Ultima problemă, de Arturo Pérez-Reverte - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 312

Anul apariției: 2025

Traducere: Laura Drăghici

Arturo Pérez-Reverte este un jurnalist și romancier spaniol. A lucrat timp de 21 de ani (1973-1994) ca raporter de presă, radio și televiziune, acoperind conflictele internaționale din acea perioadă. A lucrat doisprezece ani ca reporter la ziarul Pueblo și nouă ani la Televisión Española (TVE), ca specialist în conflicte armate. A debutat ca prozator în 1986, cu romanul Husarul (Polirom 2006). Multe dintre cărțile lui Arturo Pérez-Reverte sunt cunoscute publicului din România, apărute la editura Polirom: Clubul Dumas (2004), Conspirația din Sevilla (2005), Harta sferică (2000), Regina Sudului (2004, 2017), Pictor de război (2008), Falcó (2018). În 12 iunie 2003 a fost admis în Academia Regală Spaniolă. Din aprilie 2016 este editor și cofondator al site-ului web Zenda, dedicat cărților și autorilor. Printre numeroasele sale distincții literare se numără Grand Prix de Littérature Policière, pentru Tabloul flamand (1990; Polirom, 2003, 2012) și International Dagger (2014) pentru El asedio. Numeroase creații ale sale au fost adaptate pentru televiziune și pentru marele ecran. Romanul de față este primul apărut la Crime Scene Press.

🕵️UN OMAGIU ADUS CLASICILOR GENULUI POLIȚIST, DAR CU UN TOUCH APARTE 🕵️

N-am mai citit altă carte scrisă de acest autor și, spre rușinea mea, aflu că este destul de tradus la noi. Ei bine, nu e niciodată prea târziu să descoperi noi autori, cu atât mai mult când vezi că au potențialul de a se strecura rapid pe lista celor care îți stârnesc interesul. Cartea de față mi-a plăcut mult, deși, recunosc, am avut o mică mare problemă în a o citi de pe telefon (iarăși!), date fiind în special capitolele destul de lungi. Dar nu-i bai, că până la urmă am dovedit-o și, de altfel, mă bucur că am avut ocazia să o citesc, a fost cu adevărat o experiență foarte, foarte plăcută. Ultima problemă mi s-a părut un roman luxuriant prin detalii și prin faptul că, în esență, se îndepărtează puțin de genul polițist modern, contemporan, într-un fel rafinat aducând omagiu genului polițist clasic, un fel de „declarație de dragoste” pentru epoca de aur a Hollywood-ului și pentru figura emblematică și iconică a lui Sherlock Holmes. Nu-s neapărat fanul lui Holmes, și nici fanul lui Agatha Christie (în esență, nu prea-s fan al genului polițist clasic), dar recunosc că, într-adevăr, cartea de față chiar mi-a depășit așteptările.

„ – Uneori, am răspuns eu, pentru cine ascultă cu atenție, minciunile spun mai mult decât adevărul.”

Premisa romanului este, în aparență, destul de simplă, dar ascunde o stratificare foarte, foarte inteligentă. Anul 1960. Insula Grecească – Utakos –, acum izolată și blocată de o violentă furtună. Nouă persoane rămân izolate – complet izolate – într-un hotel micuț. O turistă, Edith Mander, este găsită decedată în niște circumstanțe care ar indica o potențială sinucidere, cel puțin în primă instanță. Dar, de-aici, liniștea începe să se destrame. Bineînțeles, poliția nu poate ajunge pe insulă din cauza furtunii, dar ceva trebuie făcut, nu-i așa? În acest moment, toată atenția este îndreptată spre singura persoană care ar putea trece – dacă închizi un ochi și strângi ușor din dinți – drept „calificată”: Ormond (Hopalong) Basil, un actor aflat la finele carierei sale, undeva pe la 65 de ani, dar care a devenit celebru prin anii ’40 ca urmare a faptului că a jucat rolul celebrului Sherlock Holmes. Basil, evident, nu-i Sherlock, dar a fost nevoit să trăiască în lumea lui Sherlock – ca parte a rolului – pentru a deprinde anumite abilități ale acestuia. Da, dar faza-i că Basil l-a jucat pe Sherlock pe o scenă, nicidecum în „viața reală”. Rolul marelui detectiv capătă, în astfel de circumstanțe, cu totul alte valențe. Și, cum altfel, dacă nu alături de „un camarad”? Arturo Pérez-Reverte îl introduce în scenă și pe Pedro Foxá, un scriitor boem, ironic și înfocat fumător de Ducados, căruia corespondentul din cărțile lui Arthur Conan Doyle îi este nimeni altul decât Watson.

„– De ce? Care ar fi motivul?

– Nu e neapărat vorba de vreun motiv. Chiar credeți că asta contează? Nu e nevoie de motive, pentru că el însuși e un motiv: arogant, antipatic... Cred că sunteți de acord cu mine că ar fi alegerea ideală.”

Pedro este un fin observator al lumii din jurul său, constant alimentat de neîncrederea că un actor (un pseudodetectiv) ar putea dezlega misterul unei morți reale. Relația dintre cei doi dă romanului o efervescență aparte, îi dă culoare, și constituie de fapt suportul metaliterar al poveștii: procesul de investigație ca atare se transformă într-un interesant joc intelectual privitor la ce înseamnă să fii un detectiv fictiv (să joci rolul unui detectiv, ca parte a carierei tale actoricești) și ce înseamnă să fii un detectiv în viața reală, un detectiv pe bune. Arturo Pérez-Reverte sigur a fost mare fan Conan Doyle și Agatha Christie, pentru că romanul parcă este construit precum o scrisoare de dragoste adresată celor doi mari scriitori ai genului. Insulă izolată? Bifat. Victimă inițială aparent accidentală? Bifat. Seria de crime care escaladează, presiunea timpului și paranoia generală? Bifat. Fiecare parte suspect? Bifat. Așadar, un puzzle detectivist clasic, dar partea care reușește să completeze ancheta în sine este „avalanșa” de referințe culturale: film, literatură, biografii de actori, regizori legendari, anecdote ale Hollywood-ului interbelic. Pentru un cititor pasionat de cultura pop de secol XX, cu siguranță romanul este o adevărată „mină de aur”, dar pentru cineva care nu prea cochetează cu aceste zone, care nu are neapărat un interes specific, romanul riscă să alunece în plictis. Recunosc, pentru mine asta a reușit să mai știrbească din dinamică, dar tot mi-a plăcut să aflu diferite chestii.

„(...) Semăna izbitor cu acele personaje neverosimile pe care autorii le strecoară într-un roman cu unicul scop de a le asasina mai târziu.”

Cam aici, de altfel, pot găsi și punctul mai puțin forte al cărții: ritmul. Dorința autorului parcă de a-și justifica premisa & alegerile – actorul care devine detectiv – dă naștere adesea unor dialoguri inutil de lungi, parcă redundante, în care Basil și Foxá dezbat propria lor „legitimitate” în ancheta în curs de desfășurare. Pe alocuri, discursurile lor sunt savuroase și reușesc să dea un aer de veridicitate cărții, dar, cu cât acestea continuă și devin tot mai dese, diluează tensiunea narativă până în punctul în care, uneori, opresc firul anchetei timp de pagini întregi. Însă, indiferent de ritm (care, cel puțin pentru mine, contează foarte mult într-un roman polițist sau thriller), calitatea stilistică nu poate fi contestată. Mi s-a părut că Arturo Pérez-Reverte are un scris elegant, sublim, și o plăcere vizibilă pentru dialoguri. Fiecare personaj de-al său întruchipează un tipar clasic al romanului polițist – avem aristocratul englez, avem enigmaticul proprietar de hotel (hotel cel puțin la fel de enigmatic), avem femeia care ascunde secrete, misteriosul intelectual –, dar fără ca autorul să îi grefeze într-un stereotip. Atmosfera este foarte faină: hotelul mic și întunecat, plaja bătută de ploaie, furtuna care transformă insula într-un spațiu claustrofobic, parcă fix într-o scenă de teatru pe care actorii abia așteaptă să joace cât pot ei de bine. Aș mai vrea să abordez și partea de final, totuși, pentru că finalul cântărește foarte mult într-o carte de genul. Este el satisfăcător? Și da... și nu. De ce? Pentru că, într-un fel, are coerență în logica internă a romanului, cu toată dinamica, dar parcă modul în care mi s-a livrat n-a fost neapărat ce-aș fi vrut să fie (și, de altfel, nici nu știu ce aș fi vrut să fie). În orice caz, chiar mi-a plăcut cartea și mi-a stârnit interesul de a citi și alte cărți ale autorului. V-o recomand cu mare căldură!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Arturo Pérez-Reverte, Ultima problemă, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Infernul alb, de R.S. Burnett - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2025

Traducere: Mihnea Arion

R.S. Burnett a crescut în Insulele Falkland și și-a început cariera de scriitor publicând în săptămânalul din Insule, Penguin News. După ce s-a mutat la Londra, unde a lucrat zece ani la Daily Mirror, dar a scris și despre cursele de Formula 1, R.S. Burnett este acum ziarist liber-profesionist și locuiește din nou în Insulele Falkland. Infernul alb este primul său roman!

