Iubire amară, de Elena Ferrante - Recenzie

Editura: Pandora M

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 248

Anul apariției: 2020

Traducere Cerasela Barbone

Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita „Febră Ferrante”. Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiție artistică ieşită din comun, care a câştigat admirația mai multor scriitori celebri – Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud – şi a unor critici importanți: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare care vorbeşte într-un stil plin de frumusețe şi forță despre sentimentul de apartenență la un loc, despre relațiile umane, dragoste, familie şi prietenie. Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere italiene. A publicat mai multe cărți, printre care L'amore molesto (după care Mario Martone a făcut un film omonim) și Zilele regăsirii mele, descrisă ca „răvășitoare” de New York Times și ecranizată de Roberto Faenza.

„Deja începeam să-mi imaginez cu invidie bătrânețea ei secretă, în care se juca întreaga zi cu propriul trup, cum ar fi făcut poate când era tânără, dacă tatăl meu nu i-ar fi citit în acele jocuri o dorință de a plăcea altora, o aplecare spre infidelitate.”

În urma morții premature și misterioase a mamei sale, Delia pornește într-o călătorie inițiatică pe străzile întortocheate și sufocante din Napoli, orașul natal, cu dorința de a afla adevărul despre familia ei. Câteva telefoane stranii o conduc către descoperiri tulburătoare și neașteptate despre ultimele zile din viața mamei. Romanul Elenei Ferrante este o poveste tulburătoare despre mame și fiice și despre mănunchiul complicat de minciuni, emoții și amintiri care le leagă. Iubire amară a fost ecranizat în 1995, în regia lui Mario Martone, cu Anna Bonaiuto în rolul Deliei, iar pelicula a intrat în competiție la Festivalul de Film de la Cannes din același an.

„O știam dintotdeauna. Era o linie pe care nu puteam trece când mă gândeam la Amalia. Poate că mă aflam acolo ca să reușesc s-o depășesc.”

Este a doua carte scrisă de Elena Ferrante pe care o citesc, și-asta imediat după ce am citit-o pe prima, Fiica ascunsă (dacă vă interesează, recenzia o găsiți AICI), o carte care m-a răvășit de la primele pagini. Deși Iubire amară nu prea mi-a plăcut, am certitudinea unui lucru: face parte din acea „categorie” de cărți pe care o intitulez „nu-pentru-oricine” sau „încă-nu-ai-experiența-necesară-pentru-a-înțelege-pe-deplin-astfel-de-cărți”. Și cam asta-i treaba. Nu mă îndoiesc că este o carte bună, deși (și) rating-ul de pe Goodreads este destul de mic (aproximativ 3.28, din peste zece mii de recenzii), dar nu am avut acces la poveste, la substraturile ei. Știu, chiar știu că este vorba despre ceva ce se va dovedi mult mai relevant după anumite experiențe de viață, dar probabil și faptul că este scrisă din perspectiva unei femei - și este vorba despre o experiență pur intimă - m-a făcut să nu o pot înțelege pe deplin. Dar, evident, nu-i bai, fiindcă asta nu înseamnă că n-am să mai încerc și alte cărți scrise de Ferrante, o autoare pe care mă bucur din suflet că mi-am făcut curaj în sfârșit să o citesc și care, în cele din urmă, s-a dovedit a avea un talent absolut remarcabil.

„Voiam să anulez din corpul ei tot ce nu-mi fusese îngăduit. Astfel nimic de-atunci încolo nu s-ar mai fi pierdut, nu s-ar mai fi împrăștiat departe de mine, pentru că, în sfârșit, totul fusese deja pierdut.

Acum, că era moartă, cineva îi răzuise părul și îi deformase chipul ca să-i dea forma corpului meu.”

În afară de decorul din Napoli, culoarea locală, atmosfera, nu am rămas cu prea multe citind această carte. Am fost încercat de un sentiment vag pe care l-am perceput astfel: dincolo de încercarea de a spune o poveste, mi s-a părut că Ferrante pare mai interesată să reamintească cititorului, în mod constant, că naratoarea ei este, într-adevăr femeie. Și n-am să citez din text anumite scene și fraze, dar au existat destul de mult. De altfel, ce mi s-a părut sincopat a fost faptul că am avut parte, uneori, de prea multe detalii absolut irelevante: bineînțeles că o femeie își aruncă absorbantul la coș (sau oriunde altundeva unde se cade să fie aruncat) după ce îl folosește - chiar nu era necesar să scrii asta. Înțeleg, înțeleg, este vorba despre a trece prin „ocheanul literar” efectiv demersul firesc al lucrurilor. Dar, totuși, am simțit că un oarecare „iz nepotrivit” planează asupra întregului roman (nuvelă?!). Lenjerie pătată, apartamente murdare, apa de la flori cu un miros îngrozitor - există ceva care vrea să evidențieze o stare de neliniște, o stare de tensiune... Nu știu în ce formă, dar am simțit-o acut, violent, chiar până la a mă deranja fizic și psihic.

„E greu să găsești pe fețele bătrânilor urma trăsăturilor din tinerețe. Uneori, nici nu reușim să concepem că au fost vreodată tineri.”

