luni, 6 decembrie 2021

Clubul Crimelor de Joi, de Richard Osman - Recenzie

Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2020
Număr de pagini: 408
Traducere: George Arion Jr. 

Richard Osman este un scriitor, producător, comediant, scenarist și prezentator de televiziune britanic. Este cunoscut drept gazdă a mai multor emisiuni, printre care Pointless și Richard Osman’s House of Games, a lucrat ca director de creație pentru Endemol UK, a prezentat emisiunea Pointless de pe BBC One și este invitat frecvent la emisiuni-concurs ca Have I Got News For You, Would I Lie to You și Taskmaster. În prezent locuiește la Londra și se bucură de succesul uriaș al primului său roman, Clubul Crimelor de Joi, lansat în septembrie 2020.
„N-am voie să vă spun cu ce se ocupă Elizabeth, chiar dacă uneori ea însăși începe să turuie despre asta. E suficient să știți că anchetele și crimele și alte cele nu sunt teren necunoscut pentru ea.”
Într-un sătuc liniștit pentru seniori, patru pensionari excentrici care au legat o prietenie improbabilă se întâlnesc o dată pe săptămână ca să rezolve cazuri de crimă rămase neelucidate. Dar când un om e ucis chiar sub ochii lor, Clubul Crimelor de Joi se pomenește aruncat în mijlocul primei sale anchete în timp real, adevărate. Elizabeth, Joyce, Ibrahim și Ron poate că au o vârstă venerabilă, dar mai au încă destui ași în mânecă. Ajutați de o tânără polițistă dornică să se afirme și de un inspector-șef căruia nu-i mai lipsește mult să-și ia lumea în cap, echipa noastră strălucită, dar absolut neobișnuită trebuie să salveze locul care le-a devenit cămin, dar și să demaște mintea diabolică din spatele complotului.
„- Ei bine, va trebuie să-l accepte, Donna, zice Chris. Sunt în branșă de aproape treizeci de ani și n-o să las patru pensionari să facă din mine ce vor.”
Opriț' țara c-aș vrea să cobor undeva prin Marea Britanie ca să-i mulțumesc lui mister Richard Osman pentru un roman, mamă, atât de fain, atât de bine scris și atât de delicios și convingător. Într-adevăr, această carte își merită toată „campania politică literară”, tot lobby-ul, pentru că chiar este un roman bun de tot. Nici nu mă așteptam să nu am o experiență „de succes” cu el, având în vedere cât de multe păreri bune am auzit și cât de rapid a urcat în topuri; și ce rating mare are pe Goodreads. Mă așteptam să simt totuși că e un roman de debut, dar în schimb mi s-a părut mult mi bun decât multe cărți ale autorilor „cu vechime” în acest gen literar pe care i-am citit. Și totuși, de fapt, cred că romanul lui Osman, Clubul Crimelor de Joi scapă de „încadrarea” riguroasă într-o anumită tagmă literară, fiindcă nu este ceva strict, limitant la el - e un roman multifactorial, multilateral, are cât trebuie din fiecare gen literar. Și, de fapt, cred că asta-i rețeta de succes a lui Osman: oferă cititorului exact cât trebuie din fiecare gen literară, fără să aibă vreo anumită predilecție: e și dramă, e și comedie, e și thriller, e și dark, e și crimă, e și... E și tot ce-ar trebui să aibă un roman bun de-a binelea. 
„- Asta e expresia lui consacrată, îi explică Chris Donnei. «Mă feresc, mă trântesc și-ntotdeauna supraviețuiesc!»
Donna își pune telefonul în buzunar.
- Toată lumea supraviețuiește până moare. N-are niciun sens.”
Cu acțiunea amplasată în comitatul ne-metropolitan Kent, romanul lui Osman ni-i pune în scenă pe cei patru bătrânei vioi, agili, energici, care-și pum mintea la contribuție nu doar prin bingo sau rebusuri, ci și prin înființarea unui club, Clubul Crimelor de Joi, unde, în secret, anchetează cazuri de crimă din dosarele poliției, cazuri de crimă documentate și puse la dispoziție de către nimeni alta decât lidera grupului, Elizabeth, o eroină de-a dreptul delicioasă, care are relații dintre cele mai interesante și neașteptate, relații care ar stârni până și invidia organelor de poliție. Liniștită, sensibilă și foarte ușor de trecut cu vederea, Joyce, o fostă asistentă medicală, este coptată în clubul celorlalți trei bătrânei, iar prin jurnalul pe care aceasta îl ține, aflăm detalii referitoare la diferitele activități și întâlniri ale membrilor cublului, unde consumul unor cantități considerabile de vin și coacerea checurilor cu lămâie sunt activități puse la loc de seamă (așadar, perspectivele narative alternează între persoana a III-a, care urmărește firul narativ, rezolvarea cazelor și așa mai departe, și persoana I, cea din perspectiva lui Jyce, care scoate la lumină detalii referitoare la Clubul Crimelor de Joi și cum, de fapt, membrii acestui club își urmează cercetările în ale criminalisticii). 
„(...) Donna a fost mereu încăpățânată, a acționat mereu rapid și decisiv. E o calitate foarte utilă când ai dreptate, dar o slăbiciune când se dovedește că te-nșeli. E  minunat să fii cel mai rapid alergător, dar nu și când alergi în direcția greșită. Întâlnirea cu Clubul Crimelor de Joi a fost primul lucru bun care i s-a întâmplat Donnei de mult timp încoace. Asta și uciderea lui Tony Curran.”
Ibrahim, un fost psihiatru pensionat, un om al detaliilor și raționamentelor, iar ultimul membru, Ron cel Roșu, fost lider de sindicat, sunt ceilalți doi membri ai clubului, care-și vor juca zarurile în ceea ce privește desfășurarea acțiunii și deznodământul acesteia.Totul, în romanul lui Osman, are importanță și este la locul său; poate, ca cititor, reușeti să intri mai greu în acțiune, însă și când o faci, Dumnezeule, nu te mai poți opri din citit. Am devorat cartea, am adorat fiecare pagină și modul în care, încetul cu încetul, în mintea mea se făcea lumină și în fața ochilor mei se profila „un deznodământ de-a dreptul neașteptat”. Un thriller genial, care vine ca o gură binemeritată de aer după niște rateuri colosale cu Shari Lapena, B.A. Paris și alții - Osman chiar mi-a redat încrederea în genul acesta de cărți, fiindcă a scris un roman memorabil pe care n-am să îl uit prea curând (poate, de fapt, niciodată), și pe care l-am recomandat cu drag oricui, de când l-am terminat.
