Cititorul din peșteră, de Rui Zink - Recenzie

 

„O carte ne cere să mergem noi la ea. Un ecran cu imagini şi tâmpenii, nu. Este diferenţă dintre a călători şi a sta pe loc. Cartea ne obligă să călătorim, televiziunea să rămânem gura-cască.” 

Editura: Humanitas

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 120

„(...) poate să mai însemne și că nu există o adevărată deosebire între realitate și vis, că nu sunt două lumi, doar două versiuni ale aceleiași lumi...”

Cititorul din peșteră, un alt (micro)roman pe care l-am amânat destul de mult timp. Mi-l recomandau cam toți, ba că a fost unul dintre primele lor romane citite, ba că e foarte bun, ba că e o poveste interesantă din care ai ce învăța. Chestii dintr-astea. Nu neg, e un roman frumos, dar nicidecum unul pe care l-aș recomanda tuturor. A avut multe lucruri care mi-au plăcut, cum ar fi ideea de inadaptare a personajelor, cum ar fi ideile lor privitoare la citit, de fapt, ideile monstrulețului privitoare la poezie (cred că acesta a fost plusul cel mai mare al cărții lui Zink), însă povestea în sine mi s-a părut banală, sfârșitul puțin grăbit, deodată, intempestiv. Titlul m-a făcut puțin curios, de fapt, însă acțiunea (dacă nu e prea mult s-o numesc așa) și sfâșitul m-au dus cu gândul la un film foarte vechi, ceva cu o gorilă uriașă care se atașează de o femeie, apoi gorila pleacă, e urmărită de poliție, în fine, nu îmi aduc bine aminte. Însă romanul lui Rui Zink, condensat în 120 de pagini se citește foarte-foarte rapid, nu e o lectură grea, ba chiar e accesibilă și ar putea fi și o lectură pentru copii - bine, trecând peste ideile frumoase și inaccesibile celor mici, idei surprinse din prisma celor două personaje.

„Astăzi știu că niciodată nu trebuie să disprețuim relația dintre ce e în capul nostru și ce e în corpul nostru, chiar și numai pentru faptul că acest cap se naște prins bine de corp; noi suntem cei care, pe urmă, din prostie sau negjlijență, îl vom deșuruba, cu drăguțul rezultat bine știut.”

Pe scurt, așa, un puști aflat în grija nimănui, hoinar, ai cărui părinți sunt ocupați de propriul lor divorț, se pare că mai mult decât de propriul lor copil, ajunge întâmplător pe corabia unor pirați-marinari-aventurieri, nici nu știu cum să le spun, care sunt plecați în căutarea unui animal ciudat, în căutarea unui monstru din ghearele căruia nimeni, cică, nu ar fi scăpat vreodată: Anibalector. Interesant nume. Și, totuși, „monstru” poate e un cuvânt mult prea mare pentru un animal pentru care lectura înseamnă ceva enorm. Pentru că da, cititorul nostru din peșteră este tocmai Anibalector, un monstru îndrăgostit de cărți, pentru care cuvintele sunt mai presus de orice hrană. A învățat să citeacă și să povestească, să scrie, iar, na, evident, băiatul nostru ajunge la un moment dat în peștera uriașului, însă acesta îl cruță - păi, evident, doar nu v-ați fi așteptat să-l mănânce, nu? De aici, totul stagnează. Nu ne este prezentată decât relația dintre cei doi, modul în care monstrulețul îl învață pe băiat să citească, CUM să citească, cum să vadă lectura și ceea ce autorul încearcă să transmită. Să spunem, de fapt, că Cititorul din peșteră este mai mult un roman despre romanul în sine, despre ce înseamnă el. Mi-a plăcut ideea aceasta, dar doar trei steluțe i-am putut da. Nu că n-ar fi fost frumos scris, dar atât am simțit că trebuie. Sunt multe alte cărți care mi-au plăcut cu mult mai mult.

„Pentru prima oară în viață am făcut această tristă constatare: oamenii spun că le place noutatea, și tura-vura, dar adevărul, adevărul adevărat e că le place orice, numai aventura nu. Între libertate și mica lor siguranță, o aleg întotdeauna pe a doua, oricât ar susține că o preferă pe cealaltă.”

