Culoarul morții, de Stephen King - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2021

Traducere: Oana Dușmănescu

Stephen King este autorul-fenomen a peste 60 de cărți, devenite bestselleruri internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020), If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), The Outsider (Străinul, Armada, 2019), Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King (Frumoasele adormite, Armada, 2018), și seria BILL HODGES: Mr. Mercedes (Nemira, 2015) – recompensat cu Edgar Award for Best Novel, Finders Keepers (Ce-am găsit al meu să fie, Nemira, 2017) și End of Watch (Mort la datorie, Nemira, 2018). Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația The New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria The Dark Tower (Turnul întunecat, Nemira, 2019), romanele It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.

„Cred că există bine pe lume, tot decurgând într-un fel sau altul dintr-un Dumnezeu plin de iubire. Dar mai cred că există și o altă forță, la fel de reală ca Dumnezeul la care m-am rugat toată viața mea, și că aceasta lucrează în mod conștient întru a ne distruge toate impulsurile decente. Nu Satana, nu mă refer la Satana (deși cred că și el există), ci un soi de demon al discordiei, o chestie absurdă și plină de farse care râde cu răutate de câte ori un bătrân își dă foc încercând să-și aprindă pipa sau de câte ori un copilaș își vâră în gură prima jucărie primită de Crăciun și moare înecându-se cu ea.”

Roman ecranizat într-un film clasic, cu Tom Hanks în rolul principal. Culoarul Morții – cei care merg până la capătul lui nu se mai întorc, pentru că acolo îi așteaptă scaunul electric. În Corpul E al Penitenciarului Cold Mountain sunt adăpostiți numai criminali condamnați la moarte. De când lucrează aici, gardianul Paul Edgecombe a văzut multe. Dar n-a mai întâlnit pe nimeni asemenea lui John Coffey, un uriaș cu minte de copil, condamnat pentru o crimă de o violență șocantă. În acest loc al ultimei șanse la ispășire, Edgecombe e pe cale să descopere adevărul despre Coffey, unul teribil, care îi va da peste cap toate credințele.

„Am ostenit ca oamenii să fie răi unii cu alții. Parcă am cioburi de sticlă în tot capul. Am ostenit de toate clipele în care am voit să ajut și nu am putut. Am ostenit să rătăcesc în întuneric. Dar mai ales din cauza durerii. E prea mult. Dacă aș putea, i-aș pune capăt chiar eu. Dar nu pot.”

Eu și Stephen King nu prea ne-am înțeles de-a lungul timpului. După numeroase încercări eșuate de a-i citi cărțile, am renunțat. A se avea în vedere faptul că eu nu abandonez, în general, cărți, dar cu King pur și simplu n-am putut s-o scot la capăt. Probabil, înainte de toate, este vorba de faptul că am avut (și încă am) așteptări mult prea mari de la cărțile sale. De ce? Fiindcă mai toată lumea îl iubește. În al doilea rând, probabil mă aștept să am un anumit tip de lectură - în speță, horror, că despre asta-i vorba, nu? Nu pentru asta e renumit? „Stephen King, marele maestru al genului horror”, am auzit-o foarte des. În schimb, chiar mă dau în vânt după ecranizările cărților sale - nu știu dacă-s mai bune decât cărțile (nu le-am citit, de altfel), dar chiar sunt grozave. Și te țin cu sufletul la gură. Și, tam-nesam, sunt și horror. Ei, ei, dar ce ne facem când domnul abordează alt registru, așa cum a făcut-o în Culoarul morții? Ei, bine, rezultatul este un roman, cel puțin pentru mine, fenomenal. De-a dreptul memorabil. Și, Dumnezeule, chiar nu m-am așteptat să-mi placă atât de tare.

„Timpul șterge tot, fie că vrei, fie că nu vrei. Timpul șterge tot, timpul aduce uitarea și, într-un final, nu mai există decât întunericul. Uneori ne găsim unii pe alții în întuneric și alteori ne pierdem din nou acolo unii pe ceilalți.”

Da, pot spune, for the very first time, că mi-a plăcut un roman scris de Stephen King. De fapt, nu că mi-a plăcut, dar chiar este una dintre cele mai frumoase cărți citite vreodată. Complexă. Plină de dramă. Tensionată și profundă. Cu personaje, Doamne, atât de frumos construite și atât de neașteptat de delicioase. Întâmplări amuzante. Bizare. Ciudate și imposibil de explicat. Nu, n-a mizat pe horror Stephen King, nu de data asta, deși, într-o măsură, a adus un element de supranatural în carte, care joacă un rol cheie în ideea cărții. În schimb, nu asta m-a interesat. Nu m-au interesat acțiunea, întâmplările - deși, bineînțeles, reprezintă o mare parte din carte; m-au interesat, în schimb, personajele. Pentru că, după părerea mea, personajele - modul în care Stephen King le-a creat - fac deliciul acestui roman atât de frumos. M-am pus frumușel să citesc și n-am mai putut s-o las din mână. Sincer, mi se părea, pur și simplu, de necrezut - eu și o carte de Stephen King, într-un tandem literar atât de armonios. Serios. Și nu mai zic de faptul că, după ce o lăsam din mână, stăteam și mă gândeam (în timp ce încercam să mă concentrez asupra altor sarcini) ce mai urmează să se întâmple. Pfoai, și câte s-au întâmplat.

„Scaunul părea, pur și simplu, atât de pustiu, așa, stând acolo, pe platforma sa, cu chingile sale pentru picioare ieșind în evidență într-o parte și în alta, semănând cu ortezele pe care trebuie să le poarte o persoană bolnavă de poliomielită.”