„- Bogdan, tu n-ai mers la poliție când ai descoperit oasele, spune Joyce. 
- Da, dar eu sunt eu, zice Bogdan. Eu nu normal.
- Păi, noi suntem noi, zice Joyce, și nici noi nu suntem normali. Cu toate că am fost cândva.”
Personajele diverse, delicioase, complexe și rotunde pe care Osman le creează și le dezvoltă, complotul său extrem de bine fructificat și speculat, intriga genială, secretele și dezvăluirile treptate ale acestora, împreuă cu toate tușurile comice, puseurile de amuzante, fac din Clubul Crimelor de Joi o lectură distractivă, încântătoare și antrenantă, dinamică și plină de răsturnări de situație, un roller-coaster de trăiri dintre cele mai convingătoare și efervescente, dintre cele mai sincere și pline de pasiune. O combinație genială de mister și thriller, ficțiune polițistă, crime și „chestii de detectivi”, cu un strop de realitate omenească, oameni zbuciumați și dominați de frici, de curaj și inteligență, de putere și dorința de a scoate la iveală trecuturi întunecate, de a împărți vina și readucând, astfel, echilibru. Romanul lui Richard Osman este un thriller cosy, echilibrat, care te convinge prin veridicitatea personajelor și prin realitatea aceastora: m-am împrietenit iremediabil de bătrâneii mei simpatici cărora, cu siguranță, am să le duc dorul. De bătrâneii aceștia curajoși, fără pudoare, încrezători în înțelepciunea (sau lipsa ei) și forțele lor. O să-mi fie dor de mirosul de chec cu lămâie al lui Elizabeth, de glumele amuzante și de încercările lor de a se obișnui cu tehnologia... O, ce sentiment bizar de melancolie mă încearcă acum!
„Atmosfera a fost plină de voioșie și pot să pricep de ce. Fiecare dintre noi înțelege că face parte din gașcă și înțelege că ne aflăm cu toții într-o situație cu totul neobișnuită. Fiecare, cred eu, mai înțelege și că facem ceva ilegal, dar am depășit vârsta la care să ne pese. Poate că ne răzvrătim împtoriva lumii care e pe cale să se stingă, dar asta-i poezie, nu viață. O fi existând și alte motive care mi-au scăpat, dar știu că atunci când coboram dealul parcă nu ne găseam locul de entuziasm și emoție, ca niște adolescenți care stau afară prea târziu.”
Un roman cu un mister atent, inteligent, insolit și captivant, care cu siguranță vă va satisface toate așteptările; ba, de fapt, chiar vi le va depăși. Mi-a plăcut la nebunie și cu siguranță este una dintre cele mai bune cărți de acest gen (repet, nu-l pot încadra într-un anumit gen, dar am să spun că primează ideea de crime și thriller, cu investigația de tip polițienesc) citite vreodată. E și distractiv, și plin de divertisment, dar și emoționant și profund. Iar ultimele pagini, o, Dumnezeule, pur și simplu au explodat în fața ochilor mei - chiar nu m-am așteptat la așa ceva, iar cu asta Richard Osman chiar m-a câștigat iremediabil. Abia aștept să se traducă și următorul volum al seriei, sincer, The Man Who Died Twice, fiindcă chiar mi-e dor de dragii mei prieteni! Vă recomand din tot sufletul cartea, fără să fiu pios, dar chiar este un roman bun, bun de tot! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Fata care a murit, de Ragnar Jónasson - Recenzie

Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 336
Anul apariției: 2021
Traducere: George Arion Jr.

Ragnar Jónasson s-a născut la Reykjavík în 1976. Lucrează ca avocat și predă legislația privind drepturile de autor la Facultatea de Drept a Universității din Reykjavík. Cărțile lui Ragnar s-au vândut în peste 1 milion de exemplare în toată lumea. Au fost răsplătite cu numeroase premii și distincții în Islanda, Marea Britanie și Statele Unite. Cele două serii care l-au consacrat pe Ragnar sunt Dark Iceland (care îl are în centru pe tânărul Ari Thór) și Hulda (cu detectiva care poartă același nume). Drepturile pentru cărțile lui s-au vândut în 30 de țări.
„- De fapt, e o mare ironie, pentru că până să ajungi aici nu citeam nimic. Cititul te face un om mai bun.”
„Una duce o viață neinteresantă la Reykjavík. Când află că în micul sat Skálara, aflat în nordul Islandei, pe coasta bătută de furtuni, se caută profesor pentru două fete, răspunde imediat anunțului. Dar satul unde locuiesc numai zece persoane nu e deloc primitor. Întunericul necruțător al iernii și muțenia stranie a localnicilor o apasă pe una cu o forță zdrobitoare. Cu toții ar să știe ceva ce ei nu îi împărtășesc. Iar în podul casei vechi în care stă e convinsă că aude cântecul sinistru al unei fantome. Una pornește o investigație pe cont propriu, însă foarte repede ajunge să nu mai facă deosebirea între realitate și plăsmuirile imaginației sale. Paranoia și groaza o sufocă, în vreme ce sătenii sunt dispuși să facă tot ce le stă în puteri să ascundă o taină cumplită. Când în cătun survine o moarte neașteptată, Una e aruncată într-un dans macabru al umbrelor și jumătăților de adevăr din care nu știe dacă va mai ieși cu viață.
„Se ridică încet în capul oaselor. Preț de o clipă o cuprinse amețeala, dar senzația îi trecu repede când își aminti unde se află. În Skálar, pe Peninsula Langanes. În micul apartament din pod. Singură.”