Cuvintele autorului, ideile sale sunt chiar frumoase. Asta mă atrage la o carte, să-mi transmită lucruri generale, adevărate, să-mi spună că viața e atât de frumoasă, de fapt, și că noi o complicăm, noi facem toate aceste lucruri care nu ne plac, na, că așa sunt oamenii, făcuți să caute ace în carele cu fân ale societății. Cititorul din peșteră spune astfel de lucruri într-o formă estetică viabilă, care se cade unui scriitor autentic, așa cum este Rui Zink. Cred că mai am o carte de la acest autor în bibliotecă, poate am s-o încerc, deoarece am înțeles că acest microroman este printre primele sale cărți. Cu toate acestea, mi-a plăcut, v-am spus, o recomand cu mare drag tuturor, dar pentru ceea ce am citit, pentru ceea ce am simțit când am citit Cititorul din peșteră, trei steluțe frumoase și strălucitoare ajung.

„Să învăț că ușile alea au în ele cheia cu ajutorul căreia se poate, sau nu, chiar intra în casă. (...) Să învăț că, după uii, lumea încăpea toată într-o simplă literă. Să învăț să nu-mi fie frică să citesc o poezie, chiar din cea din care nu se înțelege nimic.”

Eu vă recomand acest roman, Cititorul din peșteră de Rui Zink, e o lectură ușoară, plăcută, relaxantă, îl veți citi rapid și cu siguranță veți rămâne cu un sentiment frumos după ce o veți fi citit. V-am spus, sfârșitul este puțin cam grăbit, cam prea imprecis, trasat deodată, dar poate așa a vrut autorul, să lase o vagă idee asupra a ceea ce s-a întâmplat. Nu știu. Eu doar am citit și am asimilat. S-aveți lecturi cât de frumoase se poate și pline de spor!

„Învățasem și că nu întotdeauna cuvintele sunt cel mai bun instrument pentru a ne face înțeleși de cei din jur.”

 

„Cei doi domni din Bruxelles”, de Eric-Emmanuel Schmitt- Recenzie

 

Editura: Humanitas Fiction

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 232

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure, cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, „Noaptea la Volognes”. Îi urmează „Vizitatorul”, care îi aduce consacrarea și este distins cu trei premii Molière, „Varațiuni enigmatice”, „Libertinul” etc. În 1994 îi apare priul roman, „Secta Egoiștilor”, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și alte țări străine. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga sa activitate. De același succes se bucură și romanele sale „Evanghelia după Pilat”, „Viața mea cu Mozart”, „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, „Oscar și Tanti Roz”. De asemenea, Eric-Emmanuel Schmit este autorul a trei volume de nuvele și povestiri: „Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri”, „Visătoarea din Ostende”, „Concert în memoria unui înger”. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii și distincții literare, iar în 2001 a primit titlul de Chevalier des Arts des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste patruzeci de limbi. 

Cei doi domni din Bruxelles a revenit în lectura mea la o a doua încercare, la ceva timp după ce am citit ceva scris de autorul francez. Sincer, mă declar un fan al acestui autor, îi ador cărțile, le am pe toate acasă, mai puțin una, Evanghelia după Pilat, și-mi place enorm modul în care autorul scrie, pentru că știe să atingă cele mai subțiri, firave și maleabile corzi ale sufletului, ale ființei umane. Tocmai din acest motiv am avut așteptări mari de la această carte. Dacă pe toate celelalte - mai puțin Oscar și Tanti Roz (5 steluțe) - le-am recompensat cu patru steluțe, acestei cărți nu am putut să-i dau decât 3, iar motivele sunt pur subiective, bineînțeles, precum este și această fabuloase-magnifică-mirobolantă recenzie. Nu am să vorbesc despre carte decât puțin, pe scurt, în următoarele: mai multe povestiri, cum ne obișnuiește autorul (pe lângă faptul că în ultimul timp a scos și niște romane, să le spun așa, de sine stătătoare), legate de viață, de ceea ce presupune aceasta, adică emoții, adevăruri, minciuni, cunoaștere, căutare, mister, iubire, dragoste, eșec, dezamăgiri, lucruri aparent banale, arhicunoscute, dar integrate într-o formă estetic-viabilă, într-o proză incomparabilă stilistic. 

