Nu poți fugi, nu te poți ascunde (Black Ice, #1), de Yrsa Sigurðardóttir - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection – Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 480

Anul apariției: 2025

Traducere: Roxana Mirică

Yrsa Sigurðardóttir (Reykjavík, 1963) a debutat în 2005 cu Ultimul ritual, romanul ce deschide celebra serie care o are ca protagonistă pe avocata Thóra Gudmundsdóttir. Suflete damnate, al doilea volum, a fost nominalizat la Shamus Award în 2010. În 2011, Îmi amintesc de tine (stand-alone) a primit Icelandic Crime Fiction Award, iar în 2015 Tăcerea mării (ultimul volum din seria Thóra) a câștigat Premiul Petrona pentru cel mai bun roman polițist scandinav. Prada (stand-alone) a fost desemnat cel mai bun roman islandez al anului 2020, iar în 2024 s-a aflat pe lista scurtă a premiilor britanice Gold Dagger și Petrona, precum și în topurile The Times, Guardian și Sunday Times. Cărțile sale au fost traduse în peste 30 de limbi și vândute în milioane de exemplare. De aceeași autoare, la Editura Trei au mai apărut: Suflete damnate, Zile întunecate, Cenușă și pulbere, Îmi amintesc de tine, Renegații, patru volume din seria Freyja și Huldar – Moștenirea, Răfuiala, Iertarea și Stânca Spânzuratului – și romanul Prada.

⏳CREZI CĂ EȘTI ÎN SIGURANȚĂ? MAI GÂNDEȘTE-TE...⏳

„Într-o seară geroasă de iarnă, într-un fiord izolat din Islanda, un vecin vizitează casa unei familii care nu mai fusese văzută de o săptămână. Cum nu-i răspunde nimeni, sparge ușa din spate și cele mai întunecate temeri ale sale se adeveresc. Casa este acum scena îngrozitoare a unei crime. Polițistul Týr și medicul legist Iðunn sunt chemați să investigheze cazul, iar curând li se alătură și tânăra polițistă Karólina. Pe măsură ce ancheta avansează, apar secrete teribile despre familie. În scurt timp cu toții înțeleg că acest caz îi obligă să-și confrunte propriul trecut suprimat și deschide o cutie a Pandorei pentru crime mult mai îngrozitoare.”

„Cel mai bun aspect al acestei aventuri era faptul că nu era nevoită să se confrunte cu nimeni din viața ei de dinainte.”

Nu poți fugi, nu te poți ascunde marchează începutul unei noi serii scandinave (a câta?!) semnată de autoarea Yrsa Sigurðardóttir. De la început, trebuie să vă spun că eu nu sunt neapărat fan serii, pentru că de multe ori nu pot ține firul cu tot ce se întâmplă – de multe ori, aștept ca aceasta să fie finalizată, și abia după mă apuc de ea. Romanul de față mi-a plăcut și nu prea, în ideea în care 1) atmosfera m-a vrăjit, dar 2) mi s-a părut că autoarea oferă mult-prea-multe-și-inutile detalii, îndeajuns de multe încât să taie foarte mult din tensiune și din dinamica pe care, de altfel, eu o caut în thrillere. În cartea aceasta, autoarea îmbină două fire narative (tipic, ha?): pe de o parte, investigația poliției contemporane asupra unui caz șocant, iar pe de altă parte, relatările din trecut care surprind viața lui Sóldís și evenimentele care au condus la tragedia descoperită de un vecin. Mi-a plăcut foarte mult să urmăresc această alternanță temporală (& spațială), chiar mi s-a părut punctul forte al romanului, deși recunosc că m-a atras mai mult partea de prezent (investigația în sine) decât cea din trecut, în care mi se părea că totul decurge muuuult prea lent (nu că partea de prezent ar fi excelat, neapărat).

„În cele din urmă, Sóldís nu mai putu distinge siluetele lor; întunericul le înghițise.

Sentimentul de neliniște și de anxietate reapăru.”

Povestea începe cu un moment destul de tensionat: un vecin îngrijorat descoperă că întreaga familie de la o fermă izolată (sau, de fapt, aproape întreaga familie) a fost ucisă. Soția, cei doi copii și o tânără care își căutase un loc de muncă în ideea de a-și schimba viața și a scăpa de niște oameni din trecut. Tabloul crimelor este efectiv terifiant, un masacru. Acest „preambul” șocant al cărții stabilește imediat tonul întunecat general al romanului și promite, de fapt, un thriller cu foarte mult suspans. Atmosfera izolării, amplificată de iarna aspra, fiordul islandez, imprimă poveștii o senzație constantă de claustrofobie, parcă, de tensiune crescândă, ceea ce oarecum mi se pare specific thriller-ului nordic. Însă, de data aceasta, chiar mi s-a părut că totul decurge mult prea greoi, încât pe alocuri chiar mă plictisisem. Partea de anchetă condusă de un polițist și un medic legist mi s-a părut captivantă. Însă, pentru cineva obișnuit cu thrillere rapide, alerte și tensionate, ritmul mi s-a părut destul de lent. Capitolele dedicate trecutului sunt adesea încărcate cu detalii despre viața de zi cu zi, despre dinamica familiei (și nu că ar fi prea interesantă)... Și mi s-a părut că multe ar fi putut foarte bine să lipsească, fără să afecteze în vreun fel dinamica, structura, ideea cărții. Pentru cititorii care preferă un suspans mai concentrat, să zic așa, și acțiune pe bandă rulantă, acest lucru chiar este un minus.

„Din poziția în care se afla, putea să vadă holul până la ușa coridorului de legătură. Aceasta era deschisă, deși o închisese în acea dimineață. Mereu o închidea.”

Mi s-a părut că autoarea prea a insistat pe întâmplări și detalii fără sens (chiar nu mă interesează că ăia mâncau pâine... cu maia!), deși personajele chiar sunt bine conturate și credibile. Cu Sóldís reușești destul de ușor să te conectezi: o tânără refugiată într-un mediu izolat pentru a-și regăsi echilibrul și sensul în viață după o despărțire dificilă. Týr, polițistul revenit după o perioadă în Suedia, este și el destul de interesant – evident, nu putea lipsi partea în care se confruntă cu propriii săi demoni din trecut. Deși medicul este mai puțin prezent în acțiune, contribuie decisiv la descifrarea misterului prin munca sa de expertiză specifică. Deși dinamica romanului cam scârțâie, mi-a plăcut să urmăresc și interacțiunile dintre personaje și tensiunile subtile care se dezvoltă, progresiv, între acestea (deși, vă dați seama, acest lucru vine în detrimentul ritmului alert pe care mi l-aș fi dorit). All in one, chiar dacă este o carte destul de plictisitoare, măcar se citește destul de rapid. Are acel ceva care te ține, totuși, acolo, și vrei să afli mai multe și mai multe. Ah, și încă ceva: nu a durat mult până să-mi dau seama încotro se îndreaptă, de fapt, lucrurile. Firul anchetei este bine gândit, dar după ce îți dai seama de acel lucru, observi și că indiciile sunt presărate cu destul de multă (poate prea multă) generozitate, și cu ușurință poți ghici anumite direcții. Mie-mi place să fac asta, dar am la activ și muuultă literatură thriller citită!

„(...) Dar nu aveau să mai plece nicăieri. Nici cu mașina și nici călare. Erau captivi la fermă.

Nu poți fugi, nu te poți ascunde...”

Descoperirea tuturor secretelor este, fără îndoială, captivantă, dar timpul „scurs” între aceste evenimente reduce senzația aceea de tensiune, face ca dinamica să fie una destul de... deficitară. Per ansamblu, Nu poți fugi, nu te poți ascunde e un thriller complex, care se concentrează însă mai mult pe atmosferă, pe personaje și pe subtilitățile care au stat la baza evenimentelor tragice. Pentru cei care sunt fani ai cărților thriller scandinave clasice, cu peisaje reci, fermecător de izolate, atunci cred că este o alegere bună. Totuși, pentru cititorii care preferă acțiunea alertă și momente continue de suspans, întorsături de situație (cum este cazul meu), ritmul poate părea uneori fragmentat, iar detaliile (prea minuțioase & fără sens) diluează intensitatea scenei inițiale. Un thriller solid, cu un început promițător, dar cu momente în care totul se mișcă muuult prea încet decât ar prefera cei obișnuiți cu ritmul alert al genului. Nu zic că m-a dezamăgit, pentru că la sfârșit am pus cartea deoparte și chiar a mai stăruit în mintea mea, dar cred că mi-ar fi plăcut dacă ar fi fost ceva mai alertă, mai tensionată și, bineînțeles, mi-ar fi plăcut să nu-mi dau seama „prematur” cum stau, de fapt, lucrurile. În rest, chiar cred că Yrsa Sigurðardóttir este o autoare care știe ce face și chiar se pricepe, dar relația mea cu cărțile ei este una de love-hate, cum s-ar spune. Lecturi cât mai faine să aveți!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Yrsa Sigurðardóttir, Nu poți fugi, nu te poți ascunde (Black Ice, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Yrsa Sigurðardóttir, apărute și pe blog: 

| Prada |

Întreabă de Andrea (Întreabă de Andrea, #1), de Noelle W. Ihli - Recenzie (Crime Club)

Editura: Storia Books

Rating:⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2025

Traducere: Laura Ciobanu

Noelle W. Ihli locuiește în Idaho cu soțul ei, fiii lor și două pisici. Când nu lucrează la următorul thriller, se uită la documentare despre crime reale (care o înfricoșează foarte mult) sau se plimbă pe traseele montane (cu sprayul ei cu piper de încredere). Este autoarea bestsellerelor Întreabă de Andrea, Gray After Dark și Such Quiet Girls. Întreabă de Andrea este un thriller psihologic tulburător, unic, captivant și extrem de intens, perfect pentru fanii autorilor Freida McFadden, Jason Rekulak, Clémence Michallon și Robyn Harding.