Acum, în sfârșit, pot să-mi clarific situația: poate King chiar ar fi trebuit să scrie mai des așa. Că mi-a provocat niște palpitații de nu-i adevărat. Să mai zic că, de fapt, am și vărsat câteva lacrimi la un moment dat? Yup, s-a întâmplat. Pentru că dramatismul cărții este visceral, mult prea incisiv pentru a-i fi putut face față. M-am lăsat pradă emoțiilor și, într-un punct cheie al acțiunii, am fost răvășit de anumite gânduri de-ale lui Paul Edgecombe, gardianul de la penitenciarul Cold Mountain. Pe bune, chiar s-a întâmplat asta, și cu greu îmi amintesc ultima carte la care am plâns (mult spus, dar a plânge e, în sine, o întâmplare în care canalele lacrimale intră-n funcțiune). 

„În loc să mă plimb, voiam să-mi termin povestea. Uneori e mai bine să tragi tare, indiferent de cât de mult ar protesta mintea și trupul. Uneori singura cale e de a merge până la sfârșit.”

Culoarul morții. Ziua în care John Coffey (citit ca băutura, dar scris altfel...) vine acolo reprezintă momentul în care viața lui Paul are să se schimbe. În totalitate. Și, mai mult decât viața, tot ceea ce credea vreodată că știe despre aceasta. Un om solid, ca un munte, mare, de culoare, mare, mare, dar cu un chip atât de blând. Cu un suflet atât de cald. Care, de asemenea, se teme de întuneric. Dar acest John Coffey este acuzat de o crimă de-a dreptul oribilă. John Coffey, în orice caz, are impact asupra tuturor celor din blocul E, și nu doar din cauza staturii sale fioroase. De fapt, prin John Coffey, compasiunea și emoția umană capătă forme noi. Și, în fine, nu voi spune mai multe despre acțiune, decât faptul că este genul acela de care pe care, pur și simplu, nu o mai poți lăsa din mână. Sincer. Și de mult mi-era dor să citesc o astfel de carte: scrisă bine, scrisă serios, scrisă cu suflet. De un autor despre care nu credeam vreodată că am să afirm așa ceva. În sfârșit, toate lucrurile au și un dezvăț, nu? Poate eu și King abia începem să ne cunoaștem...

„Când le-am privit parcă am auzit morții vorbind, cântând și cerând îndurare. Mi-am simțit globii oculari zvâcnind în orbite, mi-am auzit propria inimă bătând, am simțit iureșul sângelui alergându-mi prin toate arterele din trup cu viteza unor scrisori trimise în toată lumea.”

Personajele cărții sunt create cu o grijă enormă. Sincer, citind, n-am putut să nu mă atașez de câteva dintre ele, și chiar să le urăsc pe altele. Chiar am simțit că mi-s prieteni, că eu sunt omniprezent la tot ce se întâmplă. Mi-amintesc cu drag de Del, Brutal, John, Paul, dar cu nervi de Percy Whetmore. De micuțul șoricel Jingles care, într-un fel, parcă reprezenta întreaga speranță și lumină din blocul E. De Mouseville, acel tărâm unde șoriceii sunt puși la loc de seamă. De relația dintre el și Del și de toate întâmplările care au luminat întunericul bocului E. O, acum, scriind, parcă simt și mai tare cât de mult mi-a plăcut Culoarul morții. Și ce impact memorabil a avut asupra mea. Și, încă o dată, cât de mult mi-a plăcut. Atât de mult încât nu mai are niciun sens să vorbesc despre asta, pentru că pur și simplu am vrut să scriu această recenzie... ca s-o scriu. 

„M-a întristat gândul că-i fusese atâta teamă de întuneric. Mi-am amintit de prima oară când ne-am întâlnit, cum mă întrebase dacă lăsăm vreo lumină aprinsă pe timp de noapte, și mi s-au înmuiat picioarele.”

Încă nu mi-am revenit cu totul după ce am terminat-o. Am văzut și filmul. Am plâns și acolo. Dar, în cele din urmă, mai bună mi s-a părut cartea. Am avut parte de acea emoție „crudă”, raw, autentică. Poate, cine știe, dacă aș fi văzut întâi filmul, lucrurile ar fi stat altfel. În orice caz, și filmul e genial. Și cartea e genială - mult, mult mai complexă, în schimb. Ai acces la mai multe trăiri ale personajelor, gânduri, situații... Chiar v-o recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă, chiar dacă nu sunteți fani ai lui King. Aveți aici părerea unuia care, asemenea altora, n-a fost. Și nici nu știu dacă, încă, m-aș putea declara fan al lui Stephen King. În orice caz, bănuiesc că există un început. Să fie, oare, acesta? Dar cu siguranță am să mai încerc și altceva de la el. Iar atunci, cel mai probabil, voi avea deja o părere solidă referitor la dacă îmi place, sau pur și simplu s-a întâmplat ca doar acest roman, Culoarul morții, să fi fost ceea ce trebuie (pentru mine). 

Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă, 1940-1964, de Clarice Lispector - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 372

Anul apariției: 2021

Traducere: Anca Milu-Vaidesegan

Clarice Lispector (10 decembrie 1920 – 9 decembrie 1977) s-a născut în Ucraina de astăzi, într-o familie evreiască. Pe când avea numai câteva luni, părinții săi au fugit din calea pogromurilor și au reușit să se îmbarce, împreună cu cele trei fiice, pe o navă cu destinația Brazilia. În 1939 a fost admisă la Facultatea Națională de Drept. Primele încercări literare cunoscute și recunoscute de Clarice Lispector au avut loc în jurul vârstei de nouă-zece ani, dar debutul ei este consemnat în 1940, când povestirea „Triumful“ a apărut în periodicul Pan. 1943, anul în care a primit cetățenia braziliană, a absolvit studiile universitare și s-a căsătorit cu Maury Gurgel Valente, este și acela al consacrării sale, odată cu publicarea romanului Aproape de inima vijelioasă a lumii. Din 1944 și-a urmat soțul în misiunile sale diplomatice pentru a reveni în Brazilia în 1959, după divorț. Instalarea definitivă la Rio și intensa activitate publicistică și literară au adus-o adesea în prim-planul vieții culturale braziliene, deși a întreținut mereu un vag aer de mister, de discreție. Vasta sa operă cuprinde proză scurtă, romane, povestiri pentru copii, articole, cronici și interviuri, celebritatea fiindu-i sporită mai ales de volumele de povestiri Legături de familie (1960), Legiunea străină (1964), Fericire clandestină (1971), Via Crucis a trupului (1974), Unde ai fost noaptea trecută (1974), Viziunea splendorii (1975), Frumoasa și bestia (postum, 1979) și de romanele Candelabrul (1946), Orașul asediat (1948), Patimile după G.H. (1964), O ucenicie sau Cartea plăcerilor (1969) și Ora stelei (1977). Actualmente, Clarice Lispector este socotită printre cei mai mari scriitori ai continentului american, iar cărțile sale sunt traduse în peste treizeci de țări. Editura Humanitas Fiction oferă cititorilor integrala prozei scurte lispectoriene în două volume, cel dintâi purtând titlul Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940–1964.

„Astăzi îl înțeleg. Îi ier toate, iert tot celor care nu știu să se adune, celor care își pun întrebări. Celor care caută motive să trăiască, de parcă viața însăși nu ar fi o justificare suficientă.”

Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă, 1940–1964 este primul din cele două volume care constituie integrala prozei scurte a Claricei Lispector, publicată pentru prima dată în limba română de Editura Humanitas Fiction. La un secol de la nașterea sa, cele optzeci și cinci de povestiri reunite în ediția noastră dezvăluie o mare scriitoare a secolului XX, o figură inovatoare a literaturii sud-americane, creatoarea unui limbaj neconvențional, revoluționar, neliniștitor. Maestră a indicibilului, a emoției care prevalează în fața evenimentului, Clarice Lispector este interesată mai puțin de fapte, și mai mult de ecourile stârnite de acestea în ființa omenească. Proza sa scurtă apelează la trame minime, iar universul său este unul senzorial, alcătuit din percepții și reacții, din sondarea alternativă a lumii interioare și exterioare, din explorări hipnotice ale adâncimilor sufletești, din scenarii intime funcționând independent de realitatea imediată, din evaziuni și reverii. Personajele sale se află într-o căutare exasperată – de sine, a unor răspunsuri, a unei forme mai suportabile de existență. Ele manifestă un fel de ingenuitate care le face să observe ceea ce le înconjoară cu permanentă contrariere, cunosc transformări și epifanii ce rămân pe teritoriul înstrăinării, al insolitului, al vulnerabilității.

„(...) Înainte de face primul pas într-o acțiune, simțea deja sațietatea și tristețea care urmează după o victorie...”

Clarice Lispector. Una dintre scriitoarele mele de suflet. Am citit absolut tot de la ea (tot ce a fost tradus la noi), și nu am fost dezamăgit nici măcar o singură dată. Într-adevăr, a fost o scriitoare extrem de talentată, care a știut puterea cuvintelor și, acum că-mi vine în minte, a reușit să scrie un text extrem de profund și intim pornind de la simpla acțiune de a fi văzut un ou așezat pe masă. De-acolo, o confesiune întreagă și filosofică despre viață și, în fine, înțelesul acesteia. Astfel, nu cred că aș putea vorbi prea mult despre colecția de proză scurtă Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă, 1940-1964, fiindcă nu este o carte cu „intrigă și acțiune”. Nicidecum. De fapt, am ajuns la concluzia că, cel puțin în cartea asta (dar chiar și-n celelalte, într-o mare măsură), Clarice Lispector nu este o „scriitoare a faptelor” - nu, pentru ea nu acestea contează, nu acestea fac interesul literar -, ci este o „scriitoare a simțurilor”, a ceea ce urmează după fapte. A modului de a percepe, înțelege, (re)trăi?! Și, din aceste motive, chiar consider că Clarice Lispector nu este pentru oricine.

„Semăna cu ceva care precedă o împlinire și el ardea să o atingă, simțindu-se, cu cât suferea mai mult, cu atât mai viu, mai pedepsit, aproape satisfăcut. Era durerea creației, însă fără creație.

Pentru că, atunci când totul se dilua, doar în mintea sa mai rămâneau urme.”