Prima, Cei doi domni din Bruxelles, care dă și numele volumului, m-a surprins prin paratextualitate - origine: Schmitt a schițat-o în drum spre Bruxelles, de la Paris, în gară. Povestirea e frumoasă, cred că e printre preferatele mele, abordând tema sexualității, a dogmei și a lumii văzute prin perspective diferite (pe care alții le-ar numi anormale) de iubire. Dragostea este oare un sentiment declanșat de un proces chimic, sau este pur și simplu un miracol al spiritului, imposibil de explicat? Existo o metodă infailibilă pentru a stârni pasiunea, un elixir precum cel care i-a unit odinioară pe Tristan și Isolda, una dintre cele mai frumoase povești de iubire scrise - și nu numai - vreodată? Sau ce care se îndrăgostesc ascultă doar de propria libertate? De urmărit acest parcurs al iubirii sufletului. Următoarea, Câinele, mi-a displăcut enorm. Cu dublă sursă de inspirație (viața personală a autorului și refecțiile pe care filosoful Emmanuel L. i le-a provocat), iubitor de animale, autorul nu a reușit să-mi transmită ceea ce poate, altora, a reușit. Nu am rezonat cu această povestire, nu am simțit-o pe placul meu, ba chiar m-am rugat să fie una scurtă și poate, la un moment dat, să mă surprindă în vreun fel. A fost așa? Nicidecum. Evident, nu vorbește autorul despre un câine, este o poveste foarte frumoasă de familie, ceva închegat, misterios, știe el Schmitt cum să le lege. Ba chiar, la sfârșitul volumului, vorbind despre cartea aceasta, Cei doi domni din Bruxelles, spune: „(...) la sfârșitul nuvelei Câinele, este vorba despre iertare. Să ierți? Nimic nu mi se pare mai complicat.”

O inimă sub cenușă a fost, iarăși, pe placul meu, o femeie care își iubește mai mult nepotul decât propriul fiu, proiectându-și sentimentul matern mai degrabă asupra copilului surorii ei decât deasupra fiului ei. Moartea copilului ei o va face să-și dea seama de acest lucru și va trebui, ca să-și adoarmă sau să-și alunge vinovăția, să-și urască nepotul. Adorării îi urmează o ură pe măsură. Pot spune că Schmitt a analizat foarte frumos această gradație ascendento-descendentă, să-i spun așa, atingând niște imagini foarte frumoase ale complexității simțămintelor umane. Omul, în genere, poate trece extrem de ușor de la ură la iubire, de la încredere la frică, de la înălțime, tocmai în abisalul durerii. Frumoasă, cred că printre cele mai frumoase nuvele, cred, citite; mi-a plăcut aici o explicație a autorului: „dacă romantiismul constă în acordul naturii cu umanul, atunci O inimă sub cenușă este o nuvelă romantică. Puterile telurice se supără și se trezesc în același timp cu eroii mei, apoi se liniștesc la unison cu inima lor.” Cu inima lor cea de toate zilele, arsă în vâltoarea vieții - întru emoție, întru sentiment, întru oameni.

O altă povestire - care oarecum mi s-a părut trasă de păr taaaare, dar mi-a plăcut - a fost Copilul-fantomă, ultima, fiindcă după părerea mea vorbește despre ceva actual: ce părinte nu s-a temut să primească vestea cum că al său copil, după ce se va naște, nu va fi normal? Unii îmbrățișează destinul acesta, alții îl refuză, îi dau cu piciorul, se tem, se retrag. Îi admir pe cei care au acceptat copilul bolnav, dar nu voi arunca niciodată cu piatra în cei care au ales avortul. Oricum, e o chestie mult mai delicată aici, de etică, religie, spiritualitate, și chiar nu vreau să intru în astfel de discuții. Volumul de față are povești frumoase, însă niciuna nu m-a atins prea mult încât să-mi dea lacrimile - tocmai asta era magia cărților lui Schmitt, la aproape toate am avut lacrimi în ochi, însă de aceasta m-am distanțat mult mai mult. Nu știu, mi s-a părut rece, diferită. La unele chestii m-a plictisit și m-a făcut să uit că citesc ceva de Schmitt. Poate n-am citit-o într-o perioadă potrivită, poate chiar n-a fost o carte bună. Se prea poate.

