Recviem pentru un vis, de Hubert Selby Jr. - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Traducere din limba engleză și note: Andra Matzal

Număr de pagini: 268

Controversatul scriitor Hubert Selby Jr. s-a născut la New York, în 1928. Își petrece copilăria în Brooklyn și urmează primul an de liceu la Peter Stuyvesant High School. La 15 ani renunță la studii, iar în 1944 se înrolează în Marina Comercială a SUA, luând parte la al Doilea Război Mondial. În Germania contractează tuberculoză și suferă câteva operații, pierzându-și 11 coaste și un plămân. În cei patru ani de spitalizare, Selby devine dependent de morfină și tot atunci începe să scrie primele povestiri. După 1950, acceptă slujbe dintre cele mai diverse: face un curs de secretariat, lucrează o vreme ca analist de asigurări, dar destinul lui ia altă turnură atunci când primele sale povestiri sunt publicate în ”Kulchur” și ”Black Mountain Review”. În 1961 i se intentează primul proces pentru obscenitate, în urma publicării nuvelei ”Tralala” în ”Provincetown Review”. În 1964, nuvela va deveni un capitol important din debutul lui Selby, „Ultima ieșire spre Brooklyn”, roman acuzat pentru obscenitate în Marea Britanie și interzis în Italia. În 1967 Selby este arestat pentru posesie de heroină, moment care marchează începutul eliberării sale de vechile dependențe, dar și al concentrării asupra scrisului. În anii '80, Selby începe să câștige din scenarii de film și televiziune, predând creative writing la University of Southern California. Urmează romanele ”The Room”, „The Demon”, „Recviem pentru un vis”, „The Willow Tree”, „Waiting Period”. Moare la Los Angeles în 2004, când devenise deja unul dintre scriitorii-fetiș ai Americii.

Se pare că visul idealismului american dă greș și de data aceasta, zăbovind pe strada chimiei, pe strada acului înfipt în venă, a pastilelor pentru slăbit, a ciocolatei, a apei din toaletă, a foametei, hașișului, amfetaminei, a Paradisului Imaginat, talk-show-urilor, a viselor meschine, heroinei, a Speranței - toate, în egală măsură, dezbinând mintea, sufletul și trupul, până la anihilarea, dezmembrarea sau umilirea definitivă a ființei. De data aceasta, visul devine un coșmar, un coșmar care atacă mintea, spiritul, făcând din sufletul omului un Purgatoriu al inocenților, o bolgie a Infernului stropită cu lacrimi sărate și murdare de alcool, pline de otravă și prăfuite-n alb.

Vă pot spune că am vrut să pun mâna pe acest roman încă de când am văzut filmul. Da, pentru că ulterior văzusem filmul și am fost marcat de el vreo câteva zile la rând, iar orice imagine care-mi aducea aminte de ecranizre îmi dădea de gândit și de meditat. Faptul că înainte am văzut filmul, nu m-a deranjat deloc, pentru că aș putea spune că există mari diferențe între cele două. Nu neapărat diferențe locale, ci acele lucruri pe care regizorul și scenaristul nu le-au putut reitera și contura în ecranizarea romanului. La o adică, nu vă faceți griji, vă puteți uita la film liniștiți înainte să citiți romanul lui Hubert Selby.

Călăuze mincinoase. Visuri pierdute. Milă. Compasiune. Iată o „Divină Comedie” a Americii secolului XX - o Americă fără paradis, în care „pădurea deasă” este cea a viselor care ucid, dar care nu cunosc limite. Drogurile, suplimentele acestor visuri, aripile, sămânța plăcerii. În toate formele sale, drogul atacă mintea, atacă sufletul, atacă trupul, iar după ce le-a ispitit pe toate acestea, făcându-se să devină, poate, invincibile pentru o clipă, drogul își cere dreptul de călău, distrugându-și victimile și făcându-le vulnerabile, în toată clipa lor de putere eternă și nelimitată. Pentru că asta încearcă personajele lui Hubert să facă: în dezacord cu condiția lor umană limitată, cele patru personaje, fiecare cu principiile sale și cu dorințele zbuciumate, doresc să treacă dincolo de o graniță care le-a fost impusă. Doresc mai mult. Doresc mai frumos. Doresc mai puternic. Tocmai din această imposibilitate, care-și găsește salvară în patima drogului și a pastilelor de slăbit, izvorăște drama în care cele patru personaje își cufundă destinele: fiecare, în cele din urmă, se va degrada moral, fizic, până când va ajunge la desăvâșirea adevăratului său vis american, la nivelul la care destinul lor l-au făcut accesibil.