De ce spun asta? Pentru că, dacă vrei să o citești pe Lispector, trebuie să ai răbdare. Să știi să aștepți. Da, cunosc mulți cititori care nu prea au răbdare. Care vor acțiune și intrigă și răsturnări de situație. Vor ceva palpabil, antrenant (asta am auzit-o de multe ori). Dar Lispector nu-ți oferă asta. Cel puțin, în fine, nu direct. Dar dincolo de emoțiile și cadrele cuprinse în aceste povestiri (relativ) scurte, se află o imensitate de acțiune lăuntrică. Un angrenaj dinamic al unei lumi interioare de nestăvilit, ca o barcă, fără catarg, în mijlocul unei furtuni dezlănțuite, vijelioase (a inimii). O proză a senzorialului, nu a dinamicii. O proză a sufletului. Da, Clarice Lispector chiar scrie profund, profund, profund, cu un talent formidabil de a da viață emoțiilor dintre cele mai adânci, mai obscure. Cu un talent formidabil de a face dintr-un aparent „nimic” (un ou?!) o întreagă filosofie. Și asta-mi place. Îmi place mult fiindcă mă solicită, îmi dă de gândit, mă macină și mă seacă. Uneori, chiar citeam și mă gândeam cum de poate cineva să simtă atât de tare? Apoi mi-am reamintit că, într-adevăr, unii scriitori au fost înzestrați cu ceva ce, pentru mine, poate fi considerat nenatural.

„Ce puteam face, la urma urmelor? Încă de mică, am văzut și am simțit superioritatea ideilor bărbaților în comparație cu cele ale femeilor.”

Cea mai mică femeile din lume. Proză scurtă, 1940-1964 nu mi-a întrecut așteptările. Sincer, pentru că nici nu le-am avut. Am știut de la bun început că o să-mi placă; știam în ce mă bag, știam cum scrie Lispector și la ce să mă aștept. Aveam „un etalon”, care era, de fapt, maximalul literar la care m-aș fi putut aștepta. Știu, am certitudinea absolută a faptului că nu mulți ar aprecia această carte - nu pentru că nu ar fi în stare să-și dea seama de faptul că e scrisă formidabil de mine, ci pentru că, ei bine, nu abordează acest gen literar. Acest mod de a livra imagini și trăiri. Întâmplări și situații. Emoții și substraturi. Eu sunt un cititor răbdător, citesc în tihnă, chiar dacă abordez (aproximativ) toate genurile literare (dar nu science-fiction, SF). Sunt versatil și mă pot plia pe orice tip de scriere. Dar, înainte de toate, întotdeauna voi opta pentru acele cărți care-mi mișcă inima și-mi dau de gândit. Iar Clarice Lispector, alături de Alice Munro, a reușit asta de absolut fiecare dată. Și tocmai din acest motiv o consider una dintre scriitoarele mele preferate.

„Îmi aduc aminte de Jimmy, de părul lui și de ideile lui. Jimmy credea că nu este nimic mai bun decât natura. Că, dacă doi oameni se iubesc, n-au ce face decât să se iubească, pur și simplu. Că orice altceva care se îndepărtează de la simplitatea de început a lunii este cabotinism, e spumă. Dacă astfel de idei ar fi izvorât din mintea altcuiva, nici măcar n-aș fi suportat să le ascult. Dar aveam scuza capului lui Jimmy și aveam mai ales scuza dinților lui albi și a zâmbetului său curat, de animal mulțumit.”

N-aș putea spune mai multe, sincer. De fapt, știu că n-am spus nimic despre carte (în sine, despre povestiri), dar nici nu are rost. N-am să mă apuc acum să fac critică pe text, pentru că a făcut-o mult mai bine doamna Anca Milu-Vaidesegan, în postfața de excepție a acestei cărți. Vă spun doar că, dacă vreți s-o citiți pe Clarice Lispector, în speță Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă, 1940-1964 trebuie să aveți răbdare. Să vă retrageți într-un loc confortabil, călduros, și să vă oferiți timp. Și să fiți plini de pace. Și primitori. Fiindcă doar atunci, de fapt, poți simți câtă profunzime străbate dintre aceste pagini. Și cât de minunat, memorabil, scrie Clarice Lispector. Încă o carte care-mi demonstrează că, uneori, literatura nu se teoretizează, emoțiile nu se definesc - în sfârșit, ele doar se trăiesc. Și-atât! 

Sora cea rea, de Karen Dionne - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 304

Anul apariției: 2021

Traducere: GRAAL SOFT

Karen Dionne scrie romane despre provocările cotidiene, despre lumi fantastice și dragoste. S-a născut în Erlangen, în anul 1990 și a studiat biblioteconomia și managementul informației la Stuttgart. Inspirată de cărțile ei preferate, și-a început primul roman în 2009. După o lungă ședere în Scoția, autoarea s-a stabilit la Leipzig, unde și-a amenajat partamentul asemenea unei biblioteci. Este foarte activă peInstagram și îi place să facă schimb de idei cu cititorii ei. La Editura RAO a mai apărut și romanul Evadarea din mlaștină (2017, în traducerea Mariei Aciobăniței).

„Plâng pentru părinții mei, pentru tragedia care ne-a distrus familia, pentru toate lucrurile care nu au fost vreodată și care ar fi trebuit să fie.”

De peste un deceniu, Rachel Cunningham a ales să rămână închisă într-un ospiciu, tulburată de golurile de memorie și de certitudinea că este responsabilă de moartea părinților ei. Dar atunci când află noi detalii despre moartea acestora din urmă, Rachel începe o călătorie în încercarea de a afla răspunsuri. Ea se întoarce în locul unde în trecut se simțise în siguranță, în cabana de lemn din nordul peninsulei statului Michigan. În timp ce Rachel începe să descopere e s-a întâmplat cu adevărat în ziua morții părinților ei, ea află că „acasă” poate fi un loc impregnat cu un rău inimaginabil, iar legătura cu sora ei este cea mai otrăvitoare dintre toate.

„Cincisprezece ani într-un spital de nebuni, ispășind o sentință pe viață, autoimpusă, pentru o crimă pe care acum sunt aproape sigură că nu am comis-o este de neconceput, încât să spun că mă simt îngrozitor de înșelată și trădată nu redă realitatea nici măcar pe departe. Este greu de spus cine merită cel mai mult furia mea - familia, terapeuții sau eu însămi. În clipa aceasta, îndrept degetul către familie.”