Oricum, eu vă recomand să citiți cărțile autorului, scrie foarte frumos, liber, accesibil din punct de vedere stilistic, al cuvintelor. Eu m-am îndrăgostit de stilul său, de cărțile sale, printre care preferatele mele rămân Oscar și Tanti Roz & Concert în memoria unui înger. Dacă vreți să-l citiți, vă recomand să începeți cu acestea. Eu am să mă retrag, dar am să revin pe blog cât de des cu putință. Am început facultatea și deja e destul de solicitant, dar trebuie să-i facem față! Mulțumesc că mă citiți, s-aveți doar lecturi pe placul vostru, frumoase și cu spor.

„Lumea Sofiei”, de Jostein Gaarder- Recenzie

Editura: Univers

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Într-o succesiune de oglinzi creatoare de iluzii nesfârşite, Sofia, protagonista celui mai cunoscut roman al norvegianului Jostein Gaarder, îi este povestită, treptat, întreaga filosofie a culturii occientale. Dacă filosofia sau literatura însăşi este pretextul acestei cărţi cititorul va afla pe cont propriu. El va face cunoștință, încă de la început, cu amestecul dintre fantezie şi marile întrebări ale omenirii. Pentru că nu găsise în biblioteci sau librării nicio carte în care tinerilor să li se ofere o formă accesibilă a marilor idei, scriitorul norvegian pune în scenă o poveste şi imaginează un personaj inventiv şi curios. Jocurile duble sunt specialitatea lui Gaarder: Sofia va fi pusă în oglindă de Hilde, destinatara reală a cursurilor, profesorii îşi vor schimba identităţile, iar întrebările nu vor putea primi niciodată răspunsuri unice. Aventura cunoaşterii va începe de la filosofii greci, va trece prin zorii creştinismului, prin medievalitatea europeană, va ajunge la Renaştere, Iluminism, Romantism şi până la sistemele de gândire ale secolului al XX-lea. Fără a fi o simplă carte de popularizare, Lumea Sofiei  este o introducere în filosofia occidentală, deschizând apetitul cititorului pentru cunoaştere şi meditaţie asupra întrebărilor esenţiale. Căci, aşa cum Hilde e Sofie, aceasta nu e nimeni altcineva decât imaginea cititorului însuşi.

Promițător, frumos, habar n-ai ce te așteaptă. Eu am vrut să citesc acest roman pentru că, la o adică, am auzit prea multe lucruri bune despre el, de prea multe ori mi-a fost recomandat de către colegi și prieteni, de către alte persoane, de prea multe ori a fost punct de referință în anumite discuții pe care le auzeam între persoane. Și de prea multe ori l-am amânat. Nu știu, am așteptat momentul în care aveam să simt că, într-adevăr, acum trebuie să citesc acest roman. Am simțit. M-am pus pe pat, l-am luat în mână și am început să citesc. Nu am să lungesc acestă recenzie, nu știu, simt că ar fi de prisos, dar pot spune doar că nu m-a atras cam deloc ceea ce scria, nu a fost pe stilul meu, sincer, nu prea-mi place filosofia, nu în forma ei teoretică, a cuvântului care se închide în cuvânt, nu-mi place să răspund la întrebările existențiale care ne macină și nu ne dau pace. Nu vreau, adică, să distrug acel mister care ne cuprinde ființa. Nu știu, nu vreau asta, vreau doar să rămână totul așa. Cred că motivul principal pentru care nu mi-a plăcut acest roman a fost tocmai faptul că nu am rezonat cu ceea ce scria autorul - ceea ce nu înseamnă, așadar, că el nu scrie bine, că nu are substrat, nu are esență. Nu. E pur și simplu părerea mea, dragilor, prin excelență subiectivă - și, după cum se vede, incisivă.