😱 BÂNTUIREA A ÎNCEPUT 😱

„Meghan, Brecia și Skye au un singur lucru în comun. Toate au fost ucise de același bărbat. Le-a vânat online – mai întâi, a fost burlacul eligibil, apoi a jucat rolul gentlemanului perfect. Fermecător și înarmat cu un zâmbet orbitor, a ascuns faptul că primele lui întâlniri se termină în morminte de mică adâncime. Până acum, a scăpat nepedepsit de trei ori pentru crimă. Cine l-ar putea împiedica să ucidă din nou? Femeile pe care le-a ucis. Meghan, Brecia și Skye au murit, dar nu au dispărut. Și nu se vor odihni până când nu vor găsi o cale să-l oprească.”

„Voiam să-l găsească.

Voiam să mă găsească.

Dar să descopere ceea ce se întâmplase nu avea să le aducă nicio ușurare.”

Am devorat romanul acesta, cum s-ar zice, dintr-un foc. De ce? Pentru că este un thriller paranormal destul de intens, cu o premisă care mie, cel puțin, mi s-a părut destul de interesantă și ofertantă, într-o mare de scriitori de thrillere care mi se pare că pistonează pe același subiect sau variațiuni (destul de similare) ale aceluiași subiect. Punctul de plecare al cărții este deja unul cutremurător – trei femei tinere, Meghan, Brecia și Skye, sunt ucise, fiecare în circumstanțe diferite și în perioade diferite, de același prădător. Știm de la bun început cine-i vinovatul, un anume James (Jim), un tip banal, fermecător, tată și soț aparent respectabil, dar care duce o viață dublă și se folosește de aplicații de dating pentru a prinde în plasă victime. Que bolnav, nu-i așa? Este sinistră „normalitatea”, să zic așa, cu care James  își omoară victimele: o întâlnire aparent inofensivă, un drum spre casă, o conversație cu un bărbat carismatic deschide scena pentru o astfel de întâmplare... Mă sperie cel mai mult faptul că, în lumea aceasta din ce în ce mai haotică & bizară, astfel de lucruri chiar se întâmplă, din păcate.

„Existau vulpi și vulpoi – și existau câini de vânătoare.

Și mai existau animale care nu se potriveau deloc în ordinea naturală a lucrurilor. Care făceau intenționat rău de fiecare dată.”

Povestea este spusă din perspectiva celor trei victime care, după moartea lor, devin fantome. Fiecare capitol spune povestea celor trei fete, pe rând, de la momentul în care realizează că acestea sunt moarte, până la descoperirea treptată a „puterilor” lor de fantome. Într-un fel, nu vorbim despre o investigație clasică, chiar dacă avem și partea de detectivi & așa mai departe, ci mai mult vedem o luptă a celor trei fete de a-și găsi dreptatea și, în egală măsură, de a preveni alte astfel de tragedii. Schimbarea aceasta de perspective – plus capitolele relativ scurte – menține tensiunea constantă și dă o notă de profunzime unui roman care, în esență, este thriller. Îmi plac thrillerele care au și această parte emoționantă, hai să îi zic „sensibilă”. Fiecare fată are propria-i viață, propriul trecut și, cel puțin părerea mea, o personalitate diferită, iar modul în care ele se raportează la propria moarte este fascinant. Totuși, atunci când mizezi pe mai multe perspective narative, eu unul îmi doresc să pot face o distincție foarte clară între voci, și chiar m-am gândit la asta: dacă autoarea n-ar fi „etichetat” fiecare început de capitol cu numele personajului, atunci mi-aș fi dat seama destul de greu despre cine este vorba (să spunem, de asemenea, că nu i-aș fi cunoscut anterior contextul și perioada în care se desfășoară acțiunea).

„(...) Pentru că s-a uitat direct la mine și a șoptit:

– Ești moartă?”

Ritmul este foarte alert, ceea ce a fost foarte pe placul meu, un motiv pentru care am și dat cartea gata dintr-un foc. Capitolele sunt scurte, de doar câteva pagini, ceea ce transformă romanul într-un binge, cum s-ar zice. E un artificiu pe care mizează în general autorii de thrillere și care, cel puțin pentru mine, funcționează de minute. Îți tot spui „încă un capitol, încă un capitol”, până când îți dai seama că deja ai terminat toată cartea. Un aspect tulburător al cărții este modul în care aceasta scoate în evidență fragilitatea femeilor în fața urii și violenței masculine, mai ales în contextul dating-ului „modern”. Mesajul pe care cartea poate vrea să îl transmită este destul de clar – pericolul nu ia întotdeauna forma unui „străin dubios”, ci forma „băiatului perfect” de pe aplicație, aparent liniștit, serios, ia forma clientului zâmbitor din cafenea, a băiatului politicos și aparent grijuliu. Dincolo de tensiunea pe care un thriller per se o livrează, mie mi-a plăcut extraordinar de mult și substratul emoționant privitor la relațiile fetelor cu familiile lor, disperarea părinților care le caută, sentimentul de neputință pe care fetele îl au știind că nu pot face nimic pentru a-i alina. Fantomele celor trei fete sunt conștiente de suferința pe care uciderea lor a lăsat-o în urmă, și să citești despre asta se simte într-un fel anume...

„(...) Nu ne-am uitat în urmă. Ne luase destule, în viață, dar și în moarte.

Orice urma să se petreacă n-ar fi fost plăcut. Ci numai drept.”

Ce ar fi putut fi mai bine? Nu știu, pentru mine lucrurile chiar au mers cât se poate de bine. Totuși, la un moment dat mi s-a părut că nu prea se mai întâmplă lucruri, iar altele au fost puțin cam lungite (cum ar fi, de exemplu, descoperirea „condiției” de fantomă a fiecăreia dintre fete). Dar, dincolo de toate acestea, mi-a plăcut foarte mult cartea, chiar a reușit să mă scoată dintr-un reading slump în care intrasem fără voia mea – well, așa se întâmplă de obicei, nu? – și să-mi redea cheful de citit. Un mare plus a fost faptul că Noelle W. Ihli aduce în lumină nu doar misoginia, ci și modul în care autoritățile tind să trateze disparițiile femeilor, periculoasa și greșita predilecție de a-da-vina-pe-victimă. Citind, nu poți să nu-ți imaginezi că astfel de situații sunt posibile și chiar s-au întâmplat și, implicit, nu poți să nu-ți mai spui încă o dată cât de fragilă este linia dintre normalitate și tragedie. Întreabă de Andrea este un thriller paranormal destul de bun, care se citește rapid și te ține acolo, îți hrănește progresiv curiozitatea și, la sfârșit, te regăsești satisfăcut de ceea ce ai citit. Este un thriller captivant și, în același timp, profund uman. Chiar vi-l recomand cu mare încredere, mai ales dacă sunteți în căutarea unei cărți de dimensiuni nu prea mari, dar destul de intense. 

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Noelle W. Ihli, Întreabă de Andrea (Întreabă de Andrea, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Dispărut într-o clipă (Kat & Lock, #1), de Jo Callaghan - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection – Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 424

Anul apariției: 2025

Traducere: Luciana Crăciun

Jo Callaghan este strateg senior în cercetarea privind impactul viitor al inteligenței artificiale și al genomicii asupra forței de muncă. A urmat Writers’ Academy Course și a participat la concursuri de scriere creativă. După ce și-a pierdut soțul din cauza cancerului în 2019, a început să scrie Dispărut într-o clipă, romanul său polițist de debut. Acesta a fost foarte bine primit de public și critică, fiind laureat al premiilor Theakston Old Peculier 2024 și CWA Crime Dagger 2024. Locuiește cu cei doi copii în Midlands, unde își petrece mult prea mult timp pe X ca @JoCallaghanKat și lucrează la noi romane din serie.

🤖 CE-AR PUTEA IEȘI DINTR-UN DUO DETECTIVIST ATIPIC? RĂSPUNSUL: O ANCHETĂ DE-A DREPTUL GROZAVĂ 🕵️‍♀️

„În Marea Britanie, o persoană este dată dispărută la fiecare 90 de secunde. Pur și simplu! Într-o clipă! Mamă singură, văduvă, Kat este o polițistă care are încredere în instinctele ei. Aleasă să conducă un program-pilot în care trebuie să lucreze alături de Lock, care este EDIA (entitate detectiv cu inteligență artificială), instinctele lui Kat intră în conflict cu logica „partenerului“. Dar când două cazuri nerezolvate de dispariție pe care le examinează devin brusc active, Lock este singurul care o poate ajuta pe Kat, după ce ancheta devine prea personală pentru ea. Inteligența artificială versus experiența umană. Logică versus instinct.”

„– Înregistrările constituie dovezi. Orice altceva nu înseamnă decât speculație. Treaba cu oamenii, Lock, este că nu trebuie să te iei după ce spun, ci după ce fac.”

