Alys și Fiara, de Peternelle van Arsdale - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2020

Traducere: Liliana Pelici (prin Lingua Connexion)

Peternelle van Arsdale a crescut în Newark, New Jersey. A studiat literatura engleză la Bryn Mawr College, după care și-a urmat pasiunea pentru cărți și a început să lucreze într-o editură. Romanul de față, Alys și Fiara a fost primul ei roman. În prezent lucrează la al treilea și, în paralel, își continuă munca de editor și scrie proză scurtă și eseuri. În momentul de față, autoarea locuiește în Brooklyn, New York. 

„Fiara e un animal,/ Ar fi bine să încui Poarta/ Sau va veni după tine când se lasă întunericul/ Și atunci va fi prea târziu./ Fiara e un animal,/ Ascult-o cum zgârie ușa,/ Îți suge sufletul și linge castronul,/ Și adulmecă după mai mult./ Fiara e un animal,/ Are un bot ascuțit,/ Te mănâncă noaptea, când dormi,/ Și nu lasă în urmă decât pielea ta.”

Alys și Fiara nu este doar o carte despre păduri întunecate și creaturi care vânează noaptea. E și o poveste profund umană, în cele din urmă, despre o fată curajoasă care trebuie să își găsească locul într-o lume care e, în același timp, urâtă și frumoasă, rea și bună, luminoasă și întunecată. Și trebuie să descopere aceleași lucrui despre ea însăși. La șapte ani, Alys le vede pentru prima dată pe mâncătoarele de suflete. Surorile gemene emană o energie care o atrage și o face să simtă sălbăticia pădurii și Fiara care sălășluiește acolo. Până să împlinească cincisprezece ani, fata află cât de periculoase sunt totuși aceste creaturi. Ea trăiește într-o lume a adulților speriați de puterile acestor ființe, de care se ascund în spatele unor reguli rigide. Se tem că și Fiara ar putea să-și facă loc printre ei, ascunzându-se într-o fată aparent inofensivă precum Alys. La rândul ei, Alys se teme de același lucru - și, asta, pe bună dreptate. Știe că are o legătură neobișnuită cu mâncătoarele de suflete și cu Fiara, dar nu poate să dezvăluie asta nimănui, pentru că ceilalți ar spune despre ea că este o vrăjitoare. Pe măsură ce comportamentul acestor forțe malefice devine din ce în ce mai amenințător pentru oameni, Alys înțelege că trebuie să înfrunte, cu pieptul înainte, cu curaj, cu dinții strânși, pericolele ascunse din pădurea întunecată și neprimitoare. Dar propriul ei secret este cel care o sperie cel mai mult: ca să își salveze lumea, Alys trebuie să riște să se piardă pe ea însăși.

„(...) Unii spun că mâncătoarele de suflete sunt demoni. Că Fiara le-a făcut din noroi și gânduri rele. Că smulg sufletele oamenilor și le duc Fiarei ca să sufere pe vecie.”

Mi-a plăcut. Mult. Și e un roman fantasy, într-o măsură, făcând parte din acel gen de carte pe care eu nu-l abordez prea des. Și totuși, repet, chiar mi-a plăcut. Well, ar trebui să mai ies și eu din zona mea de confort - zic. Totuși, nu e un fantasy tipic, dat fiind faptul că, într-adevăr, în cele din urmă, pune accent destul de mult pe evoluția psihologică a unui personaj, pe întrebările sale, pe emoțiile care îi sunt stârnite, de altfel, de aceste mâncătoare de suflete, de această Fiară care-i bântuie visele și gândurile. N-am să intru în desfășurarea acțiunii acestui roman, pot spune doar că acțiunea chiar e alertă, te prinde rapid, nici nu știi cum trec cele aproximativ trei sute de pagini - se întâmplă multe, foarte multe, Alys pleacă din satul ei (în urma unei întâmplări ciudate, care reprezintă preambulul acestui roman - cum au apărut aceste mâncătoare de suflete, cum au ajuns să se hrănească cu sufletul și cu fricile oamenilor, de ce), ajunge în altul, este acuzată de vrăjitorie, violență, chestii dintr-astea care fac ca atmosfera romanului să fie, în cele din urmă, una de thriller întunecat, dark, cu un mister subtil conturat și cu o angoasă anume. Nu mă așteptam, recunosc, să-mi placă așa mult, dar m-am atașat extrem de rapid de Alys, și m-a bântuit mult ideea de cum se va termina, în cele din urmă, totul.

    „- Păi, atunci ce crezi?

- Copilă, eu cred în pământul de sub picioare,cerul de deasupra capului meu, că mi se face foame înainte de cină și somn înainte de culcare. Restul sunt povești, nimic mai mult.”

Da, romanul este unul plin de mister. Cu o atmosferă întunecată, în care nimic nu e ceea ce pare a fi, în care proprii tăi prieteni se pot întoarce împotriva ta; într-un sătuc în care religia reprezintă dictonul călăuzitor al locuitorilor, iar „bărbații în rochii negre” sunt conducătorii supremi, orice vorbă greșită, orice acțiune nepotrivit întreprinsă poate aduce judecarea și chiar moartea. Așa că Alys, care păstrează anumite secrete și încearcă, în același timp, să găsescă răspunsuri la întrebările care o macină, este prinsă la mijloc între aceste două porniri - pentru că, în cele din urmă, într-o inimă tânără s-ar putea ascunde lucruri într-adevăr înspăimântătoare. Și totuși vrei să fii alături de Alys, pentru că îi simți curajul, îi simți tăria, caracterul puternic - stilul de scriere al lui Peternelle van Arsdale o integrează pe Alys, în cele din urmă, un copil încă necopt, într-o atmosferă care necesită, de fapt, aceste trăsături - frazele ei au o eleganță subtilă, iar povestea devine tot mai stranie, tot mai misterioasă, tot mai dinamică pe măsură ce te afunzi în lecturarea romanului. E o carte plină de suspans, în care, la orice colț de copac, îndărătul fiecărui trunchi, ochii morții și ai durerii privesc, fără milă, către următoarele suflete, în căutare de hrană.

„Aveau să plutească și să se ascundă. Aveau să se cațere și să se târască. Aveau să se strecoare prin întuneric și să cheme oamenii în vise. 

Surorile nu aveau să fie prinse. Niciodată. De acum încolo aveau să fie atente. Sătenii aveau să se păzească de ele. Surorile trebuiau să fie ca lupii. Ca Fiara. Să se ascundă în pădure. Să vâneze doar noaptea.

Noaptea era bună. Atunci creștea teama. Iar surorile aveau să se hrănească cu teamă și nu aveau să mai fie flămânde niciodată, niciodată.”