Cu toate acestea, pe undeva, acolo, există un mister „sexual-psihologic”, întrucât Delia (naratoarea) se întoarce de la Roma, la Napoli, nu doar pentru a asista la înmormântarea mamei sale, ci și pentru a scormoni motivul aparentei sinucideri a acesteia. Evident, acest lucru duce la rememorarea copilăriei, pe măsură ce începe să adune detalii despre tatăl ei (un om neplăcut, pur și simplu l-am perceput ca fiind un om rău, mediocru) și despre romantismul acut al mamei sale, care parcă s-a manifestat mult prea intens acum, la bătrânețe, înainte de a sfârși înecată. Am avut dificultăți, totuși, în a avea sentimente specifice pentru măcar unul dintre personaje. În afară de niște fraze frumoase, să zicem profunde, pe care le-am admirat și adnotat pe alocuri, nu prea m-a impresionat. Dar, repet, spun asta din perspectiva unui băiat care a citit cartea și care nu are o experiență de viață, să zicem așa, din acest punct de vedere - cred că această carte nu poate fi apreciată pe deplin fără a analiza, mai întâi, influențele lui Dante. Nu știu, am un sentiment vag că există acolo acel ceva care, implicit, mă trimite la opera marelui poet și filosof italian. 

„(...) Dar i-am fost oricum recunoscătoare pentru doza minimă de umilire și de durere pe care mi-o oferise.”

Iubire amară debordează de obsesii ale „paradisului dantesc” - exilul, ipocrizia, purgatoriul, dar transformă Napoliul postbelic într-un teren neplăcut de reproducere pentru numeroase și mici acte de lașitate și indecență. Ferrante „zgârie” crusta înnegrită a acestor obsesii până când ele se deschid din nou, iar Ferrante explorează aceste răni, „le fructifică” în proza ei. Delia, naratoarea de patruzeci de ani și ceva, dezvăluie că bătrâna ei mamă, Amalia, fie s-a înecat pe bune, fie a fost ucisă după ce a devenit „nebună și obscenă”. Oricum ar fi, Delia este bântuită de evenimentele misterioase care au avut loc în ultimele zile de viață ale Amaliei - destul de curând, și cititorul are același destin. Narațiunea Deliei nu este una sigură, ci prismatică, multilaterală, fragmentată și refractivă. Întâlnim un bărbat misterios pe nume Caserta, doar pentru a afla că numele lui Caserata nu e, de fapt, Caserta. Este, cum să zic, o narațiune ciudată. Cu sentimente ciudate și destul de greu accesibile. E o lectură, de fapt, greu de abordat, iar asta cred că definește întocmai modul în care am perceput-o. 

„M-am temut că nici măcar nu-și dăduse seama că șoarecele cu care se distrase o bună parte a vieții lui îi scăpa printre degete și se ducea să se înece.”

În sine, romanul lui Ferrante nu-i tocmai rău, dar pentru mine a fost ceva nou ce, din nefericire, nu mi-a adus satisfacția literară pe care aș fi dorit-o. În cartea aceasta, adevărul propriu-zis este evaziv și nu are nicio relevanță în ceea ce privește împărțirea păcatelor, a judecății și dreptății. Iubire amară rămâne o carte pe care am citit-o doar de dragul Elenei Ferrante, dar nu o carte pe care am înțeles-o. Cu siguranță, peste ani buni voi reveni asupra lecturii. Cine știe, poate o voi simți diferit sau, dimpotrivă, abia atunci voi avea certitudinea că această carte chiar nu este pentru oricine; și nu vreau să sune greșit, dar cu atât mai mult nepotrivită unui băiat. În orice caz, abia aștept să mai citesc și alte cărți scrise de Elena Ferrante, deoarece sunt extrem de nerăbdător să-i aflu și celelalte povești.

Petrecerea de vânătoare, de Lucy Foley - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection 

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2022

Traducere: Daniela Plugaru

Lucy Foley a studiat literatură engleză la universitățile Durham și UCL și a lucrat câțiva ani ca redactor de ficțiune în industria editorială, după care s-a dedicat în întregime scrisului. Petrecerea de vânătoare este romanul ei polițist de debut, inspirat de o zonă izolată din Scoția. A scris și trei romane istorice, care au fost traduse în 16 limbi. A publicat materiale jurnalistice în ES Magazine, Sunday Times Style și Grazia. La Editura Trei a mai apărut și Lista de invitați (2021, traducere din limba engleză de către Bogdan Ghiurco). 

„Iar venind aici, am făcut o greșeală teribilă.”

În vacanța de iarnă, câțiva prieteni din Oxford se întâlnesc să întâmpine împreună Noul An, așa cum fac de zece ani, din studenție. Anul acesta au ales o cabană idilică și izolată în munții Scoției — locul perfect unde să se retragă și să se deconecteze. Vacanța începe nevinovat: admiră cu toții peisajul uluitor, deși rău-prevestitor, beau șampanie lângă șemineu și își amintesc de trecut. Însă după un deceniu povara resentimentelor înăbușite a devenit prea grea pentru nostalgia fragilă a grupului. Iar legătura dintre ei se rupe, chiar când un viscol teribil izolează cabana de restul lumii. După două zile, chiar de Anul Nou, unul dintre ei este mort… iar criminalul este tot unul dintre ei. Nu rămâne pe dinafară, vino și tu la petrecere.

„Îl ciocnesc de al lui Giles cu prea multă forță, iar el se dă în spate ca șampania să nu curgă pe el. Apoi se prinde care e ideea, se întoarce spre Miranda și face la fel. Se pare că funcționează; o mică reacție în lanț se declanșează în încăpere, familiaritatea ritualului stârnind zâmbete. Amintindu-ne faptul că sărbătorim. Că e bine - nu, minunat - că suntem aici.”

