marți, 26 aprilie 2022

O să râzi, totul e chimie!, de Mai Thi Nguyen-Kim - Recenzie

Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 256
Anul apariției: 2020
Traducere: Dana Gheorghe

Dr. Mai Thi Nguyen-Kim este chimistă, jurnalistă de știință şi youtuber. În timpul redactării lucrării de doctorat la Universitatea Harvard a fondat canalul YouTube The Secret Life of Scientists și astfel a început să răspândească în lume știința ca pe un „virus”. În prezent, își promovează misiunea pe mai multe căi: moderează pe canalul de televiziune WDR emisiunea de știință „Quarks” și se ocupă de canalul de YouTube maiLab, laureat al Grimme Online Award în 2018. Tot în 2018 a primit premiul Georg Holtzbrinck pentru jurnalismul de știință (o premieră pentru un youtuber), pentru talentul cu care popularizează știința și răspunde nevoilor prezentului.
„Această carte este o invitație în universul meu de chimistă. În plus, îmi doresc ca ea să dezvăluie puțin din viața mea cotidiană ca jurnalistă de știință și vlogger pe YouTube. Mai presus de toate, îmi doresc ca, prin intermediul acestei cărți, să aveți ocazia să priviți chimia adânc în ochi și să vă lăsați cuprinși în mrejele ei. Dacă încrederea mea în umanitate și în curiozitatea ei nu mă înșală, atunci după lectura acestei cărți nu doar că veți realiza cum chimia înseamnă totul, dar poate veți recunoaște chiar că este o știință minunată.”
Ce facem, ce ne înconjoară, ce simțim – totul are de-a face cu chimia. Tânăra chimistă și jurnalistă de știință Mai Thi Nguyen-Kim nu ne lasă niciun moment să ne îndoim de asta. Ea descompune fenomene cotidiene cunoscute în elemente chimice și ne explică într-un mod glumeț și original ce reacții chimice se desfășoară în secret în jurul nostru. Mai Thi Nguyen-Kim nu ne deschide doar ochii, ci și apetitul pentru chimie. Chimia în viața de zi cu zi: programul tinerei cercetătoare și jurnaliste Mai Thi ne poartă ca un fir roșu printr-o lume în care se ascund o mulțime de fenomene chimice. Ziua începe cu chimia trezirii, cu hormonii stresului și ai somnului, care trebuie ținuți bine în frâu. Aflăm care este momentul cel mai potrivit pentru a savura prima cafea, de ce pasta de dinți ar trebui să conțină fluoride și de ce haosul de pe biroul din camera de lucru este un lucru natural în univers. Descoperim lucruri noi despre Gorilla Glass și despre modul de funcționare a bateriei telefonului mobil, cum îi putem prelungi durata de viață și de ce unele baterii explodează uneori. Înțelegem brusc de ce doar sărurile de aluminiu protejează împotriva petelor de transpirație, de ce pute sudoarea și cum se poate combate asta. La cumpărături în supermarket, Mai Thi ne dezvăluie dacă merită să cumpărăm apă minerală pentru sportivi și cum ne ajută principiile de bază din chimie să evităm trucurile evidente de marketing. Seara descoperim secretul unui tort de ciocolată delicios. Nu în ultimul rând, ajungând la avansați, aflăm și ce se întâmplă la nivel molecular când între doi oameni există chimie.
„(...) în știință nu există răspunsuri scurte și în același timp corecte. Ne place să credem că știința ne pune la dispoziție evidențe clare. Nu este chiar așa. Știința poate produce cifre și măsurători clare, dar interpretarea lor este de multi ori atât de complexă, că nu pot rezulta mereu și în mod automat evidențe. Uneori ai o ipoteză și găsești în experimente confirmarea ei. Dar asta nu face din ipoteză o evidență, ci o supoziție bine argumentată.”
O să râzi, totul e chimie! este o altă carte pe care am devorat-o într-o singură zi. Apetitul meu pentru știință este greu de egalat, și de când am descoperit cărțile de non-ficțiune științifice, în general de la Editura Publica, mai mereu încerc să fac loc unui astfel de titlu printre lecturile mele. Cu toate acestea, nu tot timpul reușesc, dat fiind faptul că, de multe ori, facultatea mă solicită mult-prea-mult pentru a mai putea găsi loc unei alte lecturi științifice printre lecturile care să mă relaxeze. Chiar îmi amintesc de o situație în care abia scăpasem de nenumăratele examene din sesiune și, hopa-mitică, cartea pe care am luat-o imediat să o citesc a fost una de știință. N-a fost cea mai inspirată alegere, că-mi simțeam deja neuronii prăjiți după atâtea examene. Dar, în orice caz, să nu mai bat câmpii, cartea lui Mai Thi Nguyen-Kim a fost una într-adevăr frumoasă, spectaculoasă dar, mie unul, nu mi-a adus mai nimic nou. E absolut firesc, dat fiind faptul că, na, urmez o facultate de profil științific, ceea ce înseamnă că am deja bazele puternic fundamentate ale chimiei.