Alys și Fiara este un roman destul de profund, după cum am zis. Dincolo de atmosfera de thriller, romanul are și niște idei de realism magic (vrăjitori, leacuri, rădăcini cu întrebuințări drept leacturi, chestii dintr-alea, știți voi), precum și idei privitoare la modul în care, în cele din urmă, îndoctrinarea religioasă se poate transforma, foarte ușor și fără cusur, în ură față de cel de o seamă ție - fiind acuzată de vrăjitorie, Alys este întemnițată, urmând să fie supusă acelui anumit test care să demonstreze dacă, într-adevăr, este sau nu vrăjitoare. Nu cred totuși că asta a fost ideea cărții, dar se poate observa, cu ușurință, și acest aspect - destul de sensibil, zic eu, pentru a fi abordat într-un roman de debut. Nu mi s-a părut tocmai o carte horror, deși unele scene chiar îți stârneau acea părticică din creier care are predilecție spre crearea unor imagini mai neplăcute; unele fragmente îți stârnesc fiori, oarecum, dar nu în măsura în care să vă recomand, la o adică, să nu citiți acest roman noaptea. 

„Se temea că asta devenea - o creatură.”

Deși Fiara face parte din titlul, puține au fost scenele în care acest personaj chiar s-a întrezărit. Cred că, de fapt, mult mai des avem de-a face cu surorile gemene, Benedicta și Angelica, mâncătoarele de suflete. Probabil, tind să cred, această fiară era mai mult un fel de „monstru din însăși interiorul lui Alys”, să zic așa, fricile ei, temerile - materializate, în cele din urmă, într-un personaj fizic, palpabil (sau nu?!), dar asta este doar o presupunere pe care o fac eu și un gând cu care, după ce am terminat lectura, am plecat mai departe. Ce-i drept, ideea în sine m-a dus cumva cu gândul la acele himere mitice - dacă-mi aduc aminte bine, cred că și descrierea Fiarei, la un moment dat, amintește de aceste creaturi mitologice, chiar și poza de pe copertă conturează acest aspect - dat fiind și faptul că, într-adevăr, chiar și romanul, în sine, are „un aer mitologic”. Chiar a fost o lectură care m-a surprins în mod plăcut și, cu siguranță, dacă voi mai avea ocazia, nu voi da înapoi când va veni vorba de a abordat o lectură de acest gen.

„Atunci Alys se împărți în două. Era o parte exterioară a ei care continua să stea de vorbă cu oamenii. Mânca - sau încerca - și mergea la culcare în cort, sub pături. Dar partea ei interioară - partea adevărată - nu era prezentă printre oameni. Partea ei interioară era în copaci, în pădure, adulmecând aerul.”

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Alys și Fiara, de Peternelle van Arsale, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile din care, cu siguranță, veți avea ce alege. S-aveți doar lecturi faine și mult spor la citit!

Hiper-capitalism, de Larry Gonick și Tim Kasser - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2020

Traducere: Maria Adam (prin Lingua connexion)

Larry Gonick, cel mai bine vândut caricaturist „supraeducat”, și-a încântat cititorii ani întregi cu relatările sale istețe, accesibil și amuzante despre orice, de la istoria universului până la secretele matematicii. Acum, Gonick face echipă cu psihologul și cercetătorul Tim Kasser pentru a explica felul în care hipercapitalismul global, care venerează comerțul, amenință nu doar bunăstarea oamenilor și dreptatea socială, ci și întreaga planetă. Dar Gonick și Kasser nu doar analizează cum s-a dezechilibrat sistemul economic - ci arată, de asemenea, calea către un viitor mai sănătos. O introducere în era post-Ocupați, Hiper-capitalism se bazează pe cercetarea contemporană asupra valorilor, bunăstării și consumismului pentru a descrie concepte (puterea corporațiilor, comerțul liber, privatizarea, dereglementarea) care sunt extrem de importante pentru a înțelege cum trebuie lumea în care trăim și mișcările sociale (simplitatea voluntară, utilizarea în comun, alternative la produsul intern brut, proteste) care încearcă să schimbe, astfel, sistemul. Narațiunea tăioasă și puternică a lui Gonick și a lui Kasser reprezintă o explorare profundă a economiei noastre dezechilibrate și a încercărilor oamenilor de a o reparata, toate redate în termeni clari, descriptivi și, uneori, hilari.

Hiper-capitalism a fost prima carte grafică pe care am citit-o vreodată, și pot spune că, într-adevăr, mi-a deschis așa o poftă ciudată de a mai citi cărți de genul. Nu numai fiindcă se citesc ușor, dar, pentru mine, unul, e ceva foarte inovator - să nu-mi mai imginez eu tot felul de personaje, fenotipuri și chestii de genul, ci să iau drept bun tot ce-mi oferă autorul, în toată splendoarea și din toate punctele de vedere. Oricum, o astfel de carte chiar n-ar fi mers doar să fie scrisă, fără ceva reprezentări grafice - de fapt, ar fi fost OK, dar cu siguranță nu s-ar mai fi adresat unui public larg de cititori, ci numai unei anumite tagme care, după părerea mea, ar fi fost deja inițiată în această idee de „(hiper)capitalism”. Eu, unul, n-am o treabă cu economia - da, știu ceva chestii, acel basic pe care ar trebui să îl știm cu toții, dar nu jonglez zilnic cu termeni de „jargon”, să spun așa. Dar, vag, i-am auzit mereu în jurul meu. Iar această carte a fost întocmai acea carte care m-a ajutat să înțeleg, de fapt, mult mai bine cum merg lucrurile și ce se întâmplă totuși „în spatele cortinei”, în această lume pusă la picioarele banii și a puterii monetare.

O descriere grafică interesantă, care te prinde, cu niște personaje foarte faine și chiar drăgălașe, să spun așa. Gonick și Kasser reușesc să redea un subiect socioeconomic - de altfel, sec și complex - într-un mod limpede, pe înțelesul tuturor (fără a face exces de detalii pe care mulți, neavizați, nu le-ar înțelege), distractiv, amuzant, instructiv și chiar hilar. Hiper-capitalism este o carte remarcabilă și, după părerea mea, esențială, optimistă pentru vremurile noastre - acceptă și acționează în direcția potrivită, fă ceva, poți face orice cât de mic, cu speranța și gândul că o vor face, la rândul lor, și alții, pentru că puțin cu puțin cu puțin se va face mult. Nu-i așa? O descriere clară, concisă, transparentă a felului în care funcționează economia de piață și cum, de fapt, voracitatea și ahtierea încurajează cele mai rele elemente ale naturii umane; și, în cele din urmă, cum putem face față, noi, ca oameni, ca „cetățeni și consumatori”, într-o eră a excesului, a cumpărăturilor, a puterii exacerbate a banului. 