🥶PIERDUTĂ ÎN ANTARCTICA NECRUȚĂTOARE, CÂT MAI POATE SUPRAVIEȚUI?🥶

„Au trecut patru luni de când specialista în ghețari Rachael Beckett i-a lăsat acasă pe soțul și fiica ei ca să plece într-o călătorie urgentă până la o bază de cercetare din Antarctica. Însă, după ce pierde orice formă de contact cu echipa ei, rămâne captivă și singură – iar proviziile se împuținează. Singura informație despre catastrofa care e posibil să fi avut loc este o transmisiune radio de urgență despre începutul unui război nuclear. Rachael ar putea fi singura supraviețuitoare de pe pământ. Abandonată și înfometată, nu-i mai rămâne decât hotărârea furibundă de a rămâne în viață în frigul extrem și întunericul veșnic al iernii polare. Rezultatele obținute în urma cercetărilor despre pagubele climatice cumplite înseamnă că soarta continentului și a lumii se află în mâinile ei – asta dacă mai există vreo lume pe care să o salveze. Rachael e conștientă că viața și sănătatea ei mintală sunt pe muchie de cuțit. În scurtă vreme, însă, descoperă că nu e complet singură în beznă și frig – dar va ajunge să-și dorească să fi fost…”

„Rachel închise radioul și se uită la ceasul de la mână. Îi setă alarma cu puțin înainte de două ore, la 13:58, apoi păși spre trapă și privi prin hubloul minuscul în abisul negru ca smoala care o înconjura. Nici urmă de lumină. Știa că era mult prea devreme pentru asta, dar nu se putea abține să spere că avea să vină în curând. Speranță. Ce altceva îi mai rămânea?”

Listen to me, din cartea asta ar ieși un d-e-m-e-n-ț-i-a-l film thriller. Nu că romanul n-ar fi fost foarte bun, dar cred că Burnett a reușit să servească perfect cadrul în care s-a desfășurat totul, astfel încât ar fi păcat ca un producător (sau regizor?) să nu profite de asta. Efectiv, citind Infernul alb, m-am simțit transpus în acel „infern” în care spațiul în sine se transformă în personaj, iar acea liniște absolută nu face decât să tensioneze și mai mult toată angoasa & frica & teama și spaima a ceea ce nu-se-știe-ce. Mi-a plăcut enorm și, chiar dacă am lecturat romanul de pe telefon (câh!, nu-mi place deloc să citesc în format digital), cu greu l-am lăsat din mână. O poveste despre supraviețuire & despre limitele umane care sunt împinse din ce în ce în ce mai mult, despre rezistență și despre reziliență, despre vinovăție, speranță, despre felul în care prioritățile ne sunt reconfigurate atunci când suntem în fața... nimicului! Oare cum ar fi, de fapt, să rămânem singuri pe acest pământ? Ei bine, R.S. Burnett face acest exercițiu de imaginație în acest thriller postapocaliptic cu tente SF, dar care, în cele din urmă, se dovedește a fi muuuult, muuult mai mult decât doar un thriller bine scris. Mi-a plăcut, și-o spun de la început, la nebunie!

„(...) Iar în cazul de față, arată tot mai mult către o singură concluzie logică: că e foarte posibil să fiu una dintre ultimele persoane în viață de pe Pământ.”

În centrul cărții o avem pe Rachel Beckett de care m-am atașat foarte rapid întocmai datorită faptul că este imperfectă și, prin imperfecțiunile ei, devine foarte umană. M-am bucurat să nu am de-a face cu acea eroină infailibilă & imbatabilă, ci cu o femeie simplă care, dincolo de faptul că se regăsește într-un scenariu de-a dreptul ieșit din comun, își duce cu sine toate conflictele și dramele interioare, trecutul doldora de greșeli care-i ridică dileme morale. Da, într-adevăr, trebuie să supraviețuiască în tot acest infern și să afle ce s-a întâmplat de fapt, dar în același timp este nevoită și să evolueze sub presiunea împrejurărilor externe, parcă în contratimp. Deși distribuția este extrem de restrânsă, cum de altfel și cadrul acțiunii este, personajele secundare, să le zic așa, au o identitate bine conturată – fie că apar prin intermediul amintirilor lui Rachel, dialoguri trecute sau fragmente din jurnal (my God, și ce fragmente de jurnal, chiar că-ți dau fiori). De altfel, chiar mi-a plăcut partea asta, pentru că mai întotdeauna am avut o problemă cu numele personajelor (mai ales când erau foarte multe), și am putut să mă axez doar pe un singur personaj, în esență! Ritmul cărții a fost unul foarte tensionat – înaintând în lectură, simți că parcă ai fi prins și strâns într-i menghină, cu o tensiune care se amplifică în valuri. Momentele „calme”? Destul de rare și, de cele mai multe ori, de o aparentă liniște & pace.

„Venea de undeva din adâncul sufletului și, odată ce vărsă primele lacrimi, barajul se nărui. Se adunaseră în ea săptămâni întregi de durere, amărăciune, singurătate, nebunie, suferință, întuneric și teroare și, în timp ce stătea întinsă pe salteaua din căbănuță, totul se revărsa din ea ca un val uriaș. Țipă, urlă, plânse și strigă, iar disperarea o înghiți în cele din urmă.”

Burnett alternează între prezentul claustrofobic al Antarcticii înghețate, sufocante, cu fragmentele introspective, paginile de jurnal, care reușesc să adauge cărții un strat emoțional & profund foarte consistent. Probabil v-am mai spus că îmi plac foarte mult cărțile thriller care au și această componentă. Acțiunea îmbină armonios două fire narative, și anume lupta prezentă pentru supraviețuire și consecințele unor evenimente globale care, în mod radical, reușesc să schimbe percepția personajului atât asupra lumii înconjurătoare, cât și asupra propriei vieți. Dualitatea este cea care dă romanului de față o densitate aparte și reușește să îl încadreze dincolo de statutul de „thriller”, să zic așa. Atmosfera este de-a dreptul genială, și asta cred că a reușit să mă convingă cel mai mult – Antarctica devine, de fapt, „antagonistul” perfect pe care Burnett a știut cum să-l valorifice, un antagonist cu drepturi depline, o forță activă în roman, o forță indiferentă și implacabilă. Vântul, întunericul dens de picură, frigul extrem, izolarea absolută – toate sunt descrise cu un realism care te face să simți umezeala, să simți cum cristale de gheață ți se formează pe degetele de la picioare și cum respirația ți se taie. Atmosfera este de-a dreptul sufocantă, uneori aproape insuportabilă, îți creează stări fizice (CINE EȘTI TU SĂ-MI CREEZI MIE STĂRI?!). Într-un fel, e ciudat să zic de aici „rezidă” frumusețea romanului? O fi, dar asta simt să spun...

„(...) Încă mai exista o șansă. Și știa exact ce trebuia să facă.”

Deși (sau poate „Întocmai pentru că...”) acțiunea se desfășoară într-un spațiu extrem, romanul reușește să abordeze, totuși, teme profund umane și importante: relațiile de familie, fragilitatea lor, greutatea alegerilor profesionale, frica atât de umană și limitele psihicului uman, responsabilitatea morală într-o lume care schimbarea drastică înseamnă ceva de-o singură clipă, singurătatea (și nu neapărat ca absență a oamenilor)... Mi-a plăcut foarte mult că R.S. Burnett a reușit să integreze într-un roman thriller toate acestea. Un alt aspect care mi-a plăcut a fost faptul că Burnett nu forțează acțiunea, ci o construiește organic, sustenabil. Situațiile critice sunt intense, uneori sufocante, dar nu mi s-au părut „gratuite”, adică nu mi s-a părut că ar fi fost inserate doar ca să fie și pentru că așa o cere un thriller. Mai degrabă, mi s-a părut că ele decurg din circumstanțele date, sunt firești, au la bază deciziile lui Rachel. Între momentele de acțiune și cele în care mintea personajului devine propriul ei dușman, romanul reușește să își mențină un ritm aparte fără a-și pierde din coerență și fără a-ți da impresia că se-încearcă-prea-mult-până-la-nivelul-caraghiosului. În sfârșit, chiar mi s-a părut un foarte bun thriller postapocaliptic cu tentă SF & dramă psihologică & roman de atmosferă, o combinație reușită, adică. Un roman rece, dar incandescent în ceea ce-i privește profunzimile. Tulburător, neașteptat de uman. O poveste de supraviețuire care chiar mi-a plăcut și pe care, evident, o recomand cu mare încredere!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui R.S. Burnett, Infernul alb, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Mâna lui Dante, de Nick Tosches - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection – Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2025

Traducere: Monica Șerban

Nick Tosches (1949-2019) s-a născut în Newark, New Jersey. A scris romanele Me and the Devil, Cut Numbers și Trinities și cărțile de nonficțiune Where Dead Voices Gather, The Devil and Sonny Liston, Dino, Power on Earth, Hellfire, Country și Unsung Heroes of Rock 'n' Roll. Romanul este ecranizat de Julian Schnabel, cu o distribuție excepțională: Oscar Isaac, Gal Gadot, Gerard Butler, John Malkovich, Martin Scorsese, Jason Momoa, Al Pacino, Louis Cancelmi, Franco Nero, Sabrina Impacciatore, Benjamin Clementine.

🙄ARTISTUL, VEȘNICUL DAMNAT🙄

„În secolul al XIV-lea, Dante (Oscar Isaac) devine discipolul lui Isaiah (Martin Scorsese) ca să poată finaliza poemul monumental Paradiso. În secolul al XXI-lea, scriitorul Nick (din nou Oscar Isaac) este recrutat de mafiotul Joe Black (John Malkovich) pentru a ajuta la furtul și autentificarea a ceea ce se presupune a fi manuscrisul olograf al Divinei Comedii a lui Dante. La distanță de șapte secole, Nick și Dante se contopesc într-un singur personaj, omul în căutarea divinului, a iubirii și a perfecțiunii. În adâncurile bibliotecii Vaticanului, un preot descoperă cel mai valoros obiect de artă găsit vreodată: manuscrisul Divinei Comedii, scris de mâna lui Dante. Acesta ajunge la un cap mafiot din New York, unde scriitorul Nick Tosches este chemat să-l autentifice. Dar pentru el tentația e prea mare și fură manuscrisul. În paralel cu călătoria prețiosului manuscris se desfășoară povestea lui Dante, omul care a încercat să scrie un poem care să cuprindă înțelepciunea lumii și grația divină. Mâna lui Dante, roman de o îndrăzneală și o frumusețe uluitoare, combină cunoștințele vaste ale lui Tosches despre Divina Comedie, Dante Alighieri și Evul Mediu cu o cunoaștere intimă a tenebrelor New Yorkului. Unii îl vor considera jignitor; alții îl vor declara transcendental; fără îndoială, va genera cele mai vii dezbateri.”