„Chimism încolo, chimism încoace - îi înțeleg perfect pe cei care resping ingredientele «artificiale» și le preferă pe cele «naturale». Și mie îmi place mai mult mâncarea proaspătă, are alt gust. Din păcate, eticheta «natural» nu înseamnă automat proaspăt. Îți dai seama de aceasta când compari aromele și potențatorii de gust naturali și sintetici. Cine știe ce molecule dau aroma unui fruct natural poate fie să extragă aceste molecule (pe cale naturală) sau să le creeze în laborator (CHIMIE!). Nu există nicio diferență între moleculele din natură și cele din laborator, atât timp cât structura lor chimică este aceeași.”
Căci, de fapt, despre asta este cartea Mai Thi Nguyen-Kim: chimia. Și un fel de „intro” în acest domeniu. Cu alte cuvinte, se pliază mult mai bine persoanelor care nu prea au tangență cu această ramură științifică și care vor să afle, într-o formă estetică, expeditivă, ușor de înțeles, care-i, măi, treaba cu toată chimia asta. Pentru că, în cele din urmă, chimia chiar este peste tot. Chimia susține viața, de la cele mai mici particule, atomii, până la înalții vulcani care scuipă flăcări și lavă. Mai Thi Nguyen-Kim descifrează principiile chimice pe care mulți le-ar considera amețitoare, transformându-le în lucruri practice, ușor de înțeles de către publicul neinițiat. Mulți consideră chimia ca fiind o materie dificilă - atât în liceu, cât și în facultate. Ce-i drept, este puțin mai inaccesibilă, ai nevoie de studiu suplimentar și atenție sporită, pe cont individual, dacă vrei s-o înțelegi și nu să tocești niște formule, structuri și alte chestii de acest gen. Chimia este ca bucătăria, de fapt - dacă amesteci anumite ingrediente, s-ar putea ca rezultatul să nu fie tocmai cel dorit. Cu toate acestea, într-un laborator de chimie, poate ar trebui să acorzi atenție sporită „ingredientelor” pe care le amesteci. Asta ca să nu ai drept rezultat un mare și nedorit „bum!”, pentru că în chimie este vorba de echilibru și de respectarea unor principii bine stabilite, chiar de la bun început.
„Firește, natura este o chimistă mult mai versată decât toți chimiștii la un loc.”
În viața de zi cu zi, dincolo de toate ecuațiile, substanțele, diagramele și formulele „de fundal”, Mai Thi Nguyen-Kim face chimia mult mai accesibilă spre a fi înțeleasă, iar „cititorul de rând” poate cu ușurință să plece din lectură având certitudinea că știe mai multe despre cum, de fapt, funcționează lucrurile. Despre cum chimia influențează viața noastră cotidiană, în fiecare zi, în efervescent de multe feluri. De altfel, chimia nu poate fi evitată, nici măcar dacă te retragi într-o minge dintr-aia cu scop izolator. Chimia e peste tot și totul este chimie, fie că-ți vine să râzi sau nu. Pe lângă aceste aspecte, cele legate de chimie (care abordează numeroase teme), Mai Thi Nguyen-Kim aprofundează, puțin, și ideea carierei pe care și-a ales-o, explicând modul în care doctoranzii și cercetătorii în acest domeniu interacționează, dinamica dintre aceștia: multe ore petrecute în cercetarea non-stop. În fine, acesta este un aspect infim, poate interesant pentru cei care vor să activeze într-un astfel de domeniu. Întorcându-ne la „reacțiile noastre”, Mai Thi Nguyen-Kim aprofundează în foarte multe exemple motivele pentru care chimia joacă un rol vital în fiecare zi. Iar asta înseamnă că, în O să râzi, totul e chimie!, sunt multe lucruri pe care le poți învăța, măcar ca să dai bine la o petrecere între prieteni. 
„Spirit științific înseamnă să nu iei lucrurile ca pe ceva de la sine înțeles, ci să observi lumea, ca și cum ai vedea-o pentru prima oară. Să cauți scânteia de magie din lucrurile pe care le știi deja. Spiritul științific este acel moment în care ții între palme cana de cafea și te gândești: «Hm. Numai molecule. Ce tare!»”
Te poți lămuri cu privire la multe probleme aparent confuze cu care majoritatea dintre noi ne confruntăm în fiecare zi. Spre exemplu, încărcarea corectă a bateriilor de telefon, influența alcoolului asupra oamenilor, lucru pe care l-ai putea avea în vedere atunci când ceri, la bar, un al doilea rând de shot-uri. Per total, este o carte valoroasă, edificatoare pentru unii, care chiar ți-ar putea stârni interesul față de domeniul chimiei, făcându-te să respecți mai mult această știință care, de altfel, este peste tot în jurul nostru, în orice moment, în orice clipă. Repet, eu, unul, am găsit-o ca fiind o lectură ușoară, dar dat fiind faptul că deja știam multe lucruri pe care Mai Thi Nguyen-Kim le-a livrat în această carte, nu am găsit-o tocmai revelatoare. Oricum, apreciez și aplaud de la bun început misiunea pe care și-a propus-o Mai Thi Nguyen-Kim, aceea de a populariza știința printre persoanele care, poate, nu vor cunoaște, altfel, niciodată astfel de lucruri. Când vine vorba despre știință, orice mic pilon este esențial, pentru că, vorba aia, puțin cu puțin se face mult, și doar atunci când vom înțelege cum funcționează lumea în care trăim, vom putea să optimizăm variabilele încât să ne fie bine nu doar nouă, ci în principal naturii în care trăim.