Sara este o văduvă plinuță - rotunjoară - obsedată de televizor, de talk-show-uri și concursuri de cultură generală. Destinul îi surâde în momentul în care primește o invitație de participare la una dintre emisiunile ei preferate. Entuziasmată de gândul că, în sfârșit, va putea ajunge la televizor, ea își caută singura rochie roșie pe care o aibă și pe care a îmbrăcat-o doar la Bar Mițvah-ul fiului ei, Harry. Cu stupoare, ea își dă seama că, din păcate, șoldurile i s-au lățit, burtica i s-a cam bosumflat, drept care nu mai încape în acea rochie. Punct. Iar de aici pornește drama Sarei, femeia cu o plăcere exhaustivă pentru televizor și ciocolată. Totuși, pentru a fi cât mai prezentabilă în fața națiunii, aceasta începe un drastic și periculos regim de slăbire, un regim prescris de un medic și bazat pe niște pastile care, la început, par inofensive. Fiul ei cu care, de altfel, nu se află într-o relație prea bună, și prietena lui, Marion, învață să se cunoască reciproc, căutând fiecare în celălalt șansa pentru evadarea din anii de izolare și suferință. Dragostea lor formează o lume artificială, un castel cu podul lăsat jos în care, în orice moment, drogurile, criminalii, tâlharii, dealerii, prostituatele și sexul murdar pot distruge visurile celor doi. Refugiindu-se împreună, cei doi se lasă în voia speranței artificiale, pradă unei fericiri care nu se va împlini niciodată. După ce Harry și prietenul său cel mai bun, Tyrone, devin traficanți de droguri, visurile celor trei tineri parcă încep să se consolideze, ei prind aripi și se simt stăpânii lumii, se simt desăvârșiți, compleți, ca și cum întreaga viață ar fi un simplu joc de noroc la care ei triumfat de-a binelea. Încercând să se convingă singuri că pot renunța oricând la droguri, având conștiința că acestea nu sunt bune pentru ei, iar ei nu sunt cu adevărat dependeți, cei trei se scufundă în nisipuri mișcătoare și, cu cât se zbat mai mult, cu atât se vor duce și mai la fund, din ce în ce mai rapid. Iar totul se potențează în momentul în care omul de legătură al lui Harry și Tyrone este ucis, iar cei trei rămân fără marfă și fără bani - de aici, situația lor începe să se înrăutățească dramatic și nemilos de rapid. Într-un cerc vicios, plin de minciuni, de furturi, ace murdare, infecții scabroase, visuri ucise și fum de țigară, cei trei vor trăi drama existențială a inadaptării, a bolii, a murdăriei și suferinței. La rândul ei, în celălalt plan, Sara, victimă a viselor meschine și a pastilelor pentru slăbit, se simte tot mai amețită și dezorientată de efectul suplimentelor, căzând pradă halucinațiilor și baricadându-se în apartamentul ei. Agățându-se de speranțe deșarte, deja dependentă de aceste pastile, Sara ajunge să trăiască într-un plan proiectat de visurile ei, undeva unde, în sfârșit, va apărea la televizor, se va îmbrăca în rochia roșie și toate vecinele, toți cunoscuții, fiul ei, cu toții o vor aplauda și-i vor scanda, în bine, numele. 

Dramatic. Totul este dramatic. Ca reflexe ale Visului American în care personajele își proiectează speranța, iluziile acestora sunt cancerigene, în final fiecare personaj visător trezindu-se în bolgia lui, ca rezultat a ceea ce trecutul său greșit a însemnat, la capătul tuturor experiențelor de mântuire chimică imaginabile. Heroina, acidul, televiziunea, mâncarea, pastilele - modalități de a nu privi în față realitatea crudă și neîndurătoare nouă. „Recviem pentru un vis” e povestea supraviețuirii a patru oameni care, de fapt, sunt dependenți de iluziile care le dau forța e a continua, pentru Dumnezeu, încă o zi, încă o noapte, încă o săptămână, înainte de a se prăbuși, inevitabil, în infernul pe care ei înșiși, conștienți sau nu, și l-au creat. Pentru că, evident, viciile prin care cele patru personaje trăiesc, amăgundu-le, reprezintă salvarea lor din această lume telurică, din această lume nepotrivită, parcă, unor asemenea persoane. Fiecare-și dorește ceva, și poate, totuși, n-aspiră la prea multe: Sara doar vrea să ajungă la televizor, Harry și Marion doar doresc să fie fericiți, să se iubească și să-și împartă viețile, iar Tyrone, un suflet pierdut între alte suflete înecate de speranțe, cu un trecut destul de greu și o prietene care-l părăsește, îi dorește liniștea care i-ar putea împlini ființa. Prin aceste patru personaje a căror valori se pierd prăfuite, privirea naratorului pătrunde până în adâncul sufletului omenesc pentru a aduce la lumină slăbiciunile lor, nevoia de a iubi și de a crede, de a realiza, și speranța că undeva, oricât de departe, în neantul abisal al sufletului, poate mai există o scăpare și o urmă de mântuire. Pierdute fără putință de întoarcere, patru ființe se afundă în deziluzii, în disperare, până când visurile lor, cândva frumoase, calde și pline de împlinire, se vor transforma în cele mai cumplite coșmaruri pe care alegerile lor le-au putut plăsmui.

