Lumina pe care am pierdut-o, de Jill Santopolo - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2017

Traducere: Ana Andreescu 

Jill Santopolo este licențiată în literatură engleză la Columbia University, deține un master în Writing for Children la Vermont College of Fine Arts și un atestat în drepturi de proprietate intelectuală la New York University. De asemenea, este director editorial la Philomel Books, un imprint al Penguin Young Readers Group. Este autoarea seriilor pentru copii Alec Flint și Sparkle Spa, precum și a cărților personalizate Follow Your Heart. Drepturile de publicare pentru Lumina pe care am pierdut-o s-au vândut în 31 de țări.  

Lucy şi Gabe s-au întâlnit în studenţie, la Columbia University, într-o zi care le-a schimbat amândurora cursul vieţii: 11 septembrie 2001. Au decis atunci ca existenţele lor să însemne ceva pentru oamenii din jur. Un an mai târziu, soarta îi aduce laolaltă din nou, dar după o frumoasă poveste de dragoste, drumurile lor se despart. Gabe devine fotoreporter în Orientul Mijlociu, iar Lucy face carieră în televiziune, la New York.  Urmează treisprezece ani de visuri, dorinţe, gelozii, trădări, iubire absolută, în care ei sunt despărţiţi de continente, dar nu şi sufletește. Lucy trebuie să ia, în final, o hotărâre extrem de dificilă, sfâşietoare.

Încă o carte de care aveam nevoie, sincer, și pe care am citit-o într-o perioadă numai perfectă pentru a citi o asemenea carte. Și, de asemenea, încă o carte pe care n-am lăsat-o din mână, efectiv, până nu am citit și ultima filă a ei. De ce? Pentru că, deși aparent ar fi o carte light, să-i zic așa, a fost o carte chiar bună, o carte care m-a prins în povestea ei sinceră, da, domle, sinceră, și de ceva vreme nu mai citisem o carte a cărei subiect să se concentreze pe iubirea dintre două persoane. Titlul, coperta, descrierea - toate acestea, evident că-ți indică faptul că Lumina pe care am pierdut-o se va dovedi a fi o carte de dragoste. Dar, oare, e doar atât? Vă zic eu că nu, dragi cititori, pentru că Jill Santopolo nu s-a limitat doar la a spune o sfâșietoare poveste de dragoste, cu șuișuri și coborâșuri, ci și o poveste despre alegerile pe care le facem și direcțiile în care, cu sau fără voia noastră, cu sau fără dorința noastră, acestea ne împing.

Lucy și Gabe, două personaje pe care n-ai cum să nu le așezi lângă inima ta. Adolescenți tipici, plini de iubire, plini de energie, doi oameni ale căror suflete au fuzionat într-o zi în care lumea a fost distrusă: 11 septembrie 2001, data la care au avut loc atentatele zguduitoare de la WTC. Pe fundalul acestor dezastre, când, pentru alții, lumea s-a destrămat colosal, pentru cei doi lumea abia urma să prindă contur, culoare și efervescențe. Evident, urmează o poveste de dragoste frumoasă, cu replici sentimentale, dar frumos gândite și exprimate de către Jill Santopolo - sincer, cred că tocmai asta a făcut din Lumina pe care am pierdut-o o carte atât de pe placul meu, și anume stilul visător, luminos, dulce al autoarei de a transpune emoțiile în cuvinte, în dialoguri. Mi-a plăcut enorm de mult, am rezonat cu stilul autoarei până aproape de perfecțiune, pentru că totul era ca o poezie - Lucy, o visătoare, Gabe, un artist al fotografiei - bineînțeles, din povestea celor doi urma să iasă cu adevărat ceva frumos. Dar, așa cum este și de obicei, viața nu e întotdeauna o slujitoare a dragostei, iar, uneori, oamenii devin amintiri și amintirile rămân doar în poze.