Știți, sunt sigur, cât de mult îmi plac cărțile thriller și cât de multe am citit, și-aici revenim la vechea poveste: încetul cu încetul, anumite subiecte și teme abordate de (mai toți) autorii de thriller încep să devină redundante, plictisitoare și extrem de prost speculate și „fructificate” - asta, în general, mi s-a întâmplat cam cu câteva dintre lecturile thriller de luna trecută (aproape toate, de fapt). Ei bine, pe de altă parte, nu prea am pățit să citesc cărți thriller care să se ducă în direcția de paranormal și dark, cel puțin nu așa cum a făcut-o romanul Fata care a murit, scris de Ragnar Jónasson, primul meu contact cu acest autor. Poate nu-i tocmai genul meu de thriller, dar cu siguranță este ceva nou (chiar original), ceva ce mi-a plăcut îndeajuns de mult încât să mă țină prins în lectură de la început până la sfârșit, fără să-mi dau seama măcar cum trec paginile și încotro se-ndreaptă totul. Dar, pentru că există un dar, execuția n-a fost tocmai pe placul meu, și-aici nu mă refer la misterul creat, a ideea poveștii, la punctul de plecare și intrigă, ci la modul în care Ragnar Jónasson scrie - puțin cam sec, puțin cam lipsit de profunzime și esență (dar asta-i ceva ce ține strict de mine; dacă sunteți genul de cititori de thriller care mizează strict pe acțiune și pe idee, această carte-i pentru voi; eu, unul, prefer o combinație între toate astea, o combinație care să culmineze într-o scriitură profundă, cu substraturi și ascunzișuri). 
„Când amintirile începură treptat să-i revină, simți cum i se face pielea de găină. Fusese un glăscior ascuțit - bănuia că vocea unei fetițe. Da, acum o auzea din nou în minte: o fetiță care cânta un cântec de leagăn.”
Romanul lui Ragnar Jónasson este unul destul de interesant, de fapt, un thriller standalone, un thriller ciudat de-o atmosferă de-a dreptul bizară, încărcată, care evocă un sentiment de claustrofobie și asfixiere, fiindcă totul e atât de tensionat, atât de izolat și atât de întunecat, în îndepărtarea micilor așezări din părțile de nord ale Islandei, cu viscole puternice care huruie în bezna nopții, iar Una, protagonista cărții, simte totul: lângă oceanul din apropiere, în orele lungi și întunecoase de iarnă, vremea sumbră parcă prevestește orori și chestii înfiorătoare, iar moartea vine în forme din ce în ce mai bizare. Secretele ies la iveală, întâmplări fără explicație ale căror urmări se răsfrâng în prezentul Unei: venirea ei în micuțul sat pierdut de lume, ale cărui coordonate probabil nu există pe nicio hartă, parcă perturbă „echilibrul” originar al satului Skálar. Însăși locul petrecerii acțiunii, Skálar, pare a fi, de fapt, un suprapersonaj al cărții - întunecat, plin de mistere, rece și glacial, aici Una descoperă pericolul, învață să fie curajoasă și să lupte cu fricile ei și, în același timp, să lupte cu întâmplările care i-au zguduit viața: sinuciderea tatălui ei și reîncercarea de a-și găsi drumul în viață. Din acest punct de vedere, Fata care a murit a fost un roman care a avut un „potențial emoțional”, să spun așa, destul de mare, însă a cam scârțâit când a fost vorba ca Jónasson „să livreze” această idee. Dar, în fine, să ne-ntoarcem la ideea cărți, nu la ce-mi place mie neapărat.
„Un sat cu zece suflete, unde toată lumea cunoștea pe toată lumea - toată lumea mai puțin ea, se corectă Una. Înr-un fel, tot ar fi rămas singură, nu? Urma să fie o străină, cineva din exterior. Dar poate că după asta și tânjise până acum: să trăiască izolată, dar fără să fie singură.”
Mi-a plăcut, deci, atmosfera pe care autorul a conturat-o, culoarea locală a satului și tot acest cadru restrâns în care s-a derulat totul. Și faptul că s-a ajuns într-un punct în care elementele locale de folclor - de fapt, elemente ale supranaturalului și paranormalului - au dat poveștii un iz mult mai amenințător, mai macabru. După cum am spus, chiar nu sunt un fan neapărat al poveștilor cu fantome, dar mi-a plăcut extraordinar modul în care Jónasson și-a convins cititorul și modul în care însuși personajele sale erau confuze în ceea ce privește veridicitatea situațiilor - ajunsesem în punctul în care, de fapt, chiar și eu credeam că totul e în capul Unei că, na, îi cam dădea cu sticluța după toate întâmplările din ultima perioadă. Și niște lovituri la cap, amnezii, vedenii și tulburări psihice cu siguranță sunt în stare să te facă să crezi (și să vezi) în fantome. Și să le-auzi cântând niște balade pentru copii. Zău! Glumesc, bineînțeles; și totuși, la un moment dat chiar începusem să empatizez cu Una, cu toate întâmplările prin care trecea și cărora, de nicio culoare, nu reușea să le găsească explicații raționale și răspunsuri logice. 
„(...) Una se întrebase dacă nu cumva era un avertisment, dacă nu cumva încerca să-i spună să plece din sat, ca un semn că n-ar fi trebuit niciodată să vină acolo.”
În fine, romanul chiar este interesant, m-a prins și l-am citit într-o singură zi. Mi-a plăcut mult punctul de plecare, iar la fel de mult mi-au plăcut și personajele și, mai ales, atmosfera pe care Jónasson a creat-o în cartea sa (de fapt, cred că atmosfera a reușit să potențeze la maximum ideea cărți, desfășurarea acțiunii și toate înâmplările). Da, chiar este un roman dinamic, alert, tensionat și plind e surprize, cu niște întorsături de situație destul de interesante și greu de speculat. Un noir nordic care cu siguranță ar fi putut fi mai bine șlefuit, dar care oferă cititorului un subiect interesant, nou, într-o formă care te prinde și te ține captiv de-a lungul paginilor. Mi-a plăcut mult că nu face parte dintr-o serie, de fapt, și că toată acțiunea a fost „cumulată” într-o singură carte, fără să se întindă pe „durata” a mai multor romane; Fata care a murit este așadar o carte care scoate la iveală legende locale, povești din folclor care, în întunericul dens și mohorât, în vuietul crivățului care mușcă din scoarța înghețată a copacilor, nicicând n-au fost mai adevărate. Chiar v-o recomand cu drag, mai ales dacă sunteți fani ai acestui gen! Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

duminică, 5 decembrie 2021

Acest tărâm al blândeții, de William Kent Krueger - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 576
Anul apariției: 2021
Traducere: Andreea Popescu

William Kent Krueger este un faimos scriitor american, cunoscut mai ales pentru seria de romane polițiste plasate în Minnesota și avându-l drept protagonist pe Cork O’Connor. Și-a dorit să devină scriitor încă din copilărie, când a scris prima sa povestire. A primit nenumărate distincții, printre care Anthony Award, Minnesota Book Award, Loft-McKnight Fiction Award. Primul său roman de sine stătător, Ordinary Grace (2013), a fost recompensat cu Edgar Award.
