sâmbătă, 18 iunie 2022

Toți diavolii sunt aici (Inspectorul Gamache, #16), de Louise Penny - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 624
Anul apariției: 2022
Traducere: Ioana Văcărescu

Louise Penny este o autoare canadiană de romane polițiste al căror protagonist este inspectorul-șef Armand Gamache de la Secția de Omucideri a Poliției din Québec. Louise Penny a fost crainic radio pentru Canadian Broadcasting Corporation. După ce s-a dedicat scrisului, a câștigat numeroase premii pentru romanele sale, printre care CWA New Blood Dagger, Arthur Ellis şi Agatha (de șapte ori) și a fost finalistă la Edgar Award for Best Novel. Romanele ei au fost traduse în 31 de limbi. În 2017, Louise Penny a primit Ordinul Canadei pentru contribuția la cultura națională. De aceeași autoare, la Editura Trei au mai apărut Lungul drum spre casă, Locul de unde vine lumina și Un om mai bun.
„Iadul e pustiu și toți diavolii sunt aici.”
Un roman din seria Inspectorul Gamache. Inspectorul-șef Armand Gamache de la Sûreté du Quebec anchetează de această dată un caz în Paris, unde nașul lui, miliardarul Stephen Horowitz, este victima unui atac. O cheie bizară găsită în posesia acestuia îl trimite pe Gamache în cele mai neașteptate locuri - din vârful Turnului Eiffel în măruntaiele arhivelor pariziene, în hoteluri de lux sau pe urmele unor opere de artă codificate. Descoperă documente și dovezi păstrate zeci de ani de nașul lui, secrete îngrozitoare care pot schimba chiar harta lumii. Curând, întreaga lui familie este prinsă într-o plasă de minciuni și amăgiri. Ca să afle adevărul, Gamache trebuie să hotărască dacă poate avea încredere în prieteni și colegi, în instinctele și în trecutul său. În familia lui. Pentru că până și în Orașul Luminilor se ascund diavolii.
„A strigat-o, iar ea s-a întors. Ușurarea ei a fost acompaniată de jelania atât de familiară a unei mașini de poliție ce se apropia în viteză.”
Probabil știți deja faptul că eu ador cum scrie Louise Penny, iar dovadă stă faptul că i-am citit toate cărțile traduse la noi (Lungul drum spre casă, recenzia AICI, Locul de unde vine lumina, recenzia AICI și Un om mai bun, recenzia AICI), niciuna dintre ele nefiind „cotată” cu mai puțin de patru steluțe. Dar, chiar îmi place cum scrie Penny, și cu fiecare roman scris de ea pe care îl citesc îmi dau seama că nu este doar o maestră a cărților polițiste, a acestei tagme literare, ci o maestră a cuvântului. Romanele lui Penny, deși, în speță, catalogate a fi „romane polițiste” scapă de încadrarea în acest gen literar, de limitarea specifică. De fapt, tind să cred că întocmai modul în care scrie reprezintă, de fapt, punctul forte al autoarei: Penny știe forța cuvântului, cunoaște profund psihologia umană (atât de fictivă, pe care reușește s-o integreze atât de real în opere de ficțiune), și reușește să livreze cititorului nu doar un tur de forță literar neașteptat de bun, ci și personaje dintre cele mai verosimile, cele mai convingătoare. Iar inspectorul șef Armand Gamache este unul dintre personajele iconice - după părerea mea - când vine vorba de inspectori și polițiști și detectivi. Ador cum scrie Penny, iar Toți diavolii sunt aici stă drept dovadă că, într-adevăr, chiar scrie bine și își merită toată popularitatea.
„- Sau crezi că a fost un atac la întâmplare?
Se gândise și Armand la chestiunea aceasta. Nu-și dădea seama cum l-ar fi putut alege șoferul tocmai pe Stephen drept țintă. Cu toate acestea, dacă era un atac terorist la întâmplare, un atac terorist în care vehiculul era folosit drept armă, atunci de ce nu-i lovise și pe ei? De ce îl vizase doar pe bătrân?”