Nu cred că acest roman este pentru oricine Trebuie, drept să vă spun, să aveți o răbdare foarte mare, pentru că replicile sunt greoaie, autorul este redundant, are un limbaj colocvial pe ici-colo, și nu există liniuțe de dialog. Recunosc, la început m-a deranjat puțin lucrul acesta, dar apoi mi-am dat seama că Hubert a apelat la acest artificiu pentru a potența drama personajelor și ideea pe care romanul vrea s-o transmită: haosul creat de droguri, de zvâcnirile viscerale ale celor patru personaje, de dorințele lor de a depăși granițele sârmei ghimpate ce se află în jurul viselor lor. Scrierea lui Selby e plină de forță, este ușor incisivă și dominată de haos, este un continuu vis din care, în momentul în care închizi cartea și ești în timpul lecturii, te trezești, însă odată cu finalizarea romanului, poți spune că l-ai terminat doar fizic, pentru că acesta încă va continua să stăruie în mintea ta. O poveste fascinantă, dramatică, o poveste despre viață și desprinsă in marile capodopere - părerea mea - ce trebuie cunoscute de către toți. Personajele sunt puternice, complexe, alcătuite din lumini și umbre, au principii, valori, însă toate acestea sunt estompate de patimile în care viața lor tragică se scaldă. Toate acestea sunt excluse de dorințele lor și, totuși, poate cândva ar fi existat posibilitatea salvării, poate iubirea ar fi împlinit, speranța ar fi salvat, cuvântul ar fi desăvârșit, însă totul se pierde și capătă conotații, în cele din urmă, din firele tragicului. 

O poveste despre tragismul uman, despre condiţia limitată a omului, despre vis, speranţă, despre suferință și, totuși, despre puterea noastră de a ne avânta în viaţă cu capul înainte, proiectându-ne sufletul în dorinţele noastre, fie ele şi suplimentate de alte lucruri. O poveste despre degradare, un poem despre condiția omului în raport cu visele sale prea măreţe, în raport cu societatea și cu munca sa; un poem tragic. Cu o scriitură dură, incisivă și subtilă, Hubert Selby Jr. creează o poveste ce merită citită de către toți împătimiții lecturii puternice.

Le mulțumesc din suflet celor de la Books-Express pentru acest roman minunat. Puteți comanda cartea „Recviem pentru un vis” de AICI, cu o reducere de 10%. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a site-ului pentru a fi la curent cu toate ofertele și reducerile. Lecturi plăcute și, dacă ați citit romanul, vă aștept cu o părere.

Despre „prieteni” și muzică

Un mic adevăr: folosesc termenul de „prieteni” pentru a numi acele persoane cu care vorbesc, discut chestii, chiar dacă n-avem nimic în comun. Sau poate avem, dar nu le discutăm. Sau poate chiar nu avem nimic în comun. Să le zicem, așadar, „persoane-sociale-cu-care-îți-petreci-timpul”. Pentru că nu am mulți prieteni apropiați, cărora să le spun ce mă roade, ce-mi trece prin cap. Îmi place să scriu, foaia e mult mai răbdătoare decât omul. Nu vreau să mă plâng, dar am să vă povestesc ceva.

Aseară am fost la majoratul unui „prieten”. Zic, da, „prieten”, pentru că tipul respectiv mi-a fost prieten timp de vreo șapte-opt ani. Prieten mai apropiat, adică. Și, vorbind despre prietenie, aș vrea să spun că îs genul de persoană care chiar, până acum ceva timp, și-a pus încrederea în prietenii lui. Și, poc, m-am mirat și eu însumi de cum se poate schimba o persoană în doar câteva secunde. Trecând peste detalii personale pe care nu aș vrea să le descriu, pentru că aș reaprinde torțe care mai bine ar rămâne stinse, acel prieten m-a dezamăgit foarte mult, așa că și-a căpătat cu desăvârșire mult prea meritatele ghilimele de rigoare. Așa că, vorbind despre el, am să-i zic că a fost un simplu „prieten”.

Bun. Deci a fost ziua lui, și chiar dacă nu prea ne înțelegem de minune, m-a chemat. Am zis, băi, hai să nu fiu porc și să mă duc, totuși, face optășpe ani și na. M-am dus, i-am luat eu ceva cadou din ce-mi aminteam că-i mai place (cred că el îmi știa și lista de cumpărături la cât de multe îi spuneam). Și-a mai chemat ei câțiva „prieteni de gașcă”, ceva tipi cu care, da, mai vorbesc și eu câteodată, un văr de-al meu mai îndepărtat, no, persoane dintr-alea cu care ieși la un fotbal, cu bicicletele, dar cărora nu le povestești despre dorurile tale și chestii de viață. Bine, mă lungesc și nu-mi place. Și am mers la el (Doamne, ce stil narativ am, vă rog să nu vă plictisiți), iar apoi am început noi să intrăm în atmosferă, a fost și ceva vânt, s-a mai luat și lumina, ne-am speriat de un carton ciudat, ne-am uitat, am alunecat pe jos. La o adică, numai super n-a fost. Adică, na, a fost, dar....

