit tandem între trecut-prezent, tralalala, secrete, păduri întunecate, urmăriri, personaje care caută și au nevoie de răzbunare, lucruri pe care nu ți le poți explica, fraze bizare, întâmplări la fel de ciudate și inexplicabile - a fost prea multă „lipsă de sens” până când totul s-a legat, și este ca și cum totul a venit mult prea violent și din acest motiv nu-mi dau seama - repet - dacă sunt într-adevăr convins de ce a vrut Catriona Ward să spună în Ultima casă de pe strada Needless. 

„De câte ori poate îngenunchea cineva înainte de a se lăsa distrus pe vecie? Când ai de-a face cu lucruri distruse, trebuie să te porți cu mare grijă; uneori ele se prăbușesc și în cădere le distrug, la rândul lor, pe celelalte.”

Să zic că aș fi vrut less lipsă de sens și more raționament? Da, Catriona, ai voie să faci orice vrei cu romanul și povestea ta, cu personajele și secretele lor, cu nebuniile și problemele lor. Dar, pe bune, ce-ar fi fost ca totul să fie mai bine închegat, să știu și eu una bună, vorba aia, și să nu mă porți într-un roller coaster de ciudățenii? Poate atunci chiar aș fi apreciat romanul acesta la adevăratul potențial pe care sunt absolut sigur că îl are. Cum să spui, chiar nu-i o lectură rea, este o lectură foarte bună care merge rapid și care te poartă printr-o serie de stări. Dar mi-e atât de greu să am o părere clară, fiindcă sunt atât de confuz de tot ce am citit și toată povestea, încât cred că am nevoie de timp pentru ca lucrurile să se așeze în mintea mea. Sunt sigur că voi reveni peste 1-2 săptămâni la această recenzie și mă voi întreba cum stă treaba, dacă până la urmă mi-a plăcut sau nu. În consecință, fie voi modifica rating-ul la unul mai mare, fie îl voi lăsa așa, că-i bine cât e acum. Nu știu, momentan chiar nu mă pot pronunța. În schimb știu că este o carte care cu siguranță te captivează și te face să vrei să afli mai rapid care-i faza și cum stau lucrurile. O lectură ușoară, interesantă, plină de mister și tensionată pe alocuri, dar care nu a reușit să mă convingă întocmai de anumite lucruri.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Catriona Ward, Ultima casă de pe strada Needless, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l, Pălărisme!

Noutăți de la Editura Lebăda Neagră

Copiii Frasinului și ai Ulmului - Neil Price (traducere de către Sigrid Crasnean)

Declarată în 2020 Carte a de Istorie a Anului de Times & Sunday Times Marea Britanie. Inclusă în selecțiile New Yorker și History Today „Cele mai bune cărți de citit în 2020”!

Neil Price ne invită într-o călătorie printre povești, atestări și descoperiri arheologice, pe meandrele unei analize culturale, sociale și politice. Ținând cont de dovezile incomplete, îmbinând istoria consacrată și cea netradițională, autorul introduce cititorul în literatura nordică veche și încurajează cu entuziasm lectura acesteia, oferind comentarii (cu elemente speculative și controversate) legate de lumea pre-vikingilor, vikingilor și a diasporei, atât în jurul Mării Nordului, cât și dincolo de ea. 

„Copiii Frasinului și ai Ulmului. O istorie a vikingilor de Neil Price este o relatare cuprinzătoare și captivantă a Epocii vikingilor. Fără a se eschiva niciun moment de faptele violente ale vikingilor, Price are talentul de a înțelege detalii prozaice, astfel încât spune o poveste îndrăzneață a unei societăți total diferită de a noastră.” (Jóhanna Katrín Friðriksdóttir, History Today)

Mar del Plata - Claudio Fava (traducere de către Ingrid Beatrice Coman-Prodan)

Bazat pe o poveste adevărată, romanul lui Claudio Fava definește prietenia, solidaritatea, sacrificiul și libertatea în Argentina asuprită de discreționarul Videla. Jucătorii echipei de rugby din Mar del Plata reprezintă poporul oricărui regim dictatorial. Fava aduce în prim-plan teme încă dezbătute în procese pentru crime împotriva umanității. 

„O poveste puternică și sfâșietoare despre sacrificiu și curaj.” (Le Monde)

Mulțumim, Editura Lebăda Neagră, pentru cărți așa de frumoase!