Voi începe, înainte de toate, prin a spune că ador această serie. Chiar dacă nu sunt traduse volumele în ordine, ceea ce înseamnă că există o oarecare „idee fragmentată” a lui Gamache, ador faptul că Penny abordează subiecte și cazuri dintre cele mai efervescente. Și nu doar că le abordează, ceea ce înseamnă o intrigă sănătoasă și viabilă, ci le și dezvoltă într-o manieră aparte: întorsături de situație, întâmplări neașteptate, bizare, obscure, mister la cele mai înalte cote, oameni ciudați, muuulte personaje (mai mult sau mai puțin importante), livrate într-o proză pe cât de profundă, pe-atât de violentă uneori. Da, la Penny apreciez foarte mult profunzimea pe care o abordează în romanele sale; rar mi-e dat să văd cărți polițiste care, într-o măsură emoțională și cognitivă, reușesc „să mă miște”, și îmi place mult acest mix între profunzime și mister, între sensibilitate și spiritul acut al pericolului. În Toți diavolii sunt aici avem parte de situații dintre cele mai neobișnuite (sincer, cred că e romanul cel mai intens dintre cele scrise de Penny pe care le-am citit până acum) - acțiunea se petrece în Paris, iar Gamache și Beauvoir fac parte din „echipa neoficială” de investigații, iar partea interesantă este că, de data asta, este vorba despre ceva personal, intim - familia lui Gamache, care, pare-se, are secrete care mai bine ar fi rămas secrete. Cred că ideea aceasta „de a personaliza” intriga întru Gamache mi s-a părut cea mai interesantă, fiindcă m-a făcut să-l înțeleg mult mai bine pe înțeleptul și popularul inspector.
„- Te iubesc. Rezistă! Ne vin ajutoare. Te iubesc.”
Au fost, totuși, unele chestii care mi s-au părut oarecum neplăcute, anumite replici devenind pioase la un moment dat, plus anumite flash-back-uri ciudate referitoare la copilăria lui Gamache (nu am știut de unde să iau toate chestiile astea, dat fiind că, într-adevăr, acesta este al șaisprezecelea roman din serie). De asemenea, uneori parcă au fost mult prea multe detalii lipsite de relevanță, fragmente, ceea ce m-a făcut să ajung mult mai greu la miezul poveștii. Dar nu-i bai, că-s obișnuit și, deseori, mi se pare important ca descrierile să reușească să redea cât mai bine cadrul poveștii, culoarea locală a scenelor în care personajele acționează: mă fac să mă simt „mai în poveste”, să zic așa. Deși, la o asemenea intrigă, chiar aș fi vrut ca totul să fie mult mai rapid, mult mai tensionat, mult mai „deodată”. Am simțit ca fiind oarecum lungite anumite fragmente (și idei), dar, repet, nu m-a deranjat, fiindcă Penny reușește să dozeze optim aceste lucru. Chiar dacă lucrurile se dezvăluie relativ rapid, ceea ce diminuează din „misterul ideii”, m-a încântat să urmăresc în continuare traiectoria pe care Louise Penny a dat-o poveștii ei. Și ce au reușit personajele să (nu) facă, respectiv sfârșitul cărții (care mi s-a părut atât de simbolic și relevant pentru întregul conținut al cărții).
„- Ne ascultă, a spus Annie, uitându-se în jur, ca și cum prefectul ar fi putut apărea brusc din spatele canapelei. Știe că ne apropiem! De asta vrea să stați de vorbă.
În loc să răspundă, Armand și-a pus arătătorul de-a curmezișul buzelor și, ridicându-se, le-a făcut semn să-l urmeze.”
După cum am spus, scriitura lui Penny este emoționantă și profundă. Pe parcursul cărții simți un oarecare puseu de catharsis, o idee de purificare, o reminescență a „ce-a fost odată”, a amintirilor, iubirii, durerii și melancoliei. M-au încercat sentimente de nostalgie citind Toți diavolii sunt aici, dincolo de acțiunea de impact și tensiunea crescândă. Sincer, după ce am citit-o am simțit că sunt mult mai apropiat de Penny, am simțit că, prin scrierea cărții, încearcă să releve ceva, să „se purifice” de ceva. Ca un fel de medicament, un fel de leac pentru o anumită problemă (eu scriind, la rândul meu îmi dau seama că, într-adevăr, scrisul reprezintă o formă viabilă și imediată de terapie). Sau, dat fiind faptul că acesta este al șaisprezecelea (!!!) volum al unei serii, probabil Penny scrie după cum respiră: automatizat, fără a pierde, totuși, fluxul talentului și sensibilității. Într-adevăr, știu că voi repeta anumite idei, dar Penny este maestră!