AVEAM NEVOIE DE O ASTFEL DE CARTE! Și prin „astfel” fac referire la o carte care să mă țină acolo, pe care să n-o mai pot lăsa din mână, o carte cu un punct de plecare foarte fain & original, original & fain, cu o anchetă (două, de fapt) care se derulează într-un ritm ce îți taie respirația... și multe altele de acest gen. Mi-a plăcut atât de mult încât nu am mai putut să o las din mână și am dat-o gata în aceeași zi în care am început-o. My God, aveam nevoie de o carte de genul ca de aer, pentru că în ultima perioadă pur și simplu nu am mai putut să citesc nimic, nu mai înaintam cu niciuna din cele inșpe mii de cărți începute. Dar romanul de față a fost ce trebuie și, mai mult decât atât, mi-a redat cheful și energia de citi. Un debut care anunță o serie cel puțin interesantă, dar care tind să cred că setează niște „așteptări” destul de mari pentru volumele care urmează. În orice caz, chiar dacă nu mi-ar fi plăcut acțiunea din carte sau „deznodământul” – ceea ce nu este cazul, pentru că totul mi-a plăcut la superlativ –, le-aș fi citit doar de dragul duo-ului ingenios pe care Callaghan l-a creat: comisara-șefă Kat Frank și Lock, o „hologramă” dotată cu inteligență artificială, parte a unui proiect pilot care are drept scop încercarea de a determina cât de eficientă este inteligența artificială în derularea unei anchete. Pe bune, mi s-a părut un punct de plecare de-a dreptul interesant, pe care autoarea a reușit să îl fructifice într-un aparte fel.

„În secunda în care ușa se închide, lasă să-i scape un suspin care se simte, mai degrabă, ca și cum îi vine să vomite. Celălalt a murit. Și nu e primul: «am mai pierdut încă unul».

Trage de legătura de la ochi, luptându-se cu efectele drogurilor. Dacă nu iese de aici cât de repede, el o să fie următorul.”

Romanul de față te prinde încă de la primele pagini și, foarte rapid, te face să te întrebi unde se termină de fapt romanul polițist clasic și unde începe ficțiunea speculativă despre viitorul (care deja îi aici, right?) tehnologiei. Premisa este atât de originală încât, pe bune, ar putea fi desprinsă din știrile de la ora 19:00: o echipă de detectivi investighează cazuri de persoane dispărute, cazuri nerezolvate, dar de data aceasta ajustată de un partener care... este nimic altceva decât un soft de inteligență artificială. Romanul pornește, în esență, de la un „experiment” îndrăzneț: ar putea un algoritm să rezolve crime sau dispariții mai bine decât un detectiv cu experiență? Și, poate cel puțin la fel de important, ar putea oamenii să aibă încredere într-un astfel de soft, într-o astfel de tehnologie, care are acces nelimitat la date, dar... nu are e-m-o-ț-i-i? Nu poți să nu citești și să nu îți pui astfel de întrebări, mai ales privitoare la rolul (tot mai mare) pe care inteligența artificială îl joacă în viața noastră. Dar o inteligență artificială lipsită de emoții, anume artificială, ar putea-o „gafa” din această perspectivă? Callaghan reușește să îmbine foarte fain stilul polițienesc procedural clasic cu această parte pe care am s-o numesc „filosofică”, dar incisivă, a rolului pe care AI-ul îl joacă în viața noastră.

„Kat nu-și putea controla pe deplin degetele când își accesă contul, dar mintea îi era limpede și concentrată. Cazurile nerezolvate de la început, în aparență fără legătură, se transformaseră într-o posibilă urmărire a unui răpitor în serie, poate chiar a unui criminal. Șopti repede o rugăciune pentru familii, apoi începu să completeze formularele necesare pentru a declanșa două căutări pe ape.”

Într-un fel, rezultatul este un roman care poate fi încadrat în genul thriller, dar care, în același timp, îți dă de gândit, te face să îți pui întrebări privitoare la etică, intimitate, decizii luate într-o cheie emoțională, și nu neapărat pripite sau greșite. În centrul poveștii o avem pe detectiva Frank, care revine la serviciu după pierderea soțului. Doliul, singurătatea și responsabilitatea față de fiul ei, Cam, o transformă într-un personaj incredibil de uman, cu care empatizezi ușor și de care te atașezi. Kat e competentă, inteligentă, poartă o „armură” dură, dar la interior este foarte vulnerabilă. Rezultatul? Exact eroina pe care vrei s-o vezi cum crește, cum se dezvoltă și cum își înfrânge demonii interior. Partenerul ei este unul neobișnuit, Lock, o brățară pe care Kat o poartă ca parte a unui program pilot în care se urmărește eficiența AI-ului în rezolvarea cazurilor... nerezolvate. Lock e foarte fain portretizat, de altfel, nu departe de ceea ce, per se, înseamnă inteligență artificială: rațional, direct, lipsit de inteligență emoțională, dar capabil să analizeze volume uriașe de date în doar câteva secunde. Relația lui cu Kat este nucleul emoțional al acestui roman: doi „parteneri” complet diferiți, dar puși să colaboreze. Ceea ce iese din acest duo este deseori comic, alteriori tensionat, dar întotdeauna captivant. Echipa este completată de Rayan Hassan și de Debbie Browne, fiecare cu propria-i personalitate și propria poveste care merită urmărită.

„(...) Le făcuse o promisiune celor două mame și avea de gând să și-o țină.”

Intriga pornește de la două cazuri de dispariție rămase nerezolvate: un student conștiincios și un tânăr actor aspirant. Pe măsură ce Kat și Lock investighează, disparițiile se transformă rapid în adevărate anchete criminalistice, iar concluzia este una destul de neașteptată: se pare că aceste cazuri ar putea fi legate între ele, cumva. Mi-a plăcut foarte mult că  Jo Callaghan nu a transformat cartea într-un „pretext” pentru a vorbi despre inteligența artificială neapărat, ci a reușit să integreze această componentă în ideea consolidării unui puzzle polițist veritabil, cu piste false, cu detalii subtile, cu întorsături de situație și cu un deznodământ satisfăcător. Romanul are o notă de realism tulburător (less or more, de fapt), pentru că ne putem închipui fără a face un prea mare efort de imaginație că acest lucru ar putea fi posibil și, de fapt, inteligența artificială chiar este folosită în astfel de domenii, chiar dacă nu sub forma unei holograme care poate lua înfățișarea oricui. Pentru un roman de debut, e surprinzător cât de bine a fost gândit și executat: complex, emoționant, amuzant pe alocuri și plin de suspans. Kat & Lock formează o pereche memorabilă, iar dinamica dintre ei promite să devină poate chiar unul dintre elementele cele mai atractive ale unei serii cu mare potențial. Chiar vi-l recomand cu cea mai mare încredere; după un asemenea început, abia aștept (și am mari așteptări, de altfel) următorul volum.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jo Callaghan, Dispărut într-o clipă (Kat & Lock, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Acoperiți-i fața (Adam Dalgliesh, #1), de P.D. James - Recenzie (Crime Club)

Editura: Paladin

Colecția: Paladin CRIME Masters

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 264

Anul apariției: 2025

Traducere: Roxana Brînceanu

„În casa familiei Maxie, tânăra menajeră și mamă necăsătorită Sally Jupp este ucisă, iar detectivul Adam Dalgliesh de la Scotland Yard este însărcinat cu anchetarea cazului. Descoperirile sale aruncă o lumină nouă asupra relaţiilor interpersonale dintre locuitorii unei mici aşezări britanice, încă afectaţi de recentul Război Mondial şi de transformările din societate, sfârşind prin relevarea unui criminal neaşteptat. Nimeni dintre cei de față nu avea motive s-o placă pe Sally şi unii aveau chiar motive s-o urască. Dar ar însemna să fim extrem de creduli ca să considerăm că doi oameni aleg aceeaşi noapte pentru a încerca s-o omoare.”

🍃O CASĂ PLINĂ DE OAMENI CARE NU SE ÎNGHIT AJUNGE SĂ FIE EXPLOZIVĂ🍃

Din câte am citit, Acoperiți-i fața este romanul de debut al autoarei P.D. James și volumul care a dat naștere, de altfel, unuia dintre cei mai subtili și mai longevivi detectivi din literatura polițistă britanică: Adam Dalgliesh. După o discuție cu partenerii de lectură, încep să cred și eu că, într-adevăr, romanul de față este un clasic, în tradiția Agathei Christia, dar poate cu un plus de densitate psihologică, un ton ceva mai serios și, pe alocuri, o „microfrescă socială” care duce cartea de față într-un alt registru. Mi-a amintit, de asemenea, și de cărțile lui Louise Penny, cu inspectorul Armand Gamache. O piesă clasică de tipul country house mystery, care te vrăjește rapid prin culoarea personajelor și prin specificul atmosferei, dar care, pe parcurs, parcă devine destul de greoaie. Una peste alta, am citit cartea dintr-un foc, într-o singură zi, mai mult pentru că m-a atras stilul de scriere și mi-au plăcut descrierile, chiar dacă, în esență, „misterul” n-a fost neapărat pe placul meu (sau, mai degrabă, modul în care s-a ajuns la rezolvarea cazului). În general, mizez pe mai multă dinamică, mai multe întorsături de situație, iar poveștile detectiviste clasice nu-s neapărat my cup of tea; însă, când sunt bine scrise (cum a fost cea de față), merită tot timpul investit.

