Fragment din Vila, nou roman apărut la Editura Trei

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Thriller

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2024

Traducere: Ioana Văcărescu

Titlu original: The Villa

Limba originală: engleză

Format: 130x200 milimetri

Rachel Hawkins este autoarea bestsellerelor The Wife Upstairs, Reckless Girls, Vila și The Heiress, precum și a numeroase titluri pentru cititorii tineri. Cărțile ei au fost traduse în mai mult de 12 de limbi. A studiat genul și sexualitatea în literatura victoriană la Auburn University și în prezent locuiește în Alabama.

Emily și Chess, două scriitoare de succes, sunt prietene din copilărie și vor să-și reia relația la maturitate, plecând într-o vacanță în Italia. Vila Aestas din Orvieto e acum o luxoasă casă de vacanță, dar în 1974 se numea Vila Rosato și a fost scena unei tragedii cumplite. Nimeni nu a dezlegat enigma, deși în urma incidentului au apărut unul dintre cele mai mari romane horror din istorie și un album muzical multipremiat care fac trimitere la ea. Când află despre istoria complicată a vilei, Emily începe să creadă că n-a fost doar o poveste cu sex, droguri și rock & roll, iar indiciile s-ar putea găsi în cele două opere acum clasice. Pe măsură ce ies la lumină secrete din trecut, apar și trădări din prezent — iar vila mai face o victimă. Inspirată de Fleetwood Mac, crimele lui Charles Manson și vara petrecută de Percy și Mary Shelley cu Lordul Byron la castelul de la Lacul Geneva — locul de naștere al lui Frankenstein —, Vila te întâmpină cu moștenirea ei letală.

🪶FRAGMENT - CAPITOLUL 10🪶 

Am ascuns hârtiile lui Mari sub saltea și numai la ele mă gândesc.

Din după‑amiaza aceea, de acum trei zile, le‑am ci­tit de cel puțin cinci–șase ori și tot nu‑mi vine să cred că sunt adevărate.

Sau, mai bine zis, am citit cea mai mare parte din ele. Am păstrat câteva foi, pe cele care par să fie ultimul ca­pitol. Le‑am frunzărit un pic, normal. Ăsta a fost primul lucru pe care l‑am făcut când mi‑am dat seama ce am des­coperit, eram disperată să aflu versiunea lui Mari a mo­mentului în care a fost ucis Pierce.

Dar paginile se termină înainte de crimă, povestea se oprește când Pierce e încă în viață. Am hotărât să nu citesc ultimul capitol, dorind să trăiesc vara aceea împre­ună cu Mari, așa cum a simțit‑o ea. Vreau să savurez co­moara asta cât mai mult timp cu putință.

Fiindcă exact așa mă simt — ca și cum am o comoară secretă ascunsă sub pat.

Dacă pot demonstra că asta e relatarea adevărată a celor întâmplate în vara anului 1974, scrisă de una dintre cele mai importante persoane implicate, și că ideea mea inițială, că în Lilith mânioasă există indicii despre ce s‑a petrecut în vara aceea, este corectă…

O să fie ceva colosal. Și tocmai de‑asta e esențial ca Chess să nu afle ce am găsit.

Dar cred că începe să bănuiască ceva.

Am mers din nou în Orvieto, simțeam nevoia să ieșim un pic, după atâtea zile la rând petrecute în vilă. E cam înnorat azi, iar orașul împrejmuit de ziduri pare mai amenințător decât prima oară când l‑am vizitat. În căl­dura asta apăsătoare, clădirile înghesuite sunt mai puțin fermecătoare, domul e mai copleșitor.

Beau un pic dintr‑una din sticlele cu apă minerală pe care le‑a adus Chess și mă prefac că mă uit la vitrine, însă gândurile îmi sunt tare departe, cu Mari, cu Pierce și cu Noel.

— Ai fost superhărnicuță săptămâna asta, îmi zice Chess, lovindu‑și ușor șoldul de al meu când mă întorc dinspre vitrină.

Deasupra capetelor noastre, florile roșii care se re­varsă din ghivecele suspendate înveselesc un pic funda­lul cenușiu.

— Parcă nu apuc să te mai văd deloc, dar aud cum țăcăni întruna la tastatură.

Credeam că mă descurc mai bine să ascund cât de mult lucrez, dar se pare că nu.

O clipă, încerc să‑mi dau seama cum e mai înțelept să răspund, apoi îmi vine cea mai bună scuză din lume.

Luând cea mai rușinată expresie de care sunt în stare, îi spun:

— Păi… m‑am reapucat de Petal.

Chess se oprește brusc.

— Stai așa, pe bune?

Încuviințez.

— Cartea despre Mari și despre vilă nu mergea grozav, și pe urmă mi‑am dat seama că așa cum eu am avut nevoie de o schimbare de peisaj, poate că asta îi trebuie și lui Petal. Așa c‑am renunțat la tot ce scrisesem până atunci și am început un manuscris cu totul nou. Petal e în Italia, rezolvă cazul cappuccinoului otrăvit.

— Îmi place la nebunie ideea!