Zilele abandonului, de Elena Ferrante - Recenzie

Editura: Pandora M
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 208
Anul apariției: 2018
Traducere: Cerasela Barbone

Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita „Febră Ferrante”. Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiție artistică ieşită din comun, care a câştigat admirația mai multor scriitori celebri – Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud – şi a unor critici importanți: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare care vorbeşte într-un stil plin de frumusețe şi forță despre sentimentul de apartenență la un loc, despre relațiile umane, dragoste, familie şi prietenie. Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere italiene. A publicat mai multe cărți, printre care L'amore molesto (după care Mario Martone a făcut un film omonim) și Zilele regăsirii mele, descrisă ca „răvășitoare” de New York Times și ecranizată de Roberto Faenza. La Editura Pandora M au mai apărut cărțile: Iubire amară, Fiica ascunsă, Noaptea pe plajă, Frantumaglia. Viața și scrisul meu, Invenții ocazionale, Viața mincinoasă a adulților
„Mario se revărsa, anula orice lucru care nu era imaginea lui de băiat, de bărbat, felul în care crescuse sub ochii mei de-a lungul anilor, între brațele mele, în săruturile calde. Mă gândeam doar la el, la cum se întâmplase să nu mă mai iubească, la nevoia de a avea din nou parte de iubirea lui, nu mă putea lăsa așa.”
Cândva scriitoare aspirantă, Olga a renunțat la ambițiile ei literare, dedicându-se căsniciei şi creşterii copiilor. Când e părăsită de soțul ei, Mario, se refugiază în propria nefericire şi descrie zilele care au urmat plecării lui ca pe un iad personal. Are treizeci şi opt de ani, doi copii şi un câine-lup de care trebuie să aibă grijă în continuare, deşi i se pare că viața s-a sfârşit. Treptat, Olga se desprinde dureros de realitate, făcând o obsesie din a înțelege de ce soțul ei a încetat s-o iubească şi a lăsat-o în urmă pentru o femeie mult mai tânără, după cincisprezece ani de căsnicie. Furia, rătăcirea, dezorientarea, sentimentul de gol, senzația de sfârtecare a familiei şi abandonul de sine pun stăpânire pe eroina Elenei Ferrante, care, încetul cu încetul, simte că pierde contactul cu viața reală. În plus, e bântuită de o amintire din copilărie care o aduce în pragul nebuniei – amintirea unei femei care, după ce a fost părăsită de soț, a hotărât să-şi pună capăt zilelor. Bestseller în Italia timp de aproape un an, Zilele abandonului descrie încercarea unei femei părăsite de a găsi, după luni de furie, îndoieli, autocompătimire şi disperare, o cale de a-şi depăşi suferința şi de a-şi construi o nouă viață.
„Îmi răpisem din timpul meu ca să i-l ofer lui și să-l fac, astfel, mai puternic. Îmi pusesem deoparte aspirațiile ca să-l sprijin pe el. Fiecare criză de-a lui de descurajare mă făcea să-mi amân propriile crize ca să-l îmbărbătez. Mă risipisem în minutele lui, în orele lui, ca să se poată concentra (...). Și acum, acum mă părăsea luând cu el tot acel timp, toate energiile acelea, toate eforturile acelea pe care i le dăruisem (...).”
M-am îndrăgostit de Elena Ferrante, pur și simplu. După ce m-am ferit ani buni din a-i citi vreo carte tradusă la noi, anul acesta, pentru prima și prima dată, am citit Fiica ascunsă (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), o carte formidabilă, care m-a răvășit și mi-a plăcut neașteptat de mult. De-atunci, am mai citit de la Elena Ferrante Iubire amară (recenzia AICI), apoi Viața mincinoasă a adulților (pe care urmează să o recenzez) și, în final, Zilele abandonului, o carte care, iarăși, a dat cu mine de pământ și, într-adevăr, a fost ce trebuie pentru a avea certitudinea faptului că Elena Ferrante este o scriitoare genială, diferită, atentă, multilaterală și extrem de profundă. Cât de curând, cu siguranță, mă voi apuca și de Tetralogia Napolitană. Momentan, aștept să citesc și celelalte cărți scrise de ea pe care le am, deși nu știu dacă întâi ar trebui să citesc tetralogia și, abia apoi, Frantumaglia. Viața și scrisul meu, o carte de non-ficțiune în care Ferrante surprinde intimitatea procesului scrierii. Mă mai gândesc, în orice caz. Pentru că între timp vreau să vă vorbesc despre romanul de față, unul care mi-a depășit cu mult așteptările și pe care, de când l-am citit, l-am recomandat oricui.
„L-am lăsat să plece cu noua lui iubită, cu cerceii atârnați la urechi. Oricum, ce puteam face, pierdusem totul, inclusiv pe mine, complet, în mor iremediabil.”
Ca să înțelegeți, iubirea mea pentru cărți nu se manifestă doar pe acest blog sau prin crearea de conținut online, digital. Oh, nu, vorbesc despre cărți oricând am ocazia, cu oricine împărtășește aceeași bucurie superbă a lecturii. Iar pentru Ferrante „duc campanie politică”, și când am vorbit despre Zilele abandonului unor colege, am fost impresionat să aflu că o prietenă dragă, de fapt, de îndată s-a pus să o citească. Doar pentru ca în următoarele zile să-mi spună cât de mult i-a plăcut, cât de mult a simțit-o și cum, uneori, parcă se trezește întrebând „Oare ce mai face Olga?”. Într-adevăr, este o carte care te bântuie mult timp după ce ai citit-o, iar asta este dovada unei cărți intense, profunde, care depășește cu ușurință granițele ficțiunii, fără să rămână „ficțiune-și-atât”. Romanul de față este unul extrem de intens, visceral, dureros, grav, în care Ferrante abordează o temă extrem de sensibilă - aici, „chestia” e că dacă te regăsești în experiența Olgăi, atunci, s-o spun așa, „ai să ți-o iei rău de tot”. Pentru că modul în care, prin intermediul Olgăi, Ferrante livrează anumite întâmplări, este absolut uluitor, de-o realitate care te lovește ca un tren de mare viteză. Și, de asemenea, mai dă și cu spatele, ca să te mai calce o dată. Doar pentru ca la sfârșitul cărții să te regăsești revitalizat, plin de speranță, împăcat cu gândul că, în lumea asta, ai în tine toată puterea de care ai nevoie pentru a reuși...