Cartea Hiper-capitalism este împărțită în douăsprezece capitole, iar fiecare capitol are rolul de a ne reitera, câtuși de puțin, succint și la obiect, aspecte ce țin de economia mondială, circulația banilor, toate corporațiile și tot ce ține de demersul unei afaceri - sincer, nu prea mă pricep eu la astea, n-am urmat studii de domeniu și nici nu o voi face; dar, pe scurt, ne sunt prezentate principiile de bază ale capitalismului, idei privitoare la corporații și proprietarii lor, valorile capitalismului, lucruri ce țin de cumpărarea conștientă și rațională, simplitatea voluntară, utilizarea în comun și beneficiile acesteia (cum să cumperi de la producători locali, de ce să o faci, cum să susții, câtuși de puțin, micile afaceri și de ce să faci asta), aspecte privitoare de forma de manifestare a valorilor și dorințelor prin protest (căruia deși i s-au atribuit conotații negative, este o formă viabilă și chiar pozitivă de a-ți exprima opiniile și de a vrea să te faci ascultat). Mi-a atras atenția un studiu al lui Shalom Schwartz, un pioner al cercetării în domeniul valorilor moderne în anii `80-`90. Ideile și metodele lui Schwartz au avut o influență masivă. Chestionarele lui au fost completate în peste șaptezeci de țări, de zeci de mii de persoane. În munca lui, Schwartz a reușit să identifice anumite valori ca fiind fundamentale pentru experiența umană. Întrebările din chestionarele sale au ascopul de a exemplifica una sau mai multe dintre aceste zece valori de bază: autodeterminare (acțiune și gândire independente), tradiție (respect pentru obiceiurile culturale), securitate (siguranță, armonie, stabilitate), realizare (succesul profesional), stimulare (noutate, provocare), binefacere (a ajuta și a sprijini oamenii din jur), conformitate (integrare, limitarea sinelui pentru a fi ca ceilalți), universalism (ajutarea și susținerea tuturor oamenilor și a naturii), hedonism (plăcere senzuală) și putere (statut, prestigiu, dominarea oamenilor și a naturii). Evident, am putea spune că multe dintre aceste valori sunt, de fapt, în conflict, dar și acest aspect este urmărit și tratat, de asemenea, în paginile acestei cărți.

Cred că una dintre cele mai faine chestii la această carte a fost faptul că, într-adevăr, unul dintre personajele sale, caricaturizate, era chiar „o corporație”, Algi; și ne întrebăm totuși cum poate o corporație să fie personaj de benzi desenate când, legal, e doar o instituție, o entitate autorizată de guvern pentru un scop specific? Ei, bine, unul dintre motive este chiar un caz real, din 1886, ajuns la Curtea Supremă, Districtul Santa Clara VS Căile ferate South Pacific. Decizia, care avea legătură cu taxele pe drepturile de liberă trecere ale căilor ferate, includea un comentariu cu consecințe legale răsunătoare: „Acestor corporații li se aplică al paisprezecelea amendament al Constituției, care interzice unui stat să refuze oricărei persoane aflate în jurisdicția sa o protecție legală în afara legii.” De fapt, aceasta asemuia corporațiile „persoanelor” și, din ziua aceea, până în prezent, legea a considerat corporațiilor un fel special de ființă umană, din carne și oase! Amuzant și oarecum trist, așa-i? 

De asemenea, un alt aspect pe care l-am urmărit cu mare interes a fost cel legat de reclame și de exagerarea acestora, de tonul pe care-l au și ideea că „dacă vei consuma, vei fi cât mai fericit; cumpără, cumpără, cumpără, reduceri, sales, nu rata, cea mai bună ofertă!” și tot felul de chestii de genul - dar, în special, despre impactul lor asupra copiilor. O mulțime de cercetări demonstrează că acei copii asaltați de reclame tind să devină adulți cu valori materialiste pronunțate. De asemenea, este posibil și ca părinții lor să fie genul care dirijează comportamentul copiilor prin recompense materiale mai des decât o fac părinții mai puțin materialiști. Și, evident, normal că reclamele cu care suntem bombardați nu se opresc în copilărie. Ele continuă să ne bombardeze pe tot parcursul vieții (nu vorbesc aici doar de TV, ci și de internet, reclamele de pe posterele din oraș, de la radio, flyere și alte chestii de acest gen). Totuși, ce legătură au valorile promovate de hipercapitalism cu bunăstarea noastră ca cetățeni? Depinde, de la individ la individ, ce înțelegem prin bunăstare (= lipsa unei boli sau tulburări mentale; cunoașterea plăcerii; a avea sentimentul de satisfacție în viață; a avea sentimetul de semnificație și scop; a trăi în moduri care nu dăunează propriei persoane, altor oameni sau generațiilor viitoare, precum nici biosferei).

În esență, în cele din urmă, (hiper)capitalismul se pare că depinde de consum. ȘI pentru ca un sistem să funcționeze, pentru ca acest (hiper)capitalism să funcționeze la turații maxime, dăunătoare, oamenii („consumatorii”) ar trebui să cumpere întruna, mereu, ahtiați după reduceri și cumpărături impulsive - nu doar să cumpere, să cheltuiască bani, ci să ȘI consume, să epuizeze lucrurile pe care le au, pentru a cumpăra altele, și-apoi să le consume și pe-acelea, cât mai rapid, și-apoi, iarăși, din nevoie, să cumpere altele. Și tot așa, ca-ntr-un cerc vicios. În SUA, aproximativ șaptezeci de procente din producția economică este alcătuită din „bunuri de consum”. Cuvintele în sine totuși trădează valorile implicite. Ceva de cumpărat este un bun, iar cumpăratul este egalul consumului. Așadar, un mod de a contesta și de a „frâna”, câtuși de puțin, sistemul, este să respingem mentalitatea consumistă și să începem, în sfârșit, să cumpărăm cu grijă. Recunosc, eu m-am educat mult din acest punct de vedere, sunt foarte atent cu ceea ce cumpăr, mă gândesc foarte mult înainte de a achiziționa ceva, punându-mi următoarele întrebări: mi-l pot permite?, chiar îmi trebuie?, am nevoie de el acum?, este recuperabil, durabil, poate și reciclabil? din ce e făcut și de unde provine?, îmi va îmbunătăți, în vreun fel, viața sau o va îmbunătăți pe a altcuiva?, de ce totuși mi-l doresc, oare nu-l pot suplini cu altceva, nu există alte alternative - poate mai ieftine și mai bune?, ce companie o produce și, în cele din urmă, unde ajung banii mei? E foarte interesant să faceți un astfel de exercițiu atunci când faceți o achiziție, mai ales dacă este una (dorită) pe termen lung, ca ceva important, un telefon, un laptop sau chiar o mașină. 