I just loved this amazing thriller! Serios, chiar aveam nevoie să citesc, în sfârșit, ceva care să dea cu mine de pereți. Și, mamă, ce tare a dat romanul lui Karen Dionne, Sora cea rea. Nu mă așteptam absolut, dar absolut deloc să-mi placă așa tare, și habar n-am de ce. Probabil din cauza faptului că în ultima vreme n-am mai găsit un thriller bun (am impresia, sincer, că deja am epuizat toate subiectele și mai nimic nou nu se întrevede printre cărțile de acest gen pe care le citesc), un thriller care să mă dea pe spate așa cum, să zicem, a făcut-o cel al lui Karen Dionne. În fine, nu este un thriller formidabil, nicidecum, dar are ceva special ce este tratat într-un mod care, mie unul, mi-a plăcut la nebunie. Disclaimer: mulți l-ar putea găsi destul de inconfortabil și chiar inadecvat. Dar, în fine, vorbim despre ficțiune literară, nu? Eu zic că e cam totul permis atunci când scrii. Sincer!

„Nu pot să cred că m-au lăsat să zac în spital în toți acești ani. Sincer, nu-mi amintesc nici măcar o dată când Diana sau Charlotte să fi pomenit de posibilitatea de a mă scoate de aici. Habar n-am care dintre ele este în ultimă instanță responsabilă pentru încarcerarea mea nedreaptă sau dacă sunt la fel de vinovate, dar garantez că vor avea loc niște discuții dure cu așa-zisele persoane dragi, din clipa în care ajung acasă.”

Romanul lui Karen Dionne este puțin cam loco. Serios. Tare ciudat mi s-a părut. Păi, vorbind puțin despre idee, se ia o tipă, se pune într-un azil, i se dau niște probleme de memorie (Rachel e foarte convinsă de faptul că și-a ucis părinții), mai și vorbește cu animalele (o dovadă a unui mecanism de coping cu traumele), iar apoi începe, încetul cu încetul, să se îndoiască de ceea ce (nu) știe cu adevărat. Încă de la vârsta de 11 ani, de când i-au murit părinții, Rachel este închisă într-un centru de psihiatrie, îndurând suferințe și umilințe de nedescris, o pedeapsă într-un fel autoimpusă de faptul că este sigură că și-a ucis părinții - cu toate acestea, un păianjen (da, un păianjen) nu este de acord cu judecata ei. Trevor, fratele singurului ei prieten din spital, îi arată dovezi ale poliției care demonstrează că Rachel nu avea cum să fie vinovată. Astfel, Rachel, gândindu-se că sacrificiul ei este „în zadar”, acum are nevoie de răspunsuri. Și unde le poate găsi dacă nu exact acolo unde s-a întâmplat presupusa crimă de care este responsabilă?!

„Speranță. O consolare atât de slabă pentru niște oameni care nu au nicio ieșire. Este imposibil să ne imaginăm cum vor arăta viețile noastre de aici înainte. Va fi Diana mereu o amenințare pentru sora ei? Va trebuie să le supraveghem interacțiunile ani în șir? Decenii? Toată viața lor? Va avea vreodată o viață cât de cât normală sau este condamnată să fie o proscrisă, monstrul pe care sătenii îl înconjoară cu furcile, demonul care bântuie printre cele mai întunecate părți ale pădurii, de care se teme toată lumea?”

Rachel pornește într-o anchetă în propriul ei trecut, întorcându-se la casa izolată din pădure, având-o doar pe sora ei drept companie, unde interpretau rolurile personajelor din basmele copilăriei lor. Aceasta vrea să afle nu doar ce s-a întâmplat, ci și cine este ea cu adevărat; de ce a uitat o mare parte din trecut, de ce amintirile stau adânc închise în subconștientul ei. Romanul este povestit din 2 perspective - cea a lui Jenny, mama lor, care devine din ce în ce mai îngrijorată de copilul ei mai mic, Diana, și de pericolele pe care aceasta le-ar putea reprezenta pentru cei din jurul ei, și Rachel, perspectiva prezentă, care încearcă să descopere ce s-a întâmplat cu adevărat. În loc să ceară ajutor profesional avizat, Jenny o îndepărtează pe Diana de societate, mutându-se cu toții într-o cabană izolată a familiei, în pădure, simțind nevoia emoțională de a face tot ce-i stă în putință pentru a-și proteja copilul, în timp ce efectuează cercetări pe teren asupra urșilor (Jenny, mama lui Rachel și a Dianei, era biolog). Cu toate acestea, Diana este diagnosticată cu o tulburare psihică ce o face să fie inconștientă de emoțiile și trăirile altor persoane - o formă de psihopatie care amenință să distrugă familia, punând în pericol viața tuturor. 

„Dar poate nu vreau să merg înainte. Răspunsurile de care am nevoie nu se află în viitor; sunt îngropate în trecutul meu.”

