Cu sânge rece, de Truman Capote - Recenzie

Editura: Art

Colecția: Cărți cult

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2022

Traducere: Constantin Popescu

Truman Capote s-a născut în 30 septembrie 1924, la New Orleans, petrecându-şi copilăria într-un orăşel din Alabama, alături de rudele din partea mamei. În acea perioadă o cunoaşte pe Harper Lee, cu care va rămâne prieten până la maturitate. Îşi începe cariera literară publicând proză scurtă în diverse reviste, iar în 1948 publică primul său roman Alte voci, alte încăperi, care se bucură de un mare succes. Au urmat mai multe volume de povestiri, piese de teatru şi romane, printre care Mic dejun la Tiffany, Harfa de iarbă etc. În 1965 îi apare Cu sânge rece, bestseller care marchează lansarea unui nou gen de roman, de „nonficţiune“, şi care-i aduce lui Capote Premiul Edgar. În 24 august 1984, Truman Capote moare, lăsând în urmă o operă literară extrem de complexă, care-l plasează printre cei mai importanţi scriitori americani din perioada postbelică.

【 UN ROMAN LA GRANIȚA DINTRE LITERATURĂ & REPORTAJ 】

„La sfârşitul anului 1959 America era zguduită de o misterioasă crimă multiplă: într-un mic orăşel din Kansas patru membri ai unei familii îndrăgite de comunitate au fost ucişi într-o noapte, aparent fără motiv. Truman Capote s-a documentat timp de 6 ani pentru scrierea cronicii acestei crime, fiind ajutat în demersul său şi de scriitoarea Harper Lee. Cei doi au mers pe firul investigaţiei care a dus la prinderea ucigaşilor, prezentând în paralel eforturile poliţiei şi acţiunile celor doi făptaşi. Analiza psihologică fină, stilul concis, dar elegant, aflat la graniţa dintre literatură şi reportaj fac din Cu sânge rece primul mare «roman de nonficţiune» al literaturii americane. Un roman cult emoţionant, intens, incitant.”

„Am pornit spre casă și pe drum, cam pe la jumătatea aleii, am zărit bătrânul collie al lui Kenyon, iar câinele era speriat. Văzând câinele, cum m-a făcut conștient. Fusesem prea uluit, prea năucit ca să simt toată cruzimea crimei. Durerea. Oroarea. Erau morți. O familie întreagă. Oameni buni, cumsecade, pe care îi cunoșteam – omorâți. Trebuia să crezi, fiindcă era adevărat.”

Cu sânge rece cred că este una dintre cele mai bune cărți citite anul trecut, chiar dacă n-am făcut, încă, un top propriu-zis al lecturilor pe care le-am avut. Însă, cum sunt mare fan al cărților true crime & thriller, faptul că acest roman le-a combinat pe amândouă nu poate să fie decât de bine. Cartea se deschide cu premisele a ceea ce urmează să fie o elegie întunecate, care parcă reușește să aibă ceva gotic american așezat deasupra sa: o lume plată, largă, aparentă inocentă, dogorită de soare, o lume în care siluete hambarelor și ale silozurilor se ridică aproape solemn, iar rutina oamenilor are o geometrie (mult prea) liniștitoare. Primele pagini au acel ceva din liniștea de dinaintea furtunii – familia Clutter, respectată, harnică, bine înrădăcinată în comunitatea din Holcomb, pare alcătuită din materia aceea rară căreia literatura – și nu numai – îi dă valența bunului exemplu: muncă, bună-cuviință, speranță, bunăstare, respect. Tocmai această așezare atentă a vieții, această „normalitate” parcă face ca ruptura ce urmează să fie resimțită ca un sacrilegiu. Capote își orchestrează povestea cu o viclenie a tensiunii care amintește de marile romane: știi, în linii mari, deznodământul; te lovește însă felul în care autorul amână impactul, îl întârzie, îl pregătește pentru momentul oportun. În multe narațiuni true crime, crimele ne sunt prezentate încă de la început. Însă, aici Capote procedează invers: te lasă să cunoști personajele, să locuiești alături de ele, să le observi obiceiurile, să le descoperi conflictele, fisurile fericirii, fragilitatea conjugală, melancolia bolii lui Bonnie, ambițiile & timiditățile copiilor – iar apoi, când ajunge să îți arate, cu detalii aproape insuportabile, ce s-a întâmplat, reacția este efectiv una de refuz. Nu vrei să mai citești. Vrei să se termine acolo. Să nu se fi întâmplat niciodată asta. Oroarea este pur și simplu lipsită de vreun sens...

„– Trauma n-ar fi luat asemenea proporții dacă s-ar fi întâmplat altcuiva și nu familiei Clutter. Altcuiva mai puțin admirat. Mai puțin prosper. Mai puțin sigur. Familia asta reprezenta însă tot ce prețuiesc și respectă cu adevărat oamenii de prin partea locului, iar gândul că așa ceva li s-a putut întâmpla tocmai lor, ei bine, e ca și când ți s-ar spune că nu există Dumnezeu. Viața ți se pare fără sens. Nu cred că oamenii sunt neapărat speriați, ci mai degrabă adânc mâhniți.”