„Mă gândeam la frumusețe ca la un efort constant de anulare a corporalității. Voiam să-mi iubească trupul uitând tot ce știe despre trupuri. Frumusețea, mă gândeam cu neliniște, este această uitare. Sau poate că nu. Crezusem eu că iubirea lui are nevoie de acea obsesie a mea.”
Viața domestică a Olgăi se sparge precum o sticlă de vin care cade pe podeaua pe care s-au scris poveștile unei vieți conjugale, după ce bărbatul ei îi spune că vrea să divorțeze. Începând din acest moment, urmează „zilele abandonului”. Olga își abandonează sinele, își abandonează valorile, își abandonează sufletul și trupul și idealurile și visurile și tot ce a însemnat ea. Olga se schimbă - își schimbă limbajul, se transformă într-un hazard. Își schimbă natura și nu se mai recunoaște. Copiii nu o mai recunosc. Parcă intră într-o transă din care nimic n-ar mai putea-o scoate; poate doar reîntoarcerea celui care a plecat. Atmosfera cărții este mult mai puternică decât suma tuturor întâmplărilor. Forma povestirii, cuvintele Olgăi, se potrivesc întocmai cu tema cărții - onestitatea Olgăi, naratoarea, permite cititorului să nu rămână rece experienței de viață prin care trece, îi permite să privească în profunzimea fiecărui rând, intensitatea fiecărui cuvânt. Îi permite cititorului să simtă amețeala adâncurilor, vertijul valurilor, valul de emoții, negura infernului prin care Olga încearcă să răzbată. 
„Nu i-am explicat că voiam să-l șterg complet din corpul meu, să alung din mine și părțile pe care, dintr-un fel de prejudecată pozitivă sau datorită conviețuirii, nu fusesem niciodată capabilă să le văd. Am ascuns că voiam să mă sustrag vâltorii vocii lui, a expresiilor lui verbale, a comportamentului lui, a sentimentului lui despre lume. Voiam să fiu eu, dacă expresia aceea mai avea vreun sens. Sau cel puțin voiam să văd ce rămânea din mine, odată ce el era îndepărtat.”
Vocea Olgăi este dureros de sinceră, adevărată, curată, și ceea ce pe mine, unul, a reușit să mă frapeze, a fost modul în care limbajul narațiunii se schimbă pe măsură ce starea de spirit a Olgăi alternează. La început, scriitura este lentă, meditativă, liniștită, cu toate punctele, virgulele și semnele de ortografie aferente. Cu alte cuvinte, fiecare emoție era livrată cumpătat, chibzuit, calm. Dar pe măsură ce Olga a început să alunece în labirintul neașteptat al emoțiilor, într-un loc total necunoscut ei, pe măsură ce Olga a început să se retragă în propriul sine (deja pierdut și de nerecunoscut), limbajul s-a adeverit într-un centru crud, vulnerabil, sângerând, pătrunzător, fără virgule, fără puncte, fără ortografie, colocvial, ca și cum Olga ar fi zis „ține, gata, aici mă opresc, ăsta mi-e abandonul”... În scriitură, acest limbaj devine, pentru Olga, un fel de „o a doua piele”, una care s-o protejeze, să-i permită să sufere în tihnă. Pe măsură ce Olga trece prin anumite întâmplări, experiențe, parcă reușește să treacă de „faza brutală”, iar limbajul îi urmează exemplu, reflectând întocmai noua ei stare de spirit.
„Să exiști înseamnă asta, m-am gândit, o tresărire de bucurie, o împunsătură de durere, o plăcere intensă, vene care pulsează sub piele, nu e niciun alt adevăr de povestit.”
Olga începe să cântărească prețul anilor de căsnicie - ce i s-a dat, ce i s-a luat, la ce a renunțat, cu ce a rămas -, și face toate acestea cu o calmitate terifiantă, chirurgicală. Vorbește despre extirparea trecutului, despre bucățele, și parcă ajungi să citești această carte cu o oarecare groază, te temi de ce-ar putea urma, ai în cap un anumit scenariu (recunosc, eu și prietena mea l-am avut de la bun început, întrucât amândoi credeam că totul are să meargă în acea direcție). Ferrante nu se teme. Lui Ferrante nu îi este frică să confrunte sentimentele, să numească lucrurile folosindu-se de adevăratul lor nume. Nu. Termenul „abandon” este unul interesant, departe de semnificația lui acceptată literar. În italiană, cartea se numește I giorni dell'abbandono, și am fost curios să aflu dacă înseamnă același lucru ca în română. M-am întrebat dacă, în italiană, cuvântul „abandon” înseamnă același lucru ca în română - a abandona ceva, a lăsa baltă etc. Dar, aparent, îți poți abandona și speranța. Inhibițiile. Oricum, bănuiesc că Ferrante și-a gândit titlul bine, fără a face referire doar la ideea de a-ți abandona partenerul de viață. 
„M-am speriat doar pentru că acum inima mea bătea în pieptul ei.”
În cartea de față, durerea nu este ascunsă în fața unei măști curajoase. Nu. Olga s-t-r-i-g-ă. Și strigă tare. Până la ceruri. În versiunea ei, este inevitabil să existe o absență a sensului, să renunțe la o viață normală. Cartea lui Ferrante este, în esență, ceva ce simți, dincolo de a fi ceva ce citești. Scrisul ei este ca o pictură pe care o înțelegi așa cum crezi. Iar cartea este acerbă, violentă, înfiorătoare, fiindcă te atașezi rapid de Olga, trăiești alături de ea fără să o judeci, fără să-i ceri socoteală. Ești martor la drama ei, la renaștere ei, la pierzania ei, la abandonul ei. Elena Ferrante continuă să mă uimească, îmi aduce lacrimi în ochi, și nu pentru că ar fi neapărat emoționantă, ci pentru că se joacă cu mintea cititorului. Este literatură care te înalță, te luminează, a unei scriitoare, cândva anonime, care a ajuns să fie comparată cu cei mai mari scriitori ai ultimului secol. Ferrante se joacă cu timpul. Sondează psihicul și disecă memoria, spunând povestea prăbușirii fizice și psihologice a unei femei care, intempestiv, se abandonează. Și abandonează tot ce înseamna, până atunci, viața. 