„La început, după ce a făcut cerul și pământul, lumina și întunericul, uscatul și marea, precum și toate ființele vii care trăiesc în aceste locuri, după ce a creat bărbatul și femeia și înainte de a se odihni, cred că Dumnezeu ne-a mai făcut un dar. Ca să nu uităm originea divină a acestei frumuseți atot curpinzătoare, ne-a dat poveștile.”
1932, Minnesota - Școala Lincoln e un loc ostil unde sute de copii amerindieni, orfani sau separați abuziv de familiile lor, sunt trimiși să fie educați. Printre ei se află Odie O’Banion, un băiat orfan, cu mintea ageră, ale cărui isprăvi atrag mânia directoarei. În urma unui incident, Odie și fratele său, Albert, singurii copii albi din școală, sunt siliți să fugă, luându-i cu ei și pe Mose, un băiat mut din tribul Sioux, precum și pe Emmy, o fetiță rămasă fără mamă. Împreună, pornesc cu canoea pe râul Gilead, în căutarea unui cămin, întâlnind în drumul lor alți oameni în derivă, de la truditori ai pământului și tămăduitori prin rugăciuni la familii dezrădăcinate și suflete pierdute.
„Când predica, domnul Brickman devenea un alt om. Era imaginea unei furtuni răzbunătoare, umblând mândru și gesticulând, ridicând pumnul în aer și arătând acuzator cu degetul către vreun copil care din nefericire îi atrăgea atenția, prezicând distrugerea lui. Acest copil era simbolul nostru, al tuturor, deoarece după părerea domnului Brickman, fiecare dintre noi era o cauză pierdută, un înveliș trupesc format doar din gânduri păcătoase și capabil numai de fapte rele. Îmi dădeam seama că avea dreptate în privința mea, dar știam că majoritatea celorlalți copii erau doar dezorientați. Se străduiau să supraviețuiască la Școala Lincoln și să se îndrepte șovăitori către viețile lor viitoare.”
Am știu - și-am știut asta from the very first page - că romanul lui William Kent Krueger, Acest tărâm al blândeții, are să fie revelația literară a anului 2021. Și m-am îndoit eu?! Nu, normal că nu. Pentru că acum, după ce am terminat cartea, pot spune cu o certitudine susținută (de faptul că intuiția nu doar că nu a dat, nici de data aceasta, greș, dar augumentată și de faptul că am citit această carte cu inima plină) că, da, romanul acesta chiar este unul dintre cele mai bune citite anul acesta și, dacă stau și mă gândesc, și una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată. Și nu mă pot opri din a o recomanda prietenilor mei, celorlalți cititori cu care comunic, și-așa mă bucură când primesc mesaje și mi se spune că, da, Andrei, „m-ai corupt să o citesc”. Dragi cititori, abia aștept să-mi mulțumiți mai târziu, după ce veți fi lecturat cartea; dacă mi se mai întâmplă uneori să am rețineri atunci când fac o recomandare a unei cărți, ei bine, în această situație nici nu se pune în discuție acest lucru: sunt sigur, dar absolut sigur că acest roman nu are cum să nu îți placă, având în vedere cât de complex, cât de frumos, cât de sincer și bine scris este. Fără niciun dubiu, acesta, abia acesta este ceea ce aș putea numi un roman complet.
„Ducem cu noi ceea ce ni s-a întâmplat. Majoritatea ne străduim din răsputeri să ținem minte binele și să uităm restul. Dar uneori în sufletul nostru, într-un loc unde voința creierului nu pătrunde sau nu vrea să pătrundă, răul persistă și calea cea mai directă către el este prin visele noastre.”
În romanul său, William Kent Krueger spune o poveste de viață fascinantă, o poveste plină de duioșie și lumină, o poveste elegantă prin puterea vieții, prin curajul pe care-l presupune: cei patru eroi ai noștri, oh, prietenii noștri dragi, de care m-am apropiat încă de la primele pagini, străbat un drum ca o purificare, un drum către lumină și căutarea căminului, căutarea locului în lume, iar în aventura lor întru devenire și pace, dau peste tot felul de oameni care îi pun la încercare și, în același timp, îi ajută să evolueze, îi ajută să se cunoască și să privească în interiorul sufletului lor. Îi ajută să se întregească și să-și consolideze identitatea, să devină mai puternici, să găsească spiritualitatea și... puterea! Doamne, acest roman este ca un basm, ca un basm extraordinar de bine scris la sfârșitul căruia eroul, în niciun caz, nu mai este cel care era la început: este un erou devenit, desăvârșit, gata să dea piept lumii în care trăiește, pregătit să lupte cu răul și să iasă triumfător. Așa și cu prietenii noștri care, de-a lungul poveștii, cunosc tot soiul de oameni, descoperă profunzimile sufletului uman, află ce-nseamnă bucuria și tristețea, cumpătarea și lipsa ei, lumina și întunericul. Simt că mă manifest impresionist și e ca și cum aș vorbi despre nimic, dar chiar n-am idee în ce formă ar trebui „să vă livrez” toate simțămintele, emoțiile și trăirile pe care le-am avut citind această carte, toate stările prin care m-a purtat și felul în care, parcă, m-a ridicat și m-a făcut să vibrez din toate articulațiile.
„- Pe lumes sunt două feluri de oameni, Norman. Oameni care au lucruri și oamenii care își doresc lcrurile pe care ceilalți oameni le au. Nu trece o zi să nu fie un război undeva în lume. Războiulcare va încheia toate războaiele? E ca și cum ai vorbi de o boală care să sfârșească toate bolile. Asta se va întâmpla numai după ce toți oamenii de pe planetă vor fi murit. 
Nu toți oamenii sunt lacomi, a spus Mose prin semne.”