Revin, iarăși, la dictonul care se pare că guvernează deasupra majorității cărților thriller pe care le-am citit în ultima perioadă: nu lucruri noi, ci într-o formă nouă. Dar, de data aceasta, cu Petrecerea de vânătoare, cred că l-aș revizui puțin: nu lucruri noi, și nici într-o formă tocmai nouă. Sincer, am simțit c-aș citi un retold al cărții Lista de invitați (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), o carte scrisă tot de Lucy Foley, dar care mi-a plăcut exponențial mai mult. De fapt, cartea aceasta nu m-a plictisit, dar nici nu m-a antrenat în lectură prea mult; nu m-a enervat, dar nici mi-a oferit o lectură care să mă țină acolo. Nu știu, mi s-a părut redundantă, ca și cum aș fi recitit, după cum am zis, celălalt thriller al ei. Ceea ce-i ciudat - din câte știu, acesta este volumul de debut al autoarei. În orice caz, probabil dacă aș fi citit această carte înainte să citesc Lista de invitați, în capul meu ar fi existat un cu totul alt sens. Dar, date fiind circumstanțele, acesta este mult prea slab față de celălalt thriller al autoarei.

„Nu vreau să spun că sufăr de alcoolism; nu-i așa. Dar nu beau niciodată de plăcere. O fac din necesitate. Mă folosesc de băutură ca de un alt analgezic, pentru a netezi marginea ascuțită a lucrurilor, pentru a atenua chinul cronic, dureros, al amintirilor.”

Chiar am avut așteptări mari, și spun asta deoarece chiar mi-a plăcut mult de tot celălalt roman. În schimb, aici mi s-a părut că a lipsit mult de tot acțiunea, dinamica, iar intriga mi s-a părut puțin cam seacă, fadă, deloc spectaculoasă. De fapt, nici n-am simțit-o ca pe-o intrigă bine conturată. Dacă în Lista de invitați lucrurile au fost într-un fel slow burning, cu scene de impact inserate în momente-cheie ale acțiunii, aici totul a fost liniar. Clișeic. Banal. Pe cuvânt, n-aș fi vrut să spun aceste lucruri deoarece, după cum am zis, chiar îmi place cum scrie Foley. Dar a cam dat-o în bară cu acest roman, mult inferior celuilalt. Evident, e strict părerea mea. Iar lucrurile se-afișează astfel deoarece, după cum am zis, aveam așteptări uriașe de la carte - poate n-ar trebui să fiu tocmai tranșant, sincer, dar n-am cum, având în vedere cât de suprasaturată este categoria de autori thriller care folosesc aceleași laitmotive - cadavru ✓, cadru al acțiunii restrâns ✓, chestii din trecut ciudate ✓, personaje cu secrete ✓ șamd. Bun, înțeleg, sunt de-acord cu ele, dar doar atunci când acestea „interacționează” într-un mod de-a dreptul neașteptat. În schimb, mi s-a părut că totul a fost „alandala” și că nimic nu se lega cu nimic (și nu în sensul bun). 

„Dar nu-i nevoie să-mi spună. Sunt aproape sigură că știu. Cadavrul, felul în care arăta... Am citit despre asta în ziare. Ar fi fost imposibil să n-o fac. A reușit să țină țara cu sufletul la gură. Și chiar să aibă propriul titlu. Ucigașul din Highland.”

O cameră misterioasă mereu încuiată, o mână de prieteni cu secrete, cineva ucis, suspans neliniar și plin de lacune, puncte de vedere alternante ale unor „naratori” nesiguri, care nu știu ce vor și ce e cu ei, răutăți gratuite, piste false, întâmplări clișeice (multe!!!), întuneric, și-apoi, la sfârșit, haide să zicem că ceva ce, parcă, a mai salvat din rating-ul cărții. Da, să zicem că într-adevăr acea „chestie”, motivul tuturor întâmplărilor a fost ce trebuie. Însă aceste „sortimente literare” n-au fost îndeajuns de bine fructificate, după părerea mea, pentru a avea parte de o carte pe care, în ansamblul ei, s-o ador. Să fie un thriller bun pe care l-aș recomanda oricui - și, iarăși, revin la veșnica placă: această carte este OK pentru cei care n-au mai citit thriller până acum, dar cu siguranță nu o recomand cuiva care abordează des acest gen literar. Nu veți găsi nimic nou; ba dimpotrivă, e ceva „arhirăsuflat” - și nici măcar livrat într-o formă faină și atrăgătoare.

„Am petrecut mult timp gândindu-mă că poate moartea n-ar fi un lucru atât de rău până la urmă. Dar acum - probabil nu-i altceva decât un instinct animalic adânc înrădăcinat - îmi dau seama subit că vreau să trăiesc.”

A fost o lectură de o zi, în schimb, o lectură cât de cât satisfăcătoare, „o distracție” care m-a ținut totuși acolo, așteptând s-o termin pentru a mă întinde după o altă carte din nesfârșitul teanc de cărți necitite din bibliotecă. Îți iese rapid din minte, ceea ce-i OK. Nu trebuie să stai să te gândești la acțiune, la ce s-a întâmplat, la cum de-a putut fi posibil așa ceva and so on. Poate acest roman a fost un pic prea ambițios pentru Foley, tocmai de asta Lista de invitați a ieșit mult, mult mai bun - între timp, și-a șlefuit stilul, a mai lucrat la psihologia personajelor, la construcția frazelor și alte chestii de-acest gen. Prin comparație, este evident faptul că cel de-al doilea thriller este mult, mult mai bun. Personajele sunt multe, și din păcate inegal dezvoltate, deoarece Foley nu i-a tratat cu aceeași seriozitate - ce-i drept, unele sunt mai relevante pentru „idee” decât altele, dar totuși mi-ar fi plăcut să știu mai multe chestii despre ele. Cinci dintre cele nouă personaje au statut „de povestitor” - ceea ce, da, este suficient, dar înseamnă că „masa” de victime și de posibili ucigași este mai mică decât pare, fiindcă nu-i chiar interesant să omori pe cineva despre care nu știi nimic. Sau ca vinovatul să fie unul despre care, iarăși, nu știi nimic. În orice caz, acest lucru a diminuat mult suspansul, cel puțin pentru mine.