Diana devine insensibilă, vicleană, manipulatoare. Nu simte nicio remușcare, nu are inimă, iar personalitatea ei dominantă pare să conducă întreaga familie. Jenny răsuflă ușurată atunci când află că sora ei, Charlotte, va veni să locuiască alături de ei pentru a o sprijini în a o crește pe Diana. Într-o narațiune care oscilează între trecut și prezent, perspectiva pe care Dionne ne-o oferă asupra situațiilor este completă: Rachel caută răspunsuri, primind mici indicii de la păsări și animale, însă oare va supraviețui ea pericolelor de a se încurca din nou cu sora sa cea rea, Diana, care o dominase atât de ușor, fără niciun pic de efort, în copilărie? Cu care a avut o relație atât de toxică încât, de multe ori, viața i-a fost pusă în pericol? Sincer, mi-a fost extrem de frică pentru Rachel; mai mult decât atât, au existat numeroase momente în care habar nu aveam ce să cred. Aveam impresia că bănuiesc bine ceva, dar apoi totul îmi era dat peste cap. Cum să fi fost capabilă Rachel, atât de supusă și sensibilă, să-și omoare proprii părinți? Și, totuși, de ce este atât de sigură că ea a făcut asta?

„(...) Am încercat să pătrund în mintea Dianei de mai multe ori, în efortul de a o înțelege, până când mi-am dat seama că orice efort de acest fel este condamnat să dea greș, căci nu voi vedea niciodată lumea cu atâta cruzime ca ea și nici nu aș vrea.”

O lectură care te neliniștește, care-ți dă de gândit și te tulbură. O lectură în care există abuzuri asupra animalelor și o incursiune în trecut atât de traumatizantă încât Rachel și-a îngropat amintirile într-o groapă adâncă și întunecată a subconștientului ei. Deciziile catastrofale ale părinților par să fi jucat un rol vital în devenirea copiilor. Cu toate acestea, un roman despre familii dezbinate, descentralizate, ciudate, în care comunicarea parcă lipsește. Un roman în care forța nebuniei pare să-și aibă scânteierea încă din fașă. Când vine vorba de Jenny, Peter, Diana și Rachel, nimeni nu este nevinovat, deoarece fiecare își poartă propria sa vină. Cu toate acestea, unii într-o mai mare măsură decât alții. Iar în acest roller coaster nebun și neașteptat, Sora cea rea este responsabilă pentru tot ce s-a întâmplat în istoria familiei Cunningham.

Greenlights. Undă verde, de Matthew McConaughey - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2021

Traducere: GRAAL SOFT

Greenlights. Undă verde – precum un semafor cu toate culorile verzi – adună primii cincizeci de ani ai lui Matthew McConaughey: „un album, o antologie, o poveste a vieții mele de până acum… o scrisoare de dragoste. Adresată vieții”. Dar și „cum să obții mai mult «Da» într-o lume plină de «Nu» și cum să recunoști momentele în care un «Nu» ar putea să fie de fapt un «Da»”. Pentru că lumina roșie devine în cele din urmă verde. Pentru că cel care juca mereu fără cămașă în comedii romantice a devenit în cele din urmă un actor câștigător de Oscar. În Greenlights. Undă verde, McConaughey dezvăluie că a făcut sex pentru prima dată după ce a fost șantajat când avea 15 ani și a fost molestat la 18 de un bărbat în interiorul unei dube, după care a fost bătut până și-a pierdut cunoștința. Fraze ce impresionează, dar adevărul este că, odată ce le-ai citit, îți dai seama că memoriile actorului texan vorbesc despre altceva. Aceste două fraze nu sunt detaliate în restul cărții. Pentru că, un caz rar în panorama de astăzi, McConaughey nu suferă de victimizare patologică: „Nu m-am considerat niciodată o victimă”, se grăbește el să precizeze. „Am multe dovezi care arată că lumea conspiră ca eu să fiu fericit”.

„Sosirea la destinație este inevitabilă: Moartea. Un final unanim, o destinație comună. Un substantiv fără importanță. Elogiul nostru. Scris. Trăit. Abordarea este relativă: Viața. O procesiune specială, călătoria noastră personală. Un verb cu sens. CV-ul nostru.”

OK, voi începe prin a recunoaște faptul că, sincer, habar n-aveam cine e Matthew McConaughey. Sincer. Știam doar că acestă carte este foarte apreciată și așteptată de multă lume. Apoi, citind-o, am descoperit că mi-e (vag) cunoscut din Marea mahmureală. În orice caz, când vine vorba de actori, nu știu prea mulți, dar la actrițe mă mai pricep. În fine, irelevant, pentru că citind această carte am vrut să descopăr, de fapt, omul, și nu actorul Matthew McConaughey. Și mă bucur că, în cele din urmă, am plecat din lectură gândindu-mă la Matthew McConaughey nu (neapărat) ca la o celebritate de la Hollywood, ci ca un adevărat prieten care mi-a povestit viața sa, așa, cu bune și rele, oferindu-mi învățături prețioase pe care am să le integrez, încetul cu încetul, în credințele mele.

„Am analizat rațional situația și am ales. Nu aveam nevoie de încurajare, iar claritatea mi-a dat identitate. Nu aveam de gând să îmi pierd ancora, atât din principiu, cât și ca să supraviețuiesc.”

Chiar nu știam de la ce să mă aștept citind această carte. În general, chiar îmi place să citesc (auto)biografii - vezi autobiografia lui Demi Moore (recenzia AICI), a Sophiei Loren (recenzia AICI), dar și altele -, fiindcă simt că am acces la experiența de viață a oamenilor care, de ce nu, m-ar putea inspira. De multe ori, o experiență de viață de-a dreptul neașteptată, dacă e să privim din prisma a ceea ce acești actori și aceste actrițe ne oferă pe marile ecrane. În legătură cu biografia lui Matthew McConaughey, pot spune că m-am bucurat nespus să pătrund în aventura ce reprezintă viața lui. Pentru că, pe bune, Matthew McConaughey chiar a avut o viață aventuroasă, încununată cu succes. Dar, înainte de acest succes formidabil, Matthew McConaughey a cunoscut multe, multe întâmplări, a trecut prin multe încercări. Însă, sub dictonul curajului și a puterii, sub călăuza determinării și a muncii, McConaughey și-a luat viața în mâini și a luptat pentru ceea ce-l interesează.