Acest tărâm al blândeții este o carte amplă, cu o atmosferă apăsătoare, dramatică, plină de nostalgie, dar care păstrează puseul curajului și al speranței. Eroii noștri iau parte la o aventură impresionantă, ca o odisee a cărei misiune este căutarea identității și a căminului, căutarea „locului în lume”, căutarea răspunsurilor: eu cui aparțin, eu al cui sunt; oare sunt atât de singur pe-această lume atât de infinită și nețărmurită? O carte minunat scrisă, care dă viață unor personaje absolut memorabile, care și-au făcut casă în sufletul meu și pe care știu că nu am să le uit vreodată. Cât de dragi mi-au fost, cât de mult am trăit alături de ele și cât de mult am simțit tot ce-au simțit și ele; de-o complexitate enormă, acest roman este genul de roman care-ți oferă și livrează de toate, de la dramă la aventură, de la thriller la lirism - un roman multifactorial, un roman care, după părerea mea, îndeplinește toate criteriile necesare pentru a fi un roman care va dăinui în timp și cu greu va putea fi subclasat de către alt roman; este o carte a sufletului și o carte pentru suflet. Un roman plin de lumină, un roman cald, candid, pur și neprihănit. Ca îmbrățișarea unei persoane căreia i-ai dus dorul!
„- Totul este muncă grea, Buck. Dacă nu te concentrezi asupra a ceea ce faci, viața te va ucide. Eu iubesc acest ținut și truda. N-am fost niciodată un om care să meargă la biserică. Dumnezeu a adunat totul sub un acoperiș? Nu cred asta. Dacă mă întrebi pe mine, Dumnezeu e chiar aici. În noroi, în ploaie, pe cer, în copaci, în mere și în stelele din plopi. În mine și în tine. Totul este legat și totul este Dumnezeu. Desigur că e o muncă grea, dar este o muncă bună fiindcă e o parte din ce ne leagă de acest pământ, Buck. Acest frumos tărâm al blândeții.”
Aș putea spune că este un roman elegant, dar în același timp este și un roman puternic. Aș putea spune că este un roman subtil, dar în același timp este și un roman care scoate la iveală multe dintre urâțeniile sufletului. Totuși, William Kent Krueger mizează în proza sa pe o scriitură profundă, o scriitură atentă, curată și neprihănită, ca de basm; mi s-a părut tare curios cum a reușit să facă o trecere atât de superbă de la scriitură de sorginte polițistă, la o scriitură ca aceasta, una a sufletului și a emoțiilor, a basmului și a poveștii. Chiar este un autor care stăpânește cu desăvârșire actul creativ al scrierii, și  tare aș vrea să-i citesc și cărțile polițiste, să pot cerceta mai atent felul în care scrie și creează. Petru că tot ce a surprins în acest roman, Acest tărâm al blândeții, m-a vrăjit și m-a convins în totalitate: William Kent Krueger chiar este un autor bun, dar bun de tot. Iar povestea din acest roman este una care mi-a intrat sub piele, care m-a ajutat și pe care nu o voi uita niciodată: în cele din urmă, în tenebrele oricărui întuneric, sufletul omului are puterea de a lumina în cele mai neașteptate momente. 
„Niciodată înainte nu mai trăsesem adânc în piept un aer atât de curat. Panglica albă ca de mătase care era râul luminat de lună, plopii canadieni argintii și cerul negru precum catifeaua, cu milioanele sale de diamante, îmi păreau cele mai frumoase lucruri pe care le văzusem vreodată. Mi-am zis că poate ce pierdusem prin uciderea lui DiMarco era vechiul meu sine și ce simțeam acum era apariția celui nou. Odie O'Banion cel renăscut, a cărui viață adevărată se desfășura acum înaintea lui.”
Romanul lui William Kent Krueger este un roman necesar. Este un roman pe care, fără nicio reținere, îl recomand absolut oricui: o lectură impresionantă, completă, desăvârșită, plină de duioșie, dar atât de plină de speranță și curaj. O lectură puternică, cu niște povești de viață absolut cutremurătoare, dureroase, din care fiecare dintre noi ar putea învăța și deprinde ceva. Personajele lui William Kent Krueger sunt pline de înțelesuri, zbuciumate, dar pășesc în această aventură care le schimbă viața, parcă sub dictonul călăuzitor al propriilor lor suflete: nevoia de a găsi un cămin căruia să-i aparțină, nevoia de a-și găsi identitatea și de a afla pacea de care au atât de multă nevoie. Liberi în lume, eroii noștri, prietenii noștri dragi află că, într-un Univers nemărginit, Acest tărâm al blândeții este un loc care se arată în forme din ce în ce mai necunoscute, dar atât de frumoase! Chiar vi-l recomand cu cel mai mare drag, sunt sigur că o să vă placă și, ca și pentru mine, va fi o carte de care cu greu vă veți desprinde sufletele. Să aveți doar lecturi frumoase și pline, pline de spor!

luni, 29 noiembrie 2021

Familia nepotrivită, de Tarryn Fisher - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 336
Anul apariției: 2021
Traducere: Mihaela Apetrei

Tarryn Fisher este autoarea a 10 bestselleruri de sine stătătoare și a seriei Never Never. Pentru că detestă dintotdeauna soarele, locuiește în Seattle, Washington, împreună cu copiii, soțul și un husky psihotic. Îi place să țină legătura cu cititorii pe Instagram (@tarrynfisher). La Editura Trei, de aceeași autoare, a mai apărut thrillerul Soțiile (2020, traducere de către Mihaela Apetrei).

„Dacă ar fi putut lau înapoi acel moment... căsnicia ei... fiul ei... totul ar fi fost pe cât de sănătos ar fi trebuit să fie.”
Te-ai înșelat vreodată în legătură cu cineva? Juno s-a înșelat în legătură cu Winnie Crouch. Înainte să se mute în casa familiei Crouch, Juno credea că Winnie și soțul ei, Nigel, au căsnicia perfectă, fiul perfect, altfel spus, viața perfectă. Numai că acum vede că fisurile fațadei care se prăbușește sunt prea adânci ca să fie ignorate. Dar nu e ea cea care să-i judece. După ce i s-a pus un diagnostic sumbru, terapeuta pensionată nu vrea decât un loc unde să-și trăiască în liniște restul zilelor. Însă liniștea e alungată în ziua când aude o discuție tulburătoare între Winnie și Nigel. N-ar trebui să intervină. Dar ar putea îndrepta niște lucruri. Pentru că și Juno are un secret cumplit.
„A presupus că era mai bine așa decât invers: ca băiatul să audă cu urechile lui toate lucrurile pe care părinții lui le urau unul la altul. Juno știa din experiență: ce era bine pentru copii nu era neapărat bine și pentru căsnicie; dacă ești magician, poți ține totul în echilibru, dar pentru restul, care nu sunt magicieni, copiii pun presiune pe căsnicie, ținând-o în același timp închegată.”