„Pe pernă, părul lui Sally se întindea ca o pânză de păianjen aurie. Avea ochii închiși, dar nu dormea. La colțul încleștat al gurii, un fir subțire de sânge se uscase, părând o tăietură neagră. Pe fiecare parte a gâtului erau vânătăi, acolo unde mâinile ucigașului o sugrumaseră până la moarte.”

Acțiunea se desfășoară în Martingale, reședința familiei Maxie, un conac cândva impunător care acum poartă urmele decăderii, dar o decădere subtilă – care încă transmite ideea acelui „respect-de-clasă-superioară” care, deși nu mai are resursele pentru a-și susține statutul, reușește totuși să păstreze iluziile statutului (cu tot ce ar implica acesta). Totul începe într-un cadru definit de politețe și formalitate, dar în spatele căruia se pot ghici cu ușurință tensiuni, frustrări și dorințe reprimate. O avem pe Sally Jupp, cea care va sfârși tragic, o tânără mamă necăsătorită, angajată ca menajeră în casa Maxie. Sally, pe cât pare a fi de nevinovată, pe atât de mult parcă este adevăratul „catalizator” al tuturor conflictelor din roman. Mai mult, pare că reușește să-și revendice un loc într-o lume care mai degrabă ar prefera s-o marginalizeze și, prin această revendicare, îndrăznește să tulbure ierarhia socială – flirtează cu Stephen Maxie, fiul celor la care lucrează, și insinuează posibilitatea unei ascensiuni rapide. Cum altfel, dacă nu prin căsătoria cu acesta. Această „îndrăzneală”, după cum vă puteți da seama, o transformă într-o țintă foarte ușor de atins: aproape fiecare dintre celelalte personaje are un motiv să o urască. Nu e de mirare, atunci, că Sally sfârșește moartă, strangulată în dormitorul său.

„«Așadar crede că unul dintre ei e vinovatul», gândi Dalgliesh. «Poate să vadă destul de limpede în ce direcție se îndreaptă lucrurile și nu-i place. Nu-i de condamnat. Știe bine că în interiorul casei Martingale s-a comis o crimă. Întrebarea e, știe sigur? Și dacă da, știe cine a făcut-o?».”

În acest punct, intră în lumina reflectoarelor detectivul Adam Dalgliesh, un tip destul de cerebral, rezervat, un bărbat cultivat care, evideeeeent, trebuia să poarte o traumă după el, nu-i așa. Cu toate acestea, nu l-am găsit drept un detectiv tipic, datorită metodelor pe care le-a folosit pentru a rezolva acest caz de crimă – nu tu demonstrații teatrale, revelații „wow” care să te șocheze, ci mai mult prin sondarea psihologiei fiecăruia dintre personaje (observând ticuri, cadența vorbirii, citind „printre rânduri”). N-am putut să nu simt, totuși, că vorbim despre un roman de debut – artificiul convențional fiind acela al celebrei scene de final în care detectivul adună toți suspecții într-o cameră și, pas cu pas, dezvăluie adevărul (ceea ce este destul de ciudat, întrucât nu mi s-a părut că i se potrivește perfect personalității lui Adam Dalgliesh, dar în fine). Recunosc, nu mi s-a părut șocant finalul – da, a fost destul de neașteptat, dar sub nicio formă n-ai parte de acel knock-out pe care ți l-ar livra alte thrillere. Dar, repet, Acoperiți-i fața este mai degrabă ceva clasic – de altfel, ar trebui să am în vedere și anul în care a fost publicată cartea. Personajele mi-au plăcut, mi s-au părut umane, fiecare cu propriile-i prejudecăți & (re)sentimente & speranțe și conflicte. Mi s-a părut, de altfel, că toate au fost tratate pe picior de egalitate, mai ales că la un moment dat ajungi să crezi că, într-adevăr, oricine ar fi avut motive s-o ucidă pe Sally.

„Iar în inima misterului, indiciul care ar fi făcut ca totul să fie clar, era personalitatea complexă a lui Sally Jupp.”

All in one, a fost un roman care-și merită cele 4 steluțe. Mi-a plăcut, într-o mare măsură, aerul cărții – atmosfera subtilă a Angliei de la începutul anilor ’60, o Anglie prinsă între moștenirea rigidă (bleah!) a claselor sociale și începuturilor modernității. P.D. Avem în carte descrieri minuțioase, un limbaj destul de elevat, parcă pe alocuri chiar rigid (recunosc, mi-ar fi plăcut niște glumițe), cu ajutorul căruia autoarea reușește să te provoace să gândești, să observi și să simți mult mai bine tensiunile subtile dintre personaje. În cele din urmă, aș zice că Acoperiți-i fața reușește să demonstreze că, de ce nu, genul polițist poate fi folosit cu brio pentru a sonda teme precum psihologia, moralitatea, relațiile dintre oameni. Dacă la început povestea pare o „variațiune-pe-o-temă-dată” (conacul englezesc & servitoarea care sfârșește tragic), P.D. James reușește să o transforme în ceva mai mult decât atât, adăugând elemente de mortalitate, partea cu reminescențele epocii victoriene, fragilitatea ordinii sociale. Da, OK, romanul are imperfecțiuni, chiar se simte ca un debut, dar aș zice că este ușor să treci cu vederea toate aceste lucruri, mai ales când totul îți este servit într-o proză atentă, inteligentă. Chiar îl recomand, mai ales celor care iubesc cărțile detectiviste clasice, le-aș zice chiar „rafinate”. Eu nu-s neapărat fan, dar cartea de față chiar a fost o experiență plăcută.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui P.D. James, Acoperiți-i fața (Adam Dalgliesh, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Fiul omului, de Jean-Baptiste Del Amo - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Anansi. World Fiction – Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2024

Traducere: Liviu Ornea

Scriitorul francez Jean-Baptiste Del Amo s-a născut în 1981, la Toulouse. Fiul omului (2021) e al cincilea său roman, după O educație libertină (2008; Prix Goncourt du premier roman), Le sel (2010), Pornographia (2013; Prix Sade) și Regne animal (2016; Prix du Livre Inter 2017, finalist la Prix Goncourt, Prix Femina, Prix Médicis și Prix Wepler).

🩸SÂNGELE CARE NE LEAGĂ & NE DEZLEAGĂ🩸

„După mai mulți ani de absență, un bărbat își face din nou apariția în viața partenerei sale și a fiului lor, de vârstă școlară. Îi duce la Roches, o casă veche, izolată în munții unde crescuse el însuși alături de un părinte nemilos. Înconjurați de natura sălbatică, mama și fiul îl văd pe bărbat punând stăpânire pe ei și dictând legile misterioase ale noii lor existențe. Bântuit de propriul trecut, ros de gelozie, bărbatul alunecă treptat în nebunie. Curând, nu mai există cale de întoarcere.”

„Oare inima lui nu i-ar putea sfâșia acum pieptul ca să țâșnească în liniștea luminoasă a bucătăriei, lăsând în urmă un corp inutil și pustiu?”

În toate romanele scrise de Jean-Baptiste Del Amo pe care le-am citit, am putut identifica interesul său pentru violență – în diferite forme & cu ceea ce implică. În cartea de față, care m-a convins că, într-adevăr, Del Amo este un geniu măreț, autorul scormonește adânc în trauma de familie – taie în aceasta, îndepărtează țesuturi, sfâșie membrana subțire dintre barbarie și siguranță, dintre familie și prăpastia lăuntrică a sângelui care leagă & desparte, parcă în același timp. Romanul nu impresionează printr-o poveste complexă și complicată sau prin întorsături narative spectaculoase – de altfel, acestea nu sunt prezente nici în celelalte cărți pe care le-am citit – ci își consolidează anvergura pe o intensitate emoțională aparte, latentă, care „fierbe”, pe un fir narativ aparent simplu, dar în realitate profund & dens precum straturile unui trunchi de copac bătrân, un trunchi noduros, bine închegat. O carte care vorbește despre traume moștenite, despre bărbați care nu știu să nu devină tații lor, despre băieți care cresc în umbra acestor tați și, implicit, a tuturor celor dinaintea lor. 

„Când ajunge la liziera pădurii, bărbatul face un popas. Întoarce privirea către hambarul care deja nu se mai vede. Totul pare neclintit, nicio boare nu unduiește pajiștea. În liniștea asta aparentă, pe copil îl izbește deodată conștiința singurătății și, în același timp, a prezenței sale în lume, a naturii ce se desfășoară în jurul lui, a imensității și multitudinii în care existența lui a luat formă și se află în acest moment precis.”

Romanul se deschide cu un prolog foarte interesant, cu o componentă arhaică – plasat într-o preistorie nu mitică, ci reală, într-un trib de vânători-culegători, unde a pătrunde în viață presupune un ritual crud de inițiere, sânge, violență. Această introducere – care poate părea, într-adevăr, stranie sau chiar deconectată de restul poveștii – devine cheia în care cred că ar trebui citită această carte-simbol. Ea conturează esența tematică a romanului: brutalitatea ca instinct sui generis, și nu instinctul de conservare, de supraviețuire. Brutalitatea perpetuată pe linie filogenetică, de la o generație la alta, care infectează aproape orice tentativă de a fi diferit, de a te opera de ea. Del Amo, pe de altă parte, pare să nu caute în cartea sa să judece această violență, nici să o justifice, ci să o dezvăluie cu o luciditate aproape nebunească, împachetând-o într-un lirism sumbru, transformând romanul într-o meditație pe marginea (și parcă niciodată în profunzimea) masculinității disfuncționale și a memoriei corporale a durerii. Am citit această carte ca într-o transă și, sincer să fiu, la început mi s-a părut ușor diferită de celelalte cărți scrise de Del Amo pe care le-am citit. Însă, pe parcurs, i-am putut regăsi aceeași voce originală și specifică – o voce pe care, fără doar și poate, aș putea-o recunoaște dintr-o mie. Are acel ceva pe care nu l-am putut găsi la alți autori, dar care pentru mine funcționează și reușește să mă convingă.