Chiar nu mai știu ce să zic despre această carte. Este una din care simt că am plecat „cu lecțiile învățate”, simt că a fost ca un fel de mini-curs informațional, ca o prezentare PP care m-a atras și m-a ținut prins. A fost ca un fel de „școală de vară” cu caracter economic, și-am și râs, m-am și distrat, dar am acumulat și multe informații care știu că mă vor ajuta foarte mult pe viitor. Poate am să le mai uit, dar, eh, ce bine că am această carte la îndemână și o pot răsfoi în orice moment. Repet, chiar a fost o lectură care m-a surprins și un roman grafic care mi-a îmbunătățit universul cultural (și chiar literar, având în vedere că a fost prima carte de genul pe care am citit-o). Cu siguranță o recomand oricui, pentru că informațiile sunt transmise într-un stil expeditiv, pe înțelesul tuturor - n-o să vă prindeți urechile cu un limbaj de specialitate și alte chestii „de jargon”.

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Hiper-capitalism, de Larry Gonick și Tim Kasser, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!

Pudră, de Dora Pavel - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Fiction LTD

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 248

Anul apariției: 2010

Dora Pavel, poetă, prozatoare și publicistă, s-a bucurat în ultimii ani de o receptare deosebit de favorabilă din partea criticii literare, precum și a publicului cititor. Autoare a patru cărți de poezie, Narațiuni întîmplătoare (1989), Poemul deshumat (1994), Creier intermediar (1997), Muncile lui Don Quijote (2000), a publicat în 1999 un volum de povestiri, Întoarce-te, Esthera, după care s-a dedicat, în exclusivitate, romanului. Pentru Agata murind (2003) a fost distinsă cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România. La Editura Polirom au apărut ediția a II-a a romanului Agata murind, în 2004, precum și romanul Captivul, în 2006, acesta din urmă primind premiul „I.D. Sîrbu” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj. O parte din activitatea sa publicistică este cuprinsă în volumele de interviuri intitulate Armele seducției (2007) și Rege și ocnaș. Din culisele scrisului (2008). A mai fost distinsă cu Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române (2000), cu Premiul „Pavel Dan” pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj (2007) și cu Premiul „Cartea anului - Publicitistică” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj (2007).

   „Își simți globii oculari înghețați, și la fiecare încercare de a-i mișca o usturime îngrozitoare. Percepu pentru prima oară absența lacrimilor binefăcătoare. Sub pleoape, lichidul care spală ochiul se evaporase. Dispărute cu desăvîrșire. Orice încercare de-a clipi provoca un mic cutremur local, care-i declanșa mii de junghiuri. Poate nu erau deît așchiile neputinței de-a se concentra. Acum, tot ce trebuia era să se împace cu gîndul. Care gînd? Nu, nici asta nu trebuia să gîndească! Mai ales asta! Trebuia s-aștepte. Atît. Să amîne lovitura. Adevărul, din fericire, pînă acum abia îl îmbrîncise, ușor. Adevărata lui prăbușire era revenirea din prăbușire, și el pe asta trebuia s-o îndulcească...”

Ce-ai face dacă te-ai trezi dintr-o moarte clinică, în miez de noapte, într-o capelă cu ușa ferecată, încorsetat în dantelă, singurul viu, între alte catafalcuri, înspăimântat mai mult de propria înviere decât de starea pasageră în care te-ai aflat, în timp ce pe toți ai tăi, părinți și frați, veri, unchi și mătuși, cunoscuți și colegi, ți-i închipui dormind liniștiți, obișnuiți deja cu gândul și începând să se replieze din mers, să-și ordoneze altfel viața, fără tine, împovărați pe moment doar de obligația de-a te ajuta să treci dincolo, pe de-a-ntregul și decent, așa cum se cuvine, cu tot trusoul mortuar, cu tot ceremonialul startornicit de când lumea pentru un eveniment ca ăsta? E doar una dintre interogațiile bulversante la care noul roman al Dorei Pavel, Pudră, răspunde prin odiseea întoarcerii în lume a lui Carasiniu, tânărul restaurator de artă care află acum că viața, ca și moartea, poate surveni oricând. O narațiune densă, a cărei miză depășește sugestiile titlului. Dincolo de orice parabolă a fardului și măcinării, a falsului și deșertăciunii, romanul Pudră atinge zone incontrolabile ale umanului. 

„Cînd ar fi mai bine să se ridice? Ce reacție ar stîrni în jur? N-ar fi suspectat de farsă? Acuzat, învinuit? N-ar atrage vreo bănuială înainte să se poată apăra? Trauma și oroarea pe care le-ar provoca în masă n-ar fi un delict? (...) Respiră de cîteva ori adînc. Să nu se pripească. Să revină în așternut. În continuare, locul cel mai sigur. Va mai vedea ce are de făcut.”

Zone incontrolabile ale umanului - și profunde, extrem, dar extrem de profunde. Încă o dată, repetând ce-am zis în alte câteva postări, tare mă bucur că avem autori așa buni. Așa frumoși. Așa talentați. Citeam romanul, Pudră, care nu reprezintă primul meu contact cu doamna Dora Pavel (am mai citit și Captivul pe care, însă, vreau s-o recitesc), și m-am oprit din lecturat, mi-am pus cartea pe piept, mi-am oferit câteva secunde de contemplare și, cu sinceritate, mi-am zis, Doamne, ce autori buni avem în țara noastră! Pentru că, da, așa este. Și deși citim literatură străină, multă, mult mai multă - recunosc, și eu o fac - știu prea bine că ar trebui să suținem valorile noastre naționale, valorile noastre autentice. Pentru că sunt niște voci grozave, inteligente, pline de imaginație, de introspecție, de idei. Eu, unul, la Dora Pavel - care este una dintre autoarele mele preferate dintotdeauna - am găsit o voce de o profunzime exacerbată (în sensul bun, dacă-i pot oferi acestui cuvând conotații pozitive), în care atmosfera, personajele, cugetările, emoțiile, trăirile, întrebările, toate acestea se leagă într-un univers ficțional care depășește, în cele din urmă, granițele unei ficțiuni, și se integrează, subtil, armonios, în viața cititorului. Știu că am citit acest roman și, după ce parcurgeam un anumit număr de pagini, deși îl lăsam deoparte, gândul îmi era tot la carte. Tot la Carasiniu. Tot la atmosfera aceasta de parabolă, în care, așa „viața, ca și moartea, poate surveni oricând”.

„ (...) Învață, mi-am spus atunci, învață, Gino, să urăști și să taci, să înduri și să taci, să poți să te răzbuni. Să te răzbuni... (...)”