„El a curmat vieți, multe, de fapt. Și nu doar de animale. Știe mai bine decât oricine că nu e ceva cu care să te lauzi. E un loc sumbru din care nu te poți întoarce niciodată. Îți produce ceva, prima dată. O schimbare profundă undeva, în adâncurile sufletului, amputează ceva important. Prima oară e cel mai rău, iar cu fiecare moarte sufletul e rănit și mai mult. După o vreme, nu mai rămâne decât țesutul cicatrizat.”

În orice caz, suspansul oricum deja a fost subliminal. Chiar aș fi vrut să-mi placă, aș fi vrut să am parte de mai multă acțiune și de mai multe întorsături de situație. De personaje ceva mai bine dezvoltate, mai convingătoare decât n-au fost. Totuși, există mici surprize pe parcurs dar care, privite dintr-o perspectivă ulterioară, nu-s tocmai șocante (așa cum ar trebui să fie „surprizele” dintr-un thriller). Sincer, eu vreau ca un thriller - mai ales la sfârșit - să dea, efectiv, cu mine de pământ. Să mă lase mască și să-mi spun că „așa ceva nu se întâmplă niciodată” (da, ca-n titlul romanului lui Anne Holt). În fine, după cum am spus, Lista de invitați mi se pare o versiune mult, mult mai bine consolidată a acestui roman, Petrecerea de vânătoare. Oricum, e interesant să le fi citit pe amândouă și să pot observa cât de mult, de fapt, a evoluat o autoare - ceea ce mă bucură și-n același timp îmi dă de gândit: mă aștept ca cel de-al treilea roman al lui Foley, dacă ar fi să urmărim evoluția, să fie mult mai bun decât cel de-al doilea. Are sens, nu? Să sperăm, în fine, că asta se va și întâmpla.

În toate a fost frumusețe, de Manuel Vilas - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2022

Traducere: Marin Mălaicu-Hondrari

Manuel Vilas s-a născut în 1962 la Barbastro, în regiunea spaniolă Huesca. A debutat ca poet în 1982 și a continuat să scrie roman și proză scurtă, fiind în momentul de față unul dintre cei mai apreciați scriitori spanioli. În toate a fost frumusețe a luat Spania prin surprindere în 2018, ajungând la cifre de vânzări fenomenale pentru o operă profund literară. În plan internațional, romanul a fost retipărit de opt ori în Italia și de șase ori în Portugalia, câștigând în Franța prestigiosul Prix Femina Étranger în 2019. A fost finalist al Prix Médicis și al Prix du Meilleur Livre Étranger. Cotinuarea, romanul Alegría, se află în pregătire la Editura Pandora M.

„E ca și cum tata nu ar fi vrut să fie viu pentru mine, vreau să spun că nu a vrut să-mi reveleze viața lui, sensul vieții lui: niciun tată nu vrea să fie bărbat pentru fiul său. Tot trecutul meu s-a prăbușit când mama a făcut exact ce a făcut și tata: a murit.”

„Inima mea seamănă cu un copac negru plin de păsări galbene care țipă și îmi pigulesc din carne, ca într-un supliciu.” Acesta este autoportretul crud și lipsit de tabuuri al unui scriitor care se confruntă cu dispariția ambilor părinți. Asaltat de fantome din trecut, el regăsește speranța în amintirea scăldată-n lumină a iubirii lor și-n frumusețea unei lumi dispărute. Profund sinceră și minunat scrisă, într-un limbaj deopotrivă poetic și crud, cartea lui Manuel Vilas se citește ca și cum ar fi catharsisul unui doliu imposibil, cel al morții părinților noștri, dar și al sfârșitului unei epoci, o experiență universală.

„Am găsit bucurie în teroare. 

Când viața îți permite să vezi cununia terorii cu bucuria, atunci ești pregătit pentru plenitudine.

Teroarea înseamnă să vezi fuzelajul lumii.”

Sunt unele cărți despre care îți este greu să vorbești, deoarece știi că nu-ți vei găsi cuvintele potrivite. În aceeași măsură, știi că, orice ai spune, tot nu poți să surprinzi în întregime cât de mult ți-a plăcut și urmele pe care le-au lăsat în sufletul tău. În toate a fost frumusețe, cartea lui Manuel Vilas, este una dintre ele. Cu această autobiografie ficționalizată, în care autorul se scufundă cu talent în trecutul său, în emoțiile provocate de amintirile legate de părinți, școală, rude, propria-i viață - de la reminiscențe până la amintiri stridente, cu un impact patologic -, despre copilăria din Vilas, fosta soție, copii, părinții săi decedați, alcoolism și contemplațiile unei vieți cotidiene ale unui tată în vârstă, divorțat și singur, care încearcă să se lupte cu demonii interiori și cei externi, într-o Spanie contemporană.

