Născută în Scoția, Lisa Ballantyne a studiat literatura engleză la Universitatea Saint Andrews, după care a lucrat un deceniu în frumoasa țară China. În prezent, Lisa predă la Universitatea din Glasgow și lucrează la un al doilea roman, despre „obediență și revoltă”. „Vinovatul”, primul său roman, se bucură de un succes mondial.
O singură întâmplare ne poate schimba întreaga viață - atât în bine, cât și, evident, în rău. Persoana pe care am cunoscut-o astăzi poate fi cel mai bun prieten al nostru de mâine, mâna strânsă cu căldură ne poate mângâia și consola, o simplă lovitură te poate paraliza, o minciună te poate răni și distanța de o anumită persoană, iar, dimpotrivă, un zâmbet te poate apropia de sufletul unei persoane. Suntem alegeri și deveniri, suntem ceea ce hotărâm plantăm în profunzimea noastră: răutate, bunătate, mister, superificialitate sau compasiune.
Viața lui Sebastian are să se schimbe în totalitate, atunci când un băiețe, Benjamin Stokes este găsit mort pe terenul de joacă din parcul Barnard: „În parcul Barnard a fost găsit mort un băiețel”. Și, din păcate, ultima persoană în compania căruia a fost văzut este Sebastian, un băiețel mai înalt decât Ben și cu câțiva ani mai mare, cu care deseori era văzut împreună. Astfel, Sebastian ajunge să fie acuzat de această crimă oribilă. Aici simt nevoia să intervin puțin, deoarece cred că Lisa Ballantyne a avut ceva de gândit atunci când s-a hotărât să scrie o asemenea carte, întrucât e destul de greu, atingi o coardă foarte sensibilă, atunci când scrii despre copii, indiferent de circumstanețele în care ei sunt prinși: „jucând la risc”, Lisa știa că, după publicarea romanului, ori se va bucura de un eșec colosal, ori va fi propulsată pe culmile dulci ale succesului unui scriitor. Ei, bine, se pare că varianta din urmă este cea valabilă - sunt perfect de acord. Trebuie să recunosc, am fost intrigat, în primul rând, de coperta acestui roman. Trebuie să recunosc, mă las foarte mult influența de coperta unei cărți, deși știu că nu ar trebui să fac acest lucru - dar, serios, cui nu îi place o carte care are o copertă estetică? Nicio mână ridicată, așa-i? Asta ziceam și eu! În al doilea rând, descrierea cărții m-a atras, și în special faptul că scriitoarea atingea această coardă sensibilă a violenței dintre copii, dusă până la extremele unei fapte odioase și inumane.
Avocatul londonez Daniel Hunter, ajuns un maestru al cazurilor pierdute și luând partea apărării de cele mai multe ori, se bucură de o meserie înfloritoare și calmă, liniștită, însă totul se schimbă când i se oferă, spre a-i ține partea, cazul lui Sebastian, băiatul de unsprezece ani acuzat că și-ar fi ucis, într-un aport de furie, prietenul cu care se juca. Romanul Lisei descrie, propriu zis, decursul rațional și logic al procesului în care este anchetat Sebastian, iar Daniel încearcă să-i dovedească nevinovăția apelând atât la martori, cât și la mărturiile lui Sebastian. Însă aici apare o controversă: cum te-ai putea încrede într-un copil de unsprezece ani, un copil fricos, sensbibil, care încă trăiește - aparent - emoția morții prietenului său. Și de parcă nu ar fi fost de ajuns, apar la iveală numeroase probe care-l învinuiesc, direct și indirect, pe Sebastian de moartea lui Ben. Cu toate acestea, probleme controversate se nasc în mintea avocatului Daniel, care parcă ar fi un „eu” al cititorului: cum este posibil ca un băiețel să fie judecat precum un adult, în aceleași condiții aspre și reci, în conformitatea acelorași vigori și stabilități? Este posibil, oare, ca Sebastian chiar să fie, de fapt, „Îngerul ucigaș”, după cum presa începe să-l numească? Este Sebastian un personaj instabil, necoerent, care, sub determinismul unei familii corupte, neomogene, să fi fost capabil să comită o asemenea greșeală? Subiectul romanului „Vinovatul” tratează condiția unei societăți nepregătite, neinițiate pentru a accepta o asemenea poveste, un asemenea caz - drept care toți se comportă ca și cum Sebastian ar fi un adult, o persoană cu capacități superioare de a înțelege circumstanțele în care aceste lucruri se petrec - de altfel, însăși autoarea îi atribuie lui Sebastian un coeficient de inteligență destul de mare, 140 - dacă nu mă înșel, astfel încât n-ar trebui să ne facem griji, teoretic, că totul nu este decât o eroare judiciară: copilul poate înțelege termeni de specialitate, nu-i cazul să-i traducă cineva, acest mic Einstein acuzat că a ucis fără milă.
În planul secund al povestirii, ce alternează cu desfășurarea procesului lui Sebastian, ne este prezentat trecutul lui Daniel, care este copleșit de amintirile propriei sale copilării, când Minnie, mama sa adoptivă, l-a salvat, pentru ca apoi să-l trădeze, pierzându-i nu numai încrederea, cât și acea urmă de iubire care reverba, încă, de la mama sa naturală. Aceste capitole, vibrații ale unui trecut trist, imperfect, palid, sunt, oarecum, cheia dezlegării misterului din capitolele care descriu prezentul procesului. Astfel, ajungem să-l înțelegem mult mai bine pe Daniel, care se atașează de Sebastian, dovedind o simpatie paternă. Mi-a plăcut enorm de mult această poartă către trecutului lui Daniel: nu numai că am reușit să-i înțeleg mult mai bine trăsăturile și caracterul, însă am descoperit și relațiile sale cu mama adoptivă, care, subiectiv fiind, mi-au părut puțin nenaturale, superficiale, Daniel încă tânjind după mama sa care a murit, iar Minnie - mama adoptivă - dorind să-i ofere toată dragostea și prețuirea, protecția, pe care i-ar fi oferit-o propria sa mamă naturală. Nereușind, Minnie trăiește o dramă, întrucât ar face orice ca Daniel s-o considere „mamă” în adevăratul sens al cuvântului.