Carasiniu, așa cum ați citit mai sus, renaște. Reînvie. Se trezește din morți. Or, din moartea fizică? Nu știu, dar pe mine m-a captat tare ideea - dincolo de această „nouă viață”, Carasiniu, eroul tragic al romanului, rememorează persoane din trecut, se hazardează în încercarea de a se reintegra în demersul firesc al acestei vieți redobândite, este încercat de întrebări și emoții; pentru el, de fapt, nu ideea noii vieți este înspăimântătoare, ci această metafizică a noii lumi, această splendoare inexplicabilă a anumitor persoane din viața sa. De fapt, în romanul Pudră nici măcar nu se pune accentul pe acțiune, pe dinamică - nu, este un roman pe care mulți, zic eu, l-ar considera greoi, deoarece dialogul nu prea se găsește, fragmentele sunt lungi - cu alte cuvinte, dacă nu ești o persoană răbdătoare, dacă nu-ți place să citești descrieri (foarte relevante, de altfel, pentru atmosfera romanului și pentru psihologia personajelor), această carte ți se va părea una grea (vorbesc doar din perspectiva cititului). Pentru că, într-adevăr, nu e o carte tocmai ușoară - este de o profunzime, așa cum am mai spus, aparte, este de o inteligență emoțională și de un rafinament cum rar am mai citit. 

„(...) De ce promitem reluarea unui contact care nici măcar n-a existat? Pentru că fiecare e cu totul în altă parte? Într-un loc în care noi înșine, pînă atunci, nu ne-am dat seama că sîntem?”

Narațiunea este una densă, purtându-l pe Carasiniu prin cotloane întunecate ale psihicului uman, posedat de întrebări fără răspuns, de răspunsuri care, de fapt, aduc mai multe întrebări - totuși, Carasiniu nu este un personaj oarecare, este o întruchipare onirică a morții și a vieții, a vieții și a morții, în ce ordine vreți voi; scena în care acesta se trezește, nu știe unde se află, analizând, atât de intens, circumstanțele în care se află, amintesc parcă de pântecele mamei, cu toate transformările nervoase și umorale din corpul fătului. Și totuși Carasiniu nu se naște iarăși, nu revine la viață, nu, ci e mai mult decât atât - e ideea de perpetuare continuă, incontestabilă, sui generis a acelei vieți în care mai există, încă, un „ce-ar fi fost dacă...”. Eu, unul, am trăit cartea diferit - la fel cum o groază de alți cititori o „pot trăi” în felul lor caracteristic. Mie-mi place să analizez cognitiv, să dau lucrurilor o semnificație, întâmplărilor - aparent banale - o anumită conotație emoțională. O referință anume. 

„(...) cineva pe nume Carasiniu moare și nu știe că moare, nici cum a murit, nu-și dă seama încă, e prea devreme, abia s-a trezit din moarte, nu știe nici dacă a murit noaptea, în somn, sau în plină zi, poate din mers, pe stradă, lovit de o mașină, sau cu durerea cumplită în piept, sufocat într-o criză cardiacă, nu știe nici măcar dacă a murit singur sau a fost asistat, dacă cel care a fost de față era un cunoscut sau un străin, poate un trecător care a sărit să-l prindă reflex, în timp ce cădea (...).”

Romanul Pudră, al Dorei Pavel, chiar a fost o lectură surprinzătoare pentru mine. Nu că nu m-aș fi așteptat, nu, ci că mi-a plăcut atât, atât de mult, m-a emoționat, m-a purtat printr-o mulțime de stări, mi-a strânit emoții, m-a făcut să insist asupra anumitor pasaje, ba chiar m-a și regăsit cu lacrimi în ochi, la un moment dat. Pentru mine, unul, asta ese o dovadă certă a faptului că, într-adevăr, această carte este una specială, este o lectură de referință pentru mine și pentru experiența mea literară. Din câte am văzut, urmează să apară un nou roman semnat de Dora Pavel, și abia aștept să pun mâna și pe-aceasta; am văzut un fragment din el, și pot spune că, sincer, deja știu c-o să-mi placă. Cât de mult totuși rămâne de văzut.

„(...) nu i-a trecut prin cap nimănui că fără acte și bani nici un mort nu se va putea legitima nicăieri, în nici o situație, în cazul nici unui fel de accient, și, iată, există accidente și pe lumea cealaltă (spune: cealaltă din perspectiva viilor, își zise Carasiniu, semnificație i se răstoarnă însă dacă privim din perspectiva morților), o lume care și ea, te poate găsi la o adică de prisos și te poate arunca înapoi, în lumea de dincoace...”

Nu știu ce să mai zic, sincer. Nu pot spune prea multe fiindcă nu este un roman care să abordeze o multitudine de situații, de personaje. Nu are o intrigă anume (eu, cel puțin, n-am găsit una), n-are o dinamică nemaipomenită (de fapt, dacă stau și mă gândesc, acțiunea se petrece doar în decursul a câtorva zile, în câteva locuri); dar, repet, pentru mine nu acestea fac interesul într-un roman, ci omul, în toată splendoarea și complexitatea sa absolută, omul, cea mai fictivă ființă de pe acest pământ nemărginit, din acest Univers infinit. Iar Dora Pavel, într-adevăr, știe cum să pună probleme, cum să reitereze, subtil, condiția omului limitat, într-un registru stilistic exact pe gustul meu.

„Carasiniu așteptă ca fețele curioase să se retragă, luminile să se stingă. Se ridică anevoie, șchiopătînd, și o luă în direcție opusă, o umbră cavernoasă cu pantaloni prea strîmți șu scurți, continuîndu-și tîrîșul de-a lungul clădirilor pe care, dincolo de fațade, și le închipuia la fel de franjurate ca umbra lui. Cei vii se mișcă și ei descompuși, auzi în urmă, cu lutul de căldură asudat. Nu se opri. Scuipă. Își netezi hainele jilave. Duhoarea pubelelor i se impregnase în piele. Boris avea dreptate. Sînt cîțiva morți în oraș, unul dintre ei traversa orașul. Călca împleticit. Un mort care scăpase din moarte, dar aflase că n-avea scăpare. Că mai devreme sau mai tîrziu, pentru Carola, pentru Boris Tissu, pentru toți lucizii sau nebunii, îndoliații sau chefiliii din noaptea asta, pentru toți ceilalți semeni ai lor, dar absolut pentru toți, fără excepție, undeva, la capetele orașului, toate ferestrele sunt bătute în scînduri.”

Termin recenzia, sau ce-o fi ea, într-o manieră pozitivă, îndemându-vă să citiți, da, să citiți mai mult autori români, să ascultați mai multă muzică românească, să vă uitați la mai multe filme românești. Haideți să ne susținem valorile - fiindcă sunt, și sunt chiar de calitate; chiar spuneam, de fapt, haideți să cumpărăm mai multe cărți de la autori români - deși un procent minuscul din prețul plătit la librărie va ajunge, în cele din urmă, lor, măcar așa îi putem susține. Un autor care scrie bine, foarte bine, dar care nu este cumpărat (din diferite motive), este un autor la ale cărui manuscrise viitoare, în momentul trimiterii la editură, se va strâmba din nas. Eu, dacă-mi amintesc bine, am vreo trei exemplare din Captivul, scris tot de către Dora Pavel - de ce? Pentru că le-am cumpărat ori pentru a le oferi cadou, ori fiind ediții diferite (Fiction LTD - cea cu coperta de față și Polirom Top 10+). Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și, dacă ați citit autori români, care v-a plăcut cel mai mult?