Muzica. Acolo ajunge. Mu-zi-ca. Manele, frățiwear, că așa se cade, ce puii săi?! Și-mi bubuiau țigănelile astea-n cap, așa, de ziceam că mâine o să aud numai lăutari și lălăituri, și îmi venea să le zic, bă, dom'le, vreau și eu să aud ce pisici gândesc, ce se mai zice, ce vorbiți, ce Dumnezeu? Și stăteam așa, mă uitam spre copaci, mai priveam spre masă, mă uitam la fețile lor pline de „muzică bună”. Băi, și una-i, dar oamenii ăia chiar trăiau melodiile, zău, le simțeau așa, parcă vedeau notele (aceleași, fictive, repetate la FUCKING nesfârșit), și mai lipseau să se ridice și să arunce cu „leii grei, plini de valoare și arfe”. Și stăteam, Doamne, frământam un pahar de 7UP în mână, mai priveam la sucul care devenea din ce în ce mai puțin, mai luam un fistic, mai râdeam și eu ca să nu zică ăia că nu-s cu ei acolo, că, vai, ce l-ai chemat dacă stă de parcă n-ar fi aici. Și, de parcă n-ar fi fost de-ajuns, butonul pentru sunet era dat la maximum de ziceai că-s surzi. Deci, și fără să exagerez, la un moment dat au început să-mi țiuie urechile, apoi am zis că tre' să merg la baie. M-am dus, nici nu știu dacă m-au auzit (ba bine, de fapt, cred că nu), iar ei erau acolo-n viața lor plină de voie bună, de împlinire, fericire, voie bună, țigări, bere, chestii dintr-astea tralalala blablabla.

M-am dus la baie, mi-am scos căștile, am încercat să mă izolez fonic (dar, cam imposibil, vocea lu' nu știu ce băiat de aur trece și prin pereți - săracii) și am deschis playlist-ul și am căutat melodia care se auzea cel mai puternic. Nu știu cum, m-am rezemat de peretele din baie, am închis ușa (cred că nici nu mai eram rațional, zău, maneaua aia mă obosise grav) și apoi am dat play la această melodie. Cred că dorința de a auzi ceva CU VERSURI RELATIV OK a potențat plăcerea de a asculta o melodie. Am stat eu liniștit, am ascultat, nici nu știu cum au trecut minutele, dar toate lălăielile alea s-au estompat dincolo de vocea Palomei Faith, apoi m-am ridicat, mi-am băgat căștile-n buzunar, m-am spălat puțin pe mâini și m-am întors.

M-am întors, m-am dus la player-ul cu melodii și am dat mai început. „De ce nu puneți și voi o muzică mai așa, de atmosferă”? Le zic. Unul dintre ei se uită la mine așa foarte superior, incisiv, iar apoi îmi zice plin de zeflemism, „și ce-ai vrea să pun”? Meditează puțin, soarbe din pahar, iar apoi zice: „Vioară?” Tac, mă duc la locul meu și nu mai zic nimic. „Da, vioară, ce-are?”, îmi venea să-i zic, dar am zis că n-am nicio șansă. Am așteptat puțin, totuși eram bucuros că știa că există un instrument magnific, superb care se cheamă „vioară”. Apoi, așa, deodată, iar s-a luat lumina. M-a uns pe suflet liniștea care a urmat. Mi-am scos căștile iar, mi le-am băgat în urechi, m-am îndepărtat puțin (bine, nici de data asta n-au observat) și îmi aduc aminte, așa, pe firuri rupte, că am ascultat asta. Eram foarte lovit de versuri, de tot, de situație, chestii dintr-astea. Sincer, mi-era al naibii de greu să-i înțeleg, cum poți să asculți chestia aia care e FUCKING departe de a fi muzică, e la polul opus. Mai bine, Doamne, ascult iarba cum crește, ascult apa cum curge, ploaia cum vorbește cu pămânul. Dar cum poți s-asculți așa ceva? No, nu știu, n-am idee, este peste măsurile mele de-a înțelege „arta lor”.