„Descoperise adevărul prosternat pe mozaicul lui Dumnezeu Pantocratorul. Atunci, cerul nebuniei sale se lăsase peste el pentru prima dată; era începutul sfârșitului”

My God, nici nu știu unde să încadrez această carte și, de altfel, unde să-l încadrez pe Nick Tosches. Poate e prematur s-o fac, având în vedere că am citit doar această carte, dar cel mai probabil mă voi fi oprit la aceasta. Să zicem că în Mâna lui Dante am avut de-a face cu un paradoxal amestec de erudism & instinctivism, de intelectual rafinat & scriitor de mahala, o combinație de roman istoric, autoficțiune, eseu despre moartea literaturii, teorie lingvistică, misticism, teologie și pulp crime. O carte care vrea să fie despre toate, așa am perceput-o, dar a sfârșit – cel puțin în ochii mei – în a fi, cu adevărat, mai despre nimic. Însă, bizar a fost că am citit-o într-o singură zi, în două reprize de citit. M-a ținut, nici nu știu de ce, acolo, și-am vrut să aflu încotro se îndreaptă toate... Sau, mai degrabă, poate am vrut pur și simplu s-o termin cu ea și s-o las departe, uitând-o imediat ce o voi fi terminat. Culmea, de fapt, mai e și faptul că, după ce am terminat-o, încă m-am gândit la ea – o întrebare nu-mi dădea pace: până la urmă, despre ce a fost, de fapt, cartea asta?

„Dispariția ei nu-i fusese decât o moarte mizerabilă și dureroasă a sufletului.”

Premisa este următoarea: în centrul poveștii se află un manuscris misterios, presupus a fi chiar manuscrisul originar al Divinei Comedii, descoperit în arhivele Vaticanului și furat, ca în orice thriller „erudit”, de o rețea cel puțin dubioasă. Aici, însă, intriga se bifurcă: pe de o parte avem o poveste plasată în Italia medievală, în care Dante însuși apare drept personaj, trăind & iubind & scriind & toate alea, și povestea contemporană, în care un anume Nick Tosches – adică o versiune ficționalizată, să zicem, a autorului – intră în posesia manuscrisului și este atras într-o lume plină de violență, de falsuri, de droguri și filosofii obscure, de sex & preconcepții & înjurăturii & toate astea care m-au scos, efectiv, din sărite. Un dublu plan narativ care îmbină trecutul cu prezentul, arta cu crima, sacrul cu profanul, profanul cu sacrul. În practică, însă, rezultatul este un hibrid lipsit de armonie și simetrie, de formă, un text care oscilează între pasaje de mare intensitate lirică și pagini întregi de monologuri obositoare, invective, cu o tentă de autoidolatrie & cult al personalității. În fine...

„Dragoste la prima vedere. Viață după moarte. La un moment dat vom vedea dacă există așa ceva. Dar cum am putea ști cu adevărat că putem experimenta iubirea? Ar putea adâncurile mării să fie atinse dintr-o răsuflare, fără mișcare? Ar putea stelele să cunune două suflete care nu s-au privit niciodată?”

De fapt, pe mine foarte mult m-a enervat tonul general a cărții – ceva între măiestrie & megalomanie. Poate cel mai problematic aspect al cărții, în cele din urmă, mi s-a părut tonul vocii narative. Mi s-a părut că domnul Tosches a scris ca un om convins că a văzut totul, că a citit totul și, you know boss, nu mai are nimic de dovedit. În teorie, mă gândesc că această atitudine ar trebui să confere cărții de față o oarecare gravitate, nu știu, o anume autoritate intelectuală – în practică, a devenit o voce de-a dreptul dificil de suportat (and still, așa cum am zis, am citit cartea aceasta într-o zi). În locul unei voci cinice, lucide, mi s-a părut că abordează o voce arogantă, care oscilează între vulgaritate absolut gratuită și predici filozofico-teologice-răsuflate interminabile. Este ca și cum ar vrea să-ți reamintească, la fiecare trei pagini, că el știe mai bine – el le știe cu limba, el le știe cu Dante, el le știe cu Dumnezeu, cu femeile, cu moartea, cu viața, cu lumea în general. Mi se pare că a confundat autenticitatea cu tenta ostentativă... Mai mult, mi s-a părut că, în agresivitatea lui, autorul devine chiar pueril pe alocuri, iar alteori de-a dreptul misogin sau rasist, sub pretextul „realismului brutal”, dar „realismului” în esență.

„Fumul pâinii prăjite ar trebui să ascundă mirosul de praf de pușcă.

M-am îndepărtat de canapea.

Am ridicat arma cu o mână și nu mi-am oferit timp să țintesc.

Tabutu.

O pernă, apoi cealaltă, în mai puțin de o respirație nervoasă.

Simțeam pistolul ca o păsărică bună, caldă.”

Dincolo de ton, structura narativă ca atare a contribuit la senzația mea de confuzie acută. Tosches amestecă planurile temporale, le face terci, și inseră ba fragmente despre Dante, ba pasaje eseistice, ba comentarii despre propriile-i cărți și reflecții despre industria editorială. Pe alocuri, parcă ne aflăm mai degrabă într-un jurnal-de-autor decât într-un roman ca atare. Metaficțiunea – adică jocul acela conștient la granița dintre realitate și ficțiune – mereu mi s-a părut un procedeu interesant și inteligent, dar în acest caz mi s-a părut folosit cu lipsă de măsură. Nu e clar mai niciodată dacă ar trebui să-l luăm pe „Nick Tosches” din carte ca pe un alter ego sincer sau drept o caricatură... intenționată? Rezultatul mi s-a părut o formă de narcisism textual: autorul scrie despre sine scriind despre Dante, iar Dante devine, la rândul lui, un fel de reflex rotulian al lui Tosches, ca și cum întregul univers literar al gravita în jurul propriei obsesii pentru geniul și damnarea – oh, veșnica damnare *sad reactions only* – a artistului. Drept iubitor de thrillere cât de cât coerente, acest joc autoreferențial mi s-a părut exasperant. În fine, mă voi opri aici. V-o recomand? Habar n-am, nu cred. Însă, dacă sunteți în căutarea unui roman cât de cât provocator (dar nu neapărat într-un sens plăcut), probabil merge. Dar dacă vreți o lectură coerentă – ei bine, chiar cred că nu o veți găsi aici!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Nick Tosches, Mâna lui Dante, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Toată violența oamenilor, de Paul Colize - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 304

Anul apariției: 2025

Traducere: Delia Tuică

Paul Colize este un scriitor belgian. În prezent locuiește la Waterloo, în Brabantul Valon. A publicat primul său roman, Les sanglots longs, în 1999. A scris peste cincisprezece cărți, printre care Back Up, publicat în 2012 (răsplătit cu Premiul Saint-Maur en poche 2013) și Un long moment de silence, publicat în 2013, care a câștigat trei premii în același an: Landerneau Polar, Boulevard de l’Imaginaire și Polars Pourpres. Operele sale sunt caracterizate printr-o documentare temeinică, o intrigă sofisticată și un pronunțat simț al umorului. În paralel cu scrisul este consultant în probleme de management și organizare, iar în timpul liber cântă la pian și joacă badminton. Romanul Toată violența oamenilor a câștigat Premiul Polar Michel Lebrun 2020 și Premiul publicului la Festivalul de literatură polițistă din Villeneuve-Lez-Avignon.

⏳CÂT DE MULT CÂNTĂREȘTE CEEA CE A FOST ÎN CEEA CE SUNTEM⏳

„O tânără este găsită în apartamentul său din Bruxelles, ucisă cu mai multe lovituri de cuțit. Toate indiciile arată spre Nikola Stancovici, un artist care a fost ultima persoană pe care victima a sunat-o înainte să moară. El apare pe înregistrările camerelor de supraveghere imediat după crimă, poliția îi găsește hainele pătate de sânge și descoperă în atelierul său schițe ale locului faptei. Sub aparențele sale de copil pierdut, Niko este un graffiti artist de geniu, supranumit de presă «Funambulul», după ce pe străzile capitalei au apărut o serie de picturi murale anonime și ultraviolente. Din spatele zidurilor de tăcere cu care s-a înconjurat și aflat sub supraveghere psihiatrică, tânărul neagă totul. Singura sa formă de apărare este să repete o frază: «Nu am fost eu». Însă povestea lui Niko este întrețesută cu povestea Iugoslaviei măcinate de război. Toată violența de atunci își găsește ecou în prezent.”

„Își pusese o dorință în inima lui.

Atât timp cât castelul va fi în picioare, părinții lui vor trăi.”

Toată violența oamenilor este un roman care pur și simplu mi-a depășit așteptările. Recunosc, nu știam nimic despre el, deoarece nu obișnuiesc să citesc sinopsis-ul de pe copertă înainte de a intra într-o lectură. Odată ce am citit primul capitol, n-am mai putut s-o las din mână – a mers „ca unsă”, deoarece capitolele sunt scurte și, dincolo de asta, mi s-a părut foarte bine scrisă, cu o acțiune atent dozată și un ritm care, deși nu se încadrează neapărat în ideea de thriller, te ține acolo și te face să vrei să afli cât mai multe. Chiar a fost o reușită! Mai mult, pe lângă faptul că avem, totuși, ingredientele unui thriller – crimă, vinovat, anchetă, mister –, autorul transformă aparentul roman polițist în ceva mult mai profund, aducându-i valența profundă a unui roman psihologic despre vinovăție, despre traumă, despre reziliență și supraviețuire, într-un proces al memoriei și umanității sacrificate pe altarul însângerat al războiului, o poveste care oscilează între muțenia unui om – care alege să se exprime prin pictură, indiferent de forma pe care ar lua-o – și vacarmul unei istorii sângerânde. 