O speranță la capătul lumii, de Sarah Lark - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 290

Anul apariței: 2020

Traducere: Cornel Stoenescu

Sarah Lark este o scriitoare germană născută în 1958 la Bochum. Ea a studiat istoria și științele literaturii în care și-a dat doctoratul. A lucrat mulți ani ca ghid și și-a descoperit destul de repede pasiunea pentru Noua Zeelandă, de ale cărei peisaje spectaculoase se simte atrasă aproape magic. Astăzi locuiește în Spania și lucrează la alte romane cu și despre Noua Zeelandă și civilizația acelei țări, parcă desprinse din basme. La Editura RAO au fost traduse și alte cărți ale autoarei: Cântecul maorilor, Aurul maorilor, În țara norului alb, În umbra arborelui Kauri, Lacrimile zeiței maorilor. 

„(...) Interpretează o haka. Pe vremuri, maorii își făceau astfel curaj înainte de luptă. În grupurile de cercetași învățăm diferite lucruri despre cultura maorilor. De exemplu, eu le arăt cum se face focul și cum se împletesc coșuri pentru prins pește. (...) Nu vom mai găsi o marae tradițională, le spuse ea cu regret, când le anunță pe fete ce pusese la cale. Tatăl meu zice că așa ceva nu mai există, oamenii s-au luat după pakeha, așa îi numesc pe cei veniți din Europa. Uneori o fac de bunăvoie, alteori forțați, copiii lor fiind siliți să urmeze școlile engleze. Tatăl meu condamnă asta.””

Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, surorile poloneze Helena și Luzyna ajung într-o tabără de refugiați din Persia. Când află că Noua Zeelandă primește un număr mare de orfani de război, acestea întrezăresc speranța unei vieți mai bune. Însă doar una dintre surori va putea pleca. În acest timp, James McKenzie părăsește Noua Zeelandă, împotriva voinței părinților săi, pentru a lupta în europa. Drumurile tinerei poloneze și ale îndrăznețului pilot se întâlnesc. Vor reuși cei doi tineri să își învingă soarta și să își găsească fericirea?

„- Mai târziu poate că vom fi cu toții morți! spuse încăpățânată Luzyna, apoi apucă polonicul, își puse mâncare în castron și se întoarse să plece. Este încă război și nu se știe cum se va termina. Soldații spun că americani lucrează la o armă cu care pot preface în cenușă întreaga lume. Iar gemanii fac acelașu lucru. Când o vor realiza... Puff!”

Nu este primul meu contact cu această autoare, Sarah Lark, dat fiind faptul că am citit și frumoasa saga de familie În țara norului alb, o trilogie care mi-a plăcut extrem, extrem de mult. Ei, bine, citind O speranță la capătul lumii, m-am bucurat enorm să găsesc aceeași voce narativă, de o efervescență aparte. De ce spun efervescență? Pentru că Sarah Lark are o predilecție extraordinară în a contura diferite aspecte ce țin de civilizația maorilor, de ritualuri, zeități, demersuri sociale - cred că, de fapt, acesta a fost unul dintre aspectele care au făcut din lecturarea romanului un adevărat deliciu. Dincolo de poveste celor două surori - care, de fapt, la un moment dat „se rupe” și devine povestea uneia singure, care a fost extrem de interesant de urmărit, cel mai mult mi-au plăcut atmosfera și culoarea locală - măiestria lui Sarah Lark de a reda peisaje, culturi, nu știu, acestea au reprezentat, pentru mine unul, interesul romanului. Da, acțiunea, iarăși, este una care te prinde, care îți place și te emoționează, iar contextul istoric, iarăși, este unul care face din roman o lectură și mai profundă. Dar, așa cum mi s-a întâmplat și cu trilogia citită acum câțiva ani, n-am putut să nu observ, de fapt, însăși interesele autoarei pentru această civilizație maori, populația indigenă polineziană din Noua Zeelandă, surprinzând numeroase aspecte, după cum am spus, ce țin de cultura acestora. 

„Helena privi tristă în urma ei. Nu putea să o contrazică din toată inima și Luzyna nu era singura care avea o asemenea atitudine. În lagăr, foarte puțini își făceau planuri de viitor.”

Helena este, după cum autoarea afirmă, „firește, un personaj fictiv”, însă ce mi-a plăcut și mai mult a fost faptul că (după cum autoarea afirmă, iarăși), această poveste nu este una inventată. După pactul cu Hitler, Stalin a cerut ca Polonia de Est, pe care a anexat-o, să fie evacuată, iar germanii au pus astfel mâna pe Polonia de Vest. În cele din urmă, întreaga populație poloneză, minoritară în acea parte a țării, a fost exilată în Siberia, pentru a se face astfel loc armatei rusești. Mii de oameni au murit în lagărele de muncă și totuși o speranță pentru cei deportați (inclusiv bieloruși și ucrainieni) a fost când Hitler a încălcat pactul de neagresiune cu Rusia, în 1941 - astfel, Stalin a solicitat eliberarea imediată a cetățenilor polonezi deportați, lucru care s-a și realizat. Aliații s-au angajat în a repatria polonezii nu doar din motive umanitare, ci și pentru a forma o armată poloneză din bărbații care erau apți să lupte. Viitorii soldați, foști deportați, trebuiau să fie instruiți în Iran, care pe atunci se numea Persia și era administrat din 1941 de către aliți. Totuși, în urma subnutriției și a bolii, mulți dintre ei aveau să moară curând. În urma lor au rămas sute de orfani, pentru care au fost create noi tabere. În mod special totuși, orfanii păreau să nu aibă niciun viitor în Persia. Atât britanicii, cât și guvernul polonez în exil au fost entuziasmați atunci când, în 1944, Noua Zeelandă s-a declarat dispusă să primească șapte sute de copii polonezi într-un lagăr special amenajat pentr ei în Pahiatua, un orășel situat în Insula de Nord.

„(...) Va scăpa de război și de vremurile grele care ne așteaptă după încheierea războiului. Va trebui să reconstruim Europa din temelii și mă tem că Rusia și puterile occidentale o vor împărți între ele. Dacă se vor certa din cauza asta, va izbucni un alt război imediat. Dimpotrivă, în Noua Zeelandă nu există distrugeri, nu există pericole, iar tinerele fete au posibilități fantastice.”