Capote își numește romanul drept unul „non-ficțional”, iar paradoxul acestei încadrări stă chiar în... seducția ei. Cartea are ritm, are scenografie, are dialoguri și scene închegate și reușește să controleze revelațiile acelea tipice unui thriller într-un mod de invidiat de orice prozator al genului. În același timp, asupra cărții planează și componenta care stârnește controverse – conversații & gânduri ale personajelor pe care autorul n-ar fi avut cum să le știe, cadre compuse cu o perfecțiune suspectă, o finalitate aproape „prea rotundă” ca să fi fost o simplă întâmplare. Și totuși, chiar acolo unde metoda folosită de autor devine discutabilă, rezultatul rămâne de o forță artistică greu de pus la îndoială. Truman Capote scrie cu luciditate (uneori o luciditate aproape impersonală), și tocmai această distanță pe care parcă o ia față de tot ce s-a întâmplat dă evenimentelor o gravitate de raport funerar. Te obligă să privești, să descoperi... Un merit major al cărții este felul în care perspectiva este multiplicată: victime, anchetatori, comunitate, avocați, ucigași – toți devin, în proza lui Capote, figuri cu relief. Există pasaje meticuloase până aproape de exasperare, pagini care insistă pe amănunte care par inutile, dar această „obsesie a concretului” creează impresia de lume „adevărată”, palpabilă. Într-o cameră descrisă de Capote ai senzația că poți atinge obiectele, iar într-un coridor ai senzația că poți auzi pașii. Deasupra tuturor plutește portretul lui Perry Smith – cartea nu e despre cine a făcut-o, pentru că știi cine, adevărata curiozitate atârnă asupra întrebării cum ajunge cineva în acest punct, și mai ales de ce. Capote pare să își concentreze energia (căreia nu i-aș zice că e empatică) asupra lui Perry: copilăria sfâșiată, abandonul, violența, orfelinatele, rănile, sensibilitatea schimonosită în resentiment. 

„– Asta-mi doresc de Crăciun. Doar atât. S-o lămurim. S-o lămurim și să dormim până la Anul Nou. N-ar fi un dar nemaipomenit?

– Sper să-l primești.

– Sper să-l primim amândoi.”

Perry, în mâinile lui Capote, este un amestec de victimă și agent al atrocității – o figură cum altfel decât tragică, dar condamnabilă, tulburătoare tocmai pentru că, pe alocuri, îți permite să întrezărești faptul că în spatele unui monstru se află un om. Alăturide el, Richard Hickock apare adesea mai opac, mai rece, iar dinamica dintre cei doi criminali are o stranie tensiune, dinamizată de un limbaj agresiv și respingător, dar pe alocuri și tandru. Această contradicție întărește senzația de fisurare a moralității, într-o lume în care aceeași gură poate binecuvânta și urî în același timp. Această focalizare asupra ucigașilor are însă un preț: pe măsură ce Perry stă în lumina reflectoarelor, victimele riscă să fie împinse într-un con de umbră – iar asta atinge un punct sensibil, aș zice, al genului true crime, mereu prins între înțelegerea criminalului și dreptul victimei și familiei acesteia de a fi în prim-plan. Totuși, Truman Capote livrează suficiente fragmente și suficient context din viața familiei Clutter, ceea ce de altfel te face să resimți tragedia și mai puternic – o familie zdrobită pentru nimic, iar nimicul acela rămâne cel mai greu de suportat și de digerat. Ultima treime a cărții – procesul, anii de așteptare, execuția – aduce o altă temperatură morală romanului: cea a pedepsei. De ce durează atât de mult? Ce înseamnă „a face dreptate” când, oricum, crimele sunt ireparabile, cei uciși nu se vor mai întoarce? Cum arată, de fapt, o societate care răspunde la omor cu omor, într-o procedură legală, sistematizată, igienizată, așezată în timp? 

„(...) Crima se înfățișa ca un accident psihologic, un act în fond aproape impersonal. Victimele ar fi putut fi ucise la fel de bine de trăsnet. Cu o singură excepție: trăiseră o groază prelungită, suferiseră (...).”

După lectură, rămâi cu senzația că ai fost contaminat, că ți se infiltrează în minte un bizar sentiment de nedreptate. Cât de fragilă este existența, cât de ușor se poate destrăma o familie bine așezată, o viață, cât de subțiere este membrana care separă o seară banală, obișnuită, de o catastrofă. Povestea îți rămâne în minte pentru că îți implantează imagini și tonalități pe care nu le poți evacua cu ușurință: câmpia, casa, comunitatea încremenită, fuga fără sens, confesiunile, crimele în sine, mecanismele pedepsei. Iar peste toate, această lecție pe care Truman Capote pare să o dea – formele pe care răul le poate lua, faptul că o ușă deschisă în noapte, pe o șosea din Kansas, ar aduce moartea unei întregi familii. Chiar mi-a plăcut foarte mult, deși găsesc bizar să spun că o carte de genul mi-ar putea plăcea. După ce termini ultima pagină a cărții, rămâi cu impresia că un imens cer de deasupra unei câmpii și a unei ordini fragile poate fi oricând destrămat, extrem de ușor. Tocmai această senzație persistentă, neliniștitoare și reflexivă cred că explică de ce cartea continuă să obsedeze cititorii chiar și la decenii după apariție. Nu am văzut filmul, pentru că am înțeles că există și un film, dar cu siguranță o voi face cât de curând. Până atunci, vă recomand cu încredere această carte!

Alte recenzii ale cărților scrise de Truman Capote, apărute și pe blog:

 | Alte glasuri, alte încăperi |