Nimeni nu vorbește despre asta, de Patricia Lockwood - Recenzie

Editura: Pandora M 

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2022

Traducere: Domnica Drumea

Patricia Lockwood (născută în anul 1982) este poetă, eseistă și romancieră. Volumul ei de memorii din 2017, Priestdaddy, a câștigat Thurber Prize for American Humor. Printre cele mai cunoscute volume de poezie ale sale se numără Motherland Fatherland Homelandsexuals, din 2014, declarat de The New York Times una dintre cele mai bune cărți ale anului. Scrie eseuri și publică în mod constant în London Review of Books. Nimeni nu vorbește despre asta (Editura Pandora M, colecția Anansi. World Fiction, 2022, traducere de către Dominica Drumea) este primul ei roman, despre care, din 2021, vorbește toată lumea. Trăiește în Savannah, Georgia.

„Văzuse cum secolul se învolburase către propria-i concluzie și știa cum se desfășuraseră lucrurile. Sentința o dăduse un cer în robe lungi, negre, de judecător, și ea plutea deasupra și vedea totul, totul, și mult în urmă, și a întors spatele, înfricoșată, zilei sale senine și luminoase.”

Roman câștigător al Dylan Thomas Prize. Finalist al Booker Prize 2021. Finalist al Women’s Prize for Fiction 2021. Tânăra naratoare a acestui roman a cunoscut recent celebritatea datorită postărilor sale de pe internet, iar în prezent călătorește în toată lumea pentru a-și întâlni fanii. Pe fundalul unei astfel de existențe sclipitoare revine însă gândul obsedant că un cor de voci anonime îi dictează gândurile în timp ce navighează și-și întreține imaginea în ceea ce ea numește „Portalul". Însă când un eveniment tragic din lumea reală îi solicită cu totul prezența, tânăra va fi izbită de bunătatea, empatia și dreptatea ce există în lume din abundență, dar și de avalanșa de dovezi contrare acestora. Fragmentar și omniscient, incisiv și onest, Nimeni nu vorbește despre asta constituie o meditație profundă asupra iubirii, limbajului și relațiilor interumane. Patricia Lockwood este, fără îndoială, o voce unică în literatura americană contemporană.

„«Fluxul conștiinței!», a strigat ea pe scenă în Jamaica, unde apa avea cea mai pură nuanță de turcoaz. Deși poate nu pentru multă vreme, s-a gândit ea în secret. «Cu multă vreme în urmă, fluxul conștiinței a fost dobândit de un bărbat care voia ca soția lui să tragă vânturi pe el. Dar cum rămâne cu fluxul conștiinței care nu este în întregime al tău?»”

Booker Prize 2021? Hmm... Nu știu ce să spun, poate știi alții s-o spună mai bine, dar pe mine nu m-a convins mai deloc faptul că acest roman chiar ar merita laureat cu Booker Prize. Evident, spun asta bazându-mă pe experiența literară pe care am avut-o cu Patricia Lockwood, una care m-a dezamăgit în primul rând pentru că aveam așteptări mari. În primul rând, cartea chiar are premisele și potențialul de a fi profund emoționantă - cu toate acestea, n-am avut parte decât de o lectură fragmentată, plină de fragmente și fraze pe care le-am considerat inutile & irelevante, chestii gratuite, fără sens, despre această „eră” digitală în care ne-am pierdut și ne pierdem cu toți capetele, în care identitățile se vând pe internet sub un status și un avatar, femeile devin bărbați, bărbații devin femei, copii devin adulți, adulții devin copii; pe scurt, o lume a posibilităților în care nimicul are sens în tandem cu un tot unitar la fel de plin de sens. Romanul este împărțit în două, și trebuie să recunosc că a doua parte mi-a plăcut mult, mult mai mult, mi s-a părut mult mai personală și profundă, chiar emoționantă. Naratorul este, de fapt, o tânără „obsedată” de internet („portalul”), și decide să ne prezinte o pledoarie lungă de postări și chestii ciudate de pe Twitter, cum percepe ea faza asta cu internetul, și cum internetul duce comunicarea digitală la o „comunicare umană” mult deficitară, disfuncțională. Și așa mai departe.

„Încă există o viață reală care să fie trăită, încă sunt lucruri reale care să fie făcute, s-a gândit ea într-o noapte, în timp ce-și ajuta o prietenă să-și curețe mâinile, fața și părul de sânge de oposum. Încă sunt chestii gata stabilite, încă sunt chestii în alb și negru.”