Acolo ajunge și Helene, eroina noastră, în Polish Children's Camp, care a apărut dintr-o inițiativă comunitară biratnică, americană, poloneză și neozeelandeză, puternic sprijinită de către cei din urmă. Aosciații de femei au pregătir camerele și spațiile comunitare, iar copiilor și supraveghetorilor polonezi li s-au asigurat cele necesare pentru a începe, câtuși de puțin, ideea unei noi vieți lipsite de război, dacă nu chiar de griji. Inițial, s-a intenționat totuși ca la terminarea războiului, refugiații să fie trimiși înapoi în patria lor de origine - de aceea, lagărul a fost conceput ca un fel de „Mică Polonie”, cu școala în limbă maternă pentru copii. Când în cele din urmă Polonia a fost ocupată de Armata Roșie, ajungându-se astfel sub influență comunistă, s-a renunțat la ideea de a repatria copii refugiați. S-a susținut, astfel, integrarea lor cu grijă în societatea și cultura neozeelandeză.

„- Cartofii dulci sunt foarte populari aici, le spuse Miranda. Se cultivă cu mult tip înainte de venirea englezilor. Maorii i-au adus din Polinezia împreună cu alte plante folositoare. Totuși kumara este singura legumă perfect adaptată aici. Deoarece pentru alte  plante din mările sudului clima este prea ece, maorii s-au văzut nevoiți să se orienteze spre vânătoare și în primele secole au exterminat multe specii de animale și au distrus terenurile prin incendii. Dar ei au învățat din asta. Acum sutn extrem de atenți cu pământul, cu animalele și cu plantele. De exemplu, atunci când strâng recoltele, cântă karakia, un amestec de rugăciuni și descântece, pentru a cere iertare pământului că îi iau rodul.”

În a doua parte, cartea aduce și o dovadă istorică a situației în care se aflau relațiile dintre urmașii coloniștilor europeni în Noua Zeelandă și populația maorilor - o situație care, din păcate, nu era tocmai una fericită și roz. În anii '40-'50 ai secolului al XX-lea, relațiile dintre pakeha (nu știu cum să spun, nu vreau să intru în polemici, dar am să vă las descrierea în engleză a acestui cuvânt - white people, especially New Zealanders of European descent) și maori atinseseră cel mai critic punct: de la popularea insulelor de către britanici și de către alți coloniști europeni, numărul maorilor scăzuse permanent, atât procentual, cât și în date absolute. Războaiele, bolile, lipsa alimentelor - toate acestea slăbiseră triburile, mulți maori fiind astfel decimați și dezrădăcinați ca urmare a războaielor. Integrarea forțată în societatea pakeha a avut ca efect și pierderea culturii și a identității lor. Industrializarea i-a alungat în orașe, decăderea și alcoolismul fiind la ordinea zilei. Copiii maori au fost marginalizați în școli, dar, pe de altă parte, atât de aglicanizați încât nu își înțelegeau propria limbă, nemaivorbind de tradițiile triburilor și de cultura acestora.

„- Helena..., începu el. Îi rosti numele încet și cu un pronunțat accent englezesc. Probabil ai trăit lucruri groaznice și poate ai făcut și tu ceva rău, dar este război și așa ceva se întâmplă. Uneori nici nu știi ce este corect. De exemplu, unii spun că este bine să arunci bombe asupra orașelor, pentru că asta scurtează durata războiului. Alții spun că este o crimă și că nu are nicio influență asupra desfășurării războiului. Cine are dreptate?”

Ce vreau să subliniez este faptul că, în romanul O speranță la capătul lumii, Sarah Lark s-a străduit enorm să păstreze autenticitatea în ceea ce privește diferite aspecte ce vizează contextul istoric în care se regăsesc personajele și acțiunea. Nu vă pot reda frumusețea detaliilor privitoare la cultura moarilor și a îndeletnicirilor acestei populații, dar vă pot spune că, într-adevăr, face interesul acestei cărți. O captivantă poveste de dragoste, pe un fundal istoric dramatic, cu personaje super construite și cu o cultură pe care, chiar și după ce termini romanul, vrei s-o descoperi mai mult. 

„ - Și dacă va trebui, îmi voi conduce poporul pe calea războiului. Împotriva prejudecăților și ignoranței acestor pakeha, împotriva indiferenței și agoniei maorilor. Mai întâi voi reclădi școala. Copiii poporului meu trebuie să redevină mândri că sunt maori. Și să nu mai fie împiedicați să își invite prietenii pakeha, să invoce împreună spiritele.”

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, O speranță la capătul lumii, de Sarah Lark, pe care-l puteți găsi AICI, cu o reducere de 49%. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!

Hai să furăm pepeni, de Nora Iuga - Recenzie

Editura: Polirom

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 200

Anul apariției: 2015

„(...) Nu-mi explic de ce, cu cît visele noastre se golesc de imagini, mai ales de întâmplări, încep să ne arate texte... fie că le vedem scrise, fie că ne trezim spunându-le cu glas tare; uneori vin cuvinte vechi, sunete sudate de oamenii altor vremuri, cuvinte rădăcini din care au ieșit rosturile - de acolo vin și rosturile (...)”

Nora Iuga, poetă, prozatoare și traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România. Autoare a mai multor volume de poezie - Vina nu e a mea (1968), Captivitatea cercului (1970), Scrisori neexpediate (1978), Opinii despre durere (1980; Premiul USR), Inima ca un pumn de boxeur (ed. I, 1982; ed. a II-a, 2000), Piața cerului (1986), Cîntece (1989), Dactilografia de noapte (1996; Premiul USR), Autobuzul cu cocoșați (2002), Cîinele ud e o salcie (Cartea Românească, 2013) - și de proză - Săpunul lui Leopold Bloom (ed. I, 1993; ed. a II-a, Polirom, 2007; Premiul USR), Sexagenara și tînărul (ed. I, 2000; ed. a II-a, Polirom 2004, 2012; Premiul USR; Premiul Revistei Cuvîntul), Lebăda cu două intrări (2004), Berlinul meu e un monolog (Cartea Românească, 2010), Harald și luna verde (Polirom, 2014) etc. În 2007 a primit premiul Friedrich-Gundolf, o distincție care se acordă celor care aduc servicii speciale în promovarea literaturii germane în lume. A tradus din August Strindberg, E.T.A. Hoffman, Nietzsche, Knut Hamsun, Barbara Bronnen, Elfriede Jelinek, Oskar Pastior, Aglaja Veteranyi, Paul Celan. I-au apărut în străinătate numeroae cărți de proză și poezie. A beneficiat de cea mai mare bursă DAAD, oferită de statul german unui scriitor străin. I s-a acordat, la propunerea președintelui Germaniei, Jachim Gauck, ordinul Crucea de Merit pentru promovarea culturii germane în lume. În mai 2014 a lansat filmul documentar Aici Nora Iuga, în regia lui Vlad Rotaru, scenariul și producția fiind semnate de Cristian Cosma. Documentarul a obținut în același an Premiul pentru imagine în cadrul Festivalului de Film Documentar Românesc Docuart. 