Considerați această carte un mic tratat despre filosofie, o cărticică a cărei inteție, după părerea mea, este de a deschide apetitul cititorului spre a se interesa întru aceste locruri care ne locuiesc viața. Ok, înțeles, am citit, mi-a plăcut, trebuie să recunosc, romanul Lumea Sofiei a avut lucruri care mi-au dat de gândit, mi-a adus răspunsuri în maniera în care m-a făcut să-mi pun și întrebări, m-a fercitit, m-a întristat. Mi-a da de meditat și gândit. Cu toate acestea, am simțit că nu e făcut pentru mine. Îmi plac cuvintele frumoase, îmi plac metaforele care ascund, răspunsurile pusă într-o formă frumoasă, dar de această carte pur și simplu nu am reușt să mă apropii. Poate a fost vorba de perioada în care am citit-o, or nu i-am acordat destulă atenție, or nu i-am acordat creditul necesar. Sau, de fapt, poate am avut așteptări mult prea mari - după toate laudele auzite - de la romanul lui Jostein Gaarder. Am mai citit, după ce am terminat Lumea Sofiei, de la același autor (iarăși, auzind ulterior multe lucruri frumoase despre), romanul Fata cu portocale, un roman căruia, iarăși, tot trei steluțe i-am dat. Nu știu, Gaarder nu e tocmai printre preferații mei, de fapt cred că e singurul autor față de care mă simt străin atunci când îl citesc - pe lângă Cărtărescu. Poate am să-l mai încerc pe acest autor vreodată, dar momentan îi zic pas. Nu e tocmai preferatul meu, nici nu prea-l citesc cu plăcere. 

Altceva nu mai pot spune. V-am spus că va fi o recenzie scurtă, pentru că simt că am spus totul în ea. Aș putea selecta citate frumoase din carte, sunt o groază, credeți-mă; cartea, în sine, transmite un mesaj frumos, dar nu într-o formă pe care eu, în mod subiectiv, aș aprecia-o, nu într-o formă cu care să rezonez, nu în maniera care-mi place mie. Eu vă invit să citiți cartea, să o frunzăriți - garantat, lucruri veți avea de învățat din ea, să nu credeți că nu, dar cred că aveți nevoie de răbdare și de o oarecare inițiere în ale filosofiei, să spun așa, pentru a o înțelege pe deplin. Eu poate nu am fost pregătit de acest roman, dar nu am de gând să-i ofer o altă șansă cât mai curând. Poate mă lovește pe mine într-o zi nebunia să mă reapuc de el, atunci clar am s-o fac; iar părerea poate mi se va schimba! :)  

Mulțumesc din suflet Editurii Univers pentru acest roman! :) Una dintre editurile mele preferate, cu numeroase cărți care se numără printre cărțile mele de suflet. Puteți cumpăra Lumea Sofiei de AICI! :) Lecturi frumoase și cât mai multe. Spor în toate!

„Delicatețe”, de David Foenkinos- Recenzie

Editura: Nemira

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 200

Am vrut să citesc acest roman încă de când i-am văzut coperta, dar am avut ocazia doar acum câteva luni să-l primesc. M-am bucurat foarte tare și, deși am spus că-l voi citi imediat ce termin cartea pe care o citeam atunci, abia acum câteva zile - alaltăieri - am reușit să mă apuc de roman și să îl și termin. De ce? Nu știu, dar sunt sigur că anumite cărți sunt făcute pentru a le citi într-o anumită perioadă. Trebuie pur și simplu să simți că lectura respectivă te cheamă: nu tu alegi, adică, ci ea pe tine. Și așa a și fost, pentru că acest roman a căzut fix într-o perioadă în care, vă rog să mă credeți, trebuia să citesc ceva de genul. De ce? Timpul, cu siguranță, îmi va fi oferit un răspuns curând. 