Bine. Seara a trecut, ok, salutări, strângeri automate de mână, chestii dintr-astea, apoi am mers acasă. Am ajuns acasă, m-am pus în pat, am deschis laptopul, am intrat pe youtube și am căutat un playlist cu melodiile Tatianei Stepa - femeia asta, Dumnezeu s-o odihnească, este o minune. Am programat sistemul să se închidă automat în juma' de oră, iar apoi m-am pus să dorm. Nici nu știu cum am adormit, de fapt, dar m-am trezit încălțat. Deci, dincolo că eram obosit, prioritatea mea când am ajuns acasă a fost să ascult MUZICĂ BUNĂ de care am fost privat în ultimile șase-șapte ore.

Așa. Și a doua zi mă sună tipul care avusese majorat, mă cheamă pe la el, mă duc, bineînțeles, îl salut, îi zic iarăși la mulți ani, vorbim despre cât de AWESOME fusese seara trecută, îi zic că, „mda, a fost OK, mai ales muzica”. El zâmbește, râde, știe doar că nu-mi plac manelele, apoi îmi zice „haide, na, doar nu voiai să pun Celine Dion sau alte melodii dintr-alea”. Îl aprob, mda, poate are dreptate, oameni de genul acesta chiar nu merite s-o asculte pe Celine Dion. Nu-i zic nimic, intru pe Youtube și caut niște melodii, dar mă gândesc să mă opresc la această melodie, sunt mare fan Barbra Streisand. Îi dau play, mă uit la el, îi zic „lasă-mă să ascult și eu melodia asta”. Zice că-i „OK, pot s-o ascult”, iar apoi mă privește puțin și-mi zice să dau mai tare. Dau mai tare, ascultă ceva, „melodia asta-i chiar drăguță, are un ritm foarte fain”. Îi zic, „nu-i așa, vezi, am fi putut asculta dintr-astea, na, slavă Domnului că ai de unde s-alegi când vine vorba de muzică”. Dă din cap, dar parcă tot maneaua-i sună mai bine.

Mai caut ceva de Barbra Streisand, iar apoi vine maică-sa. Chiar îmi era dor de femeia aia. Bine, aici intervin dintr-astea personale, pot să vă spun că am vorbit foarte mult, iar apoi mi-a zis ea, maică-sa, „uite, Andrei, vezi, de discuții dintr-astea îmi era dor să am cu tine”. Iar pe fundal, drept să vă spun, dădeam replay la Guilty și la Woman in love de Barbra Streisand. Pleacă maică-sa, îmi aduce niște prăjituri super, iar apoi tipul ăla se uită la mine și-mi zice, „maică-mea n-a vorbit așa de mult niciodată cu unul dintre prietenii mei” (fără ghilimele, că la ei toate persoanele cu care vorbește primesc titulatura de „prieten” - folosesc ghilimele ca să denumesc această titulatură). Apoi se întoarce și-mi zice iarăși, „muzica asta, asta pe care o asculți, care e acum pe youtube, e fain că poți s-o asculți și nici nu-ți dai seama că o asculți”. Îl completez, „adică poți să faci orice în timp ce tipa sau tipul cântă”, iar el dă din cap și mă aprobă. „Păi, vezi”, îi zic, „asta-i ideea - am ascultat muzică și în același timp am putut să vorbim aici, să discutăm chestii, n-am stat DOAR și-am ascultat muzică și atât”. Nu mai zice nimic. Apoi caută el ceva, zice să-mi arate o reprezentație, și, culmea, dă peste Mihaela Runceanu și-mi arată melodia De-ar fi să vii. Râd, îi spun că „știu melodia asta de vreo câțiva ani, țâcă'”, dar el îmi spune că-i place, că ascultă atunci când stă în casă. Și-l întreb, ce naiba, „de ce n-ai ascultat și ieri?”, dar el nu zice nimic. Apoi caut o melodie foarte deep, cu versuri dintr-alea poezie, ascultă și el, dar apoi se uită la mine și-mi zice „dac-ar fi auzit X că asculți melodia asta, cred că ar fi râs de tine”. Eu, unul, nu cred, ci sunt sigur.