„Se înșiră anotimpurile și deceniile, se înșiră mâna și dinții stricați, se deșiră osemintele spânzuratului și până la urmă nu mai rămâne decât să te gândești la detestabilitatea lui Dumnezeu.

Un Dumnezeu detestabil, din al cărui plictis s-a ițit odiseea umană.

Un fiu nu trebuie să asiste la momentul în care maică-sa devine fetiță.”

Făcând abstracție de adevăratele nume ale oamenilor din viața sa, în special de cele ale părinților, și spunând poveștile cât de bine poate (luptându-se adesea cu ideea fatalistă că încearcă abia acum, după ce au murit, să înțeleagă anumiți oameni), Vilas își divinizează, pur și simplu, părinții. Sau, mai degrabă, țese prin intermediul narațiunii și ficțiunii combinate cu realitatea, o mică epopee despre cine crede el că aceștia au fost, și cine ar fi putut să fie. Pentru mine, cartea aceasta a fost plină de înțelesuri, plină de tâlc și de înțelepciune. Scrisă inteligent, într-un stil care combină metafora cu sarcasmul și cu austeritatea, care combină lirismul cu proza și nu are nicio problemă în a folosi și cuvinte mai puțin plăcute. O carte reală, da, cred că așa-i pot spune fără nicio problemă. 

„S-ar putea să nu mă fi iubit, iar cartea aceasta să fie ficțiunea unui om îndurerat. Mai mult decât îndurerat, speriat. Dacă nu ești iubit nu doare, mai degrabă sperie, îngrozește. 

Sfârșești prin a gândi că nu ești iubit pentru că există un motiv puternic, care justifică de ce nu ești iubit.

Dacă nu te iubesc, e din vina ta.”

Da, într-adevăr, romanul a venit cu o serie de disonanțe - fie ele culturale sau sociale, cognitive - dat fiind faptul că eu am abia douăzeci și cinci de ani, nu sunt căsătorit și locuiesc într-o cu totul altă țară, cu o cultură diferită față de cea a lui Vilas. Sunt destul de multe informații „personale” în această carte, o mulțime de afirmații asumptive (dar, evident, este vorba despre „autobiografia” autorului, deci n-are sens să pistonez asupra acestui aspect) referitoare la diverse subiecte - pe care, sincer, nici nu mi le amintesc prea bine. Cu toate acestea, am reușit să rămân „conectat cu autorul”, cu ideile sale, ca și cum am fi purtat amândoi o conversație interesantă, în care el îmi oferea lecții de viață iar eu, liniștit, ascultam și treceam prin filtrul propriei rațiuni ceea ce aș putea integra în viața mea. Acesta este un roman autoficțional profund personal, pe alocuri despre un om care ar putea fi considerat „obsedat de sine”, dar care, parcă într-o manieră biblică, se deschide în fața cititorului, ca narator la persoana întâi: „Am fost un om al suferințelor. Nu am reușit să înțeleg viața. Conversațiile cu alți oameni”. Naratorul nostru este scriitor, unul relativ fără succes, care a demisionat din postul său de profesor, în urmă cu câțiva ani, pentru a se concentra asupra carierei de scriitor. Născut în orașul Barbastro, din provincia Huesca, are cincizeci și doi de ani, iar reflecțiile sale din roman sunt declanșate de evenimente de de-a lungul vieții: schimbarea locului de muncă, divorțul, moartea părinților - a tatălui, cu zece ani în urmă și a mamei, mult mai recente. În mod special, decizia de a-și incinera părinții, și nu de-ai îngropa, este cea care îl bântuie cel mai mult și care este un subiect recurent al cărții. 

„Există morți care mor cu aprobarea viilor și alții care nu: morții considerați drept oameni măreți și morți considerați perverși, dar, odată morți, orice descriere, judecată sau apreciere morală nu-și mai are rostul și rămâne numai egalitatea putrefacției cărnii; putrefacția cărnii nu ține cont de bunătatea sau de răutatea morală pe care a avut-o cel mort. Dar dacă cel ce urmează să moară este iubit de către cei vii, atunci va muri mai liniștit, iar asta nu este puțin lucru.”

Formatul romanului mi s-a părut deosebit, povestit într-un stil hazardat, haotic chiar, neliniar, în 157 de „capitole” scurte, cu un text ce se întindea, în medie, pe maximum trei pagini, în care naratorul trece prin sită propria-i viață, revenind asupra amintirilor, întorcându-le pe toate părțile. Culoarea galben capătă conotații fizice, mult profunde. Este o stare, o culoare care vorbește despre trecut, despre dispariție, despre „penurie”, care devine un tărâm moral. Vorbește despre căderea Spaniei, despre mașini, despre autostrăzi. Despre boală și moarte. Într-o carte ca În toate a fost frumusețe găsești multe idei filosofice care-ți pun un nod în gât, care-ți dau de gândit. De asta, sincer, chiar simt că orice aș pune, nu pot reda întocmai stările care m-au încercat de-a lungul lecturii: o stare de regret, de neputință, dar și o speranță bizară că lucrurile, în cele din urmă, au să se așeze într-o ordine firească și mult dorită. Pentru că, după cum o spune și titlul, în toate a fost frumusețe. Și în toate are să fie!