Mă strânge de braț și, văzând ușurarea de pe figura ei, mi‑e clar cât de încântată este că am renunțat la pro­iectul despre vilă.

Dar de ce? Fiindcă nonficțiunea este, cică, speciali­tatea ei și nu vrea să mă bag peste ea? Chiar e îngrijorată c‑aș putea scrie ceva care s‑o eclipseze pe măreața Chess Chandler?

Sau, mă forțez să duc mai departe raționamentul, în timp ce ne plimbăm în continuare pe străduțe, poate că mi‑am imaginat toate astea, am presupus tot ce‑i mai rău despre Chess. Poate că se bucură sincer că scriu din nou, c‑o să pot termina cartea pe care trebuie s‑o predau, ca să primesc banii de care clar am nevoie.

Cum e posibil ca aceeași persoană să scoată la iveală tot ce e mai rău și mai bun în mine, în același timp?

Izgonind gândul ăsta, scot telefonul ca să văd cât e ceasul. În schimb, văd că am patru apeluri pierdute.

Patru.

Toate de la Matt.

Mă încrunt, iar Chess vine și mai aproape de mine.

— Ce e?

— Matt, îi răspund, iar ea pufnește.

— Ce vrea?

Clatin din cap, verificându‑mi și mesajele: am două de la el.

Bună. Știu că ești ocupată, dar chiar trebuie să stăm de vorbă despre ceva. Sună‑mă când poți.

Altă rundă de hârțogărie, probabil. Altă chichiță a demersurilor pentru divorț, și‑or fi dat seama avocații lui cum să stoarcă și mai mulți bani de la mine.

Știu că trebuie să‑l sun, dar nu acum. Nu aici. Nu‑mi place ideea că e aici, că dă buzna peste mine în locul ăsta, care e doar al meu. Mă rog, al meu și al lui Chess.

— Sunt sigură că nu‑i ceva important, îi spun.

Apoi pun telefonul la loc, hotărâtă să nu mă mai gândesc la Matt tot restul după‑amiezii.

Chess mă privește o clipă, apoi își încrucișează brațele la piept.

— Em, ăsta e un Moment de Struț.

Mă holbez la ea, întrebându‑mă dacă nu cumva am făcut un atac cerebral, fiindcă nu înțeleg nimic, dar văd că se uită la mine ca și cum așteaptă ceva și‑mi dau seama brusc că trebuie să fie dintr‑o carte de‑ale ei, ceva ce mi‑a scăpat, se pare.

— Un Moment de Struț, repet eu, și da, aproape că aud cum apare semnul de „marcă înregistrată“ lângă cuvin­tele astea.

Chess face un pas în față, îmi ia mâinile în ale ei, îm­plântându‑ne pe amândouă în pământ, în timp ce turiștii sunt nevoiți să ne ocolească.

— Vrei să‑ți bagi capul în nisip, ca toate lucrurile astea să dispară. Dar chestia e că n‑o să dispară. Nisipul nu re­zolvă problema, doar o ascunde.

Știu că sunt femei care ar plăti mii de dolari ca să aibă o ședință de terapie cu Chess Chandler în persoană, dar tare îmi doresc ca în clipa asta s‑o am alături pe Chess, prietena mea, nu pe Guru Chess.

Chiar dacă probabil are dreptate.

— Deci tu zici c‑ar trebui să‑l sun pe Matt.

Îmi strânge mâinile.

— Ca să scapi de grijă. Ne întoarcem la vilă și‑l suni. Afli ce vrea și, crede‑mă, orice ar fi, n‑o să fie așa rău cum îți imaginezi tu. O să dureze maximum 15 minute și pe urmă, în loc să te dai de ceasul morții din cauza a ceea ce ar putea să vrea, o să știi. Pe urmă, o să vii în bucătărie, unde o să te aștept cu un cocktail cam cât capul tău de mare, și totul o să fie bine.

Problema cu Chess e că, atunci când îți spune ceva, o crezi.

Motiv pentru care, jumătate de oră mai târziu, sunt la mine în cameră, în vilă, sunându‑l pe Matt.

Răspunde după primul țârâit.

— În sfârșit! Ți‑am scris acum câteva ore.

Simt cum îmi crește tensiunea, dar închid ochii și mă concentrez asupra respirației, cum m‑a învățat Chess.

— Sunt în vacanță, Matt, îi răspund pe un ton neutru. Te‑am sunat imediat ce am putut.

— Bine.

Mi‑l și imaginez la birou, cu tricoul lui polo alb care contrastează cu pielea bronzată, frecându‑se pe creștet cu mâna liberă — are un tic nervos.

Întotdeauna îl dă de gol.

— Te‑am sunat fiindcă avocatul tău n‑are niciun răs­puns de la tine în legătură cu actele pentru desfacere.

Mă încrunt.

— Ce?

Oftatul lui Matt ajunge la mine străbătând mii de ki­lometri, prin telefon, dar jur că tot îl simt.

— Am mai vorbit despre asta. Cred c‑ar trebui să cerem o desfacere a căsătoriei, din moment ce divorțul… e clar c‑o să dureze mult.