De-acolo mi s-a rupt firul. N-am mai zis nimic, decât că „tre' să plec”, l-am salutat și dus am fost. Pe drum m-am gândit, de fapt, că oricum nu mi-ar fi păsat dacă râde, doar că ți-e oarecum să știi că muzica FUCKING bună nu e ascultată. Se-acultă atâtea sictiruri dintr-astea lipsite de substrat, de emoție, așa de umplutură, comerciale, încât îți vine să te duci și să te dai cu capul de pereți. Zău, n-am nimic cu oamenii care ascultă manele, dar am ceva cu manelele. Am ceva cu „muzica-asta-de-suprafață”, care pur și simplu NU înseamnă nimic, NU transmite nimic, NU ÎMI transmite nimic. Și, da, o aud foarte des, dar nu o ascult. O aud involuntar, în tren, pe drum, în autobuz, când trec pe lângă o casă. O aud, o detest, o aud, o detest. Pur și simplu, n-aș putea niciodată asculta așa ceva, mi-e peste putință. Prefer să rămân la Adele, la Lennon, la Dulce Pontes, la Tatiana Stepa, la Lisa Angell, la Lara Fabian, la Poison, la Barbra Streisand, Morrison, Pink Floyd, la Celine Dion, Sarah Brightman, Elaine Paige, Shania Twain, la Toni Braxton, Katie Melua. Și mulți alții care ar merita menționați, dar mă întind prea mult. Muzica este viață, muzica care transmite și spune ceva cu adevărat, nu aia pe care se lălăiesc note și se „buricesc” tipe cu decolteuri adânci și fond de ten de-l tai cu șpaclul jos. Să le fie de bine, eu încă-s de părere că GUSTURILE SE ÎNVAȚĂ. Chiar dacă, da, se și discută. Sănătate, oameni, păcat că muzica bună rămâne în umbră. De altfel, prin muzică te exprimi, nu-i așa? Muzica spune multe despre oameni, asta cred. Îmi dau seama acum, de fapt, ce înseamnă „manelica” pentru ei. Și e trist, e dramatic, e profund tragic.

Am spus toate astea pentru că și eu am primit, de curând, educație muzicală, să-i zic așa. Nu, n-ascultam manele, dar mulțumită unor persoane foarte dragi am ajuns să ascult melodii în care mă regăsesc foarte mult. Melodii care, da, care ajută! :) Și ăsta-i rostul a ceea ce-a fost creat, ăsta-i rostul artei: să ne ajute. Să ne regăsim, să o simțim, să o îmbrățișăm și, apoi, să o comunicăm și altora. Arta ne salvează, dar trebuie s-o salvăm și noi înainte ca ”FAKE-URILE” să îi ia locul. Am simțit nevoia să spun asta. Vă mulțumesc dacă ați citit!

Mă înclin,

Andrei

Litera continuă colecția „Filme de aur” - Ziarul „Adevărul”

 

Începând din 7 septembrie, Litera vă aduce pe DVD încă patru producții Mosfilm, în regia inegalabilului Andrei Tarkovski: „Călăuza”, „Oglinda”, „Copilăria lui Ivan” și „Andrei Rubliov”. Fiecare DVD va fi disponibil săptămânal, în zilele de luni, la toate chioșcurile de ziare, împreună cu ziarul „Adevărul”, la prețul de 14,99 lei.

„Călăuza” - Dramă, SF, 1979

După romanul Picnic la marginea drumului de Arkadi şi Boris Strugaţki. În interiorul Zonei, loc plin de pericole nenumite, se află o Cameră care, în urma unui fenomen de origine extraterestră, are puterea de a îndeplini cea mai ascunsă dorință a unui om. Călăuza este unul dintre puținii care pot pătrunde în zona interzisă și își conduce într-acolo cei doi clienți pe drumurile cele mai ocolite, căci în interiorul Zonei nici un drum nu este drept. Pe măsură ce se apropie de ținta călătoriei, regulile par să se schimbe, iar Călăuza se confruntă cu o criză.

„Oglinda” - Biografic, dramă, 1975

Unul dintre cele mai bune filme realizate vreodată. Un poet pe moarte își rememorează principalele momente ale vieții, precum și evenimente semnificative din istoria poporului rus în cursul tumultuosului secol XX. Peste toate acestea se suprapune, mereu enigmatică, imaginea mamei. Un film despre inocența pierdută, o călătorie introspectivă prin existența umană, încercare de a regăsi trecutul, dar și de a-i revela esența.

„Copilăria lui Ivan” - Dramă, război, 1962

Leul de Aur, Festivalul de Film de la Veneția, 1962. Primul film de lungmetraj al lui Andrei Tarkovski, ce i-a adus Leul de Aur de la Veneţia, făcându-l cunoscut în lumea întreagă, spune povestea lui Ivan, un orfan de război care, pentru a-şi răzbuna familia ucisă de soldaţii germani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, spionează inamicul, aducând informaţii preţioase pentru trupele sovietice. Tovarăşii săi de luptă nu reuşesc să-l convingă să renunţe la periculoasa lui ocupaţie şi, în cele din urmă, copilul dispare în timpul unei misiuni de recunoaştere.

„Andrei Rubliov” - Biografic, dramă, istoric, 1966

Premiul Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film, Festivalul de la Cannes, 1969. "Orice experiență se capătă cu oboseală, cu eforturi, cu o certă suferință... Numai după ce a fost fecundată de aceste dificultăți experiența dă roade. Pentru noi era foarte important să demonstrăm că experiența este ireversibilă. Interpretarea, în sensul că nimeni nu poate învăța arta, este explicația acestei teze."

Filmul descrie viața pictorului de icoane Andrei Rubliov de-a lungul unei perioade turbulente din istoria Rusiei, în secolul al XV-lea, o perioadă marcată de lupte între cnejii rivali și invaziile tătare.