„– Poate, dar nu m-ar mira ca el să aibă o altă idee în minte și că de fapt noi n-am înțeles nimic.”

Totul începe în Bruxelles, într-un cartier banal, unde o tânără femeie este găsită moartă, ucisă cu o cruzime ieșită din comun. Toate indiciile – în aparență incontestabile – indică spre Nikola Stankovic, un artist într-ale graffiti-ului, poreclit „Funambulul” ca urmare a talentului său de a crea fresce monumentale pe zidurile blocurilor din oraș. Deși totul indică faptul că el ar fi vinovatul.... nimic nu se leagă, de fapt, cu adevărat. Nikola nu se apară, ci repetă în disperare „Nu am fost eu”. Până la stabilirea verdictului de vinovăție, până se găsesc toate dovezile irefutabile, el este internat într-o instituție care se află la granița dintre spital psihiatric și închisoare. Acolo, doi oameni ajung să îl vadă altfel decât ca pe un criminal odios: Philippe Larivière, avocatul său, și Pauline Derval, medic psihiatru, directoarea instituției. În acest punct, romanul se transformă într-un puzzle psihologic aparte, unde ancheta polițienească clasică devine, de fapt, o încercare de a găsi cauza, și nu neapărat vinovatul. În loc de urmări, arme, confesiuni spectaculoase, Colize ne oferă o perspectivă destul de lentă, dar satisfăcătoare în esență, chiar emoționantă, a poveștii – din trecut & din prezent – lui Nikola. Mi-au plăcut enorm cele două planuri temporale: (1) prezentul, într-un Bruxelles urban gri, rece, parcă de granit și (2) trecutul, în Vukovar, oraș croat devastat în 1991, în timpul războiului din fosta Iugoslavie. Alternând între cele două planuri, autorul dezvăluie lent (și foarte dureros) trauma originară a protagonistului. Copilăria lui Niko s-a desfășurat în infernul războiului – execuții, abuzuri, familii destrămate, prieteni dispăruți; practic, într-o violență fără limite, inumană.

„Pictase curbe, arabescuri, chipuri, mâini, ochi, sânge, expulzând în jeturi haotice bestia oribilă care somnola înlăuntrul lui.

Timpul și spațiul nu mai existau. Lacrimile salvatoare pe care și le reținea (...) îi inundaseră ochii.

Pentru prima oară de la toamna ucigașă se simțea liber și uman.”

Aceste amintiri – reprimate, tăcute, transformate în culori și linii – devin „matricea” artei sale. Frescele sale sunt acte de memorie, sunt „strigăte”, încercări de a exorciza atât o suferință individuală, cât și una colectivă, generațională. Nikola Stankovic este un personaj enigmatic, care nu are cum să nu te facă să îți pui întrebări. Un simbol al copilăriei pierdute, al unei generații care a trecut printr-o violență de nedescris. Toată violența oamenilor este un roman despre mecanismele supraviețuirii. Paul Colize a reușit să documenteze cu o sensibilitate aparte traumele postbelice, memoria colectivă, neputința comunicării și puterea artei ca formă de purificare, de terapie. Prin frescele lui Niko, autorul ne arată cum arta stă drept mărturie – un limbaj alternativ pentru cei care nu mai pot vorbi. Bineînțeles, ne putem da seama destul de ușor faptul că Nikola pare să sufere de tulburare de stres post-traumatic (PTSD), dar acolo există și alte simptome care îngreunează stabilirea unui astfel de diagnostic. Mi-a plăcut, de altfel, și partea aceasta medicală (prezentată din perspectiva psihiatrei), în special pentru că mă pasionează această ramură medicală. Bineînțeles, accentul nu este pus pe acest aspect, dar merită de avut în vedere.

„Războiul din Iugoslavia, crimele de război, închisoarea din Rusia.

Nu mai rămânea decât să pună în ordine piesele puzzle-ului.”

În același timp, romanul pare să pună și o întrebare importantă: cât din rău se naște din om, ca atare, și cât din contextul care îi modelează devenirea? De altfel, pe alocuri mi-a fost greu să-mi dau seama ce parte este ficțiune și ce parte este, într-adevăr, realitate istorică – o senzație tulburătoare m-a încercat pe parcursul lecturării cărții. Poate pentru că, de fapt, ideea cu frescele are drept punct de plecare chiar o realitate din Bruxelles (am căutat poze, sunt spectaculoase), ceea ce te face să te întrebi dacă „Funambulul” nu este (a fost) adevărat, iar zidurile din Bruxelles chiar poartă greutatea amintirilor și durerii sale. Chiar mi-a plăcut cartea, așadar nu pot decât să v-o recomand cu cea mai mare încredere! A fost o surpriză chiar plăcută, mai ales pentru că nu știam despre ce va fi vorba și, cum n-am mai citit nimic scris de Paul Colize, nici nu aveam așteptări. Se citește foarte rapid, eu am citit-o într-o zi, efectiv nici nu mi-am dat seama cum treceau paginile. Este dinamică, alertă, dar în același timp și foarte profundă. Capitolele sunt relativ scurte, ceea ce îi dă și valența aceasta de lectură rapidă, care nu te solicită. Chiar cred că este o lectură potrivită pentru oricine!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Paul Colize, Toată violența oamenilor, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Nu poți fugi, nu te poți ascunde (Black Ice, #1), de Yrsa Sigurðardóttir - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection – Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 480

Anul apariției: 2025

Traducere: Roxana Mirică

Yrsa Sigurðardóttir (Reykjavík, 1963) a debutat în 2005 cu Ultimul ritual, romanul ce deschide celebra serie care o are ca protagonistă pe avocata Thóra Gudmundsdóttir. Suflete damnate, al doilea volum, a fost nominalizat la Shamus Award în 2010. În 2011, Îmi amintesc de tine (stand-alone) a primit Icelandic Crime Fiction Award, iar în 2015 Tăcerea mării (ultimul volum din seria Thóra) a câștigat Premiul Petrona pentru cel mai bun roman polițist scandinav. Prada (stand-alone) a fost desemnat cel mai bun roman islandez al anului 2020, iar în 2024 s-a aflat pe lista scurtă a premiilor britanice Gold Dagger și Petrona, precum și în topurile The Times, Guardian și Sunday Times. Cărțile sale au fost traduse în peste 30 de limbi și vândute în milioane de exemplare. De aceeași autoare, la Editura Trei au mai apărut: Suflete damnate, Zile întunecate, Cenușă și pulbere, Îmi amintesc de tine, Renegații, patru volume din seria Freyja și Huldar – Moștenirea, Răfuiala, Iertarea și Stânca Spânzuratului – și romanul Prada.

⏳CREZI CĂ EȘTI ÎN SIGURANȚĂ? MAI GÂNDEȘTE-TE...⏳

„Într-o seară geroasă de iarnă, într-un fiord izolat din Islanda, un vecin vizitează casa unei familii care nu mai fusese văzută de o săptămână. Cum nu-i răspunde nimeni, sparge ușa din spate și cele mai întunecate temeri ale sale se adeveresc. Casa este acum scena îngrozitoare a unei crime. Polițistul Týr și medicul legist Iðunn sunt chemați să investigheze cazul, iar curând li se alătură și tânăra polițistă Karólina. Pe măsură ce ancheta avansează, apar secrete teribile despre familie. În scurt timp cu toții înțeleg că acest caz îi obligă să-și confrunte propriul trecut suprimat și deschide o cutie a Pandorei pentru crime mult mai îngrozitoare.”

„Cel mai bun aspect al acestei aventuri era faptul că nu era nevoită să se confrunte cu nimeni din viața ei de dinainte.”

Nu poți fugi, nu te poți ascunde marchează începutul unei noi serii scandinave (a câta?!) semnată de autoarea Yrsa Sigurðardóttir. De la început, trebuie să vă spun că eu nu sunt neapărat fan serii, pentru că de multe ori nu pot ține firul cu tot ce se întâmplă – de multe ori, aștept ca aceasta să fie finalizată, și abia după mă apuc de ea. Romanul de față mi-a plăcut și nu prea, în ideea în care 1) atmosfera m-a vrăjit, dar 2) mi s-a părut că autoarea oferă mult-prea-multe-și-inutile detalii, îndeajuns de multe încât să taie foarte mult din tensiune și din dinamica pe care, de altfel, eu o caut în thrillere. În cartea aceasta, autoarea îmbină două fire narative (tipic, ha?): pe de o parte, investigația poliției contemporane asupra unui caz șocant, iar pe de altă parte, relatările din trecut care surprind viața lui Sóldís și evenimentele care au condus la tragedia descoperită de un vecin. Mi-a plăcut foarte mult să urmăresc această alternanță temporală (& spațială), chiar mi s-a părut punctul forte al romanului, deși recunosc că m-a atras mai mult partea de prezent (investigația în sine) decât cea din trecut, în care mi se părea că totul decurge muuuult prea lent (nu că partea de prezent ar fi excelat, neapărat).

„În cele din urmă, Sóldís nu mai putu distinge siluetele lor; întunericul le înghițise.

Sentimentul de neliniște și de anxietate reapăru.”