Nu o zice direct, că e vina mea, dar e clar că asta gândește. Fiindcă dacă aș fi de acord să‑i cedez banii pe drepturi de autor, am putea încheia cu totul, n‑ar fi gro­zav așa?

Desfacerea căsătoriei e un soi de compromis. N‑o să mai fim căsătoriți, dar nici nu vom fi finalizat aspectele financiare ale divorțului propriu‑zis. Mi‑a zis avocatul că e o chestie destul de des întâlnită când una dintre părți e gata să‑și continue viața cu altcineva.

Dar Matt a bifat deja chestia asta, nu?

— Nu mi‑am verificat e‑mailul. Și am lucrat, așa că…

— Mda, am auzit.

Afară apune soarele, aud ciripitul molcom al păsări­lor, foșnetul vântului prin copaci.

În casă, eu sunt înmărmurită.

— Cum adică?

Ce vreau, de fapt, să spun este Cine ți‑a zis?

Doar două persoane știu. Rose și Chess. Atât. Poate i‑a scris lui Rose și a întrebat‑o. Poate a întrebat‑o avoca­tul lui. Asta e singura explicație logică pe care o găsesc în momentul ăsta, singura pe care îmi îngădui s‑o găsesc.

— Să știi, Em…, zice Matt, iar eu mi‑l imaginez aple­cându‑se ușor în față la birou și uitându‑se în jur pe sub sprâncene, în timp ce continuă mai încet: Dacă lucrezi la o carte nouă doar ca să mi‑o tragi mie cu banii…

Scot un hohot de râs ca un lătrat.

— Clar! Pentru că tot ce fac eu în viața asta are legătură cu tine, am uitat!

— Vorbesc serios. Dacă te‑ai apucat să scrii altceva doar ca să scapi și să nu‑mi mai plătești ce‑mi datorezi pentru următoarea carte cu Petal, o să te dau în judecată ca să‑ți iau și din banii pe cartea asta nouă.

Mi se întoarce stomacul pe dos. Blufează.

Nu o zice direct, că e vina mea, dar e clar că asta gândește. Fiindcă dacă aș fi de acord să‑i cedez banii pe drepturi de autor, am putea încheia cu totul, n‑ar fi gro­zav așa?

Desfacerea căsătoriei e un soi de compromis. N‑o să mai fim căsătoriți, dar nici nu vom fi finalizat aspectele financiare ale divorțului propriu‑zis. Mi‑a zis avocatul că e o chestie destul de des întâlnită când una dintre părți e gata să‑și continue viața cu altcineva.

Dar Matt a bifat deja chestia asta, nu?

— Nu mi‑am verificat e‑mailul. Și am lucrat, așa că…

— Mda, am auzit.

Afară apune soarele, aud ciripitul molcom al păsări­lor, foșnetul vântului prin copaci.

În casă, eu sunt înmărmurită.

— Cum adică?

Ce vreau, de fapt, să spun este Cine ți‑a zis?

Doar două persoane știu. Rose și Chess. Atât. Poate i‑a scris lui Rose și a întrebat‑o. Poate a întrebat‑o avoca­tul lui. Asta e singura explicație logică pe care o găsesc în momentul ăsta, singura pe care îmi îngădui s‑o găsesc.

— Să știi, Em…, zice Matt, iar eu mi‑l imaginez aple­cându‑se ușor în față la birou și uitându‑se în jur pe sub sprâncene, în timp ce continuă mai încet: Dacă lucrezi la o carte nouă doar ca să mi‑o tragi mie cu banii…

Scot un hohot de râs ca un lătrat.

— Clar! Pentru că tot ce fac eu în viața asta are legătură cu tine, am uitat!

— Vorbesc serios. Dacă te‑ai apucat să scrii altceva doar ca să scapi și să nu‑mi mai plătești ce‑mi datorezi pentru următoarea carte cu Petal, o să te dau în judecată ca să‑ți iau și din banii pe cartea asta nouă.

Mi se întoarce stomacul pe dos. Blufează.

Trebuie să blufeze. E imposibil să poată să‑mi ia o parte din banii pentru o carte pe care am scris‑o după ce ne‑am despărțit. Dar gândul ăsta parcă m‑a înjunghiat în stomac, iar acum răsucește cuțitul.

Proiectul ăsta, care a început să mă scoată din pră­pastia în care am trăit în ultimul an… Matt l‑ar trans­forma și pe el într‑o greutate pe care să mi‑o lege la gât.

— De ce faci asta? îl întreb și‑mi dau seama imediat ce ton rugător am. Tu ai plecat, mai știi? De ce mă pedepsești pe mine?

— Nu e vorba despre pedepse. Doamne, întotdeauna faci așa! Am avut grijă de tine. Te‑am susținut.

Aproape că‑l văd ridicând câte un deget, pe măsură ce le bifează.

— Am depus o grămadă de efort, Em. Am vrut să ne sal­vez. Am vrut să te salvez. Uite ce e, dacă ar fi după mine, am trăi tot în casa pe care am cumpărat‑o împreună și ne‑am crește copilul. Tu ești cea care s‑a schimbat. Nu eu.