Alte DVD-uri din colecția Filme de Aur din cinematografia rusă apărute la Editura Litera: „Anna Karenina”, „Dramă la vânătoare”, „Zboară cocorii”, „Tigrul alb”, „Pescărușul”, „Douăsprezece scaune” și „Zilele Turbinilor”.

Un loc pe raftul meu (XX)

Salutare,

 

 Cărți, cărți, cărți, cărți, cărți. De data asta, din premiul pe care l-am împărțit cu Angela de la The Land of Books. Cam douăzeci și nouă de cărți de la Editura Univers. Iată-le, să vedeți ce frumoase-s. De altfel, Editura Univers e printre editurile mele preferate, au cărți foarte frumoase. :)

Și mai am câteva cărți, dar acesta e exclusiv pentru Editura Univers. Hehe!

Par drăguțe, chiar dacă știu că n-am să le citesc curând.

Colecția asta chiar are niște coperți destul de ciudate.

Abia aștept să încerc „Zâmbetul etrusc”, am auzit multe despre cartea asta.

Pur și simplu ador cum arată această trilogie. Abia aștept s-o citesc.

Frumoase, frumoase. De „Galben ca șofranul” am mai auzit.  

Îmi place mult cum arată cartea din dreapta.

Iarăși, n-am auzit de ele dar arată bine.

De „Gabriela” am mai auzit. Cred că ascunde o poveste frumoasă!

Îmi place mult cum scrie Osmonde, sunt sigur că și această carte este foarte profundă. Abia aștept s-o citesc.

Și cărți dintr-o colecție care mi se pare genială, plină de suspans și mister. Tot ce vrei!

Cărți frumoase! :) Abia aștept să le așez pe rafturi și să mă bucur de ele. Voi cu ce v-ați mai ales?

Cerul din burtă, de Ioana Nicolaie - Recenzie

Autor: Ioana Nicolaie

Editură: Polirom

Număr de pagini: 184 pagini

Ioana Nicolaie, născută pe 1 iunie 1974, a absolvit Facultatea de Litere a Universității București și cursurile de masterat ale aceleiași facultăți. După absolvire a lucrat în învățământ, în presă și în domeniul editorial. A debutat cu volumul de versuri „Poză retușată” (Cartea Românească, 2000) în urma câștigării concursului de debut. Au urmat: „Nordul”, „Credința”, „Cerul din burtă”, roman declarat „Cartea lunii iulie” de revista Orizont și nominalizat la Eastern European Literature Award, „Cenotaf”, „Aventurile lui Arik” și „O pasăre pe sârmă”. Cărțile sale au fost nominalizate la premiile ASPRO, la premiile Asociației Scriitorilor din București și la premiile revistei Observator Cultural.

Pur și simplu am început acest roman și n-am putut să-l mai las din mână. Îl citeam. Mă opream. Ridicam ochii în tavan. Iarăși citeam. Mă gândeam. Ridicam ochii în tavan. Îl îmbrățișam de parcă mi-ar fi fost cel mai apropiat prieten. Citeam. Apoi s-a sfârșit și mi-am dat seama că am avut onoarea de a citi una dintre cele mai frumoase cărți pe care am putut vreodată s-o citesc. Nu știu, e părerea mea subiectivă și, bineînțeles, alții ar putea să n-o accepte. Tocmai, că-i subiectivă. N-am mai citit un așa roman, și am să vă spun de ce. E impropriu să vă povestesc romanul, să vă fac un rezumat, nu mi-aș putea însuși acest lucru. Știți prea bine!

„Cerul din burtă” este un jurnal despre cele nouă luni de sarcină ale unei femei. Atât e tot ce-ar trebui să vă spun. Pentru că, mai apoi, să vă spun că emoția pe care scriitura Ioanei Nicolaie o transmite este greu de ținut în frâu, este ca un soare care-și trimite razele în sufletul tău și îți dă de gândit, de meditat, îți oferă imagini artistice pe care numai un poet le-ar putea desprinde din murmurul apei și din cântecul neîngânat al ierbii. Ioana Nicolaie are un lirism autentic, de mare calitate, are un lirism ieșind din suflet și care te face să fii neliniștit, să trăiești alături de rânduri și să te întrebi ce are să urmeze, dar cum, dar când, dar de ce. Autoarea te ține cu sufletul la gură, cartea având o construcție aparent epică, dar care se scurge într-un lirism expert, cald, care atrage cititorul și-l poartă între paginile cărții.