Povestea începe cu un moment destul de tensionat: un vecin îngrijorat descoperă că întreaga familie de la o fermă izolată (sau, de fapt, aproape întreaga familie) a fost ucisă. Soția, cei doi copii și o tânără care își căutase un loc de muncă în ideea de a-și schimba viața și a scăpa de niște oameni din trecut. Tabloul crimelor este efectiv terifiant, un masacru. Acest „preambul” șocant al cărții stabilește imediat tonul întunecat general al romanului și promite, de fapt, un thriller cu foarte mult suspans. Atmosfera izolării, amplificată de iarna aspra, fiordul islandez, imprimă poveștii o senzație constantă de claustrofobie, parcă, de tensiune crescândă, ceea ce oarecum mi se pare specific thriller-ului nordic. Însă, de data aceasta, chiar mi s-a părut că totul decurge mult prea greoi, încât pe alocuri chiar mă plictisisem. Partea de anchetă condusă de un polițist și un medic legist mi s-a părut captivantă. Însă, pentru cineva obișnuit cu thrillere rapide, alerte și tensionate, ritmul mi s-a părut destul de lent. Capitolele dedicate trecutului sunt adesea încărcate cu detalii despre viața de zi cu zi, despre dinamica familiei (și nu că ar fi prea interesantă)... Și mi s-a părut că multe ar fi putut foarte bine să lipsească, fără să afecteze în vreun fel dinamica, structura, ideea cărții. Pentru cititorii care preferă un suspans mai concentrat, să zic așa, și acțiune pe bandă rulantă, acest lucru chiar este un minus.

„Din poziția în care se afla, putea să vadă holul până la ușa coridorului de legătură. Aceasta era deschisă, deși o închisese în acea dimineață. Mereu o închidea.”

Mi s-a părut că autoarea prea a insistat pe întâmplări și detalii fără sens (chiar nu mă interesează că ăia mâncau pâine... cu maia!), deși personajele chiar sunt bine conturate și credibile. Cu Sóldís reușești destul de ușor să te conectezi: o tânără refugiată într-un mediu izolat pentru a-și regăsi echilibrul și sensul în viață după o despărțire dificilă. Týr, polițistul revenit după o perioadă în Suedia, este și el destul de interesant – evident, nu putea lipsi partea în care se confruntă cu propriii săi demoni din trecut. Deși medicul este mai puțin prezent în acțiune, contribuie decisiv la descifrarea misterului prin munca sa de expertiză specifică. Deși dinamica romanului cam scârțâie, mi-a plăcut să urmăresc și interacțiunile dintre personaje și tensiunile subtile care se dezvoltă, progresiv, între acestea (deși, vă dați seama, acest lucru vine în detrimentul ritmului alert pe care mi l-aș fi dorit). All in one, chiar dacă este o carte destul de plictisitoare, măcar se citește destul de rapid. Are acel ceva care te ține, totuși, acolo, și vrei să afli mai multe și mai multe. Ah, și încă ceva: nu a durat mult până să-mi dau seama încotro se îndreaptă, de fapt, lucrurile. Firul anchetei este bine gândit, dar după ce îți dai seama de acel lucru, observi și că indiciile sunt presărate cu destul de multă (poate prea multă) generozitate, și cu ușurință poți ghici anumite direcții. Mie-mi place să fac asta, dar am la activ și muuultă literatură thriller citită!

„(...) Dar nu aveau să mai plece nicăieri. Nici cu mașina și nici călare. Erau captivi la fermă.

Nu poți fugi, nu te poți ascunde...”

Descoperirea tuturor secretelor este, fără îndoială, captivantă, dar timpul „scurs” între aceste evenimente reduce senzația aceea de tensiune, face ca dinamica să fie una destul de... deficitară. Per ansamblu, Nu poți fugi, nu te poți ascunde e un thriller complex, care se concentrează însă mai mult pe atmosferă, pe personaje și pe subtilitățile care au stat la baza evenimentelor tragice. Pentru cei care sunt fani ai cărților thriller scandinave clasice, cu peisaje reci, fermecător de izolate, atunci cred că este o alegere bună. Totuși, pentru cititorii care preferă acțiunea alertă și momente continue de suspans, întorsături de situație (cum este cazul meu), ritmul poate părea uneori fragmentat, iar detaliile (prea minuțioase & fără sens) diluează intensitatea scenei inițiale. Un thriller solid, cu un început promițător, dar cu momente în care totul se mișcă muuult prea încet decât ar prefera cei obișnuiți cu ritmul alert al genului. Nu zic că m-a dezamăgit, pentru că la sfârșit am pus cartea deoparte și chiar a mai stăruit în mintea mea, dar cred că mi-ar fi plăcut dacă ar fi fost ceva mai alertă, mai tensionată și, bineînțeles, mi-ar fi plăcut să nu-mi dau seama „prematur” cum stau, de fapt, lucrurile. În rest, chiar cred că Yrsa Sigurðardóttir este o autoare care știe ce face și chiar se pricepe, dar relația mea cu cărțile ei este una de love-hate, cum s-ar spune. Lecturi cât mai faine să aveți!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Yrsa Sigurðardóttir, Nu poți fugi, nu te poți ascunde (Black Ice, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Yrsa Sigurðardóttir, apărute și pe blog: 

| Prada |

Întreabă de Andrea (Întreabă de Andrea, #1), de Noelle W. Ihli - Recenzie (Crime Club)

Editura: Storia Books

Rating:⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2025

Traducere: Laura Ciobanu

Noelle W. Ihli locuiește în Idaho cu soțul ei, fiii lor și două pisici. Când nu lucrează la următorul thriller, se uită la documentare despre crime reale (care o înfricoșează foarte mult) sau se plimbă pe traseele montane (cu sprayul ei cu piper de încredere). Este autoarea bestsellerelor Întreabă de Andrea, Gray After Dark și Such Quiet Girls. Întreabă de Andrea este un thriller psihologic tulburător, unic, captivant și extrem de intens, perfect pentru fanii autorilor Freida McFadden, Jason Rekulak, Clémence Michallon și Robyn Harding.

😱 BÂNTUIREA A ÎNCEPUT 😱

„Meghan, Brecia și Skye au un singur lucru în comun. Toate au fost ucise de același bărbat. Le-a vânat online – mai întâi, a fost burlacul eligibil, apoi a jucat rolul gentlemanului perfect. Fermecător și înarmat cu un zâmbet orbitor, a ascuns faptul că primele lui întâlniri se termină în morminte de mică adâncime. Până acum, a scăpat nepedepsit de trei ori pentru crimă. Cine l-ar putea împiedica să ucidă din nou? Femeile pe care le-a ucis. Meghan, Brecia și Skye au murit, dar nu au dispărut. Și nu se vor odihni până când nu vor găsi o cale să-l oprească.”

„Voiam să-l găsească.

Voiam să mă găsească.

Dar să descopere ceea ce se întâmplase nu avea să le aducă nicio ușurare.”

Am devorat romanul acesta, cum s-ar zice, dintr-un foc. De ce? Pentru că este un thriller paranormal destul de intens, cu o premisă care mie, cel puțin, mi s-a părut destul de interesantă și ofertantă, într-o mare de scriitori de thrillere care mi se pare că pistonează pe același subiect sau variațiuni (destul de similare) ale aceluiași subiect. Punctul de plecare al cărții este deja unul cutremurător – trei femei tinere, Meghan, Brecia și Skye, sunt ucise, fiecare în circumstanțe diferite și în perioade diferite, de același prădător. Știm de la bun început cine-i vinovatul, un anume James (Jim), un tip banal, fermecător, tată și soț aparent respectabil, dar care duce o viață dublă și se folosește de aplicații de dating pentru a prinde în plasă victime. Que bolnav, nu-i așa? Este sinistră „normalitatea”, să zic așa, cu care James  își omoară victimele: o întâlnire aparent inofensivă, un drum spre casă, o conversație cu un bărbat carismatic deschide scena pentru o astfel de întâmplare... Mă sperie cel mai mult faptul că, în lumea aceasta din ce în ce mai haotică & bizară, astfel de lucruri chiar se întâmplă, din păcate.

„Existau vulpi și vulpoi – și existau câini de vânătoare.

Și mai existau animale care nu se potriveau deloc în ordinea naturală a lucrurilor. Care făceau intenționat rău de fiecare dată.”

Povestea este spusă din perspectiva celor trei victime care, după moartea lor, devin fantome. Fiecare capitol spune povestea celor trei fete, pe rând, de la momentul în care realizează că acestea sunt moarte, până la descoperirea treptată a „puterilor” lor de fantome. Într-un fel, nu vorbim despre o investigație clasică, chiar dacă avem și partea de detectivi & așa mai departe, ci mai mult vedem o luptă a celor trei fete de a-și găsi dreptatea și, în egală măsură, de a preveni alte astfel de tragedii. Schimbarea aceasta de perspective – plus capitolele relativ scurte – menține tensiunea constantă și dă o notă de profunzime unui roman care, în esență, este thriller. Îmi plac thrillerele care au și această parte emoționantă, hai să îi zic „sensibilă”. Fiecare fată are propria-i viață, propriul trecut și, cel puțin părerea mea, o personalitate diferită, iar modul în care ele se raportează la propria moarte este fascinant. Totuși, atunci când mizezi pe mai multe perspective narative, eu unul îmi doresc să pot face o distincție foarte clară între voci, și chiar m-am gândit la asta: dacă autoarea n-ar fi „etichetat” fiecare început de capitol cu numele personajului, atunci mi-aș fi dat seama destul de greu despre cine este vorba (să spunem, de asemenea, că nu i-aș fi cunoscut anterior contextul și perioada în care se desfășoară acțiunea).

„(...) Pentru că s-a uitat direct la mine și a șoptit:

– Ești moartă?”

Ritmul este foarte alert, ceea ce a fost foarte pe placul meu, un motiv pentru care am și dat cartea gata dintr-un foc. Capitolele sunt scurte, de doar câteva pagini, ceea ce transformă romanul într-un binge, cum s-ar zice. E un artificiu pe care mizează în general autorii de thrillere și care, cel puțin pentru mine, funcționează de minute. Îți tot spui „încă un capitol, încă un capitol”, până când îți dai seama că deja ai terminat toată cartea. Un aspect tulburător al cărții este modul în care aceasta scoate în evidență fragilitatea femeilor în fața urii și violenței masculine, mai ales în contextul dating-ului „modern”. Mesajul pe care cartea poate vrea să îl transmită este destul de clar – pericolul nu ia întotdeauna forma unui „străin dubios”, ci forma „băiatului perfect” de pe aplicație, aparent liniștit, serios, ia forma clientului zâmbitor din cafenea, a băiatului politicos și aparent grijuliu. Dincolo de tensiunea pe care un thriller per se o livrează, mie mi-a plăcut extraordinar de mult și substratul emoționant privitor la relațiile fetelor cu familiile lor, disperarea părinților care le caută, sentimentul de neputință pe care fetele îl au știind că nu pot face nimic pentru a-i alina. Fantomele celor trei fete sunt conștiente de suferința pe care uciderea lor a lăsat-o în urmă, și să citești despre asta se simte într-un fel anume...