Will Grayson, Will Grayson, de John Green și David Levithan - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 328
Anul apariției: 2015
Traducere: Ioana Oprica

Cărţile lui John Green au fost publicate în peste douăzeci de limbi şi figurează constant în topul celor mai bine vândute titluri al publicaţiei New York Times. Foarte activ şi pe platformele virtuale, John Green a creat, împreună cu fratele său, Brotherhood 2.0, cel mai popular proiect video online, accesat pe YouTube de peste 30 de milioane de fani Nerdghter din întreaga lume. De acelaşi autor, la Editura Trei au apărut: Sub aceeaşi stea, Oraşe de hârtie, Căutând-o pe Alaska, Fulgi de iubire, Un șir infinit de țestoase, Antropocenul acum şi De 19 ori Katherine. David Levithan, născut în 1972, este un autor prolific şi editor de literatură pentru adolescenţi. Prima sa carte, Boy Meets Boy, a apărut în 2003 şi a fost urmată de numeroase romane şi volume de povestiri. De acelaşi autor, la Editura Trei, au apărut romanele Zi după zi, 12 zile cu Dash și Lily, Dash, Lily și Cartea Provocărilor, Ia-mă cu tine când pleci, Încă o zi, Playlist pentru Nick și Norah
„eu: știi ce e de căcat în dragoste?
c.w.g.: ce?
eu: că e atât de legată de adevăr.”
Într-o seară îngheţată, în cel mai neaşteptat loc din Chicago, doi adolescenţi – având amândoi numele de Will Grayson – sunt pe cale să-şi intersecteze paşii. Pe măsură ce lumile lor intră în coliziune şi se împletesc, cei doi Will Grayson descoperă că viaţa îi poartă în direcţii noi şi surprinzătoare: aventuri romantice şi punerea în scenă a celui mai de succes musical din istoria liceului. Amuzantă, dinamică şi emoţionantă, „coproducţia” semnată de John Green şi David Levithan debordează de sensibilitate şi umor – un regal pentru fanii din întreaga lume! Will Grayson, Will Grayson a intrat direct pe locul 3 în lista de bestseller young fiction New York Times, fiind prima carte cu personaje gay inclusă vreodată în listă.
„încep să îmi dea iar lacrimile. pentru că durerea aia... știu că renunț la tot. la isaac. la speranță. la sentimentele alea. la cuvântul ăla. renunț la tot și asta doare.”
Bun, cum să-ncep? Am această carte în bibliotecă de mai bine de șase ani. Știu că mi-am cumpărat-o dintr-un impuls, pur și simplu nu știam nimic despre ea, încă din perioada în care John Green era foarte în vogă, împânzind toată blogosfera cu cărțile sale - Sub aceeași stea a făcut multă, multă vâlvă printre cititori, la nivel global, pe-atunci. Și-am zis, hai, o iau și pe aceasta. Și ca orice cititor care se respectă și-și cumpără cartea mult dorită, bineînțeles că nu am citit-o pe-atunci. Evident, că doar mi-am luat-o pur și simplu pentru a o avea, nu? Mda. Și-am împrumutat-o unei prietene și, sincer, am și uitat de ea. Până când, recent, mi-a înapoiat-o, și-am zis că sigur e un semn: tre-să-citesc-această-carte. Și, normal, am citit-o. Foarte rapid. Am citit-o într-o zi, iar partea bună e că știam deja la ce să mă aștept: nu m-a atins deloc, nu prea mi-a plăcut, nu am simțit-o în niciun fel. Și știți de ce? Pentru că am citit-o la momentul nepotrivit. De fapt, am citit-o la vârsta nepotrivită: cartea aceasta este mult prea copilăroasă pentru vârsta mea, dat fiind și faptul că se vrea a fi pentru adolescenți. Ei, încă o dovadă a faptului că unele cărți chiar trebuie citite la momentul potrivit, nu amânate. Pentru că eu am amânat-o și, evident, n-a fost ce ar fi trebuit să fie.
„acum înțeleg. lucrurile pe care ți le dorești cel mai mult sunt lucrurile care, într-un final, te distrug.”
Will Grayson, Will Grayson e o carte pentru adolescenți. Fix pentru adolescenți și atât. Nu e o carte pe care, adult fiind, s-o simți la potențialul ei maximal. N-ai cum. E scrisă într-un limbaj mult prea „oral”, cu prescurtări, generația Yahoo Messenger, e-mail-uri și chestii de-acest gen. Pentru mine, unul, genul acesta este răsuflat. OK, poate prindea cândva, și-mi amintesc că atunci când eram mai tinerel cu siguranță am citit cărți de-acest gen și le-am apreciat. Dar acum, în circumstanțele astea, după numeroase experiențe literare și multă cizelare din acest punct de vedere, nu poate să-mi placă o carte scrisă așa. Dincolo de asta, o carte seacă, în care personajele se prostesc prea mult, autorii pistonează pe anumite subiecte, parcă le tratează superficial - și, repet, este vorba și de faptul că, în sine, e o carte pentru adolescenți. Nu pot judeca acest lucru, dar întrucât recenzia mea e subiectivă - așa cum trebuie să fie, dat fiind faptul că vorbesc despre experiența mea cu această carte -, privesc retrospectiv anumite lucruri: da, cartea aceasta știu că mi-ar fi plăcut acum mulți, mulți ani, dar acum, terminând-o ieri, 25.04.2022, pot spune că mi s-a părut o pierdere de timp.
„- Tu ești iahtul nostru, prietene. Toți banii ăia pe care i-am fi băgat într-un iaht, tot timpul ăla pe care l-am fi petrecut vizitând lumea? În locul lor, noi te-am avut pe tine. Se pare că iahtul e o barcă. Dar tu... tu nu poți fi cumpărat pe credit și nici nu poți fi cumpărat la reducere. Întoarce capul spre televizor și, după o clipă, zice: Sunt atât de mândru de tine, că asta mă face mândru de mine. Sper că știi asta.”
În orice caz, am vrut s-o citesc, să fiu eu împăcat cu faptul că, na, am citit-o. Inițial, am fost absolut sigur că îi voi da două steluțe, nu trei. În schimb, fix ultima propoziție a cărții m-a făcut să-mi schimb părerea și, în cele din urmă, să-i dau trei steluțe. Evident, nu-i o carte de trei steluțe, dar în fine. Mi s-a părut a fi o carte „despre nimic”, întrucât chiar nu am putut să urmăresc ceva, o anumită evoluție, habar n-am; o carte liniară, seacă, uneori cu niște fragmente amuzante dar destul de puțin convingătoare, cu personaje, aș zice, superficiale. Se prea poate să spun bazaconii aici, însă, subiectiv vorbind, chiar nu m-a atins în niciun fel. Ajunsesem în punctul în care doar-voiam-să-se-termine-și-atât, plictisit de redundanța unor replici, încercările de glume și de „pasaje emoționante”. Oricum, o carte YA nu cred că s-ar fi înscris într-un alt registru, dat fiind că se vrea a fi o lectură ușoară, simplă, care să nu solicite.
„puteam să petrec ore întregi punând la cale o anume dorință - și, de fiecare dată, mă loveam de un zid impenetrabil de indiferență totală. fie că era vorba despre un hamster sau ca maică-mea să nu mai plângă - sertarul de șosete era deschis și eu stăteam în spatele raftului cu jucării, cu trei supereroi într-o mână și o mașinuță în cealaltă. nu mi-am dorit niciodată ca totul să fie mai bine - numai un singur lucru să fie mai bine. și niciodată n-a fost. așa că până la urmă m-am dat bătut. mă dau bătut în fiecare zi.
dar nu și cu isaac. mă sperie câteodată. că-mi doresc să meargă.”
Cam asta a fost Will Grayson, Will Grayson - o lectură simplă, care ar merge după o lectură mai solicitantă, care presupune concentrare și dăruire. Da, din punctul acesta de vedere este o alegere potrivită, deși mă gândesc că poate mai bine apelam la un thriller basic sau, în fine, orice altceva decât o carte care nu mi-a transmis nimic, niciun fel de emoție. Poate regret faptul că nu am citit-o când a trebuit, dar asta este încă o dovadă a faptului că, în timp, gusturile se schimbă, iau o altă formă, îți conturezi o anumită zonă de confort literară pe care o accesezi întotdeauna cu încredere. Nu spun că Green și Levithan m-au scos din zona de confort, pentru că, efectiv, citind romanul pe care l-au scris împreună am simțit, într-un fel, că aș citi nimic (sau că n-aș citi nimic, ciudată treaba asta cu dubla negație). Oricum, nu v-o recomand, și probabil că nici nu se mai găsește pe undeva cartea aceasta. În orice caz, sunt altele, mai bune, dacă doriți totuși să citiți o carte YA. După părerea mea, romanului acesta i-au cam trecut zilele de glorie - și, credeți-mă, chiar le-a avut!