Revenind la stilul autoarei, vă pot spune doar că m-am bucurat de o naturalețe deosebită: dacă ar fi să aleg între cele două planuri (prezentul - desfășurarea procesului și trecutul - viața lui Daniel alături de mama sa adoptivă), cred că am fost mai atras de povestea maternă a lui Daniel, pentru că a fost o plăcere să (încerc să) descopăr motivele pentru care acesta n-o accepta, în totalitate, pe mama sa vitregă, contradicțiile din sufletul său, amintirile mamei sale naturale, viața la o fermă îndepărtată, încercările lui Minnie de a-l face pe Daniel s-o iubească la fel de mult cum, susține ea, îl iubește. O frumoasă poveste dramatică despre maternitate, care ne învață că, deopotrivă, familia nu este decât una singură, indiferent de clasă socială, indiferent de statut social sau moral. Sub constrângerea unui trecut trist, incomplet, cu întrebări continue, Daniel încearcă să-și împlinirea în condițiile unei meserii care-i solicită, exclusiv, rațiunea, nu inima. Atmosfera romanului este una destul de apăsătoare, întrucât Lisa Ballantyne ne oferă personaje precise, fără ambiguități, fără interpretări, ca și cum fiecare personaj ar fi un pion în această poveste misterioasă și dramatică, un pion care-și lasă amprenta asupra eroului nostru Daniel.
Am selectat, ca întotdeauna, niște fragmente care mi-au plăcut:
„Purta lănțișorul mamei sale în timp ce hrănea păsările - nu-i pasă dacă asta îl făcea să arate ca o fată. Voia să știe că lănțișorul se afla în siguranță. Voia să știe că ea se află în siguranță.”
„Daniel își termină cafeaua și își mușcă buza. Simțise un imbold de a-l proteja pe băiat, de a-l salva. Sebastian era de aceeași vârstă pe care o avusese Daniel atunci când pășise pentru prima oară în bucătăria lui Minnie.”
„Legănându-se pe călcâie în fața mormântului, Daniel se gândi la cuvintele din cadrul ceremoniei funerare a lui X. Săvârșire. Trup. Elemente. Pământesc. Pulbere. Cenușă. Încredere. Milă. Își aminti cum stătea lângă acest mormânt pe când era tânăr, simțindu-se rănit deoarece nummele lui nu era gravat pe marmura ieftină. Ar fi vrut să citească ‹‹Mama iubitoare a lui Daniel Hunter››. Fusese ea o mamă iubitoare? Îl iubise, la urma urmelor?”
„- Ucigaș de copii - țipă cineva din mulțime. Aperi un ucigaș de copii. Micul ticălos ar trebui condamnat la moarte pe scaunul electric. Du-te dracului.”
„(...) În timp ce aștepta la rând, se întreba care era sursa neliniștii sale: dacă era produsă de faptul că era pe cale să întrebe despre o persoană decedată sau de faptul că fusese abandonat de persoana respectivă.
Abandonat.”
„Daniel era un avocat experimentat în cazuri cu adolescenți: din postura de avocat apărase puști de cinsprezece ani acuzați de împușcarea membrilor unor bande și câțiva adolescenți care se dedaseră la jafuri pentru a-și procura droguri. Dar nu avusese nicicând de-a face cu un copil - niciodată nu apărase un băiețel. Propria sa copilăria reprezenta unica lui referință în legătură cu acest subiect.”
În ceea ce privește exegeții, The Daily Record spune că romanul „este o reușită absolută, iar talentul Lisei Ballantyne e o descoperire de expecție”, cei de la Irish Independent spun că „este un roman autentic, cu personaje verosimile, care au defecte la fel de verosimile și a căror poveste e la fel de imprevizibilă ca și viața, iar romanul o așază pe Lisa Ballantyne pe lista autorilor care merită urmăriți în continuare.” Joyce Carol Oates spune că scriitoarea „a reușit să scrie un roman care să te țină cu sufletul la gură și care să-ți meargă totodată la inimă; bogat în detalii, are totuși acea stranie simplitate a parabolei.”
Un roman emoționant și tulburător, un thriller în care, parcă, întrebarea „Ce-ar fi fost dacă?” devine un lait-motiv, un joc al simbolurilor și al trecutului îndepărtat, a cărui poartă spre prezent se deschide atunci când Daniel face cunoștință cu Sebastian. Un roman profund, despre maternitate, despre sensibilitate, despre dorință și puterea iertării și a ispășirii; un roman despre viață, iubire, desăvârșire și inițiere.
Le mulțumesc din suflet celor de la
Books-Express pentru acest roman minunat. Puteți comanda cartea de
AICI, cu o
reducere de 25%. De asemenea, urmăriți
pagina de Facebook a site-ului pentru a fi la curent cu toate ofertele și reducerile. Lecturi plăcute și, dacă ați citit romanul, vă aștept cu o părere.
Editura Trei
Traducere din limba engleză de Lucian Popa
504 pagini