„(...) Nu ne-am uitat în urmă. Ne luase destule, în viață, dar și în moarte.

Orice urma să se petreacă n-ar fi fost plăcut. Ci numai drept.”

Ce ar fi putut fi mai bine? Nu știu, pentru mine lucrurile chiar au mers cât se poate de bine. Totuși, la un moment dat mi s-a părut că nu prea se mai întâmplă lucruri, iar altele au fost puțin cam lungite (cum ar fi, de exemplu, descoperirea „condiției” de fantomă a fiecăreia dintre fete). Dar, dincolo de toate acestea, mi-a plăcut foarte mult cartea, chiar a reușit să mă scoată dintr-un reading slump în care intrasem fără voia mea – well, așa se întâmplă de obicei, nu? – și să-mi redea cheful de citit. Un mare plus a fost faptul că Noelle W. Ihli aduce în lumină nu doar misoginia, ci și modul în care autoritățile tind să trateze disparițiile femeilor, periculoasa și greșita predilecție de a-da-vina-pe-victimă. Citind, nu poți să nu-ți imaginezi că astfel de situații sunt posibile și chiar s-au întâmplat și, implicit, nu poți să nu-ți mai spui încă o dată cât de fragilă este linia dintre normalitate și tragedie. Întreabă de Andrea este un thriller paranormal destul de bun, care se citește rapid și te ține acolo, îți hrănește progresiv curiozitatea și, la sfârșit, te regăsești satisfăcut de ceea ce ai citit. Este un thriller captivant și, în același timp, profund uman. Chiar vi-l recomand cu mare încredere, mai ales dacă sunteți în căutarea unei cărți de dimensiuni nu prea mari, dar destul de intense. 

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Noelle W. Ihli, Întreabă de Andrea (Întreabă de Andrea, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Dispărut într-o clipă (Kat & Lock, #1), de Jo Callaghan - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection – Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 424

Anul apariției: 2025

Traducere: Luciana Crăciun

Jo Callaghan este strateg senior în cercetarea privind impactul viitor al inteligenței artificiale și al genomicii asupra forței de muncă. A urmat Writers’ Academy Course și a participat la concursuri de scriere creativă. După ce și-a pierdut soțul din cauza cancerului în 2019, a început să scrie Dispărut într-o clipă, romanul său polițist de debut. Acesta a fost foarte bine primit de public și critică, fiind laureat al premiilor Theakston Old Peculier 2024 și CWA Crime Dagger 2024. Locuiește cu cei doi copii în Midlands, unde își petrece mult prea mult timp pe X ca @JoCallaghanKat și lucrează la noi romane din serie.

🤖 CE-AR PUTEA IEȘI DINTR-UN DUO DETECTIVIST ATIPIC? RĂSPUNSUL: O ANCHETĂ DE-A DREPTUL GROZAVĂ 🕵️‍♀️

„În Marea Britanie, o persoană este dată dispărută la fiecare 90 de secunde. Pur și simplu! Într-o clipă! Mamă singură, văduvă, Kat este o polițistă care are încredere în instinctele ei. Aleasă să conducă un program-pilot în care trebuie să lucreze alături de Lock, care este EDIA (entitate detectiv cu inteligență artificială), instinctele lui Kat intră în conflict cu logica „partenerului“. Dar când două cazuri nerezolvate de dispariție pe care le examinează devin brusc active, Lock este singurul care o poate ajuta pe Kat, după ce ancheta devine prea personală pentru ea. Inteligența artificială versus experiența umană. Logică versus instinct.”

„– Înregistrările constituie dovezi. Orice altceva nu înseamnă decât speculație. Treaba cu oamenii, Lock, este că nu trebuie să te iei după ce spun, ci după ce fac.”

AVEAM NEVOIE DE O ASTFEL DE CARTE! Și prin „astfel” fac referire la o carte care să mă țină acolo, pe care să n-o mai pot lăsa din mână, o carte cu un punct de plecare foarte fain & original, original & fain, cu o anchetă (două, de fapt) care se derulează într-un ritm ce îți taie respirația... și multe altele de acest gen. Mi-a plăcut atât de mult încât nu am mai putut să o las din mână și am dat-o gata în aceeași zi în care am început-o. My God, aveam nevoie de o carte de genul ca de aer, pentru că în ultima perioadă pur și simplu nu am mai putut să citesc nimic, nu mai înaintam cu niciuna din cele inșpe mii de cărți începute. Dar romanul de față a fost ce trebuie și, mai mult decât atât, mi-a redat cheful și energia de citi. Un debut care anunță o serie cel puțin interesantă, dar care tind să cred că setează niște „așteptări” destul de mari pentru volumele care urmează. În orice caz, chiar dacă nu mi-ar fi plăcut acțiunea din carte sau „deznodământul” – ceea ce nu este cazul, pentru că totul mi-a plăcut la superlativ –, le-aș fi citit doar de dragul duo-ului ingenios pe care Callaghan l-a creat: comisara-șefă Kat Frank și Lock, o „hologramă” dotată cu inteligență artificială, parte a unui proiect pilot care are drept scop încercarea de a determina cât de eficientă este inteligența artificială în derularea unei anchete. Pe bune, mi s-a părut un punct de plecare de-a dreptul interesant, pe care autoarea a reușit să îl fructifice într-un aparte fel.

„În secunda în care ușa se închide, lasă să-i scape un suspin care se simte, mai degrabă, ca și cum îi vine să vomite. Celălalt a murit. Și nu e primul: «am mai pierdut încă unul».

Trage de legătura de la ochi, luptându-se cu efectele drogurilor. Dacă nu iese de aici cât de repede, el o să fie următorul.”

Romanul de față te prinde încă de la primele pagini și, foarte rapid, te face să te întrebi unde se termină de fapt romanul polițist clasic și unde începe ficțiunea speculativă despre viitorul (care deja îi aici, right?) tehnologiei. Premisa este atât de originală încât, pe bune, ar putea fi desprinsă din știrile de la ora 19:00: o echipă de detectivi investighează cazuri de persoane dispărute, cazuri nerezolvate, dar de data aceasta ajustată de un partener care... este nimic altceva decât un soft de inteligență artificială. Romanul pornește, în esență, de la un „experiment” îndrăzneț: ar putea un algoritm să rezolve crime sau dispariții mai bine decât un detectiv cu experiență? Și, poate cel puțin la fel de important, ar putea oamenii să aibă încredere într-un astfel de soft, într-o astfel de tehnologie, care are acces nelimitat la date, dar... nu are e-m-o-ț-i-i? Nu poți să nu citești și să nu îți pui astfel de întrebări, mai ales privitoare la rolul (tot mai mare) pe care inteligența artificială îl joacă în viața noastră. Dar o inteligență artificială lipsită de emoții, anume artificială, ar putea-o „gafa” din această perspectivă? Callaghan reușește să îmbine foarte fain stilul polițienesc procedural clasic cu această parte pe care am s-o numesc „filosofică”, dar incisivă, a rolului pe care AI-ul îl joacă în viața noastră.

„Kat nu-și putea controla pe deplin degetele când își accesă contul, dar mintea îi era limpede și concentrată. Cazurile nerezolvate de la început, în aparență fără legătură, se transformaseră într-o posibilă urmărire a unui răpitor în serie, poate chiar a unui criminal. Șopti repede o rugăciune pentru familii, apoi începu să completeze formularele necesare pentru a declanșa două căutări pe ape.”

Într-un fel, rezultatul este un roman care poate fi încadrat în genul thriller, dar care, în același timp, îți dă de gândit, te face să îți pui întrebări privitoare la etică, intimitate, decizii luate într-o cheie emoțională, și nu neapărat pripite sau greșite. În centrul poveștii o avem pe detectiva Frank, care revine la serviciu după pierderea soțului. Doliul, singurătatea și responsabilitatea față de fiul ei, Cam, o transformă într-un personaj incredibil de uman, cu care empatizezi ușor și de care te atașezi. Kat e competentă, inteligentă, poartă o „armură” dură, dar la interior este foarte vulnerabilă. Rezultatul? Exact eroina pe care vrei s-o vezi cum crește, cum se dezvoltă și cum își înfrânge demonii interior. Partenerul ei este unul neobișnuit, Lock, o brățară pe care Kat o poartă ca parte a unui program pilot în care se urmărește eficiența AI-ului în rezolvarea cazurilor... nerezolvate. Lock e foarte fain portretizat, de altfel, nu departe de ceea ce, per se, înseamnă inteligență artificială: rațional, direct, lipsit de inteligență emoțională, dar capabil să analizeze volume uriașe de date în doar câteva secunde. Relația lui cu Kat este nucleul emoțional al acestui roman: doi „parteneri” complet diferiți, dar puși să colaboreze. Ceea ce iese din acest duo este deseori comic, alteriori tensionat, dar întotdeauna captivant. Echipa este completată de Rayan Hassan și de Debbie Browne, fiecare cu propria-i personalitate și propria poveste care merită urmărită.

„(...) Le făcuse o promisiune celor două mame și avea de gând să și-o țină.”