vineri, 15 aprilie 2022

Terra Alta, de Javier Cercas - Recenzie

Editura: RAO
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 336
Anul apariției: 2021

Javier Cercas (n. 1962, Ibahernando) este unul dintre cei mai prestigioși scriitori spanioli contemporani. Doctor în filologie hispanică, profesor universitar, colaborator permanent la ziarul El Pais, Cercas a devenit celebru în plan internațional odată cu publicarea romanului Soldații de la Salamina (2001), elogiat de personalități ca Mario Vargas Llosa, George Steiner, J.M. Coetzee și Susan Sontag, vândut în peste un milion de exemplare în toată lumea și ecranizat de regizorul David Trueba într-un film de referință. Acest roman și toate cele care i-au urmat au obținut un număr impresionant de premii literare spaniole și internaționale, cum ar fi Premiul Național de Proză pentru romanul Anatomia de un instante, Prix Malraux pentru El monarca de las sombras sau Premiul Planeta 2019 pentru Terra Alta. Romanul Impostorul a fost distins cu Premiul Internațional Isola D'Elba, Premiul Internațional Ceppo di Postoia, Premiul Arzobispo Juan de San Clemente, Premiul Taofen pentru cea mai bună carte tradusă în China, precum și cu prestigiosul The European Book Prize, acordat în cadrul Parlamentului European.

O crimă cumplită zguduie regiunea pașnică Terra Alta: proprietarii celei mai mari companii, Gráficas Adell, sunt găsiți uciși după ce au fost supuși unor torturi atroce. De caz răspunde Melchor Marín un tânăr polițist și cititor împătimit, venit din Barcelona în urmă cu patru ani, cu un trecut întunecat, care a făcut din el o legendă, dar pe care crede că l-a îngropat sub viața lui fericită ca soț al bibliotecarei din oraș și tată al unei fetițe al cărei nume este Cosette, același ca al fiicei lui Jean Valjean, protagonistul romanului lui preferat: Mizerabilii. Pornind de la crimă și printr-o intrigă cu o desfășurare rapidă, plină de personaje memorabile, acest roman devine o reflecție lucidă asupra valorii legii, posibilității dreptății și legitimității răzbunării, dar mai ales asupra epopeii unui om aflat în căutarea locului său în lume.

Nu este primul meu contact cu Javier Cercas, după cum bine știți. De la același autor am mai citit și Impostorul (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), o carte care, în sine, nu este una de ficțiune, ci inspirată chiar dintr-un caz real. Prin urmare, pot spune că abia Terra Alta a fost primul meu „contact literar” cu Javier Cercas, laureat al prestigiosului Premiu Planeta,  și nu am niciun dubiu: cu siguranță această carte va rămâne pentru mult timp în mintea și în sufletul meu, deoarece m-a trecut prin tot felul de stări mai mult sau mai puțin surprinzătoare. Oricum, am știut de la bun început că am de-a face cu un autor inteligent, cu un autor deosebit de talentat, pentru care „a scrie” este sinonim cu „a trăi”, iar „a trăi” nu presupune decât obiectivul măreț de „a scrie”. Javier Cercas, mă înclin, pentru că rareori mi-a fost dat să citesc o carte atât de bună, de o forță literară ieșită din comun, care te lovește precum un uragan: intempestiv, lăsând în urmă doar prăpăd și întrebări, întrebări și prăpăd. Mai mult decât a fi o carte polițistă ingenioasă, bine scrisă și conturată, fundamentată pe o intrigă originală și autentică, Terra Alta devine un dicton în sine, devine o stare - acea stare în care te regăsești atunci când simți că nu îți afli un loc pe lume, dar știi că există unul. Drama pornește întocmai din asta: imposibilitatea de a-l găsi, de a-l face „al tău”.