În esență, calitatea și efectele media și digitalului, internetului, depind de competențele fiecărui utilizator, nu? La o adică, dacă obișnuiești să te uiți la televizor nu ești neapărat mai prost, dacă citești ziare nu te face neapărat mai deștept și tot așa. Legat de perspectiva autoarei asupra acestora, nu știu ce să spun... M-a lăsat rece și nu m-am putut conecta cu tot ce se-ntâmplă (dacă se întâmplă!), cu tot ce spune, face, povestește, monologhează. Nu. Nu am văzut nimic amuzant în carte, ci doar pe alocuri, și cam încep să mă îndoiesc de ce spune exegeza, fiindcă de obicei chiar obișnuiesc să citesc ceea ce spun alți autori sau reviste de renume. În fine. Prima parte, așadar, nu mi-a plăcut mai deloc, și partea ceva mai interesantă este faptul că, într-adevăr, sunt unele lucruri care îți dau de gândit - și doar atât, că îți iei gândul destul de rapid de la ele -, și că romanul se citește fără a te solicita (l-am citit cap-coadă într-o singură repriză de lectură). Sau, de fapt, ar fi trebuit să mă solicite? Asta-i buba, faptul că nu l-am citit cum ar fi trebuit să fie citit? Nu știu și, în orice caz, nu-mi pasă. Eu cred că Patricia Lockwood ne poate oferi ceva cu adevărat emoționa, precum și o perspectivă mult mai profundă asupra acestei idei. 

„O să fii atât de înțeleaptă! O să înțelegi totul despre vremurile noastre! Și n-o să știi nimic despre noi!”

De altfel, această perspectivă profundă despre care vorbesc am regăsit-o în partea a doua, în care ni se livrează o poveste emoționantă despre familia naratoarei lovită de durere din cauza unei situații nu doar imprevizibile, ci și inevitabile, neschimbabile. Dar faptul că prima parte este atât de lungă, atât de superficială - cu asta nu m-am putut obișnui și m-a enervat extrem de tare. Am simțit un efort inegal din partea lui Lockwood, irosindu-și jumătate din carte vorbind despre aceste platitudini twitteriene, când ar fi putut să provoace emoțional și să atingă, să miște mult mai mult cititorii - așa cum o face în a doua parte, de exemplu. Un roman care s-a vrut a fi satiric, tăios, incisiv, acid și sulfuric, prin observațiile pe care Lockwood le face. Un roman direct și real, autentic în special datorită temei abordare - un roman despre Twitter, emoji, reclame perverse, oameni care se vând pe internet, într-o parodie a realității pe care o trăim. Mai degrabă decât parodie, un roman care-ți lasă un gust amar și care reușește să trateze - deși cu superficialitate, după părerea mea - importante subiecte ale societății actuale: conștiința comună a societății care „hiperuzează” internetul, chiar fără să-i știe adevăratul potențial. Trump („dictatorul”), social media, „spălarea liberală a creierului” - totul pare să aibă sens, dar în același timp pare să nu aibă.

„Când a părăsit portalul, Firul a tras-o înapoi. N-a putut să nu-l urmeze. Poate că asta lega totul laolaltă, contopind-o într-o coerență indestructibilă.”

Cartea pare a fi despre identitatea socială, într-o „comunitate online” care estompează rapid și sigur granițele realității - care te face să fii părtaș, care te face să fii activ, să participi la discuții, să postezi pe social media și să rămâi în permanență la curent cu ce se vehiculează în acest mediu. Chiar dacă scriitura este fragmentată - în stilul unor tweet-uri -, Lockwood tot reușește oarecum să surprindă ceea ce și-a propus. Dar, și probabil am să repet anumite lucruri, schimbarea dramatică, violentă, între cele două registre - partea I și partea a II-a - mi s-a părut mult prea stridentă, deși ne-am putea gândi că întocmai asta a vrut și autoarea să reitereze în Nimeni nu vorbește despre asta: diferența exacerbată dintre „viața din online” și „viața din realitate”, șocul brusc care zdruncină, te-aduce la realitate. Ar putea fi un truc destul de inteligent, ce-i drept, subliniind un șoc emoțional al protagonistei, în tandem cu un șoc emoțional pentru cititor. În concluzie, romanul Patriciei Lockwood, aflat pe lista scurtă pentru Booker Prize 2021, cu siguranță este un roman care ar fi putut fi mult mai bun, având tot potențialul necesar. Totuși, pentru mine n-a fost să fie, și a fost doar o lectură care pe alocuri a scârțâit, dar în cele din urmă a fost îndeajuns de interesantă pentru a o citi până la sfârșit.