Intriga pornește de la două cazuri de dispariție rămase nerezolvate: un student conștiincios și un tânăr actor aspirant. Pe măsură ce Kat și Lock investighează, disparițiile se transformă rapid în adevărate anchete criminalistice, iar concluzia este una destul de neașteptată: se pare că aceste cazuri ar putea fi legate între ele, cumva. Mi-a plăcut foarte mult că  Jo Callaghan nu a transformat cartea într-un „pretext” pentru a vorbi despre inteligența artificială neapărat, ci a reușit să integreze această componentă în ideea consolidării unui puzzle polițist veritabil, cu piste false, cu detalii subtile, cu întorsături de situație și cu un deznodământ satisfăcător. Romanul are o notă de realism tulburător (less or more, de fapt), pentru că ne putem închipui fără a face un prea mare efort de imaginație că acest lucru ar putea fi posibil și, de fapt, inteligența artificială chiar este folosită în astfel de domenii, chiar dacă nu sub forma unei holograme care poate lua înfățișarea oricui. Pentru un roman de debut, e surprinzător cât de bine a fost gândit și executat: complex, emoționant, amuzant pe alocuri și plin de suspans. Kat & Lock formează o pereche memorabilă, iar dinamica dintre ei promite să devină poate chiar unul dintre elementele cele mai atractive ale unei serii cu mare potențial. Chiar vi-l recomand cu cea mai mare încredere; după un asemenea început, abia aștept (și am mari așteptări, de altfel) următorul volum.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jo Callaghan, Dispărut într-o clipă (Kat & Lock, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Acoperiți-i fața (Adam Dalgliesh, #1), de P.D. James - Recenzie (Crime Club)

Editura: Paladin

Colecția: Paladin CRIME Masters

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 264

Anul apariției: 2025

Traducere: Roxana Brînceanu

„În casa familiei Maxie, tânăra menajeră și mamă necăsătorită Sally Jupp este ucisă, iar detectivul Adam Dalgliesh de la Scotland Yard este însărcinat cu anchetarea cazului. Descoperirile sale aruncă o lumină nouă asupra relaţiilor interpersonale dintre locuitorii unei mici aşezări britanice, încă afectaţi de recentul Război Mondial şi de transformările din societate, sfârşind prin relevarea unui criminal neaşteptat. Nimeni dintre cei de față nu avea motive s-o placă pe Sally şi unii aveau chiar motive s-o urască. Dar ar însemna să fim extrem de creduli ca să considerăm că doi oameni aleg aceeaşi noapte pentru a încerca s-o omoare.”

🍃O CASĂ PLINĂ DE OAMENI CARE NU SE ÎNGHIT AJUNGE SĂ FIE EXPLOZIVĂ🍃

Din câte am citit, Acoperiți-i fața este romanul de debut al autoarei P.D. James și volumul care a dat naștere, de altfel, unuia dintre cei mai subtili și mai longevivi detectivi din literatura polițistă britanică: Adam Dalgliesh. După o discuție cu partenerii de lectură, încep să cred și eu că, într-adevăr, romanul de față este un clasic, în tradiția Agathei Christia, dar poate cu un plus de densitate psihologică, un ton ceva mai serios și, pe alocuri, o „microfrescă socială” care duce cartea de față într-un alt registru. Mi-a amintit, de asemenea, și de cărțile lui Louise Penny, cu inspectorul Armand Gamache. O piesă clasică de tipul country house mystery, care te vrăjește rapid prin culoarea personajelor și prin specificul atmosferei, dar care, pe parcurs, parcă devine destul de greoaie. Una peste alta, am citit cartea dintr-un foc, într-o singură zi, mai mult pentru că m-a atras stilul de scriere și mi-au plăcut descrierile, chiar dacă, în esență, „misterul” n-a fost neapărat pe placul meu (sau, mai degrabă, modul în care s-a ajuns la rezolvarea cazului). În general, mizez pe mai multă dinamică, mai multe întorsături de situație, iar poveștile detectiviste clasice nu-s neapărat my cup of tea; însă, când sunt bine scrise (cum a fost cea de față), merită tot timpul investit.

„Pe pernă, părul lui Sally se întindea ca o pânză de păianjen aurie. Avea ochii închiși, dar nu dormea. La colțul încleștat al gurii, un fir subțire de sânge se uscase, părând o tăietură neagră. Pe fiecare parte a gâtului erau vânătăi, acolo unde mâinile ucigașului o sugrumaseră până la moarte.”

Acțiunea se desfășoară în Martingale, reședința familiei Maxie, un conac cândva impunător care acum poartă urmele decăderii, dar o decădere subtilă – care încă transmite ideea acelui „respect-de-clasă-superioară” care, deși nu mai are resursele pentru a-și susține statutul, reușește totuși să păstreze iluziile statutului (cu tot ce ar implica acesta). Totul începe într-un cadru definit de politețe și formalitate, dar în spatele căruia se pot ghici cu ușurință tensiuni, frustrări și dorințe reprimate. O avem pe Sally Jupp, cea care va sfârși tragic, o tânără mamă necăsătorită, angajată ca menajeră în casa Maxie. Sally, pe cât pare a fi de nevinovată, pe atât de mult parcă este adevăratul „catalizator” al tuturor conflictelor din roman. Mai mult, pare că reușește să-și revendice un loc într-o lume care mai degrabă ar prefera s-o marginalizeze și, prin această revendicare, îndrăznește să tulbure ierarhia socială – flirtează cu Stephen Maxie, fiul celor la care lucrează, și insinuează posibilitatea unei ascensiuni rapide. Cum altfel, dacă nu prin căsătoria cu acesta. Această „îndrăzneală”, după cum vă puteți da seama, o transformă într-o țintă foarte ușor de atins: aproape fiecare dintre celelalte personaje are un motiv să o urască. Nu e de mirare, atunci, că Sally sfârșește moartă, strangulată în dormitorul său.

„«Așadar crede că unul dintre ei e vinovatul», gândi Dalgliesh. «Poate să vadă destul de limpede în ce direcție se îndreaptă lucrurile și nu-i place. Nu-i de condamnat. Știe bine că în interiorul casei Martingale s-a comis o crimă. Întrebarea e, știe sigur? Și dacă da, știe cine a făcut-o?».”

În acest punct, intră în lumina reflectoarelor detectivul Adam Dalgliesh, un tip destul de cerebral, rezervat, un bărbat cultivat care, evideeeeent, trebuia să poarte o traumă după el, nu-i așa. Cu toate acestea, nu l-am găsit drept un detectiv tipic, datorită metodelor pe care le-a folosit pentru a rezolva acest caz de crimă – nu tu demonstrații teatrale, revelații „wow” care să te șocheze, ci mai mult prin sondarea psihologiei fiecăruia dintre personaje (observând ticuri, cadența vorbirii, citind „printre rânduri”). N-am putut să nu simt, totuși, că vorbim despre un roman de debut – artificiul convențional fiind acela al celebrei scene de final în care detectivul adună toți suspecții într-o cameră și, pas cu pas, dezvăluie adevărul (ceea ce este destul de ciudat, întrucât nu mi s-a părut că i se potrivește perfect personalității lui Adam Dalgliesh, dar în fine). Recunosc, nu mi s-a părut șocant finalul – da, a fost destul de neașteptat, dar sub nicio formă n-ai parte de acel knock-out pe care ți l-ar livra alte thrillere. Dar, repet, Acoperiți-i fața este mai degrabă ceva clasic – de altfel, ar trebui să am în vedere și anul în care a fost publicată cartea. Personajele mi-au plăcut, mi s-au părut umane, fiecare cu propriile-i prejudecăți & (re)sentimente & speranțe și conflicte. Mi s-a părut, de altfel, că toate au fost tratate pe picior de egalitate, mai ales că la un moment dat ajungi să crezi că, într-adevăr, oricine ar fi avut motive s-o ucidă pe Sally.

„Iar în inima misterului, indiciul care ar fi făcut ca totul să fie clar, era personalitatea complexă a lui Sally Jupp.”

All in one, a fost un roman care-și merită cele 4 steluțe. Mi-a plăcut, într-o mare măsură, aerul cărții – atmosfera subtilă a Angliei de la începutul anilor ’60, o Anglie prinsă între moștenirea rigidă (bleah!) a claselor sociale și începuturilor modernității. P.D. Avem în carte descrieri minuțioase, un limbaj destul de elevat, parcă pe alocuri chiar rigid (recunosc, mi-ar fi plăcut niște glumițe), cu ajutorul căruia autoarea reușește să te provoace să gândești, să observi și să simți mult mai bine tensiunile subtile dintre personaje. În cele din urmă, aș zice că Acoperiți-i fața reușește să demonstreze că, de ce nu, genul polițist poate fi folosit cu brio pentru a sonda teme precum psihologia, moralitatea, relațiile dintre oameni. Dacă la început povestea pare o „variațiune-pe-o-temă-dată” (conacul englezesc & servitoarea care sfârșește tragic), P.D. James reușește să o transforme în ceva mai mult decât atât, adăugând elemente de mortalitate, partea cu reminescențele epocii victoriene, fragilitatea ordinii sociale. Da, OK, romanul are imperfecțiuni, chiar se simte ca un debut, dar aș zice că este ușor să treci cu vederea toate aceste lucruri, mai ales când totul îți este servit într-o proză atentă, inteligentă. Chiar îl recomand, mai ales celor care iubesc cărțile detectiviste clasice, le-aș zice chiar „rafinate”. Eu nu-s neapărat fan, dar cartea de față chiar a fost o experiență plăcută.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui P.D. James, Acoperiți-i fața (Adam Dalgliesh, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Fiul omului, de Jean-Baptiste Del Amo - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Anansi. World Fiction – Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2024

Traducere: Liviu Ornea

Scriitorul francez Jean-Baptiste Del Amo s-a născut în 1981, la Toulouse. Fiul omului (2021) e al cincilea său roman, după O educație libertină (2008; Prix Goncourt du premier roman), Le sel (2010), Pornographia (2013; Prix Sade) și Regne animal (2016; Prix du Livre Inter 2017, finalist la Prix Goncourt, Prix Femina, Prix Médicis și Prix Wepler).