Javier Cercas a reușit să pună la punct un thriller diferit, un thriller care depășește încadrarea riguroasă într-un anumit gen. El ne oferă în cartea sa emoții palpabile, reale, personaje puternice, alcătuite din lumini și umbre, din virtuți și păcate. Melchor este un personaj aparte, pe care n-ai cum să-l uiți, n-ai cum să nu te atașezi de el. De altfel, abia aștept să aflu încotro se vor mai îndrepta lucrurile, întrucât am înțeles că acest roman face parte dintr-o trilogie. Bun! Cu atât mai mult, deoarece mi-ar fi fost extraordinar de greu să-mi iau adio de la Melchor, întrucât de la bun început m-am atașat de el. Mi-au plăcut mult capitolele special scrise pentru a pătrunde în trecutul acestui personaj, poate chiar mai mult decât capitolele dedicate „misterului în sine” - de altfel, bine scrise, bine puse la punct, cum și era de așteptat de la un autor pentru care documentarea și detaliul, finețea și seriozitatea contează foarte mult. Cercas, fără niciun dubiu, știe care este puterea cuvântului, știe „cum să se joace” cu aceasta și cum să se lase condus de talent și măiestrie. Se vede, evident, că nu este un novice în ale scrisului, deoarece fiecare capitol este bine dozat, excelent construit, astfel încât să te țină captiv și să îți ofere exact cât trebuie - lăsând tot ce este mai bun la final, normal!

Terra Alta a fost un roman care m-a surprins (plăcut) foarte mult. Sincer, nu știu de ce aș fi avut impresia că thriller-ul nu este chiar genul domnului Javier Cercas (după ce am citit Impostorul, am avut impresia că stilul său este acesta - stilul documentării, poate cu valență jurnalistică), dar m-am îndoit. Poate m-aș fi putut lipsi într-o oarecare măsură de citatele din cartea lui Victor Hugo, Mizerabilii, întrucât am înțeles de timpuriu iubirea lui Melchor pentru acest roman (de altfel, eu însumi ador cartea), dar nu știu, parcă a fost totuși prea mult. Totuși, nu mi-a displăcut și am putut trece cu vederea acest lucru, deoarece Cercas chiar le are cu genul polițist, știe cum să construiască o intrigă solidă și cum să o valorifice, cum să facă uz de ea în cel mai eficient mod. Dincolo de valența istorică a cărții, dincolo de a fi un thriller foarte bun care mi-a satisfăcut toate așteptările (ba chiar le-a întrecut), romanul lui Javier Cercas este o carte cu și despre oameni, cu tot ce au în sufletele lor: oameni cu trăiri, oameni cu sentimente și emoții, cu dureri și drame, cu țeluri și visuri. Personaje puternice, complexe, care foarte ușor ar putea părea oameni de lângă noi, pe lângă care trecem în fiecare zi. Cu o psihologie aparte, Cercas reușește să ne livreze, prin intermediul personajelor sale, lecții de viață.

Un alt aspect pe care aș vrea să-l menționez este atmosfera din carte. Locul de desfășurare al acțiunii, analizele făcute de Cercas. Decorul, culoarea locală... Nu știu, pe mine pur și simplu m-au vrăjit și m-au făcut să visez în timp ce citeam. De fapt, la un moment dat chiar îmi rămăsese mintea la un anumit fragment, dar am continuat să citesc „în gol”. Când mi-am dat seama, am fost nevoit să mă reîntorc la sfârșitul fragmentului respectiv și să îmi continui lectura. Cam atât aș vrea să spun, deoarece știți prea bine că nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiunea cărții, despre intrigă, despre „încotro o iau lucrurile și ce anume se întâmplă”. V-aș știrbi din plăcerea de a lectura voi cartea! Pot spune doar că de data aceasta Javier Cercas chiar a reușit să mă convingă că scrie literatură de calitate, literatură „de forță”, bine conturată, bine livrată cititorului, într-un mod care să-i satisfacă și chiar să-i depășească așteptările. Vă pot spune că abia aștept și următoarea parte a romanului, deoarece sunt foarte curios încotro o vor mai lua și de data aceasta lucrurile, respectiv ce ne mai pregătește Melchor. Vi-l recomand cu mare drag și sunt sigur că vă va plăcea, mai ales dacă sunteți fani ai genului. Să aveți doar lecturi plăcute!

luni, 28 martie 2022

Simon și planul Homo sapiens, de Becky Albertalli - Recenzie


Editura: Epica
Colecția: EpicWave
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 272 
Anul apariției: 2017 
Traducere: Shauki al-Gareeb

Becky Albertalli este un psiholog clinician care a avut onoarea de a fi desfășurat ședințe de terapie cu adolescenți isteți, ciudați și creativi. De asemenea, timp de șapte ani a organizat, alături de alte persoane, un grup de sprijin pentru copiii cu probleme de identitate sexuală din Washington, DC. În prezent, locuiește cu familia în Atlanta. Simon și planul Homo sapiens este primul ei roman. 