„Lumea era acum plată și eu o priveam drept în ochi. Era timpul să dau la schimb orice mașină sport roșie care îmi mai rămăsese. Era timpul să încetez să mai visez și să încep să acționez. Era timpul să am grijă de mama. Era timpul să am grijă de mine însumi. Era timpul să mă trezesc din capriciile copilăriei. Era timpul să prind curaj cu adevărat. Era timpul să devin bărbat.”

A fost nevoit să facă alegeri dificile, să opteze pentru una și pentru cealaltă, să pună în balanță lucruri. Să facă sacrificii. Să se-avânte în necunoscut și să dea deoparte anumite lucruri care-i aduceau fericirea. În cele din urmă, McConaughey și-a dat seama că totul este inutil, degeaba, dacă nu faci ceea ce îți place. După ce a interpretat numeroase roluri în filmele de comedie - acesta fiind, de fapt, genul care l-a consacrat -, McConaughey și-a dat seama că banii nu-l satisfac. N-a mai vrut să interpreteze astfel de roluri. Pentru mai bine de un an, s-a retras în propria lui scoică, refuzând cereri pe bandă rulantă. La orizont, niciun rol într-o tramă, într-un film care să-l stimuleze. Chiar citeam și mă gândeam - trebuie să ai un curaj maxim pentru a face așa ceva, fiindcă în lumea cinematografică este extrem de ușor (și intempestiv) să devii, efectiv, un anonim. 

„Există o diferență între artă și exprimarea sinelui. Orice artă este auto-exprimare. Dar nu orice auto-exprimare este artă.”

Determinarea și curajul lui McConaughey chiar m-au inspirat. Ideea că succesul nu se măsoară în bani, ci în credințele pe care le ai, în vitalitatea pe care o simți. În oamenii care te înconjoară și familia pe care o ai. Voi trece peste aspectele povestite de el în carte - foarte, foarte multe întâmplări care mi-au stârnit râsul și m-au amuzat, dar și anumite scene emoționante (bineînțeles, cum se regăsesc în viața fiecărei persoane) care m-au mișcat -, spunându-vă că, dincolo de a fi un jurnal, este o carte cu profunzime, didactică, dacă pot spune așa. Este ca un mentor și ca un prieten care îți dă din înțelepciunea sa și îți șoptește cât de prețioasă este viața și cum, uneori, nu trebuie să fugi după lucruri, pentru că acestea vor veni la tine. Cum spune chiar și McConaughey, parafrazând, nu săgeata caută ținta, ci ținta caută săgeata (sau ceva de acest gen; în fine, ați înțeles voi).

„În acest dat al destinului relevat de moarte și naștere recunoaștem că suntem oameni, cât și Dumnezeu. Descoperim convingerea că alegerile noastre contează, că nu este totul în zadar, ci că totul contează.”

Greenlights. Undă verde chiar este o carte pe care aș recomanda-o cu mare drag oricui. E superb tehnoredactată, cu poze, colorată, are tot ce-i trebuie pentru a fi o lectură relaxantă, cu tâlc, să zic așa. Chiar m-au impresionat detaliile din carte, viața aventuroasă a lui McConaughey și toate întâmplările care l-au făcut să fie ceea ce este - un actor talentat, un tată mândru și un soț iubitor, un fiu recunoscător și un frate mereu acolo când este nevoie de el. Am urmărit discursul său din momentul în care a fost laureat cu Premiul Oscar (2014) - fiindcă, în carte, povestește despre asta, și-am vrut să văd asocierea dintre realitate și povestire - și am descoperit un om tare, tare cald, care vorbește din inimă. Sunt sigur că o să vă placă, mai ales dacă sunteți fani ai acestui actor. Repet, eu nu știam mare lucru despre el, însă, chiar și așa, cartea a reușit să ajungă acolo unde trebuie: în sufletul meu.

Femei și sare, de Gabriela Garcia - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Babel

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2021

Traducere: Anca Alina Dumitru 

Gabriela Garcia este fiică de imigranți din Cuba și Mexic. A fost crescută la Miami și locuiește în prezent în San Francisco Bay Area. S-a făcut remarcată prin opiniile ei feministe și ca activistă ce susține drepturile imigranților, lucrând în presă și în domeniul muzical. A absolvit sociologia la Fordham University și masteratul în literatură la Purdue University, unde a predat apoi scriere creativă. Proza și poeziile ei au fost publicate în Best American Poetry, Tin House, Zyzzyva, Iowa Review, Michigan Quarterly Review, The Cincinnati Review sau Black Warrior Review. A primit numeroase premii și burse de creație, printre care se numără Rona Jaffe Foundation Writer’s Award, Steinbeck Fellowship, bursele Breadloaf, Sarabande Books, Lighthouse Works, the Keller Estate și Community of Writers at Squaw Valley. Romanul său de debut, Femei și sare (Of Women and Salt, 2021), o saga matriliniară inspirată de povestea propriei familii, a fost deja tradus în zece limbi.

„Suntem mai mult decât ne închipuim că suntem.”