Delicatețe, bineînțeles, mi-a plăcut enorm de mult. Știam că o să-mi placă încă de când am văzut coperta, am avut această certitudine, tocmai de asta am și vrut atât de mult să am romanul în bibiliotecă. David Foenkinos ne spune o poveste dragoste destul de simplă, după părerea mea, dar prezentă în doar câteva pagini a cărții. François și Nathalie par a fi un cuplu perfect, viața lor se circumscre în jurul a ceea ce ei simt, trăiesc, experimentează și visează. Frumos, romantic, nu poți spune nimic, dar am știut de la bun început, parcă, că nu despre asta vrea Foenkinos să scrie. Și nu m-am înșelat, dat fiind faptul că, la un moment dat, François, plecat să alerge într-o dimineață, este accidentat mortal. Și, din acel moment, am simțit că adevărata scriere a lui Foenkinos urmează să se facă simțită în paginile cărții. Cu o predilecție de cititor înrăit, nu m-am înșelat.

„Nathalie a zâmbit. Adora să i se propună să se joace. S-a îndreptate spre copac, a închis ochii și a început să numere. Markus a pornit în căutarea unei ascunzători bune. O ambiție zadarnică: era felul lui Nathalie. Era limpede că știa cele mai bune locuri. Tot căutând s-a gândit la toate cotloanele pe unde se ascunsese deja. Mergea de-a lungul vârstelor lui Nathalie. La șapte ani evident că s-a ascuns îndărătul acelui copac. La doisprezece ani, în mod necesar în spatele acelui tufiș. Adolescentă fiind, respinsese jocurile copilăriei și trecute pe lângă muri bombănind. Iar vara următoare se așezase pe bancă, tânără femeie, visătoare și poetă, cu o speranță romantică în inimă.”

Nathalie este distrusă, simte că viața ei nu mai are nicio direcție fără marea ei iubire, François. Trece prin perioade depresive, se închide în sine precum sub o carapace, se îngroapă în muncă și așteaptă momentul în care toate aceste lucruri vor trece prin viața ei, lăsând durerile în urmă, acele dureri sufletești, acele răni adânci pe care doar anii le pot acoperi. Totuși, fiind o femeie înfiptă, care știe ce vrea, ambițioasă, fără a părea vulnerabilă și atât de afectată (cum, de fapt, este) de dispariția și moartea soțului ei, Nathalie ajunge să fie promovată la serviciu, moment în care devine mai apropiată de un coleg, Markus Lundell, un personaj, zic eu, destul de surprinzător prin modul în care recunoaște și trăiește lucrurile. Mi-a plăcut de el, la fel de mult cum mi-a plăcut și modul de a se apropia de Nathalia. Nu am să vă povestesc firul epic al cărții, pentru că mi se pare aiurea și de prisos - trebuie să citiți romanul, asta-i tot ce pot spune.

Punctul forte al lui David Foenkinos și al cărții Delicatețe este întocmai acea autenticitate franțuzească, ce te poartă prin cafenele parisiene frumos parfumate, cu mâncăruri deosebite, cu oameni frumoși, amuzanți, de care te simți apropiat chiar dacă nu ai vreo treabă cu ei. Nu știu dacă asta se poate descrie, teoretiza, pe cât se poate simți. Pe mine, într-o carte, mereu mă atrag personajele și gândurile lor, modul în care acestea simt - aici, nu știu, am impresia că nu autorul le controlează, le pune pe scenă, ci personajele au viața lor proprie, ele decid, iar ceea ce scre autorul se datorează hazardului. Voinței, dimpotrivă, ceea ce reușește să nu scrie. E o chestie de perspectivă, dar când un autor mă lasă cu această impresie, abia atunci știu că am citit o carte într-adevăr bună. Iar Delicatețe a fost una dintre aceste cărți. Nu mi s-a părut nimic chinuit, tras de păr, fugar, ci totul a curs liniștit, relaxat, echilibrat, fără a face o obsesie din drama lui Nathalie, o traumă exacerbată, fără a epuiza dorința lui Markus de a fi alături de Nathalie, trecutul acestuia destul de ciudat și amuzant. Cei doi formează o pereche su-per-bă, reușesc să scoată la iveală aproape totul unul din celălalt - descoperindu-se, astfel, reciproc, în timp ce trecutul, cu ce-ar fi însemnat el, cu toate supărările-lacrimile-surescitările-dezamăgirile-și-restul, se închide în urma lor precum cortina unui spectacol hollywoodian american și prost. De urmărit acest aspect, dacă veți citi cartea!