„- Da, da. De ce mi-aș dori să văd alți oameni sărutându-se, spun eu, când aș putea să te sărut pe tine?”
Simon Spier, un adolescent in vârstă de șaisprezece ani, gay nedeclarat, preferă să-și păstreze dramele pentru musicalul de la școală. Însă când un e-mail ajunge în mâinile cui nu trebuie, secretul său e pe cale de a fi aruncat în lumina reflectoarelor. Acum, Simon e de fapt șantajat: dacă nu o face pe pețitorul pentru măscăriciul clasei, Martin, orientarea lui sexuală va fi cunoscută de toată lumea. Mai mult, intimitatea lui Blue, pseudonimul băiatului cu care corespondează prin e-mail, va fi pusă în primejdie. Când în grupul său de prieteni iau naștere momente tensionate, iar discuțiile lui cu Blue devin tot mai pasionale pe zi ce trece, Simon își dă brusc seama că penultimul an de liceu este unul extrem de complicat. Și cu toate că are o aversiune față de schimbări, el știe că trebuie să găsească o cale de a ieși din zona lui de confort, înainte de a fi împins cu forța de acolo – fără să-și îndepărteze prietenii, să se autocompromită sau să rateze o șansă la fericire cu cel mai derutant și mai adorabil băiat pe care nu l-a cunoscut niciodată.
„De fapt, îi urăsc pe oamenii care spun asta. Vreau să zic, și eu mă simt stăpân pe masculinitatea mea. Să te simți stăpân pe masculinitatea ta nu e același lucru cu a fi hetero.”
De nicăieri, m-am trezit și eu să citesc această carte după marele hype pe care l-a avut atunci când a apărut - evident, știam despre ce este, anterior văzusem și filmul, dar am uitat, sincer, că o am în bibliotecă. Asta după ce mi-am cumpărat-o imediat ce am văzut că a apărut, dar, na, când m-am văzut cu ea în mână, n-am făcut altceva decât s-o las să se piardă printre sutele de cărți necitite din bibliotecă. Recent, în perioada sesiunii din semestrul trecut, am văzut-o la nimereală prin bibliotecă și am căzut de-acord cu vocile din capul meu că, da, e cartea potrivită, lejeră, care merge citită în sesiune, atunci când ai de recuperat toate cursurile pe care, ei bine, nu le-ai învățat de-a lungul unui întreg semestru. Vorba aia - cum să-nveți patru luni într-o săptămână. Watch me, nu-i așa greu!
„Dar mă opresc. Deoarece e în continuare ciudat. Deoarece încă nu știu cine e el. Și, din cine știe ce motiv, gândul că el o să mă vadă îmbrăcat în acel tricou mă face să nu mă simt în largul meu. Așadar, îl las în sacoșă, pe care o bag în dulap. Iar apoi petrec restul zilei plutind pe un nor de fericire și neliniște.”
Așa, deci, în primul rând nici nu cred că mai are rost să vorbesc despre ce este cartea, tralalala, toată lumea o știe, sunt absolut sigur de acest lucru, mai ales dacă activați și pe Bookstagram (acea „zonă” de pe Instagram care a luat locul, în ultimii ani, blogspot-ului). Simon e un tip super cool, interesant, drăguț, amuzant, timid, ciudat, curajos și extrem, extrem de complicat. În orice caz, vorbește cu un tip care se intitulează „Blue” și cu care începe să lege, la început, o relație de prietenie, dar încetul cu încetul lucrurile devin ceva mai serioase. În orice caz, și Blue e gay. A, și Blue e la același liceu cu Simon. Într-o zi, aiurit, Simon își lasă mail-ul deschis și cineva îi citește conversațiile, blablabla, vă dați seama că urmează o repriză de „hărțuire” și chestii de-acest gen. N-are rost să discut despre asta, evident. Dar e interesant, oarecum, ce se-ntâmplă, deși știu că am depășit de mult perioada acestui gen de cărți. Cu toate acestea, a fost o lectură lejeră, care nu m-a solicitat deloc, tocmai acesta fiind și motivul pentru care i-am dat patru steluțe.
„A distrus totul. Acum există un tip adorabil, cu un breton bestial, care se prea poate să mă placă, și e complet inutil. N-am să ies niciodată cu Cal. Probabil că n-am să am niciodată un prieten. Sunt prea ocupat să fiu îndrăgostit de o persoană care nu e reală.”
Pe asta am mizat când m-am hotărât să citesc Simon și planul Homo sapiens (sincer, îmi stă pe creier dacă e „Sapiens” cu „S” sau „sapiens” cu „s”; mă gândesc că, totuși, este vorba despre specia Homo sapiens, care în accepție biologică se scrie cu „s”, după regulile de taxonomie definitivate de Carl Linné - în orice caz, ce probleme mai am și eu?!) - pe faptul că va fi o lectură ușoară, lejeră (nu știu cât de interesantă, dat fiind faptul că am văzut filmul, deci știam care-i faza), care nu mă va solicita și pe care o voi putea strecura printre pauzele pe care le luam de la învățat. Și, într-adevăr, așa a fost. O lectură OK - nicidecum memorabilă sau care să mă dea pe spate -, amuzantă, vitalizantă, cu adolescenți și glume puerile, întâmplări care uneori n-au fost tocmai convingătoare și altele și altele și altele. O, chiar am depășit perioada cărților de acest gen, și simt asta acut, chiar în acest moment, când în sfârșit îi scriu recenzia (mă uit în teancul de cărți din bibliotecă pe care trebuie să le recenzez și mă bucură ne spus că, în sfârșit, acesta se micșorează).
„- Bine, zice el. Puștiule, trebuie să vorbim despre consecințele purtării tale.
Firește, pentru că lucrurile nu sunt oricum de rahat. Colegii de la școală cred că sunt o glumă, există un băiat pe care nu pot înceta să-l iubesc și s-ar putea ca el să fie o persoană pe care n-o pot suporta. Și sunt destul de sigur că voi vomita în seara asta.
Dar, da. Ei vor să vorbim despre consecințele purtării mele.”
Așadar, n-am să mai spun nimic. Repet, știu că multă lume a citit această carte deja, știu că multă lume o iubește sau, în fine, a iubit-o, fiindcă a apărut de ceva timp și nu mai stârnește același interes publicului (de altfel, am văzut pe site-ul editurii că nici nu se mai găsește pe stoc). Dar, în orice caz, mă bucur c-am citit-o, c-am bifat-o și pe-aceasta și că, în fine, am s-o pun în bibliotecă mulțumit de faptul că e o altă carte la care am reușit s-ajung, din nesfârșita listă de cărți pe care vreau să le citesc și de care, de fapt, mă tot îndepărtez pe zi ce trece. Dacă ați citit-o, chiar sunt curios cum vi s-a părut. După cum am spus, eu am considerat-o o lectură OK, cu siguranță mult mai potrivită adolescenților. Mi-a plăcut în special tematica abordată, și din câte am citit autoarea chiar are de-a face cu copiii ce se confruntă cu problemele de identitate sexuală; asta mă bucură, dat fiind faptul că lucrurile de această natură pot avea un impact emoțional violent asupra persoanelor care nu au parte de susținere. Și chiar mă bucur faptul că autorii au curajul să transmită astfel de mesaje - pline de speranță, de solidaritate - folosindu-se de literatură; romanul lui Becky Albertalli este unul dintre acelea care asta fac: vorbesc despre faptul că, uneori, poveștile chiar pot avea un final fericit.