🩸SÂNGELE CARE NE LEAGĂ & NE DEZLEAGĂ🩸

„După mai mulți ani de absență, un bărbat își face din nou apariția în viața partenerei sale și a fiului lor, de vârstă școlară. Îi duce la Roches, o casă veche, izolată în munții unde crescuse el însuși alături de un părinte nemilos. Înconjurați de natura sălbatică, mama și fiul îl văd pe bărbat punând stăpânire pe ei și dictând legile misterioase ale noii lor existențe. Bântuit de propriul trecut, ros de gelozie, bărbatul alunecă treptat în nebunie. Curând, nu mai există cale de întoarcere.”

„Oare inima lui nu i-ar putea sfâșia acum pieptul ca să țâșnească în liniștea luminoasă a bucătăriei, lăsând în urmă un corp inutil și pustiu?”

În toate romanele scrise de Jean-Baptiste Del Amo pe care le-am citit, am putut identifica interesul său pentru violență – în diferite forme & cu ceea ce implică. În cartea de față, care m-a convins că, într-adevăr, Del Amo este un geniu măreț, autorul scormonește adânc în trauma de familie – taie în aceasta, îndepărtează țesuturi, sfâșie membrana subțire dintre barbarie și siguranță, dintre familie și prăpastia lăuntrică a sângelui care leagă & desparte, parcă în același timp. Romanul nu impresionează printr-o poveste complexă și complicată sau prin întorsături narative spectaculoase – de altfel, acestea nu sunt prezente nici în celelalte cărți pe care le-am citit – ci își consolidează anvergura pe o intensitate emoțională aparte, latentă, care „fierbe”, pe un fir narativ aparent simplu, dar în realitate profund & dens precum straturile unui trunchi de copac bătrân, un trunchi noduros, bine închegat. O carte care vorbește despre traume moștenite, despre bărbați care nu știu să nu devină tații lor, despre băieți care cresc în umbra acestor tați și, implicit, a tuturor celor dinaintea lor. 

„Când ajunge la liziera pădurii, bărbatul face un popas. Întoarce privirea către hambarul care deja nu se mai vede. Totul pare neclintit, nicio boare nu unduiește pajiștea. În liniștea asta aparentă, pe copil îl izbește deodată conștiința singurătății și, în același timp, a prezenței sale în lume, a naturii ce se desfășoară în jurul lui, a imensității și multitudinii în care existența lui a luat formă și se află în acest moment precis.”

Romanul se deschide cu un prolog foarte interesant, cu o componentă arhaică – plasat într-o preistorie nu mitică, ci reală, într-un trib de vânători-culegători, unde a pătrunde în viață presupune un ritual crud de inițiere, sânge, violență. Această introducere – care poate părea, într-adevăr, stranie sau chiar deconectată de restul poveștii – devine cheia în care cred că ar trebui citită această carte-simbol. Ea conturează esența tematică a romanului: brutalitatea ca instinct sui generis, și nu instinctul de conservare, de supraviețuire. Brutalitatea perpetuată pe linie filogenetică, de la o generație la alta, care infectează aproape orice tentativă de a fi diferit, de a te opera de ea. Del Amo, pe de altă parte, pare să nu caute în cartea sa să judece această violență, nici să o justifice, ci să o dezvăluie cu o luciditate aproape nebunească, împachetând-o într-un lirism sumbru, transformând romanul într-o meditație pe marginea (și parcă niciodată în profunzimea) masculinității disfuncționale și a memoriei corporale a durerii. Am citit această carte ca într-o transă și, sincer să fiu, la început mi s-a părut ușor diferită de celelalte cărți scrise de Del Amo pe care le-am citit. Însă, pe parcurs, i-am putut regăsi aceeași voce originală și specifică – o voce pe care, fără doar și poate, aș putea-o recunoaște dintr-o mie. Are acel ceva pe care nu l-am putut găsi la alți autori, dar care pentru mine funcționează și reușește să mă convingă.

„Pentru că oamenii, mai mult decât orice alt animal de pe pământul ăsta nenorocit, se nasc cu golul ăsta în ei, prăpastie amețitoare pe care se zbat fără încetare s-o umple în răstimpul scurt cât durează jalnica lor trecere prin lume, paralizați cum sunt de propria lor vremelnicie, absurditate, de propria lor vanitate, de parcă ceva le-a vârât în cap ideea stupidă că ar putea găsi într-unul dintre semenii lor cu ce să umple golul, lipsa asta care există în ei încă de dinainte de început.”

Povestea propriu-zisă are o dinamică foarte lentă, în esență pentru că nu asta face interesul autorului. În schimb, este extrem, extrem de intensă. Avem un băiat care trăiește împreună cu mama sa într-un oraș mic, într-un apartament modest, unde cotidianul este tern, dar măcar este previzibil Tatăl – un om care a plecat când băiatul era prea mic pentru a-și aminti clar chipul său – revine brusc după o absență de șase ani. Intempestiv. Fără explicații. Fără a cere permisiunea. Fără a se scuza. Tatăl apare. Tatăl impune. Îi ia pe amândoi, mamă și fiu, și îi duce într-o cabană părăginită, pierdută în munți – Les Roches – unde intenționează „să refacă” familia. Acolo, în mijlocul naturii reci & necunoscute, izolarea capătă sensuri multiple – o izolare nu doar fizică, ci și una emoțională, care permite scenarii inimaginabile. În acest spațiu auster, pe care tatăl îl percepe drept un fel de fortăreață a masculinității primordiale, tensiunea începe să se închege, picătură cu picătură cu picătură, țigară fumată după țigară fumată după țigară fumată. Atmosfera devine, deopotrivă, hipnotică și sufocantă. Narativ, romanul pendulează între prezentul acestei conviețuiri forțate, niciodată permise ci mai mult impuse, și trecutul tatălui – care, treptat, se dezvăluie la rândul său ca fiind unul traumatizant. Într-un fel, întocmai această structură narativă creează un efect „de ecou”: între tată și fiu nu există neapărat o legătură biologică, ci există mai degrabă o moștenire dureroasă, o spirală a repetiției care devine inevitabilă. 

„– Ce-ți spun acum e pentru cel care vei fi mai târziu: ferește-te să iubești, n-o să-ți aducă nimic bun.”

În acest cadru natural – care cântărește foarte mult în roman – tatăl impune reguli, impune o disciplină aproape militară și, mai ales, o viziune rigidă a masculinității: bărbatul ca vânător, bărbatul ca stăpân, bărbatul ca un ultim bastion al ordinii și puterii în fața haosului. Însă, în spatele acestei figuri autoritare în care tatăl se postează, există de fapt o fragilitate profundă, o frică nespusă de eșec, de emasculare, de lipsă a sensului. În tăcerile sale lungi, în țigările fumate una după alta, în gesturile brutale, în refuzul de a oferi explicații, de a oferi tandrețe și protecție, poți citi o disperare ajunsă la limită. Încercarea lui de a reconstrui familia nu este sub nicio formă una care are la bază dorința de a face ca lucrurile să fie mai bune, ci are la bază o obsesie patologică, o obsesie dirijată de o logică neaoșă a controlului și a refacerii unei ordini care, de altfel, oricum n-a existat vreodată. Întreg romanul este dominat de o violență pasivă, căreia nu-i ia foarte mult pentru a deveni activă, pur și simplu palpabilă. Iar mama, prinsă parcă între două lumi – trecutul abandonului și prezentul dominației – este un personaj foarte important, chiar dacă „rolul” ei este adesea redus de perspectiva fiului. Însărcinată cu copilul altuia (un detaliu foarte important, care amplifică și mai mult tensiunea și dramatismul), ea se transformă treptat într-o figură aproape spectrală, înspăimântată și nu înspăimântătoare, dar mânată de dorința de a-și proteja fiul.

„– Atunci de ce-ai venit cu mine?

– De ce-am venit cu tine? Tu chiar îți pui întrebarea asta? Am venit cu tine de frică. Am venit cu tine pentru că mi-e frică de tine. Până și propriului tău fiu îi e frică de tine.”

În mijlocul acestui conflict cognitiv, având cele două modele parentale diametral opuse, băiatul nu dispune de coordonate clare. El este martor de cele mai multe ori, dar și participând, într-un ritual straniu și forțat de maturizare. Atracția și repulsia față de tată se bat cap în cap, iar dinamica în care acestea interacționează amintește, fără niciun dubiu, de aceeași dinamică a abuzului emoțional. Băiatul nu înțelege tot ce se întâmplă, dar cu siguranță simte & interpretează tot ce se întâmplă. Și exact această perspectivă – parțial inocentă, parțial contaminată – face ca romanul să capete o putere viscerală. Proza lui Del Amo se remarcă prin densitatea frazelor, prin textura senzorială a descrierilor, prin lentoarea calculată a ritmului. Fiul omului nu este o lectură „ușoară”, ci este una densă, una solicitantă, și poate tocmai de asta una cu sens, cu rost. Pădurile, stâncile, animalele, cabana în ruină – toate acestea „vorbesc” despre o lume în care echilibrul este iluzoriu, iar violența nu este opțională, la mâna liberului arbitru, ci este o constantă a existenței umane. Spațiul domestic se transformă într-un câmp de luptă, iar familia devine scena unei tragedii care se desfășoară lent, dar inevitabil. Totuși, cartea nu este lipsită de compasiune sau de momente de grație umană – în schimb, acestea pălesc rapid. Într-o „epocă literară” saturată de formule și structuri repetitive, eu chiar cred că Del Amo reușește să transforme fiecare carte într-o experiență literară aparte – povești care te ating, care îți dau de gândit, te fac să simți, te fac să-ți amintești. Un roman despre oameni care nu știu cum să fie oameni – în exact această luptă, în exact această căutare stângace și mai ales violentă, stă frumusețea „întunecată” a cărții de față. V-o recomand fără să stau pe gânduri!

Alte recenzii ale cărților scrise de Jean-Baptiste Del Amo, apărute și pe blog:

 | O educație libertină | Pornographia |