Cineva cunoscut, de Shari Lapena - Recenzie

Editura: Trei 

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2021

Traducere: Dora Constantinovici 

Shari Lapena este autoarea bestsellerurilor Cuplul din vecini (2017, Editura Trei, traducere de către Mihaela Buruiană), Străinul de acasă (2018, Editura Trei, traducere de către Alexandra Fusoi), Ultima ei clipă (2021, Editura Trei, traducere de către Alexandra Fusoi), Cineva cunoscut (2021, Editura Trei, traducere de către Dora Constantinovici) și An Unwanted Guest. Înainte să înceapă să scrie ficțiune, a fost avocată și profesoară de engleză. Shari Lapena locuiește la Toronto și urmează să publice un nou roman, intitulat Not a Happy Family.

„O femeie care locuia pe strada lor a fost ucisă. Nu se poate opri să se gândească la asta.”

Într-o suburbie înverzită din New York, un adolescent se strecoară în casele vecinilor — și în computerele lor — și le află secretele. Cine e și ce-ar fi putut descoperi? După ce apar două scrisori anonime, încep să circule zvonuri și oamenii devin bănuitori. Iar când este găsit cadavrul unei femei, încordarea atinge punctul critic. Cine a ucis-o? Cine știe mai multe decât spune? Și cât de departe vor merge niște oameni cumsecade ca să-și apere secretele? În acest cartier, nu doar soții și soțiile se înșală unii pe alții. Aici, toți membrii familiei au câte ceva de ascuns. Nu știi de fapt niciodată de ce sunt în stare oamenii.

„Webb îi aruncă o privire fugară lui Moen și vede cum ea face ochii mari. Ce noutăți interesante, se gândește Webb. Nu încetează niciodată să-l uimească ce poate ieși la iveală pe parcursul unei anchete penale - secretele pe care oamenii le ascund. Sau pe care, cel puțin, încearcă să le ascundă.”

Bun, știu că Shari Lapena este foarte adorată de mulți cititori și are numeroși fani - dar, cel puțin pentru mine, care sunt un adept al acestui gen de cărți, Lapena încă n-a găsit rețeta perfectă. Și spun asta după ce am citit toate cărțile scrise de ea ce au fost traduse la noi (dacă sunteți interesați de păreri, recenziile le găsiți pe blog). Nu știu, mi se pare mult prea clișeic tot ce a scris până acum și am citit, iar asta cu siguranță se datorează faptului că, în fine, am citit foarte multe cărți thriller și tind să cred că este mult prea greu să mă mai las surprins de ceva. Am impresia că mai toți autorii abordează aceleași subiecte, aceleași intrigi, cu personaje unilaterale, plate, cu un discurs deloc convingător, ba chiar nenatural. Și dacă mă mai și prind de la bun început care-i faza, atunci cu siguranță nu-i o carte care să-mi placă prea mult.

„(...) Dar va rămâne alături de Olivia, indiferent ce s-ar putea întâmpla. Oricât de urât va fi. Pentru asta sunt prietenii.”

Și-așa s-a întâmplat cu Lapena, deși recunosc că mi s-a părut destul de interesantă intriga cărții, pe care am perceput-o mai mult ca pe ceva ce urmărește să reitereze o familie disfuncțională, cu adolescenți disfuncționali și prea multe „focuri interioare” ce ard și sunt pe cale să iasă la iveală într-o explozie de necontrolat. De fapt, am observat că la Shari Lapena subiectul familiilor toxice este unul care se regăsește aproape în fiecare carte (dacă nu, de fapt, chiar în fiecare). Ceea ce-i interesant, fiindcă acest lucru îi apropie lucrurile foarte mult de realitate. Dar nu pot să nu apreciez cât de greu de crezut și deloc convingătoare au fost anumite chestii care m-au făcut să spun „acest lucru n-are cum să fie vreodată posibil în realitate”. În orice caz, un aspect pozitiv a fost și faptul că scriitura este una foarte simplă, ușoară și accesibilă, motiv pentru care este o lectură chiar light, dincolo de a se vrea a fi un thriller super-bun. Nu, nu-i cazul, și cel puțin nu pentru mine, care am citit multe cărți geniale din această tagmă literară, deci am ceva referințe și etaloane, standarde.

„Vrea să creadă că este o greșeală îngrozitor de mare. Poliția greșește tot timpul. Apoi își amintește de petele de sânge. Nu și le poate șterge din minte.”

Cineva cunoscut a fost un roman pe care l-am citit rapid, cred că în mai puțin de o zi. Deși mare parte a lecturii nu mi-a fost pe plac, tot am fost încercat de acea dorință de a nu-l putea lăsa din mână, dorind să aflu ce urmează să se întâmple mai departe. Ceea ce, normal, e un punct forte al unui thriller bun, dar dacă și acțiunea ar fi avut altă direcție, dacă dinamica ar fi fost una ceva mai neașteptată (da, m-am prins foarte rapid cine-i vinovatul, deși trebuie să recunosc că „motivul” m-a cam surprins) și dacă personajele n-ar fi fost atât de superficiale, prea puțin convingătoare, poate mi-ar fi plăcut mai mult. În rest, am perceput-o ca pe o lectură OK, care cu siguranță s-ar fi potrivit mult mai bine unui cititor care nu este prea familiarizat cu genul thriller și care vrea să își facă inițierea într-acesta. De altfel, chiar cred că Shari Lapena, pentru cititorul „neinițiat”, scrie bine, fiindcă în cărțile ei chiar surprinde toate caracteristicile unui thriller - intrig interesantă, dinamică complexă, întorsături de situație, secrete, personaje cu comportament bizar (evident, astea pentru un neinițiat).