Citind romanul, mi-a fost imposibil să nu meditez asupra anumitor imagini. Pentru că lirismul acestui discurs epic, modul în care autoarea scrie, cuvintele pe care le alege, dramatismul, sensibilitate, feminitatea, toate acestea conturează un scriitor inteligent, un om frumos, un om care a vrut să spună ceva și a simțit nevoia, aproape fizică, să-și scrie povestea celor nouă luni de naștere. Într-o confesiune pe care am citit-o de AICI, autoarea spunea că: (...) am scris Cerul… de două ori pentru o singură carte. Întâi din fragmente – plate, fără trucaje literare – ale zilelor in care eram însărcinată. Apoi turnând toate acestea in rescriere fără gen – parte proză, parte poezie – , mizând mai ales pe autenticitate.” Și s-a văzut autenticitatea scrierii. Lirismul curge prin sufletul cititorului, îl cuprinde și îi potențează emoția la maximum. După ce vei fi citit romanul, va fi imposibil să nu vrei să-l recitești, să-l recitești iarăși, iarăși și iarăși. Nu numai că-l citești rapid, dar îl citești cu drag și cu emoție, rezonezi cu povestea pe care scriitoarea Ioana Nicolaie o surprinde: o poveste despre viață, despre sacrificiu, devotament, artă și creație. De asemenea, tema romanului a fost o noutate: m-am întrebat, evident, de ce literatura noastră românească n-a mai scris despre această latură a femeii, fie ea oricât de sublimă, a maternității. O fi devenit graviditatea, de fapt, un subiect tabu?  Autoarea-și notează stările, transformările prin care trupul și sufletul îi trec, iar toate acestea transpuse liric, în metaforă pură, dau ritm, sparg monotonia și, cu înțelesuri simbolice, devin un omagiu al condiției supreme a femeii: aceea de a crea viață. După cum și Mihaela Miroiu afirmă, „din femei venim cu toții”.

Eu am fost marcat de intensitatea scrierii. Mi-a plăcut enorm modul în care autoarea a mânuit cuvintele, modul în care a reușit să surprindă emoție și să scrie cu viață. A fost fascinant, și, oricât de mult ar încerca cuvintele mele să spună și să transmită, nu vă veți da seama de acest lucru decât atunci când veți fi citit romanul. Pentru că, într-adevăr, merită, și este una dintre cele mai bune lecturi de anul acesta. Evident, unora poate nu vi se va părea astfel, dar mie, unul, chiar mi-a plăcut și mi-a dat de meditat, m-a inspirat.

Am selectat și niște pasaje, cred că sunt relevante dacă doriți să vă familiarizați cu stilul autoarei:

„Camerele acelea sînt din stern bandajat. Le ghicesc magice, calc înăuntru ca un zodiac. (...) E un geam emolient și palme nervoase. Sînt pumniori îngroziți zbătîndu-se-n burtă. (...) În burta mea e și un bec de veioză. Mușchii întinși țiuie uneori de căldură. Arareori prin ei se-ntrevede lumina. Atunci ești treaz, ești muzică, pîndești fulgerarea. Și brusc îți întinzi trupușorul spre clanță. Cu nesfîrșite pupile te uiți spre încoace.”

„În magazin sînt tejghele și fete. Vînd pungi de cadouri, inimioare pictate. Vînd jucării, vederi și hîrtie. Una din fete are pulover rotund. Dedesubt, un glob e lumină. «Și ce mănâncă acolo, o-ntreabă o alta, cu ce se hrănește copilul în burtă?» Peste umeri nevîrstnici, prima-i răspunde: «Păi, din câte știu eu, e-un fel de cordon. (...) Un fel de perfuzie legată de mine».”

„Pe-atunci nu eram fată. Fermoarul zilelor se-nchidea neted la piept. (...) Zgîriam în metal fără s-aleg. Încetul cu încetul creșteam, mă faceam cît o minge, cît un costum de bărbat. ÎNTR-UN TÂRZIU, ȘI PELVISUM MEU VA CRĂPA... De spaimă, nu pricepeam. Vremea mai dormita-n cuier și paltoane...”

„Femeile au rochii, batic și trebuie s-aducă pe lume copii. Sînt muncitoare, țărănci, batalioane întregi așteptînd la pîine sau carne. (...) Femeile ne cresc cu zahăr și ulei pe cartelă. Cu picioare de pui și pești congelați. Cu-alimentarele goale și-un pătrat de glucoză. (...) În anii optezeci n-aveai de ales. Pilulele erau văi și munți în țări de departe. Contracepția era cîmp și lac sau zid fără capăt. N-aveai salvări pentru asta și nimic de păstrat. Avorturile se numeau atunci închisoare.”

Puteți citi romanul Ioanei Nicolaie ca o poezie. Simțăminte, iubire, tristețe și emoție. Vi-l recomand cu mare drag. L-am cumpărat de pe Libris la un preț foarte mic, iar coperta este foarte frumoasă și cartonată. Puteți cumpăra romanul „Cerul din burtă” de AICI,  la doar 9.5 lei! Credeți-mă, merită! Lecturi frumoase și numai bine!