Nu este primul roman scris de Tarryn Fisher pe care îl citesc. Tot de la ea, în trecut, am mai citit și romanul Soțiile (dacă vă interesează, recenzia o găsiți AICI), un thriller bunuț, care mi-a plăcut destul de mult, deși dacă parcă i-aș fi văzut un alt sfârșit. Dar, na, a mers și-așa, și din câte știu a și fost destul de apreciat de majoritatea cititorilor (dar am auzit și păreri polarizate diferit); deci, în mare, primul roman scris de Tarryn Fisher pe care l-am citit a fost o experiență destul de plăcută și interesantă. Așa că atunci când am văzut că prietenii de la Editura Trei au publicat un al roman semnat de autoare, am vrut neapărat să-l citesc. Am zis că, cine știe, poate de data aceasta voi avea parte de pachetul „complet” de thriller bun, având în vedere că, pentru mine, Tarryn Fisher chiar promitea destul de multe, abordând niște „intrigi” și idei destul de interesante și originale. Well, m-am îndoit amarnic, din păcate, și-am citit această carte doar gândindu-mă că, of, chiar nu reușesc să mai dau de-un thriller bun, fiindcă toate mi se par banale și enervante prin cât de tras de păr este totul, prin cât de greu merge lectura și cât de redundant și monoton începe să devină, din păcate, totul.
„A încerca să nu se gândească la ce auzise în noaptea precedentă, în timp ce stătea întinsă în patul ei. N-ai auzit bine, își spuse ea de o sută de ori în dimineața aceea. Dar nu era aevărat, iar acum cuvintele acelea i se repetau în minte ca scâncetul unui copil de doi ani într-un magazin de jucării.”
Am impresia că, încetul cu încetul, încerc să devin din ce în ce mai mofturos și selectiv în ceea ce privește cărțile din genul thriller. Și spun asta pentru că acest gen de lectură este genul meu preferat, cel pe care-l abordez oricând, fără nicio reținere; dar, în schimb, vreau ca atunci când citesc o carte thriiler-crime, să am parte de o acțiune bună, de o atmosferă care să mă țină în priză, să mă țină acolo; am nevoie de o anumită dinamică a acțiunilor, o tensiune densă, pe care să simți c-o poți tăia cu cuțitul, răsturnări neașteptate de situație, plot-twist-uri, chestii de genul ăsta care să antreneze cititorul și să-și bată joc de el, să-l poarte printr-un roller-coaster de stări și emoții și tot felul de trăiri dintre cele mai neașteptate și efervescente, dintre cele mai opuse și diferite. Familia nepotrivită, în schimb, aproape mi s-a părut ca o linie continuă și... atât. Ceva ce pur și simplu stagnează, nu crește în intensitate, monoton și de-a dreptul liniar, lipsit de esență, lipsit de ceva care să mă facă să rămân cu gura căscată și profund impresionat. Nimic. Am simțit că aș citi pur și simplu o carte care vizează o dramă de familie, niște chestii aruncate acolo și aflate undeva mai spre sfârșitul cărții că, deh, altfel n-ar fi fost „o carte thriller” (nici nu consider, de fapt, că ar fi una, fiindcă niște întâmplări mai periculoase, niște crime și ceva morți nu încadrează o carte neapărat într-un gen, ci aici e mai mult vorba de un stil care vizează modul în care autorul reușește să te facă să te simți, felul în care te atrage în atmosfera cărții - dar, na, aici iarăși ține de experiența literară a fiecăruia). 
„Odată ajunsă în birou, s-a holbat la cana cu cafea neagră și s-a gândit: Nu pot face asta. Nu pot să mă prefac că totul e în regulă când nu e (...). Ceea ce-și dorea cu adevărat era să poată da timpul înapoi, să se întoarcă în noaptea aceea în care făcuse cea mai mare greșeală din viața ei, să-și ia faptele înapoi, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată.”
Oricum, sunt multe variabile care pot fi luate în calcul însă, așa cum am mai spus și-n câteva recenzii anterioare, eu mă raportez în general la cărțile thriller citite până acum - și-având în vedere că sunt destul de multe, și multe chiar deosebit de bine, îmi este greu să mă mai las impresionat de orice roman thriller pe care îl citesc, de orice subiect și de orice intrigă. De asta spun că-mi este greu să mai găsesc ceva autentic, ceva original, întrucât mai toți autorii fac uz de aceleași subiecte, de aceleași „puncte de plecare” și intrigi care devin din ce în ce mai răsuflate și deloc convingătoare. Nu știu. Mă-ncearcă un sentiment de tristețe, oarecum, fiindcă chiar aș vrea să citesc niște thrillere bune, dar bune, care să mă țină acol și să dea cu mine de pământ; niște thrillere așa cum am mai citit, cum ar fi, nu știu, Omul de castane (recenzia AICI), Suflete pereche (recenzia AICI), Enigma camerei 622 (recenzia AICI), Suflete goale (recenzia AICI) și altele. Dar, mna, sper să pun cât de curând mâna pe un thriller bun, că simt c-o iau raznaaa; noroc că mai am ceva titluri în bibliotecă, sper să nu o gafez și cu ele, așa cum am pățit-o din păcate, majoritar, în ultimul timp.
„Primul, al patrulea, al optulea și al cincisprezecelea: aceștia fuseseră cei mai dificili ani din căsnicia lor. Câteodată ea fusese cea care crease probleme, altădată fusese Nigel. Multe se pot întâmpla în cincisprezece ani. Dar, indiferent cum o dăduse Nigel în bară, indiferent cât de multe necazuri provocase în căsnicia lor, n-avea cum să egaleze răul făcut de Winnie. Știa și ea, știa și el. Lucrul care îi ținea împreună era exact acela care îi și separa.”
Repet, aici este vorba strict de experiențele mele personale, raportate - după cum am mai spus-o - la numeroasele cărți thriller citite în „viața mea de cititor”. Familia nepotrivită aș fi putut spune că-i un thriller bun dacă, nu știu, l-aș fi citit acum câțiva ani, când eram pe la începuturi: are o intrigă destul de bunuță, deși scriitura mi s-a părut de-a dreptul seacă și fadă; peronajele, iarăși, sunt interesant construite, dacă e să privesc totul cu un ochi mai permisiv și îngăduitor. Mi-au plăcut anumite întorsături de situație și, de fapt, cred că sfârșitul este cel care m-a făcut să-i dau acestei cărți trei steluțe și nu două; da, sfârșitul chiar mi-a plăcut și a lăsat așa un aer de mister care aș fi vrut să învăluiască, de fapt, întreaga carte, nu doar câteva scene și fragmente. În rest, o lectură care nu m-a încântat pe cât aș fi vrut s-o facă, dar pe care mă bucur că am avut-o. Încă nu mă pot hotărî asupra autoarei Tarryn Fisher (dacă-mi place sau nu), având în vedere că prima mea exeperiență cu scriitura ei a fost una destul de interesantă, însă a doua cu siguranță ar fi putut fi mult, mult mai pozitivă. Așteptăm, deci, și alte traduceri semnate de ea, întrucât are ceva cărți publicate! Să aveți doar lecturi frumoase și cu mult, mult spor! 

Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată, de Suleika Jaouad - Recenzie

Editura: Humanitas
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 396
Anul apariției: 2021
Traducere: Ines Simionescu, Anca Lăcătuş şi Andreea Niţă
„Într-un fel, fusesem întotdeauna singură.”
Suleika Jaouad este scriitoare și jurnalistă. S-a născut la New York dintr-un tată tunisian și o mamă elvețiană. A urmat studii muzicale la Juilliard, și-a obținut licența cu brio la Princeton University și a absolvit masteratul în literatură la Bennington College. La 22 de ani s-a mutat la Paris din dorința de a deveni corespondent de război. Visurile i-au fost însă curmate de un diagnostic necruțător: leucemie. Au urmat patru ani de tratamente pe patul de spital, despre care Suleika Jaouad a scris o serie de articole pentru New York Times intitulată Life, Interrupted, distinsă cu Premiul Emmy. Alte articole ale ei au fost publicate în The New York Times Magazine, The Atlantic, The Guardian, Vogue, Paris Review, Los Angeles Times, Glamour și pe site-ul NPR. Este, de asemenea, un speaker de mare succes. Discursul ei TED a fost unul dintre cele mai populare în 2019, înregistrând aproape 5 milioane de vizualizări. A creat platforma Isolation Journals, cu peste o sută de mii de membri, menită să încurajeze creativitatea și sentimentul de comunitate în vremuri de pandemie. A fost consilierul lui Barack Obama în probleme referitoare la cancer și a primit mai multe distincții pentru efortul ei de a-i susține pe cei care se luptă cu această boală.
„Însă ce m-a zguduit cel mai tare era că tatăl meu, care întotdeauna făcea pe durul, părea să-mi ducă grija. Îmi era tot mai greu să cred replica pe care o auzisem adesea când eram copil: Totul va fi bine.”
La numai douăzeci și doi de ani, Suleika Jaouad are în față un viitor strălucit. Visurile îi sunt însă curmate de un diagnostic necruțător: leucemie, cu 35% șanse de supraviețuire. Urmează ședințe îndelungate de chimioterapie și o operație foarte riscantă: transplant de măduvă. În ciuda suferinței fizice și psihice extreme, Suleika Jaouad găsește puterea de a ține un jurnal, în care consemnează amănunțit încercările la care o supune boala. Când, după patru ani, primește în sfârșit vestea că nu mai suferă de cancer, descoperă că vindecarea sufletească de abia acum începe. Dorința de a se reintegra în lumea celor sănătoși o îndeamnă să pornească într-o lungă călătorie cu mașina, împreună cu terierul ei. Pe drum, îi întâlnește pe câțiva dintre noii prieteni cu care corespondase despre boală și nu numai. În comuniunea cu ei își găsește speranța și puterea de a începe o nouă viață.
„Diagnosticul a creat o fractură ireparabilă între viața mea de dinainte și viața mea de după.”
Există cărți pe care le citești... ca să treacă timpul, ca să te relaxezi, ca să citești. Există cărți pe care le citești cu scopul de a te informa referitor la un anumit subiect, la un anumit domeniu. Mai există și cărți ale căror lectură îți promit marea cu sarea, dezvoltare personală și transcederea ființei, chestii de genul ăsta (care nu zic, de fapt, că pentru unii n-ar funcționa). Există cărți care ți se întipăresc în inimă. Și există cărți care îți cutremură ființa, te ridică la ceruri și te coboară, îți rup sufletul și te fac să strângi din dinți. Cărți care îți dau curaj și ale căror lectură este ca o călătorie pe-o barcă în mijlocul furtunii: cărțile acestea îți sunt catargul de care te ții ca să nu te scufunzi. Cărțile acestea îți sunt însăși salvarea. Iar asta a fost experiența mea cu Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată - o lectură care m-a luminat și a cărei lumină o voi purta atunci când viața-mi va cunoaște zări întunecate, lipsite de orice urmă de speranță. Pentru că ceea ce a început ca o lectură promițătoare s-a transformat, pe parcurs, într-o adevărată lecție de: viață, curaj, iubire, speranță și putere. O lecție despre cum, în întunericul cel mai dens, omul poate să lumineze precum scăpărătura unei stele.
„Becurile fluorescente îmi ardeau ochii. Mă durea stomacul, mă durea capul, mă dureau mâinile și picioarele, totul mă durea, chiar și să respir. De fiecare dată când eram înțepată sau eram spălată cu buretele, voiam să izbesc stativul pentru perfuzii de perete. Când am slăbit atât de mult încât brățara electronică îmi aluneca de pe mână, am început să mă gândesc la evadare.”
Când Suleika este diagnosticată cu o formă gravă de leucemie, pilonii lumii ei se cutremură, gândindu-se că nu mai are nicio șansă. După ce urmează tratamente de chimioterapie, boala continuă să aibă recidive și ajunge la concluzia că tot ce poate face este să se-nscrie într-un trial clinic care presupune o schemă medicamentoasă neaprobată, deci incertă, în vederea testării efectelor acesteia asupra comportamentului exacerbat al patologiei de care suferă. Încetul cu încetul, lucrurile parcă încep să se așeze și capătă o formă mult mai plină de speranță - însă luptele lui Suleika sunt departe, foarte departe de a se fi încheiat. Viața are să o mai încerce, punându-i la îndoială credințele despre oameni, despre familie, și chiar despre ceea ce știa despre sine însuși. O poveste din care cred că fiecare dintre noi are ce învăța: atunci când ești pus față în față cu moartea, chiar și cum Suleika Jaouad o spune, chiar îți reconsideri tot ceea ce știai despre viață, iar fraza „carpe diem” chiar capătă noi înțelesuri, departe de a mai fi una clișeică și răsuflată. În scoica ei de lume, tânăra descoperă oameni minunați, oameni cu care deși împarte aceleași chinuri, împarte și aceleași credințe și speranțe; ajunge astfel al concluzia că doar ei sunt cei care o pot înțelege pe deplin, fără să simtă că le transmite milă și durere. Suleika Jaouad se retrage din lumea ei cândva strălucitoare, însorită și destinată cândva să fie minunată și promițătoare, închizându-se între gratiile unui coșmar: trei ani și jumătate de chimioterapie, radiații cu efecte dintre cele mai greu de închipuit și suportat, un transplant de măduvă osoasă din partea fratelui ei. În cele din urmă, pare că Suleika începe să se simtă din ce în ce mai bine, recăpătându-și puterile și pofta de viață. Și, totuși, care a fost prețul?