Miami, în prezent: Jeanette se luptă cu dependența de droguri. Fiică a unei imigrante cubaneze, e hotărâtă să afle povestea familiei sale de la mama ei, Carmen. Dar Carmen nu vorbește, pentru că nu vrea să retrăiască trecutul. Prin urmare, Jeanette pornește într-o călătorie spre Cuba, ca să-și întâlnească bunica și să înfrunte secrete de familie adânc îngropate. Camagüey, Cuba, 1866: María Isabel, stră-străbunica lui Jeanette, este prima femeie care lucrează într-o fabrică de trabucuri și care învață să citească. Munca, iubirea, speranțele ei sunt mânjite însă de violență – chiar dacă nu orice obstacol poate fi învins, curajul se transmite peste generații. Din fabricile de trabucuri de secol al XIX-lea și până la centrele de detenție din SUA de azi, din Cuba până în Mexic, iată povestea caleidoscopică a unor femei extraordinare, mame ale căror decizii sunt moșteniri grele, fiice care au tenacitatea să-și spună poveștile, în ciuda celor care vor să le facă să tacă.

„Așa trebuie să se termine toate relațiile, îmi spun. Încet, fără dramolete și tărăboi: doar doi oameni care au devenit instrumente în bătălia zilnică pentru supraviețuire.”

Am vrut să citesc această carte încă de când a fost nominalizată la Goodreads Awards (dacă nu mă îndoiesc). Recent, am pus mâna pe ea și am vrut să intru numaidecât în poveste. Femei și sare, dincolo de a fi un roman în sine, cred că este o colecție de povestiri scurte (deși, într-adevăr, au legătura una cu cealaltă), care urmărește viețile unor femei din mai multe generații, pe  teritorii specifice și, bineînțeles, în registre temporale diferite: Miami, prezent (care urmărește povestea lui Jeanette, dependentă de droguri) și Cuba, în anul 1866, care urmărește povestea lui María Isabel, stră-străbunica lui Jeanette, una dintre singurele femei care lucrează într-o fabrică „dominată de bărbați”. Cu alte cuvinte, povești emoționante de viață, cu și despre femei puternice dar încercate de condițiile sociale și politice în care trăiesc. Subiecte sensibile, abordate într-un stil romanist cu totul și cu totul desăvârșit: Gabriela Garcia chiar scrie deosebit de frumos, aproape liric, bine, cu o atenție deosebită pentru „lucrurile simple” care întregesc și completează viața unui om. Care-i definesc și potențează existența.

„Nu cred că o persoană este cu adevărat o persoană până când nu a venit pe lume, până când nu se anunță astfel. Cred că o rudă e oricine alegi tu să fie. Nu te-am născut pur și simplu. Nu mi te-ai întâmplat din senin. Am ales.”

Nu sunt străin de cărțile care urmăresc mai multe perspective narative, în diferite perioade de timp. Cu toate acestea, este printre primele cărți care NU sunt thriller sau mistery și abordează acest „artificiu literar”. Pot spune că Femei și sare ar fi un fel de roman istoric, dar m-aș putea înșela. Cred că stă mai mult sub dictonul unui roman contemporan, în care o tânără încearcă să-și găsească rădăcinile, pentru a-și înțelege viitorul și a-și trăi prezentul. Nu, nu vorbim despre trecut, fiindcă acesta nu mai este, ci vorbim despre dorința lui Jeanette de a face lumină în viața ei - ceva, acel ceva care parcă nu poate fi descris îi stă în cale, îi pune piedică, i se arată în cele mai neașteptate moduri și în cele mai neașteptate și necunoscute forme. În aceeași măsură, subiectele abordate de Garcia chiar mi-au dat de gândit: feminismul, patriarhatul, ideea de succes, trauma, maternitatea, relația dintre mamă și fiică... Subiecte sensibile, de altfel, dar abordate cu o inteligență aparte. 

„Tu nu ești a bărbatului care m-a violat. Așa am hotărât imediat ce am știut că sunt gravidă.”

O carte care parcă vrea să doboare munții. O carte pe care o poți percepe în multe feluri, și cred că fiecare depinde de experiențele de viață ale, evident, fiecăruia. Femei și sare este o carte pe care o citești rapid, dar pe care vrei să NU o citești rapid pentru a te bucura, dacă pot spune așa, de scriitura efervescentă a autoarei. Stilul liric, dar deseori incisiv, auster, mi-a plăcut la nebunie. Mi s-a părut că Garcia îmi oferă „cu porția” lecții de viață, și-n același timp mă lasă rece fiindcă, ei bine, nu-mi rămânea altceva de făcut: eram neputincios în fața a tot ce se întâmplă. Și nu, nu se întâmplă multe: dar importanța acelor lucruri aparent mărunte este absolut epuizantă. 

„Apoi cerul a dispărut, iar casa s-a întunecat la loc.”

Un roman ca o istorie, despre imigranți, despre teritoriu, despre rasism, politică, despre greșeli și abuzuri. Despre violență și viol. Un roman tragic - și chiar nu mă așteptam la asta -, un roman intim pe care Garcia l-a oferit întregii lumi. Dacă am înțeles bine, este inspirat din propria-i viață; iar asta, în aceeași măsură, îl face să fie și mai dureros, și mai emoționant, și mai incisiv. După ce l-am terminat, l-am pus în acea categorie de „nu-pentru-oricine”, fiindcă nu știu dacă l-aș recomanda chiar oricui. Este o carte diferită, care devine diferită din prisma unor experiențe de viață pe care nu ai vrea să le trăiești. Și, probabil, nici nu ai vrea să citești despre asta. În schimb, uneori, viața se mai întâmplă. Și nu ne mai rămâne decât să ne minunăm (și oripilăm) de realitatea care ne înconjoară.