Omul cu marioneta, de Jostein Gaarder - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Serii de autor

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2022

Traducere: Cristina Guler

Jostein Gaarder s‑a născut în Oslo în anul 1952 într‑o familie de profesori. A urmat cursurile de teologie, filozofie şi limbi scandinave la Universitatea din Oslo. Din 1981 a predat timp de zece ani filozofie şi istoria religiilor. În acelaşi timp a început să scrie şi a publicat cărţi de specialitate, apoi a debutat în literatură cu volumul Diagnosticul şi alte nuvele (1986). În 1991 a apărut Lumea Sofiei, cu subtitlul „romanul istoriei filozofiei“, care a devenit peste noapte un bestseller internaţional. Tradusă în 53 de limbi, această carte a atins recordul de vânzări pe plan mondial în 1995, fiind vândută în peste 30 de milioane de exemplare, şi s‑a bucurat de un succes extraordinar în fiecare ţară unde a fost publicată. Cartea a fost adaptată într‑un film și într‑un joc pe computer. În seria de autor Jostein Gaarder, publicată de Editura Univers, au mai apărut romanele Lumea Sofiei, Misterul de Crăciun, Fata cu portocale, Ca într‑o oglindă, în chip întunecat..., Misterul cărţilor de joc, Vita Brevis, Castelul din Pirinei și Pur și simplu perfect.

„- Sub smârcurile de aici e posibil să se găsească o veche vatră, sau două, peste care glia aceasta a uitării s-a așternut de mult. Dar, pe timpuri, aici alergau copii pe pajiște, jucându-se și cântând. Acum nu mai este așa. Acum numai cocoșii de munte se joacă pe aici.”

Jakop este un bărbat singuratic, divorțat, fără niciun prieten în afară de Pelle, despre care aflăm, la un moment dat, că este o marionetă. În afară de pasiunea sa pentru lectură și studiul legăturilor dintre limbile indo-europene, Jakop mai are un hobby neobișnuit: merge la înmormântările unor oameni necunoscuți, doar pentru a avea pentru scurt timp sentimentul apartenenței la un grup familial. Omul cu marioneta este un roman emoționant, care te pune pe gânduri, despre singurătate, adevăr și despre căutarea unui loc și a unui sens în lume.

„(...) Bineînțeles că acest lucru putea fi și pură închipuire. Câteodată sunt în stare să îmi acord o importanță mai mare decât în realitate.”

Sincer să fiu, îmi este destul de greu chiar și să încerc să descriu care a fost experiența mea când vine vorba de citirea acestei cărți. Totuși, de la bun început am putut simți că va fi o carte destul de tristă, ceea ce s-a dovedit a fi adevărat, întrucât acest „păpușar”, acest „om cu marionetă” mi-a lăsat impresia (pe care o resimt chiar și-acum, la ceva timp după ce am terminat de citit cartea), că undeva, în întunericul & liniștea nopții, el încă așteaptă ceva. Pentru că Gaarder a reușit să creeze un personaj deosebit de complex și interesant, care te intrigă și îți dă de gândit, dar care este precum o prismă - din ale cărei raze refractate putem înțelege ce înseamnă singurătatea aceea cronică, singurătatea ființei, lipsa unui loc & sens în lume. Jakop este de o tristețe sfâșietoare, despre care chiar pot afirma că este un singuratic convins. Totuși, în această singurătate a sa, el are un prieten - un anumit Pelle despre care aflăm la un moment dat că este o marionetă. Această singurătate a lui Jakop este reiterată parcă și de plăcerea macabră (dar justificată, dat fiind că ar fi singurul context în care este înconjurat de oameni) de a merge la procesiuni funerare. Funebru, dar totuși parcă atât de „normal” dacă este să vorbim despre domnul Jakop! Un roman foarte interesant, dar căruia parcă i-a lipsit ceva.

„M-am gândit la motivul pentru care tinerii eroi de război erau singuri și mi-am dat seama că poate și eu mă simțeam puțin singur - dar fără să fac vreo comparație.”