„Pentru că oamenii, mai mult decât orice alt animal de pe pământul ăsta nenorocit, se nasc cu golul ăsta în ei, prăpastie amețitoare pe care se zbat fără încetare s-o umple în răstimpul scurt cât durează jalnica lor trecere prin lume, paralizați cum sunt de propria lor vremelnicie, absurditate, de propria lor vanitate, de parcă ceva le-a vârât în cap ideea stupidă că ar putea găsi într-unul dintre semenii lor cu ce să umple golul, lipsa asta care există în ei încă de dinainte de început.”

Povestea propriu-zisă are o dinamică foarte lentă, în esență pentru că nu asta face interesul autorului. În schimb, este extrem, extrem de intensă. Avem un băiat care trăiește împreună cu mama sa într-un oraș mic, într-un apartament modest, unde cotidianul este tern, dar măcar este previzibil Tatăl – un om care a plecat când băiatul era prea mic pentru a-și aminti clar chipul său – revine brusc după o absență de șase ani. Intempestiv. Fără explicații. Fără a cere permisiunea. Fără a se scuza. Tatăl apare. Tatăl impune. Îi ia pe amândoi, mamă și fiu, și îi duce într-o cabană părăginită, pierdută în munți – Les Roches – unde intenționează „să refacă” familia. Acolo, în mijlocul naturii reci & necunoscute, izolarea capătă sensuri multiple – o izolare nu doar fizică, ci și una emoțională, care permite scenarii inimaginabile. În acest spațiu auster, pe care tatăl îl percepe drept un fel de fortăreață a masculinității primordiale, tensiunea începe să se închege, picătură cu picătură cu picătură, țigară fumată după țigară fumată după țigară fumată. Atmosfera devine, deopotrivă, hipnotică și sufocantă. Narativ, romanul pendulează între prezentul acestei conviețuiri forțate, niciodată permise ci mai mult impuse, și trecutul tatălui – care, treptat, se dezvăluie la rândul său ca fiind unul traumatizant. Într-un fel, întocmai această structură narativă creează un efect „de ecou”: între tată și fiu nu există neapărat o legătură biologică, ci există mai degrabă o moștenire dureroasă, o spirală a repetiției care devine inevitabilă. 

„– Ce-ți spun acum e pentru cel care vei fi mai târziu: ferește-te să iubești, n-o să-ți aducă nimic bun.”

În acest cadru natural – care cântărește foarte mult în roman – tatăl impune reguli, impune o disciplină aproape militară și, mai ales, o viziune rigidă a masculinității: bărbatul ca vânător, bărbatul ca stăpân, bărbatul ca un ultim bastion al ordinii și puterii în fața haosului. Însă, în spatele acestei figuri autoritare în care tatăl se postează, există de fapt o fragilitate profundă, o frică nespusă de eșec, de emasculare, de lipsă a sensului. În tăcerile sale lungi, în țigările fumate una după alta, în gesturile brutale, în refuzul de a oferi explicații, de a oferi tandrețe și protecție, poți citi o disperare ajunsă la limită. Încercarea lui de a reconstrui familia nu este sub nicio formă una care are la bază dorința de a face ca lucrurile să fie mai bune, ci are la bază o obsesie patologică, o obsesie dirijată de o logică neaoșă a controlului și a refacerii unei ordini care, de altfel, oricum n-a existat vreodată. Întreg romanul este dominat de o violență pasivă, căreia nu-i ia foarte mult pentru a deveni activă, pur și simplu palpabilă. Iar mama, prinsă parcă între două lumi – trecutul abandonului și prezentul dominației – este un personaj foarte important, chiar dacă „rolul” ei este adesea redus de perspectiva fiului. Însărcinată cu copilul altuia (un detaliu foarte important, care amplifică și mai mult tensiunea și dramatismul), ea se transformă treptat într-o figură aproape spectrală, înspăimântată și nu înspăimântătoare, dar mânată de dorința de a-și proteja fiul.

„– Atunci de ce-ai venit cu mine?

– De ce-am venit cu tine? Tu chiar îți pui întrebarea asta? Am venit cu tine de frică. Am venit cu tine pentru că mi-e frică de tine. Până și propriului tău fiu îi e frică de tine.”

În mijlocul acestui conflict cognitiv, având cele două modele parentale diametral opuse, băiatul nu dispune de coordonate clare. El este martor de cele mai multe ori, dar și participând, într-un ritual straniu și forțat de maturizare. Atracția și repulsia față de tată se bat cap în cap, iar dinamica în care acestea interacționează amintește, fără niciun dubiu, de aceeași dinamică a abuzului emoțional. Băiatul nu înțelege tot ce se întâmplă, dar cu siguranță simte & interpretează tot ce se întâmplă. Și exact această perspectivă – parțial inocentă, parțial contaminată – face ca romanul să capete o putere viscerală. Proza lui Del Amo se remarcă prin densitatea frazelor, prin textura senzorială a descrierilor, prin lentoarea calculată a ritmului. Fiul omului nu este o lectură „ușoară”, ci este una densă, una solicitantă, și poate tocmai de asta una cu sens, cu rost. Pădurile, stâncile, animalele, cabana în ruină – toate acestea „vorbesc” despre o lume în care echilibrul este iluzoriu, iar violența nu este opțională, la mâna liberului arbitru, ci este o constantă a existenței umane. Spațiul domestic se transformă într-un câmp de luptă, iar familia devine scena unei tragedii care se desfășoară lent, dar inevitabil. Totuși, cartea nu este lipsită de compasiune sau de momente de grație umană – în schimb, acestea pălesc rapid. Într-o „epocă literară” saturată de formule și structuri repetitive, eu chiar cred că Del Amo reușește să transforme fiecare carte într-o experiență literară aparte – povești care te ating, care îți dau de gândit, te fac să simți, te fac să-ți amintești. Un roman despre oameni care nu știu cum să fie oameni – în exact această luptă, în exact această căutare stângace și mai ales violentă, stă frumusețea „întunecată” a cărții de față. V-o recomand fără să stau pe gânduri!

Alte recenzii ale cărților scrise de Jean-Baptiste Del Amo, apărute și pe blog:

 | O educație libertină | Pornographia | 

Incidentul Rachel, de Caroline O'Donoghue - Recenzie

Editura: Librex Publishing

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2025

Traducere: Ioana Bena

Caroline O'Donoghue este autoare de bestsellere New York Times și gazda podcastului premiat Sentimental Garbage. A scris două romane pentru adulți, Promising Young Women, care a fost pe lista scurtă pentru An Post Irish Book Awards – Sunday Independ Newcomer of the Year, și Scenes of a Graphic Nature, care a fost pe lista lungă pentru Premiul Ondaatje, precum și seria supranaturală pentru adolescenți, Darurile noastre ascunse. S-a născut în Irlanda și locuiește în prezent la Londra.

✨NOMINALIZATĂ LA TIKTOK BOOKS AWARDS – CARTEA ANULUI (UK & IRLANDA)✨

„Incidentul Rachel este o poveste de dragoste care te consumă. Dar nu este una la care te aștepți. Este neconvențională și complicată. Este tinerească și nebunească. Este despre pierdere și regăsire. Dar este întotdeauna despre dragoste. Când Rachel se îndrăgostește de profesorul ei căsătorit, Dr. Byrne, prietenul ei cel mai bun, James, o ajută să facă un plan pentru a-l cuceri. Dar ceea ce începe ca o pasiune nevinovată, va ajunge să le împingă prietenia dincolo de limite. Pe parcursul unui an, viețile lor vor fi din ce in ce mai legate de Byrne și vor fi nevoiți să facă alegeri imposibile și să treacă peste o minciuni care nu mai poate fi ascunsă.”

„(...) Era pentru prima oară când făceam sex cu un străin și era primul orgasm real pe care îl aveam cu o altă persoană în cameră. Viața mi s-a părut dintr-odată foarte plină și foarte amuzantă. Era o viață întreagă de prime dăți de avut, prime dăți pe care nici măcar nu mi le imaginasem încă!”

După cum bine știți, eu și romanele de dragoste nu-prea-ne-avem-la-suflet. De obicei, mai citesc câte o astfel de carte doar după ce, anterior, am citit ceva care m-a solicitat mai mult și simt nevoia de o pauză, de ceva mai light. Așa am făcut și în cazul cărții lui Caroline O'Donoghue, Incidentul Rachel – am citit-o după ce lectura precedentă mă storsese puțin de energie & îmi dăduse de gândit. Însă, de la bun început mi-am dat seama că nu voi avea parte de un roman de dragoste în sensul clasic. Pentru că, de fapt, în cartea aceasta Caroline O'Donoghue a făcut o radiografie sinceră, vie, nuanțată (dar nu într-un sens romantic) și plină de onestitate a ceea ce înseamnă să fii tânăr & confuz & impulsiv & profund uman într-o lume care nu se potrivește întotdeauna cu ceea ce ai fost crescut să crezi & să aștepți de la ea. Da, este și o poveste despre iubire, dar mai ales o poveste despre prietenie, despre identitate – căutarea & consolidarea acesteia –, despre greșeli, rușine și loialitate: pe scurt, este despre acea tumultoasă & efervescentă a vieții în care faci pașii spre perioada tânărului adult, dar nu ești nici pe departe pregătit să faci acești pași. 