„În ultima vreme, Nora A. a luat-o razna rău de tot, vorbește de una singură Nora B. Cînd o aud mereu oricum nu mai am nimic de pierdut, începe să mi se facă frică: tot ce dai se întoarce la tine ca un bumerang și te poate lovi. Nu-mi iau o clipă ochii de la ea, îi citesc rîndurile peste umăr, scrie ore în șir neîntrerupt, gînduri nesăbuite, scrie și când nu scrie.”

Nu este primul meu contact cu doamna scriitoare Nora Iuga. Am mai citit, în trecut, pe lângă voumul de proză Lebăda cu două intrări, și alte cărți de poezie semnate de aceeași autoare. Nu știu ce să spun, de fapt, pentru că, înainte de toate, trebuie să-ncep prin a vă spune că, după a mea părere, Nora Iuga chiar nu este pentru orișicine. De fapt, când am văzut că o prietenă și-a cumpărat cartea după ce m-a văzut citind-o, chiar m-am gândit, mi-am zis, văleu, și-acum ce fac, dacă nu-i place, dacă o găsește vulgară și violentă și, lipsită de substrat și moralitate? De ce spun asta? Pentru că e foarte ușor, drept să vă spun, ca încă de la începutul lecturii s-o iei pe una dintre cele două căi: ori îți place cum scrie Nora Iuga, ori nu îți place cum scrie Nora Iuga. Mie-mi place, îmi place mult, pentru că, de-a lungul tuturor lecturilor pe care le-am avut, semnate de Nora Iuga, mi-am dat seama că această autoare are o profunzime aparte, precum și un stil aparte, un stil real, dur, lipsit de prea multe efervescențe. Cu o incisivitate debordantă, chiar în acest roman, Hai să furăm pepeni, dictonul călăuzitor al copilăriei, acest hai să furăm pepeni, cu zeama ca de sânge între dinți, Nora Iuga pune-o întrebare care i-ar lăsa, de fapt, pe mulți dintre noi, cu gura căscată, oare nu este violul cea mai „veche și autentică formă de normalitate sexuală”?

„Îngrozitor unde am ajuns: cînd îi faci pe plac naturii, îi faci rău lumii... doamne, chiar ai murit sau te-ai dus să furi pepeni în altă galaxie?”

De ce spun asta? Ideea este că, în scrierea romanului, se pare că Nora Iuga pleacă de la o idee din realitate (citez „la mine e totdeauna un caz real, de obicei personal, dar de data asta pornesc de la un incident foarte metiatizat. E vorba de o fetiță romă, de zece ani, cum spun ăștia cu political correctness-ul lor, violată, chipurile, de unchi-su, un băiat de șaptesprezece ani. A ajutat-o o româncă bogată, emigrată la Londra, să facă avort acolo la sfârșitul lunii a șasea de sarcină... nu vreau să lungesc vorba, dar văd că noțiunea de viol începe să se extindă îngrijorător; nu mai știu unde începe un viol și cît de departe poate ajunge”), realizând, în cele din urmă, o oscilație în scriere, captivată între dezbaterea din jurul unei fetițe de 11 ani, însărcinată în luna a șasea, și poveștile autobiografice ale însăși autoarei, a cărei identitate se dedublează, sub mantra „străinul sunt chiar eu”; în roman, sunt narate întâmplări savuroase, cutremurătoare, sub un limbaj neconvențional, lipsit de pudoare, sub un limbaj clar, „lipsit de ascunzișuri”, întâmpări ce reprezintă un pretext al unor reflecții uneori amare, uneori dulce, uneori triste, uneori fericite, alteori apologetice, memorialistica îmbinându-se, astfel, cu ficțiunea. „Fluxul conștiinței”, deși prezent, nu înlocuiește intriga, iar romanul nu este unul „intelectualizant”, al conștiinței, ci este unul în care filonul autentic prozator, vocea originală a acestei autoare transpare la fiecare pagină, sub fiecare rând. Opera Norei Iuga este, astfel, rezultatul unei voluptăți insațiabile a limbajului. Este un limbaj liric-simplu-rece-cald-alb-negru. După cum Stuttgarter Zeitung afirmă, „limbajul și trupul se dedunță permanent în universul Norei Iuga ca și cînd ar fi unul și același lucru.”

„(...) Am avut timp destul să văd că nimic nu-mi trezește mai mult interes decît ceea ce nu încape în baremul general: anormalitatea, rebeliunea - întunericul în care sclipirea cuțitelor urmărește jugulara logicii. Poate asta se întîmplă, pe traseele crepusculare ale creierului rulează Marele Mut, filmul care se rupe mereu și întotdeauna alb-negru, ca amintirea din uter, ca propozițiunea din vis.”

Nu mai vorbesc de felul în care se simte acest roman atunci când e citit. Eu, unul, am simțit un fel de apropiere față de autoare, pe care n-am regăsit-o în celelalte cărți citite - o fi vina și a numeroaselor fragmente în care, parcă, Nora Iuga îți vorbește direct, adresându-se chiar ție, cititorului: „(...) Uneori spun lucrurile exact cum s-au petrecut, asta mă plictisește îngrozitor, pe voi nu? Parcă văd că vă-ntrebați derutați, Care voi? Păi, voi!” Registrul stilistic folosit, cuvintele, cugetările, meditațiile, amintirile, corporalitatea, sexualitatea, fluxul continuu al amintirilor - toate acestea fac ca Hai să furăm pepeni să fie o lectură profundă, autentică, și, cu riscul de a mă repeta, nu o lectură pentru oricine. 

„(...) cîte idioții le-am debitat eu poeților tineri prin cafenele erotice și cluburi despre miracolul celui de-al doilea erotism și nu cred să fi rîs eu mai mult decât rîdeam eu însămi de mine, dar de afirmația că ochiul e cel mai nestăvilit organ sexual n-am să mă dezic niciodată, nici că parșivenia cuvintelor întrece parșivenia atingerilor cînd ți se strecoare în creier și proliferează acolo fac rădăcini și nu le poți smulge nicicum, ești prins pe vecie în gușa toxică a unei plate carnivore care, de fapt, nici nu-ți vrea carnea, îți vrea ideea de carne și asta înseamnă că nici nu primești, nici nu dai nimic, e ca o intenție în stare de imponderabilitate...”

Nu știu ce să mai spun. Cred că ar fi multe de spus, dar, credeți-mă, nu e un roman pe care-l poți povesti. Nu, doar îl citești, îl simți, te bucuri (sau nu) de el, îl recomanzi (sau nu) mai departe, îl amintești (sau nu) cu drag de el. Eu, cu siguranță, nu-l voi recomanda mai departe; nu, pentru că, după părerea mea, Nora Iuga nu e un autor care se recomandă, deoarece nu e pe placul oricui, nu e accesibil oricui. Eu mă bucur că am reușit să-i descopăr profunzimea scrierii, cum mă bucur că, într-adevăr, România încă mai are autori atât de talentați. Voi ați citit ceva semnat de Nora Iuga? Dacă da, sunt curios ce și cum vi s-a părut. S-aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!