 „Viața ei de femeie tânără lăsase numeroase urme în mai multe mai multe locuri și, poate, chiar făcuse amor printre aceste flori? F. alergase după ea, să-i smulgă cămașa de noapte, fără să facă prea mult zgomot ca să nu-i trezească pe bunici, urmele unei curse dezlănțuite și tăcute prin grădină. Apoi o prinsese. Încercase să se zbată, fără să fie prea convingătoare. Întorsese deodată capul visând la sărutările lui. Se rostogoliseră și pe urmă s-a trezit singură. Unde era F.? Se ascundea pe undeva? Nu mai era aici. Nu va mai fi niciodată aici. În acel loc nu mai creștea iarba. Nathalie o smulsese pe toată cu furie. Aici, rămăsese într-o stare de apatie ore în șir, iar în încercările bunicii sale de a o convinge să intre în casă nu modificaseră cu nimic situația. Markus, îndreptându-se chiar spre acel loc, îl călca în picioare durerea. Trecea prin lacrimle iubirii sale. Și totodată căuta ascunzătoarea spre care Nathalie se va îndrepta mai târziu. Cumva, pe sărite, era emoționant să-ți închipui femeia în vârsta care va fi.”

Vorbind de stilul autorului, eu pur și simplu m-am îndrăgostit de el. Am rezonat, deci mi-a plăcut, motiv pentru care i-am dat și cele patru steluțe pe care le-a meritat din plin. Cartea Delicatețe mi-a spus o poveste despre oameni fragili, oameni care-și caută răspunsurile, care-și caută identitatea pierdută în timp ce se retrag în sine, în meningele și sufletul lor. Da, au fost lucruri care au durut, dar trebuie să le epuizăm. Da, au fost lucruri care nu s-au simțit tocmai frumos, dar asta nu însemană că nu au fost bune, nu înseamnă că nu am învățat nimic din ele. Da, au fost lucruri care au adus lacrimi de bucurie, dar nu va fi tot timpul la fel. Și, când nu va fi, atunci vom ști că omul trebuie să treacă prin viață cu armele predate, dar cu sufletul la înaintare. Pentru că, în cele din urmă, despre asta este: alegem cu sufletul, uneori, nu doar cu mintea. Alegem cum poate nu e tocmai bine pentru noi, dar mereu trebuie să alegem. Și să învățăm, mergând înainte cu lacrmi în ochi. Iar Foenkinos sunt sigur că a reușit să facă asta cu desăvâșirea unui artist adevărat.

Vă recomand romanul Delicatețe cu toată căldura, sunt sigur că o să vă placă. Mie mi-a plăcut, îl pun la loc sigur printre cărțile asupra cărora, cu siguranță voi reveni. Lecturi frumoase și un început de săptămână pe măsura dorințelor voastre! :)

„Bellinzona, noaptea”, de Martin Gülich- Recenzie

Editura: Rao

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 128

Un accident de maşină la ieşirea sudică din tunelul Gotthard. Luna de miere în Italia. „Ce-ar fi mai rău: să mor eu primul sau tu?”. Un băiat ciudat, introvertit, singuratic. În fiecare noapte stă la fereastră aşteptând întoarcerea tatălui, dar, brusc, se confruntă cu îmbolnăvirea mamei. Să fie oare vina lui?

Moartea şi sentimentul de vină, două teme la fel de vechi precum literatura însăşi, dar pe care Martin Gülich le integrează cu măiestrie în romanul său, prezentându-le din unghiuri distincte.

Tonul narativ este calm şi distanţat, deşi astfel afectează şi mai mult cititorul, atrăgându-l uşor-uşor într-o intrigă ce se transformă treptat într-un mistery. Romanul lui Gülich captivează şi încântă cititorii, vorbindu-le despre viaţa de zi cu zi. Observată cu blândeţe, disecată cu meticulozitate şi narată succint.