„Olivia vrea să-l protejeze. Dar nu-l poate proteja de asta. Va afla toată lumea. Nu poate să-i ascundă nimic. Viața fiului ei se va destrăma abrupt în următoarele câteva minute. Încerci atât de mult să faci ca totul să fie bine, dar apoi...”

Astfel, nu-i o carte rea. Chiar nu e. Dar, după cum am zis, pentru cineva care abordează foarte des genul thriller, această carte este una, aș putea spune, basic. Mult prea ușoară, seacă, superficială. Dar, în cele din urmă, e o lectură în regulă, o lectură care te prinde și te ține acolo, ceea ce constituie un punct forte al genului thriller. Dacă ar aborda și ceva nou, nu știu, să vină cu o idee autentică, poate mi-ar plăcea mai mult. Pentru că asta simt că-i lipsește lui Shari Lapena, anume originalitatea (și nu doar ei, nu mă înțelegeți greșit, fiindcă am observat o tendință patologică a scriitorilor de cărți thriller de a aborda iar și iar și iar aceleași subiecte - puține au fost cărțile care chiar au venit cu ceva nou și nemaivăzut), acel ceva care să o diferențieze de masa suprasaturată de scriitori de cărți thriller. În orice caz, ea își câștigă banii, că, până la urmă, și scriitorii trebuie să-și plătească facturile, nu?

Începem cu sfârșitul, de Chris Whitaker - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 536

Anul apariției: 2021

Traducere: Andrei Covaciu

Chris Whitaker a debutat cu Tall Oaks, premiat cu CWA John Creasey New Blood Dagger Award. Începem cu sfârșitul, care a obținut numeroase premii, a fost tradus în 23 de limbi, iar drepturile de ecranizare au fost achiziționate de studiourile Disney. Romanul a fost bestseller New York Times și #1 Indie Next Pick, precum și Waterstones Thriller of the Month, Barnes & Noble Book Club Pick și Good Morning America Buzz Pick. Chris Whitaker a crescut admirându-i pe Stephen King, Dennis Lehane, John Grisham, Cormac McCarthy. Locuiește în Hertfordshire, Marea Britanie, împreună cu soția și cei trei copii. Lucrează part time la biblioteca locală. Poate fi urmărit pe Twitter, la @WhittyAuthor.

„Duchess s-a întors cu spatele și a închis ochii ca să-și stăpânească lacrimile. 

Nu avea de gând să plângă.”

Corect. Greșit. Viața o trăiești undeva între ele. Duchess Day Radley are 13 ani, se declară proscrisă și este apriga apărătoare a fratelui ei de 5 ani, Robin, și părinte pentru mama ei, Star, care nu reușește să aibă grijă nici de ea și nici de copii. Walk n-a plecat niciodată din orășelul din California unde au crescut el și Star. A ajuns șerif, dar nu poate uita că a depus mărturie cândva împotriva celui mai bun prieten, Vincent King, care a ajuns în închisoare. Și este excesiv de protector cu Duchess și fratele ei. După 30 de ani, Vincent este eliberat. Iar Duchess și Walk trebuie să înfrunte problemele care apar odată cu întoarcerea lui.

„Între ei s-a lăsat o tăcere care părea să se răsfrângă și peste brazii de peste versant, apoi către cer, către nori, îngropând definitiv promisiunea unui nou început.”

Romanul lui Chris Whitaker cu siguranță nu este unul pe care să-l ratezi. Un autor în plină ascensiune care promite multe și are să revină, probabil cât de curând, cu noi povești extraordinare. Așa cum a fost cazul acestui roman, căruia poți să-i spui thriller, poți să-i spui dramă, mistery, poți să-i spui bildungs roman sau chiar „ficțiune clasică”, fiindcă are acel ceva special pe care cu greu îl regăsesc la alți autori. O anumită profunzime, atât una „de suprafață”, cât și abisală. Într-o poveste despre maturizare care, fără îndoială, este una lentă, slow burning, dar cu porții echitabile de surprize și situații neașteptate, într-o lectură care, la sfârșit, se dezvăluie a fi una cu tâlc, plină de înțelesuri, una esențială. Începem cu sfârșitul își dezvăluie întregul înțeles abia spre sfârșit, dar pe-ntreg parcursul lecturii simți că ești omniprezent într-o lume în care Dumnezeu își mai pune mâna la ochi și lasă lucrurile în voia lor firească... Iar suferința este condiția sui generis a omului: pentru că în spatele ei, forța are să înflorească precum o floare de păpădie.

„Oceanul este nesfârșit, însă eu îi zăresc capătul. Zăresc pământul, curbele lui care sunt deja în ziua de mâine, însă el nu se rotește. Zăresc norii care susțin cerul, un apus de soare în deșert și un răsărit peste metale. La scurtă vreme după aceea, mă preschimb în întuneric, în stele și în lunile acestora. Lumea este un nimic atât de mic încât, dacă-mi pun un deget în fața ochilor, îl pot ascunde. Eu sunt Dumnezeul în care nu cred. Sunt suficient de mare ca să-i opresc pe oamenii răi.”