„Am spus... că lucrurile nu mai pot continua așa. I-am spus că eu tot încerc, iar el nu face nimic și că, la un moment dat, trebuie să fim amândoi de acord în privința unor chestiuni. Și... el nu are să încerce. Și știu că nu are să încerce. Și asta îmi frânge inima, pentru că... îl iubesc.

Îl iubesc și chiar am vrut ca lucrurile să meargă, dar nu pot să încerc dacă sunt acolo tot încercând și încercând, și încercând de unul singur.”

Acțiunea se desfășoară în Corkul anilor 2010, un oraș universitar în plină criză economică, în care Rachel, o tânără studentă la engleză, lucrează într-o librărie și încearcă, cumva, să-și găsească locul în această lume a cărei dinamică nu ține pasul cu ea. Acolo îl cunoaște pe James Devlin – noul ei coleg, carismatic, cu un sarcasm & o ironie aparte, un pic misterios, și foarte probabil, gay, deși nu-și recunoaște clar sexualitatea. Între Rachel și James ia naștere rapid o prietenie de tipul „tu & cu mine împotriva lumii”, o prietenie intensă care, dacă ai norocul s-o trăiești în studenție, fii sigur că te va marca pentru totdeauna. James și Rachel se mută împreună, își creează un spațiu doar al lor – inside jokes, ironii fine și confidențe târzii în bucătărie – și trăiesc cu impresia că sunt invincibili, că tot ce e mai important se întâmplă doar în micul lor univers. Până intră în scenă Dr. Fred Byrne, profesorul de literatură care, pentru Rachel, reprezintă sinergia perfectă între admirație intelectuală, fascinație erotică și (încă) visul adolescentin. Rachel își propune să-i câștige atenția (și poate și mai mult decât atenția), organizând un eveniment literar la librărie, iar ceea ce urmează după este, ei bine... întocmai incidentul Rachel.

„Aveam și eu poveștile mele, desigur. Povești despre pasiunea și mizeria tinereții, pe care oamenii de 30 de ani le găsesc atât de pline de prospețime. Atenționări amuzante că nu e nimic de regretat la tinerețe.”

Nu voi vorbi despre acțiune, fiindcă n-are niciun sens, dar vă spun doar că de aici încolo totul se complică, într-un mod care e pe cât de realist, pe atât de intens & devastator. Ce m-a surprins (și, de altfel, m-a cucerit cel mai tare) a fost modul în care cartea lectura reușește să fie atât de profundă și emoționantă, fără a-i compromite, însă, veridicitatea, caracterul real, ideea că așa ceva se poate întâmpla în viața reală, oricând. Personajele nu sunt romantizate & idealizate, ci, dimpotrivă, sunt imperfecte, sunt contradictorii, uneori chiar enervante. Exact, adică r-e-a-l-e! Rachel, mai ales, face niște alegeri care n-au cum să nu te frustreze. Dar apoi îți amintești că, well, ai avut și tu douăj' de ani și n-ai fost prea copt, ai făcut lucruri lipsite de sens, ai iubit oamenii nepotriviți, ai spus lucruri greșite și ai trăit cu intensitate acele greșeli, ca și cum erau singurele adevăruri posibile, care contau. Rachel este o tânără care pur și simplu își caută sensul și identitatea într-o lume atât de plină de posibilități, dar totuși parcă atât de restrânsă și limitată. Planurile narative oscilează între trecut și prezent: o avem pe Rachel de douăzeci și ceva de ani și Rachel matură, care ne povestește totul cu un amestec de luciditate, nostalgie și, pe alocuri, regret. Astfel, Caroline O'Donoghue reușește să adauge o dimensiune mai profundă cărții și, în egală măsură, să ne ofere un context mult mai specific a ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă.

„– Și eu te iubesc și pe tine. Când iubești pe cineva, te angajezi să ai grijă de persoana aia. Chiar dacă e morocănoasă sau ciudată, sau bolnavă, sau (....). Nu contează cu câte lucruri ești deja împovărat. Iubești persoana ai cu totul.”

Când Rachel din trecut greșește, Rachel nu neapărat că o iartă, dar o înțelege. Această „onestitate brutală” face ca romanul să strălucească, să se apropie mult mai mult de inima ta. James Devlin, care ar merita un roman doar al lui, este genul de prieten pe care ți-ai fi dorit să-l ai în adolescență. Deenie Byrne, soția profesorului, mi s-a părut pe întreg parcursul romanului o prezență enigmatică, de o realitate aparte, care cu ușurință și-ar găsi un exponent în realitatea imediată a fiecăruia dintre noi. James Carey, iubitul lui Rachel, e un personaj care, deși s-ar putea să nu aibă același magnetism exacerbat în majoritatea cărților romance, aduce o doză de realism amar care, cel puțin pentru mine, lipsește în multe alte povești de iubire. În sens mai larg, Incidentul Rachel este și o cronică voalată a Irlandei de după criza economică, o țară în care tinerii se confruntă cu lipsa de perspectivă pentru viitor, cu presiunea culturală & religioasă, cu interdicții (avortul este un subiect important, dar tratat cu finețe) și cu nevoia evidentă de a-și croi un drum în circumstanțe morale & sociale & economice tot mai ambigue. Finalul mi s-a părut perfect – nu este necesar să împachetăm totul frumos, cu o fundiță pe deasupra, ci haide să lăsăm lucrurile puțin la mintea cititorului, după dorințele sale. Unii s-ar putea să nu fie mulțumiți de această abordare, și chiar pot înțelege de ce. Însă, cel puțin pentru mine, un final mai potrivit nu se putea. Sincer, vă recomand cu încredere cartea lui Caroline O'Donoghue, pentru mine a fost o surpriză extraordinar de plăcută – chiar dacă, sau mai ales dacă – nu sunteți genul care citește cărți romance.

Acasă înaintea nopții, de Riley Sager - Recenzie (Crime Club)

Editura: Paladin

Colecția: Paladin CRIME Masters

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariței: 2025

Traducere: Liviu Szöke

Riley Sager, pseudonimul scriitorului american Todd Ritter, este cunoscut pentru thrillerele sale captivante. Printre cele mai celebre lucrări ale sale se numără Acasă înainte nopții, Final Girls, The Last Time I Lied, Lock Every Door și Survive the Night. Riley Sager a câștigat premiul International Thriller Writers Award pentru Final Girls în 2018 și a fost nominalizat la Goodreads Choice Awards pentru mai multe dintre romanele sale.

🕷🕸️🕷 ACASĂ NU MAI ESTE UN REFUGIU 🕷🕸️🕷

Când pereții încep să vorbească. Poveste cu fantome sau minciună? Pe muchia dintre realitate și coșmar. În beznă mișună secrete. Puține lucruri în viață te dezamăgesc mai rău decât să știi că părinții tăi nu sunt sinceri cu tine. Oamenii nu mint decât dacă ascund ceva. Părinții lui Maggie Holt achiziționează conacul victorian Baneberry aflat într-o pădure din Vermont, însă după numai trei săptămâni, familia părăsește brusc locuința, lăsând în urmă un val de mister și zvonuri înfricoșătoare. După un sfert de secol, Maggie (ajunsă prin ironia sorții restaurator de case) se întoarce în Baneberry, hotărâtă să renoveze conacul și să-l vândă; contestând adevărul despre povestea terifiantă cu fantome pe care tatăl ei a transformat-o într-un bestseller, ea se confruntă cu propriu-i trecut – secrete de familie, relații tensionate și amintiri dureroase ies la suprafață, zdruncinând tot ceea ce credea că știe.

„Într-adevăr, unele promisiuni trebuie să fie încălcate.”

Dacă ar fi să încadrez cartea Acasă înaintea nopții într-un gen specific, nu cred că aș putea. De ce? Pentru că mi-a lăsat vibe-ul unui horror gotic, a unui mystery cețos, dar și a unui foarte interesant thriller psihologic. Așadar, am să-i zic „ghiveci”, dar unul (de legume) dintr-ăla bun, pe care-l mănânci după ce o zi întreagă ai stat nemâncat. E prima carte scrisă de Riley Sager pe care o citesc, dar sper că nu și ultima – pentru că mi-a plăcut mult, mult de tot. Tensiunea construită pas cu pas, iar apoi avalanșa aia de nebunie care a dat totul peste cap – yep, take my money Sager. De asemenea, nici nu știu cum am dat pagină după pagină după pagini, pentru că 416 nu-s puține, dar nici măcar nu le-am simțit. Romanul de față este despre memorie, despre adevăruri dureroase și o casă cel puțin „cu personalitate”, o casă care sub nicio formă nu te primește într-un medi familial, ci într-un mediu familiar cu întunericul, groaza & angoasa. Thriller cu valență horror? Horror cu valență thriller? Mi-a plăcut, chiar mi-a plăcut!

„Țin ambele poze una lângă alta și le privesc cu atenție, iar în stomac prinde puteri o greață ce s-a conturat în clipa când am descoperit cutia cu pantofi. E senzația aceea de prăbușire care vine odată cu primirea unor vești proaste, odată cu speranțe spulberate și cu frângerea bruscă a inimii.