Mulțumesc mult lui Eric pentru această carte, am fost sigur că o să-mi placă și așa a și fost. Totuși, nu i-am dat două steluțe din motive pur subiective, nu că romanul nu ar fi fost scris frumos - drept care l-am citit și în mai puțin de o zi (bine, nici nu-i tocmai pompos și mare, plus că e format mic), cu un stil lejer, relaxant, lipsit de înfrumusețări dintr-alea, știți voi, care pe alții plictisesc - nu ar fi și cazul meu -, metafore, imagini artistice. Nu, Gülich pur și simplu și-a spus povestea așa cum a știut el s-o facă: cu calm, cu dragoste și cu talent. Iar povestea chiar este frumoasă.

În aparență, banală, Gülich ne spune o poveste de viață. Punctul introspecției personajelor - al soțului și al copilului - începe din momentul în care, în apropierea Bellinzonei, la ieșirea dintr-un tunel, din neatenția lui se întâmplă un accident de mașină. Ea, soția, ajunge la spital, el scapără mai teafăr. Bun. Și, deodată, explodează, în sufletele personajelor, două sentimente: el - cât de vinovat ar fi, de ce-a făcut asta, de ce nu s-a abținut din a bea, cine e inculpat, de ce, ce-ar fi fost dacă, iar copilul, un introvertit aproape exacerbat, își face scenarii - în concordanță cu vârsta -, dacă mama lui nu se va mai întoarce niciodată, dacă tatăl lui îi vrea răul și, acum, vrea să scape și de el, de ce a adus o altă femeie în casă care să aibă grijă de el. Gülich urmărește toate aceste aspecte cu meticulozitate, cu o precizie frumoasă, jucăușă, încât nu ai impresia că-ți ascunde ceva - îți oferă totul drept perspectivă proprie, iar tu pur și simplu citești și înțelegi. Iar cred că ăsta este un atuu al cărții Bellinzona, noaptea.

Romanul captivează cititorul, îl încântă prin stilul autorului, vorbindu-ne despre viața de zi cu zi, despre regrete, despre cuvintele pe care nu le-am spus, despre timpul care, nici vorbă, n-are deloc răbdare cu oamenii. La o adică, este vorba despre puterea logosului, despre sentimentele surprinse în cuvintele pe care, uneori, le-aruncăm fără să vrem, involuntar, neștiind că de fapt putem face atât de mult rău. Un ritm alert, fictiv, care-ți dă impresia că personajele există între paginile cărților și strigă-strigă-strigă, vrând să fie auzite, înțelese și ajutate. Mi-a plăcut enoooorm modul copilului de a problematiza realitatea în care trăiește, pur și simplu am simțit că, într-adevăr, sunt gândurile unui copil, sunt emoțiile și trăirile sale. Gülich zugrăvește, într-adevăr, tipologii fastuoase. Talent, așadar. 

Eu i-am dat doar trei steluțe cărții pentru că m-am gândit să triez cât mai bine ceea ce citesc. Înainte dădeam des patru-cinci steluțe, tuturor cărților care, câtuși de puțin, îmi plăceau și cu care rezonam. Acum voi da cinci steluțe, maximul, doar cărților care, într-adevăr, mi-au plăcut (vezi orice de Alice Munro, Pe aripile vântului, Îți voi dărui Soarele), patru steluțe cărților în care-mi regăsesc stilul, plăcerile, sentimentele și convingerile, iar trei steluțe (cea de față), cărților care m-au făcut să fiu acolo, să nu mă plictisesc, care mi-au plăcut prin poveste, dar de la care s-ar fi putut face ceva mult mai frumos. Bellinzona, noaptea a fost un roman frumos, dar știu că autorul putea, for real, mai mult. Trei steluțe îs numai bune!

Mulțumesc, Eric, încă o dată pentru roman! :) Să-l citești și tu cu drag. Voi, dragii mei cititori, să aveți parte de lecturi cât mai frumoase, pline de învățăminte. Mult succes celor care încep facultatea mâine, s-aveți forțe proaspete și nervi de oțel. Un sfârșit de săptămână frumos!