El află despre aceste înmormântări în urma anunțurilor date în ziare. Întrucât îl incită ideea unei mari adunări în jurul răposatului, precum și numărul mare de oameni care se adună pentru a aduce omagii celui decedat, el obișnuiește să se recomande drept un „prieten” necunoscut. Crescut de o mamă singură și de un tată mai mult absent, într-un sătuc de mici dimensiuni, subiect al bârfelor și discuțiilor celorlalți săteni, știm că Jakop nu a avut o copilărie prea frumoasă - de fapt, încă de mic obișnuia să-i vorbească lui Pelle, unicul & cel mai bun confident al său. Cu ajutorul lui Pelle, Jakop a putut să facă față singurătății, neștiind că, de fapt, are să se retragă într-o singurătate și mai profundă. Într-un fel, Jakop pare că „trăiește” pentru a ne demonstra că „se poate” - chiar și atunci când ești singur, se poate! Devenit profesor la maturitate, cu un interes deosebit pentru cuvinte și relațiile dintre diferitele limbi (origine, etimologie), el este și un bun observator al oamenilor și psihologiei acestora. Este foarte interesant faptul că Jakop totuși nu se prezintă la înmormântări fără a se documenta înainte de a se prezenta la diferitele înmormântări sau priveghiuri, ca un fel de „arhivă personală” a decedatului. Bine, deși la un moment dat se întâmplă o situație destul de amuzantă când omite un lucru foarte, foarte important privitor la răposat, deși povestea sa de prietenie cu respectivul ar fi indicat un cu totul alt aspect - mi-a plăcut mult partea aceasta în care, în sfârșit, Jakop se declară prins, și totuși nu renunță.

„Limbile au legătură unele cu altele. Sunt ca o mare familie sau ca o familie lărgită. Mă simt mișcat gândindu-mă că aparțin acestei familii uriașe”.

Aș spune că un lucru tipic la cărțile lui Gaarder este plăcerea sa pentru litere și filozofie, precum și o clară preocupare privitoare la degradarea permanentă a mediului înconjurător, reiterată și în alte volume (deși, bineînțeles, nu ca temă principală). În orice caz, Omul cu marioneta este un roman de-a lungul căruia se împletesc foarte multe sensuri și idei, un roman care stimulează, aduce noi perspective și aruncă noi lumini asupra anumitor idei, percepții. Într-un fel, tristețea profundă a lui Jakop este mascată și personajul nu apare sub forma unei victime, în niciun caz - el și-a dăruit sufletul, mintea și inima unui obiect, acestei marionete care nu mișcă, nu vorbește, decât sub motorul mânuirii de către maestru. Adesea, personajul fictiv subminează sau chiar distruge viața reală a păpușarului, a celui care are puterea de a-l pune în mișcare. În singurătatea sa sfâșietoare, Jakop se scufundă atât de adânc într-un fel de lume inventată încât își sacrifică viața reală, o dă deoparte și pare prins într-o transă omniprezentă, de parcă n-ar putea ști niciodată încotro duc drumurile, încotro îl trage destinul... Un personaj pe cât de subtil, inteligent și complex, pe atât de ciudat, pe atât de greu de înțeles și inaccesibil. Cu toate acestea, un personaj fascinant care m-a intrigat și mi-a creat, de-a lungul lecturii, numeroase stări.

„Luna a fost cea care măsura timpul și o lună era timpul scurs de la o lună nouă la alta. Ciudat că mă gândesc acum la asta: a trecut, de altfel, exact o lună de când tu și eu ne-am întâlnit în Arendal. Și atunci era lună nouă.”

Omul cu marioneta este un roman chiar bun, însă știu că nu am avut starea necesară pentru a-l citit exact cum trebuie. Pentru a-i oferi toată atenția și tot timpul necesare. Chiar dacă poți foarte ușor deveni confuz de jocul lui Jakop și înclinația sa de a atribui sensuri „familiale” anumitor cuvinte, acest lucru nu face interesul principal al cărții. Totuși, nu pot să nu apreciez excepționala muncă pe care traducătoarea acestei cărți a făcut-o, reușind să livreze foarte bine acest „joc de cuvinte” pe care autorul l-a creat. Mă gândesc că trebuie să fie foarte dificil, având în vedere că este vorba de un conținut nu prea prietenos pentru un traducător, de limbi locale și altele de acest gen. În ciuda dificultăților de acest gen, pe alocuri am reușit să înțeleg ideile lui Gaarder, dar cred că a și exagerat puțin. O carte cu și despre singurătate, despre un om care apelează la o strategie în esență bizară pentru a face față acesteia. Povestea unui om care iubește cuvintele, care iubește poveștile. Pentru el, cuvintele sunt precum o casă, precum o familie pe care o va căuta în permanență, dar la care cred că nu va ajunge niciodată. Jakop mereu va rămâne un personaj singur, iar marioneta sa însăși esența acestei singurătăți care te atinge până la os. Nu pot decât să vă spun că acest roman este unul diferit, însă în sensul bun al cuvântului. Cu un final surprinzător, cu o poveste complexă și puternică, pot spune că aș fi dorit doar ca unele lucruri să-mi fi plăcut mai mult!