„Toate acestea erau motive îndreptățite să se teamă. Dar se temea de el? Sau de ei?”
O maestră care, în primul rând, excelează când vine vorba de a livra cititorului personaje de suflet - personaje pe care să le iubești, pe care să le urăști, pe care să le urmărești cu atenție pentru a vedea cum evoluează (sau, dimpotrivă, înregistrează un regres). Reușește să se strecoare sub pielea lor, le cunoaște toate fricile și durerile și punctele forte, le pătrunde în minte și în suflet și în cele mai necunoscute și abisale și întunecate straturi ale acestora, pentru a ne livra, după cum am spus, aspecte privitoare la durerile lor, la visurile și intimitățile pe care le au - evident, acest lucru este viabil, în primul rând, pentru personajul principal al seriei omonime, inspectorul-șef Armand Gamache, un om care devine din ce în ce mai puternic, care „își rafinează calitățile”, dar care, parcă, păstrează în el ceva trist. Ceva inaccesibil. Ceva dureros ce stă să explodeze și îl macină, încetul cu încetul, până îl va îngenunchea. Ce este drept, într-adevăr, are „la activ” alte cincisprezece „vieți” în spate, adică alte cincisprezece volume în care a trecut prin foarte, foarte multe. Dar, de departe, cred că volumul de față este cel mai bun pe care l-am citit, deoarece m-a făcut să trec prin toate stările. 
„- Stați aici, le-a spus Armand. Vă dau un semn imediat ce pot. 
Lăsându-i în urmă și pornind spre întâlnire, s-a simțit tare singur.”
O carte complexă, chiar documentată aș spune (istoria Franței, culorile locale ale Parisului, efervescența bucătăriei franceze și fondul național artistic), în care toate se combină într-un mod echilibrat, rezultând, în cele din urmă, ceea ce aș numi „calitate romanistă”, ficțiune de calitate. Mister, tensiune, politică, corupție, pericol, moarte, secrete de familie, toate își fac loc în romanul Toți diavolii sunt aici pentru a-l ține pe cititor în gardă, tensionat, omniprezent în acțiune (deși, pe parcursul celor peste șase sute de pagini, s-ar putea să te simți pierdut la un moment dat). Dat fiind faptul că acest volum este diferit și se petrece în cu totul alt context, cred că ar putea fi citit, fără nicio problemă, ca fiind individual, nu parte dintr-o serie. Totuși, mi-ar fi plăcut să fi citit și celelalte volume, doar pentru a mă simți OK cu mine, fiindcă nu știu dacă mă încântă întocmai să nu citesc volumele dintr-o serie nu în ordinea în care au fost scrise. Dar, totuși, se pare că, chiar și-așa, tot cinci steluțe i-am dat, fiindcă Penny chiar a reușit să îndeplinească toate criteriile pentru a fi (cel puțin pentru mine) un autor de succes: complexitatea scriiturii, în care eterna luptă dintre bine și rău pare să călăuzească, cu desăvârșire, povestea într-o direcție care nu are să releve decât faptul că din această luptă sui generis, binele va câștiga întotdeauna. 
„Pentru prima dată, cu toate că îl văzuse de atâtea ori de-a lungul ultimelor decenii, Armand și-a dat seama că mozaicul seamănă cu o scenă din Furtuna. Piesa lui Shakespeare începea cu o furtună înfricoșătoare și cu un vas aflat în pericol (...). Știa cât de mult curaj îți trebuie ca să fii blând.”
Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Louise Penny, Toți diavolii sunt aici, prin care ne dorim ca această lectură să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l.

6 comentarii:

  1. Ce ma bucur sa aflu ca nu au legatura in ceea ce priveste actiunea cartile intre ele. Multumesc pentru recenzie si parere, foarte complexa si ai surprins multe lucruri care ma atrag de obicei la un roman. Spor mult sa ai in continuare si inspiratie!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc foarte mult pentru vizită și comentariu! Cu mare drag!

      Ștergere
  2. Pare o serie foarte interesanta, sincer!

    RăspundețiȘtergere
  3. Am si eu aceasta serie, dar inca nu i-a venit randul. Felicitari pentru recenzie!

    RăspundețiȘtergere