„Cu perspectiva morții atât de aproape, ceea ce faci cu atâta plăcere când ești tânăr - să-ți imaginezi viitorul - a devenit pentru mine un exercițiu înspăimântător, care mă arunca în disperare. Cândva, viitorul mi se părea nelimitat. Acum stăteam sub semnul damnării - un spațiu întunecat unde nu mă așteptau decât noi tratamente otrăvitoare și incertitudini înfricoșătoare. Gândul la trecut îmi trezea o nostalgie a ceea ce pierdusem și pierdeam în continuare: prietenii, tinerețea, fertilitatea, părul, talismanul (...), propria-mi minte (...), credința.”
Deși medicii i-au confirmat îmbunătățirea șanselor de supraviețuire și a calității vieții, deși Suleika a reușit să depășească stadiile bolii și ale tratamentului datorită prietenilor, familiei și iubitului ei devotat - toate acestea au costat-o deosebit de mult: și-a pierdut slubaj, viața la Paris, viața alături de iubitul ei a luat o nouă întorsătură și, încetul cu încetul, acesta s-a îndepărtat de ea, prietenii ei au dispărut iar cei noi care au apărut, între timp, s-au pierdut și ei din cauza bolii necruțătoare. Suleika Jaouad a suferit nu doar din cauza bolii și efectelor pe care tratamentul chimioterapic le-a avut asupra ei (vărsături, căderea părului, epuizarea fizică și psihică exacerbată), dar și din cauza tuturor încercărilor emoționale prin care a fost nevoită să treacă; începând să scrie la o rubrică pentru New York Times, Suleika parcă găsește „o modalitate” de a „îndura boala prin care trece” - prin intermediul blogului ei, ea a cunoscut mulți oameni care pierduseră pe cineva sau sufereau, de asemenea, de o boală incurabilă și grea: asta, bineînțeles, a maximizat și potențat sentimentul colectivității, iar conexiunea dintre ea și ceilalți s-a concretizat nu doar prin forța sporită, curajul augumentat și speranța mărită, dar și prin faptul că, după ce a fost externată, Suleika s-a hotărât să plece într-o călătorie de o sută de zile prin țară, doar cu cățelul ei ca unic însoțitor, întâlnindu-se față în față cu câțiva dintre cititorii ei: câțiva dintre cei care i-au îmbogățit viața, dându-i parcă un sens atunci când toate coordonatele lumii îi păreau pierdute și străine.
„Mă simțeam vinovată pentru suferința și stresul pe care boala mea le provocase celor din familie, pentru tot «spațiul» pe care corpul meu îl ocupa cu neajunsurile lui. Mi-era imposibil să nu mă simt ca o povară.” 
Citind Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată, nu doar că am realizat, încă o dată, cât de prețioasă este viața pe care o trăiesc, ci am realizat cât de mulțumit ar trebui să fiu de faptul că sunt sănătos, de faptul că am alături de mine prieteni dragi, o familie completă, oameni care să-mi fie alături la orice oră și oriunde m-aș afla. Mi-am dat seama, iarăși, cât de fragilă este viața pe care o trăiesc și cât de frumos, puternic și mult ar trebui s-o prețuiesc, cum n-ar trebui să iau totul for granted, de-a gata, gândindu-mă că trebuie să existe un echilibru în toate și mereu trebuie să mulțumesc pentru ceea ce am, pentru ceea ce pot accesa. Chiar a fost o carte plină de forță, omenesc de copleșitoare, ca o călătorie în interiorul propriei suferințe, propriului suflet pe care îl diseci, scoțându-i la iveală toate cărnurile, toate părțile întunecate, umbrite, pe care în alte circumstanțe nu le-ai fi putut descoperi - pentru Suleika Jaouad, boala a fost cea care a transformat-o, a ajutat-o să devină mai puternică, purificând-o, întregind-o. Iar povestea pe care o transpune în carte, livrând-o cititorului într-o formă atât de personală, este absolut covârșitoare.
„Deși perioada dintre douăzeci și treizeci de ani a fost dureroasă, derutantă și dificilă - într-atât încât uneori suferința mi-a devenit insuportabilă -, a fost totodată cea mai formativă din viața mea, o perioadă impregnată de grația divină extraordinară a celei de-a doua șanse, precum și de un val de noroc, dacă un asemenea concept chiar există. Amestecul de cruzime și frumusețe mi-a transformat viața într-un peisaj straniu și dizarmonic. M-a lăsat cu o conștiință de sine acută, care bântuie pe la marginile câmpului meu vizual - totul se poate răsturna într-o clipă -, dar mi-a oferit de asemenea și privirea unui bijutier. ”
O narațiune memorialistică despre boală și despre vindecare, despre puterea de a găsi speranța chiar și-n locurile cele mai nebănuite, cele mai sărace, despre curajul de a lupta, de a găsi frumosul și bucuria de a râde, forța de a o face. O poveste inspirațională, tulburătoare, impresionantă și memorabilă. O poveste universal valabilă în care Suleika Jaouad a investit propria ei viață și ființă, propriile-i emoții, reușind să scrie o carte excepțională, un debut memorabil al unei voci literare efervescente, puternice, originale, cu un simț dezvoltat al psihologiei umane și al esteticului, în care viața parcă se-mpletește cu aventurile curajoase ale eroinelor apuse. O carte pe care o voi recomanda oricui, fiindcă știu că este o carte care vindecă și ajută, care luminează și învață. O carte pe care o voi păstra ca un dicton călăuzitor, gândindu-mă că, într-adevăr, trebue să fiu mulțumit pentru faptul că sunt sănătos și că am lângă mine o familie atât de frumoasă. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru, dragi cititori!