E senzația pe care o ai când înțelegi că ceea ce credeai că e o minciună ar putea de fapt să fie adevărat.”

Maggie Holt este o femeie adultă care a crescut, literalmente, în umbra unei cărți – Cartea scrisă de tatăl ei, în care descrie cele 20 de zile petrecute în Baneberry Hall, o casă despre care se crede că a fost bântuită. Familia ei s-a decis să plece de acolo în toiul nopții. Maggie nu prea-și amintește multe lucruri, în afara unor figuri bizare care i-au terorizat copilăria și pe care nu le-a putut uita vreodată. Totuși, fiind un copil de cinci ani, retrospectiv se gândește că imaginația i-a jucat feste – adultă și înarmată cu scepticism și o meserie (afacere) în renovarea caselor vechi, Maggie se reîntoarce la Baneberry Hall după moartea tatălui său. Și, surpriză: casa nu a fost niciodată vândută. Tatăl ei a păstrat-o. Timp de 25 de ani. Oarede ce? Bașca, că înainte să moară, i-a transmis că nu ar trebui să calce pe acolo, că nu-i safe pentru ea. Pe bune? Chiar îi spui asta crezând că nu va merge acolo? Oare de ce a păstrat taică-su casa timp de 25 de ani și nu a vândut-o, dacă tot era atât de „plină de orori” pe cât descrie în cartea publicată? Maggie pornește întocmai în această aventură – aceea de a afla ce s-a întâmplat, de fapt, în Baneberry Hall cât a fost copilă & de ce părinții ei nu au vrut vreodată să vorbească despre acest subiect.

„Indiferent cine era intrusul, eram pregătit pentru următoarea lui vizită.

Sau așa îmi închipuiam.

S-a dovedit că nu eram pregătit pentru nimic din ceea ce avea să urmeze.”

Mi-a plăcut foarte mult formatul „dual” – „carte în carte”, și anume povestea din prezent (a lui Maggie) și fragmente din cartea tatălui ei (povestea din trecut). Planurile s-au întrepătruns „diabolic” (la propriu) de bine. Într-un punct, nu prea-mi dădeam seama ce este mai neliniștitor – fantomele sau minciunile? Pentru că, ce-i drept, povestea tatălui mi se părea un pic cam bizară, ca și cum ar ascunde acel ceva. Atmosfera, în sine, mi-a dat pe alocuri fiori. Casa devine, bineînțeles, un suprapersonaj. Nu neapărat că îți dă fiori prin întâmplările din interiorul ei, ci mai mult prin atmosfera apăsătoare, tensionată, care pas cu pas devine mai intensă. Parcă ești acolo alături de Maggie și știi că ceva este greșit, dar nu prea știi ce anume. Maggie e convinsă că tot ce a scris tatăl ei e o ficțiune exagerată – însă, parcă ceea ce se întâmplă în casă o face să pună puțin la îndoială acest lucru. Undeva, în adâncul minții ei, exista o sămânță de îndoială încă de la bun început, o sămânță care parcă începe să încolțească odată că ajunge, din nou, în casa în care a stat pentru o perioadă scurtă de timp. Cum am zis și la început, Acasă înaintea nopții mi s-a părut că îmbină armonios valențe ale mai multor genuri - horror, thriller, mystery, dramă de familie. Pe alocuri, parcă am resimțit niște ecouri din Shining. Partea „realistă” a cărții – elementele de investigare, trecutul casei, crimele nerezolvate, ziarul local plin de secrete, bătrâni care „cu siguranță știu mai multe decât (nu) spun”, toate acestea au plusat în ceea ce privește versatilitatea autorului.

„Îmi doresc doar să pot spune același lucru și despre fantomele pe care susțineam că le văd când eram copilă. Însă nimic nu dovedește că n-au fost inventate, nici de mine, nici de tatăl meu.

Tot ce știu e că, cel puțin pentru mintea mea fragedă, cele trei spirite, inclusiv Domnul Umbră, erau întru totul reale.”

Răsturnări de situație? Ei bine, da. Deși, la început, am bănuit oarecum ce s-a întâmplat în acea casă. Am avut dreptate, dar într-o foarte mică măsură. Plot twist-uri inteligent construite și livrate în cele mai potrivite momente. Evident, lovitura finală care-ți taie genunchii. Șerpi, momente ciudate la miezul nopții, șoapte, scârțâituri, temperatură schimbătoare, personaje secundare care ți-ar putea deveni buni prieteni (sau adevărați suspecți). N-am să vorbesc despre acțiune, fiindcă nu face interesul nimănui. Vă spun, însă, că mi s-a părut chiar convingătoare toată ideea cărții, iar autorul n-a căzut în capcana exagerărilor, gândindu-se, de altfel, că o carte în esență horror i-ar permite cu ușurință să facă asta. M-am pierdut în lectură și, până la final, am fost acolo. Deși are peste 400 de pagini, a mers foarte rapid și n-am simțit vreun moment că m-aș plictisi, deși au fost unele fragmente în care s-a mizat prea mult pe descrieri care n-aveau oricum nicio relevanță în potențarea tensiunii – mi s-au părut „de umplutură”, cum îmi place să le zic. Chiar vi-l recomand cu mare încredere, mai ales dacă sunteți fani ai genului sau dacă, în general, rezonați cu lecturile mele. Finalul este foarte neașteptat și, recunosc, Riley Sager m-a convins – nu a mizat, nici de data asta, pe componenta aceea „prea șocantă” încât cu ușurință să devină penibilă & exagerată. Sper ca prietenii de la editură să traducă și celelalte cărți ale autorului! Lecturi cât mai frumoase să aveți!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Riley Sager, Acasă înaintea nopții, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Bărbatul cu brațul de aur, de Nelson Algren - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Colecția: Lone Wolf

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2025

Traducere: Dan Doboș & George Arion Jr.

Pe numele adevărat Nelson Ahlgren Abraham, Nelson Algren s-a născut în Detroit, Michigan, și a crescut în Chicago, un oraș pe care îl va face celebru în scrierile sale. Afinitatea pentru pătura inferioară a societății americane i-a marcat întreaga carieră. Algren și-a obținut licența la Universitatea Illinois-Urbana, absolvind în plină Depresiune, cu gândul de a deveni jurnalist. Nereușind să-și găsească un loc de muncă, a plecat înspre sud, înhăitându‑se cu hoți mărunți, escroci și pasionați de jocuri de noroc – experiențe care i-au influențat lucrările de mai târziu. În 1933 și-a vândut prima povestire, So Help Me, bazată pe experiențele sale din Texas. Proza lui a primit atenția criticilor și a dus la încheierea unui contract pentru primul său roman, Somebody in Boots (1935). În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Algren a fost înrolat în Corpul Medical. Când s-a întors la Chicago după război, a continuat să scrie. Cărțile sale din perioada imediat postbelică au fost foarte apreciate. The Neon Wilderness (1947) a primit un premiu din partea Academiei Americane de Arte și Litere, iar Bărbatul cu brațul de aur (1949), considerată de majoritatea ca fiind capodopera lui, a câștigat primul National Book Award și a fost ecranizată, cu Frank Sinatra în rolul principal. Anii din partea a doua a vieții lui Algren au fost marcați de sărăcie și obscuritate. A scris cărți de călătorie, printre care Who Loves an American? (1963), dedicată iubitei sale, Simone de Beauvoir, și Notes from a Sea Diary: Hemingway All the Way (1965). A predat timp de un an la Iowa Writers’ Workshop. Spre sfârșitul vieții a început să primească din nou atenție și a fost ales membru al Academiei Americane de Arte și Litere, chiar înainte să moară din pricina unui atac de cord.

🏆ROMAN RĂSPLĂTIT CU PRIMUL US NATIONAL BOOK AWARD & ECRANIZAT ÎN 1995🏆

Povestea lui Frankie „Mașina”, veteran din Al Doilea Război Mondial dependent de morfină și copleșit de tentațiile și violența unei Americi uitate, este o descindere nemiloasă în intimitatea ruinei din sufletele celor uitați sau chiar respinși de societate. În încercările sale emoționante de a-și pune viața înapoi pe făgaș, crima pe care o comite s-ar putea să fie grija lui cea mai mică. Pentru că în inima sa, la fel ca în inima tuturor prietenilor și cunoscuților săi, a prins rădăcini convingerea că lumea nu este a lor și nu-i va mai primi niciodată, nicăieri, cu brațele deschise. O carte urbană și tragică, brutală și poetică, nu doar un portret al decăderii, ci o cronică amară a visului american zdrobit. Un adevărat tur de forță literar, în care ratarea și eșecul izbutesc, cumva, paradoxal, să ofere o apologie a demnității umane și chiar un motiv de speranță.

„În locul acela, fie că era o noapte fără stele sau o amiază gălăgioasă, soare, nori sau ger, ea stătea urmărind umbra clădirii, care cobora de la etajul al patrulea, aluneca ușor pe sub ușă și-i ajungea în poale. Părea că tresare că o mai găsește acolo, după care se așeza alinată și nemișcată. Între timp, aerul părea că atârna istovit.

Era umbrele lungi de decembrie, care fugeau din caruselul de neon de dedesubt ca să se ascundă și să se odihnească în poala ei.

Era ceasul celor care adunau umbrele, ceasul pentru toți cei de pe pământ care nu se odihneau nici în somn, nici când erau treji. Unii își adunau umbrele ca pe niște amintiri; ea le aduna ca pe copiii nenăscuți ai ochilor ei palizi.”