Am găsit intriga acestei cărți ca fiind una destul de complicată, cu multe, multe personaje conectate între ele, care se confruntă, în esență, cu consecințele unei tragedii care a avut loc cu treizeci de ani înainte. În centrul poveștii o avem pe Duchess, autoproclamată „proscrisă”, o adolescentă extrem, extrem de bine conturată, puternică și-n același timp „haiducă”, care nu mai are încredere în nimeni altcineva decât în fratele ei. Pentru care lumea, după moartea mamei, s-a redus la dimensiunile unei nuci. Dar Duchess trebuie să fie puternică pentru a-și proteja și crește fratele mai mic - singurul care o poate înțelege, dar chiar și-așa, are de-a face cu niște situații neprevăzute care-i pun la încercare răbdarea. În același timp, Duchess se teme pentru viața ei și a fratelui acesteia, gândindu-se că cel care i-a omorât mama are să-i omoare și pe ei. Circumstanețele vieții lor sunt sfâșietoare, dar oarecum rămân un mister. Ghinionul pare să îi urmărească la fiecare pas, și tu, ca cititor, nu poți să nu-ți dorești ca ei să ajungă, odată pentru totdeauna, în sânul unei familii calde și primitoare, unde să fie în siguranță.

„Nu putea însă să se apere de propriile greșeli, simțind că acestea erau predestinate să o înfunde nu numai pe ea, ci și pe fratele ei.”

Romanul cuprinde patru părți și, trebuie să recunosc, abia în a doua parte, atunci când decorul și personajele se mută în orășelul Montana, am fost prins de acțiune. Începutul a fost mai lent, dar absolut necesar pentru a înțelege acțiunile și întâmplările ulterioare. Dar aici am regăsit atmosferă, am simțit speranță, am simțit că există posibilitatea unei noi vieți, a unui nou început, lăsând deoparte mohorâtul Vest din care cei doi au venit. Aici am simțit că se vor întâmpla multe situații dramatice, iar instinctul nu m-a înșelat. Aici Duchess a descoperit mult mai multe, ba chiar și-a făcut și un prieten extrem de drăguț, a învățat lucruri, s-a dezvoltat mai puternic. Și totuși, în ochii ca de smarald al fetiței, rămân urmele unui regret, rămân lacrimile mult prea sincere ale unei fete care n-ar fi trebuit să treacă prin așa ceva. Însă Duchess trebuie să fie puternică și să nu dea semne de slăbiciune, fiindcă ea este singura în stare să aibă grijă de fratele ei într-o lume care pare că nu caută altceva decât să provoace durere și să aducă întuneric. Ah, cât de mult mi-a plăcut cum s-a dezvoltat Duchess și modul în care Chris Whitaker a construit-o: făcându-te s-o iubești și s-o urăști în același timp, să-i fii aproape și s-o susții, să nu-i înțelegi acțiunile și s-o lași baltă din acest punct de vedere. 

„- Poate că nu îți este dat să alegi cine ești. Poate că totul ține de predestinare. Unii dintre noi suntem proscriși. Poate că ne găsim unii pe ceilalți.

- Sau poate că nu e nimic. Poate că nimeni nu deține controlul în afara celui dornic să facă un efort și să ia ceea ce-și dorește.”

O carte melancolică, o carte convingătoare și atât de frumos scrisă. Mă așteptam, oricum, s-o iubesc. Când am văzut că este totuși o carte cu o crimă, parcă nu m-așteptam să mă emoționeze atât de tare. Mai mult decât sigur, e o lectură memorabilă, pe care nu am s-o uit curând. Personajele sunt absolut superbe, scena în care se desfășoară totul, culoarea locală, atmosfera - convingătoare, astfel încât cititorul să fie „imersat” cum trebuie în lumea fictivă a romanului (care, de altfel, nici nu-i departe de a fi extrem de reală). În timp ce citeam cartea, am simțit, cu adevărat, că aceste personaje ar fi reale: cu lupte, drame, intenții, motivații și emoții, moravuri și slăbiciuni, dar și cu o putere care le străbate piepturile și le dictează pașii. De fapt, în Începem cu sfârșitul am regăsit întocmai stilul de scriere care îmi place cel mai mult: profund, dar în același timp fără să insiste inutil pe anumite aspecte, fără să fie redundant și împletit cu acțiune și cu mister. După cum spuneam, este rar ca o carte despre o crimă să abordeze un astfel de stil dar, cel puțin pentru mine, aceasta este rețeta succesului. 

„De-a lungul anilor, Duchess reușise să pună povestea cap la cap. Frânturi auzite din gura lui Star, atunci când mama ei își dădea drumul la limbă, articole din arhiva bibliotecii din Salinas, pe care le citise. Aceeași bibliotecă în care își petrecuse primăvara încercând să întocmească arborele genealogic al familiei ei. Reușise să găsească rădăcini îndepărtate ale clanului Radley, apoi scăpase cartea pe podea în momentul în care descoperise o legătură cu un proscris căutat de autorități, pe nume Billy Blue Radley. Genul de descoperire cu care s-ar fi mândrit când s-ar fi aflat în fața clasei, prezentându-și proiectul.”

O carte care reiterează, cu foarte mult talent, natura umană, și care îți va rămâne în suflet mult timp după ce o vei fi citit. Nu știu de ce, dar îmi amintește extraordinar de o altă carte care mi-a plăcut la fel de mult (una dintre cele mai bune cărți citite anul trecut), și anume Acest tărâm al blândeții (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). O poveste la sfârșitul căreia, prin ceva ce, la început, abia se strecura o timidă rază de lumină, are să năvălească o adevărată nouă zi. O nouă zi a speranței, în care lumea își urmărește cursul firesc... Și, uneori, atât de plin de pace și de tihnă. Chiar v-o recomand cu mare drag, mai ales dacă vă plac poveștile dramatice, frumos scris, pline de înțelesuri și de substraturi, cu personaje reale și memorabile!