Nu mi-a trebuit (prea) mult să-mi dau seama că Bărbatul cu brațul de aur urmează să fie o lectură memorabilă. Deși, recunosc, am fost cam sceptic la început, deoarece câțiva colegi din clubul din care fac parte nu prea s-au împăcat cu această lectură; și pot înțelege foarte, foarte bine de ce. Nu este un roman tipic, aș putea spune, și poate deveni foarte ușor solicitant, plictisitor, un roman „prea lung” și „prea plin” care pare, în cele din urmă, că nu spune nimic. Un roman „înecat în fum”... de Lucky Strike. Da, în romanul acesta se fumează a naibii de mult. Dincolo de mucul de țigară care arde în noapte, în cartea aceasta mai strălucește ceva... o strălucire înșelătoare a unei speranțe care refuză să moară complet. Chiar și după ce a fost bătută, târâtă, uitată într-un șanț. Nelson Algres scrie un roman al orașului Chicago. Descrie, de fapt, acest oraș, în cheia personajelor sale: un oraș viu, care geme, care tușește, care urlă și se preface că nu simte durerea. În paginile cărții simți Chicago-ul anilor ‘40 cum nu-l vei găsi, poate, în niciun ghid turistic – e Chicago-ul „de dedesubt”, de sub ușile batante ale tavernelor, de după perdelele îngălbenite de fum, e Chicago-ul unde viața nu e trăită, ci suportată. Aici, fiecare zi e, de fapt, „o întâmplare” între două crize consecutive de sevraj sau două runde de poker. Sau, în cazul personajului principal, Frankie „Mașina”, între o doză de morfină și o minciună pe care și-o spune constant – „asta-i ultima oară, pe bune”.

„(...) Doar ea știa cât de pierdute se simțeau umbrele, iar asta le făcea să-i fie și mai dragi inimii ei nedorite.

Inimii zdrobite de inutilitate. La ce e bună o inimă nedorită de nimeni.

De aceea umbrele nu o vor părăsi niciodată, îi vor fi mereu credincioase și pline de bunătate. În lumina de chihlimbar a apusului, în locul în care aerul părea că atârnă istovit.”

Cu brațul său de aur – el fiind și „băiatul cu brațul de aur”, Frankie e simbolul unui paradox: are un dar care ar putea cântări cât salvarea sa – măiestria lui la cărți, talentul muzical de baterist –, dar care se transformă în blestem (locul perfect pentru injecții, mâna care, iar și iar și iar, trage lozul greșit). Deși a fost decorat cu onoruri militare, viața „l-a dezbrăcat” rapid de orice iluzie. Onorurile militare nu plătesc facturi, nu? E un personaj tragic în sensul cel mai clasic al termenului de „personaj tragic”: înzestrat, dar prins într-un angrenaj care nu iartă, care nu trece cu vederea, care nu se oprește. N-am să vorbesc despre acțiune, pentru că nu e spre interesul nimănui și, de altfel, eu chiar nu m-am axat pe acest aspect al cărții, care oricum nu e tocmai dinamică. Totuși, acțiunea cărții se desfășoară în Chicago, imediat după cel de-al doilea război mondial (nu voi scrie niciodată cu litere mari numele unui război), între 1946 și 1948, și gravitează în jurul lui Frankie Majcinek, cunoscut sub porecla de „Frankie Mașina” sau „Băiatul cu brațul de aur”. Acest veteran de război, decorat, se întoarce acasă cu o frumoasă dependență de morfină, „câștigată” în spitalele de campanie, după ce o rană gravă i-a transformat durerea fizică într-o obișnuință narcotică. În viața civilă, lucrează drept dealer de cărți într-un club de jocuri (ilegale, evident) și bate toba într-o formație locală. Evident, există mai multe nuanțe ale acțiunii, dar în general punctul de interes este Frankie... Cu toate dramele & conflictele & incertitudinile sale.

„– Dumnezeu ne-a uitat pe toți, își spuse Sophie încetișor.”

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost, de fapt, paleta de personaje a cărții. Algren se folosește de o galerie efervescentă & extrem de colorată de figuri care parcă au fost scoase direct dintr-un carnaval uitat de lume. Personaje vii, păcătoase, contradictorii, pe care nu le glorifică, pe care le tratează pe picior de egalitate – personaje care, tocmai din aceste motive, devin t-e-r-i-b-i-l de umane. Fiecare are vocea sa, fiecare miroase într-un anumit fel, are ticurile sale, o istorie care se citește mai ales în riduri, în replicile aruncate cu oboseala unui om care a trăit prea multe într-un timp prea scurt. Avem aici un hoț de buzunare cu un suflet pe care vrei să-l strângi în brațe, o femeie în scaun cu rotile care pare mai degrabă captivă în propriile-i amintiri & visuri, decât în propria-i dizabilitate; o amantă care, dincolo de a deveni un loc al refugiului, devine certitudinea unei vieți ratate; un dealer care „mușcă” exact atunci când crezi și îți spui că ai scăpat... Un întreg ansamblu de marginalizați, vagabonzi, visători obosiți, obosiți visători, eroi ratați & ratați eroi. Aceștia sunt „oamenii” cărora Algren le dă, cu atât de mult talent, glas – și o face cu o compasiune care pare că niciodată nu vrea să fie sentimentală, ci reală, transparentă, de parcă ar spune: da, ei sunt exact așa cum îi percepi, dar nu-i poți condamna la nimic. Cel puțin, nu înainte de a privi spre interiorul tău.

„– Tu ești mereu lefter, remarcă Spilcuitul Louie. Cred că atunci când te-ai născut taică-tu era șomer.

– Dacă al tău ar fi avut o slujbă stabilă, tu nu te-ai fi născut deloc, îl contră Vrăbiuță.”

Stilul, de asemenea, m-a vrăjit. Bărbatul cu brațul de aur are ceva liric... are ceva poetic. Dar nu într-un sens „romantic”, „dulceag”, ci într-un sens al esteticii urâtului. Metafore făcute din noroi. Care curg ca vinul dintr-o damigeană spartă – nu pentru a înfrumuseța realitatea, ci pentru a-i surprinde grotescul sublim. Frazele sunt, pe alocuri, dezordonate și sincopate, dar au totuși un ritm care te vrăjește și care te duce acolo unde nu te aștepți, dar unde îți dai seama că ai fi vrut să ajungi. Îți lasă un gust amar, foarte des asta am simțit, dar am știut că dincolo de toate Algren, cu o experiență de viață, spune niște lucruri pe care nu le poți uita, lucruri care te învață. Care au sens. Dincolo de dependențe, de alcool, de substanțe ilicite, de jocuri de noroc, de rateuri & gafeuri, romanul este despre speranță. Despre... dependența de speranță. De ideea că poate, doar poate, o mână bună la poker, o zi în care nu te omoară capul, o singură îmbrățișare adevărată și caldă, ar putea fi suficiente pentru a începe din nou. Ah, da, și să nu uit – umorul din această carte este pur și simplu d-e-l-i-c-i-o-s!

„– Asta e problema cu toată țara: voi, afaceriștii ăștia, păcăliți oamenii atât de repede și de tare că nu mai rămâne nimic de furat pentru un escroc cinstit.

– Hai să-ți spun ce cred eu, îi răspunde Vrăbiuță cu seriozitate. Eu cred că nu e nicio diferență: un om de afaceri e un escroc care are destul cașcaval ca să escrocheze în mod legal, în timp ce un escroc e un om de afaceri care fie a dat faliment, fie n-a avut niciodată cașcaval. Dă-mi și mie cinci mii în seara asta, iar mâine dimineață o să primesc invitație să devin membru al Camerei de Comerț, fără să mă întrebe cineva ceva.”

Însă, în lumea lui Algren, viața nu-ți dă niciodată rest. Iar când o face, s-ar putea să te fi tras pe sfoară. Într-un fel, nu poți să nu citești această carte fără să faci o paralelă cu situația actuală - victimele opioidelor. Ce s-a schimbat? Poate doar decorul?! Doza e tot acolo, la fel de accesibilă, la fel de imediată, dar visul american – acesta pare a fi din ce în ce în ce în ce în ce mai departe. Lupta zi de zi pentru demnitate, în mijlocul unei perioade și în mijlocul unor circumstanțe ale decăderii, continuă să fie una dintre „cele mai universale” și cele mai dureroase teme ale umanității... Da, o fi având romanul momente în care „șchioapătă” – uneori ritmul se pierde, pierzi și ideea, pierzi și cronologia –, dar zău că nu mi-a păsat. A reușit să-mi creeze o stare aparte, iar asta este ceea ce m-a convins de faptul că, într-adevăr, am citit o carte bună. De altfel, poate aceasta a fost și ideea lui Nelson Algren – nu doar de a reda viața, ci și confuzia, inerția, repetitivitatea ei. În final, aș zice că Bărbatul cu brațul de aur este departe de a fi o lectură ușoară, relaxantă, light, pentru că reușește totuși să te atingă, să „te zgârie”, iar în final să rămână cu tine. Chiar mi-a plăcut și a fost o surpriză deosebit de plăcută. Astfel, nu-mi rămâne decât să îl recomand... mai mult sau mai puțin cu încredere. Însă, dacă în general rezonați cu lecturile mele, atunci știu că o să vă fie pe plac.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Nelson Algren, Bărbatul cu brațul de aur, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!