Este vorba despre alegeri, despre locul în care, după ce luăm o decizie, ne aflăm. Și, oare, chiar este locul în care ne-am fi dorit s-ajungem cu adevărat? Departe de căldura persoanei iubite, de siguranța vorbelor ei, departe de tot ce-a fost frumos? N-aș putea răspunde, nici Jill Santopolo nu dă răspunsuri, ci doar prezintă cazuri din care noi, în funcție de universul nostru (prin excelență subiectiv și autentic), să înțelegem ceea ce dorim. Unele alegeri ne dor, altele ne macină, iar cu altele suntem chiar mulțumiți - normal, pe deoparte ni se oferă ceva, iar de partea cealaltă ni se ia ceva. Unde înclină balanța, depinde, în final, de ceea ce ne-am dorit cu-adevărat. Mi-a plăcut mult să urmăresc acest aspect de-a lungul cărții, să-mi pun și eu întrebări, de fapt, dacă într-adevăr unele alegeri pe care le-am făcut de-a lungul timpului au fost cele potrivite. Și nu mă refer aici doar la ce ține de partea sentimentală, ci la mai multe lucruri. Poate nu ne dăm seama acum, dar va veni o vreme când, zău, o să punem în balanță tot ce-am făcut și tot ce-am realizat, și-o să ne punem veșnica întrebare: ce-ar fi fost dacă?

Lumina pe care am pierdut-o este, în final, o poveste de viață. Are de toate, multe și puține, are dramă, are iubire, are dorință, lacrimi, râsete, alcool, sex, minciuni, trădări, dezamăgiri, totul este colorat într-o atmosferă pe care chiar îmi place s-o întâlnesc în astfel de cărți. Autoarea a dozat foarte bine multe lucruri, iar rezultatul final a fost o carte lejeră, dulce, da, cred că ăsta ar fi cuvântul cel mai potrivit, o carte dulce și bună (aș putea spune că, din acest gen de cărți, una dintre cele mai bune apărute la Editura Trei - evident, asta e părerea mea subiectivă și nu sunteți obligați să o împărțiți cu mine, nu-i așa?). Eu abia aștept să mai citesc ceva de la Jill Santopolo, pentru că această poveste este compleșitor de frumoasă, și-o recomand tuturor celor care vor să citească ceva ușurel, ceva ce nu necesită toată concentrarea pentru a putea fi înțeleasă. Eu am citit-o ca și cum aș vedea un film, totul derulându-se, normal, în capul meu, doar că fără pauze publicitare! 

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor! 

Bivolul nopții, de Guillermo Arriaga - Recenzie

„(...) ci ca să-mi amintesc că trecutul nu se poate extirpa - oricât de mult ne-am strădui -, că el rămâne ca o veche arsură care din când în când ne deranjează și că e mai bine să trăiești cu el decât împotriva lui.”

Editura: Vellant

Colecție: Endorfiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2017 

Traducător: Liliana Pleșa Iacob

Într-un Mexico City sălbatic și ploios, doi tineri iubesc aceeași femeie. Carismaticul Gregorio, prietenul lui cel mai bun, Manuel, și misterioasa Tania sunt prinși în vârtejul unui triunghi amoros care trece granițele dintre pasiune și nebunie, gelozie și violență, nihilism și autodistrugere. Sexul e peste tot, iubirea pare imposibilă, secretele și frica merg mână-n mână. Guillermo Arriaga scrie un roman puternic, tensionat, tandru și amenințător ca respirația bivolului nopții din visele lui Manuel.

„Nu lucrurile importante îl împing pe om spre casa de nebuni. Pentru moarte sau pentru asasinat, incest, furt, incendiu, inundație, e pregătit. Nu, ceea ce îl aduce pe om la nebunie este seria continuă de mici tragedii... Nu moartea iubirii, ci șiretul de la pantof care se rupe exact atunci când omul se grăbește mai tare.” (Charles Bukowski)

De când am luat această carte în mână, am fost sigur, mai mult ca sigur, că o să-mi placă - și, într-adevăr, nu m-a surprins deloc faptul că nu am putut s-o las din mână până nu am dat-o gata. Mi-am dovedit, încă o data, că unele cărți nu trebuie citite la repezeală, ci fiecare carte își are propriul timp, anume momentul ăla pe care trebuie să-l aștepți până îi auzi chemarea. Eu am primit cartea, spre recenzie, de la Editura Vellant, însă a durat vreo două-trei săptămâni până m-am apucat s-o citesc - și, odată ce-am început, am citit-o dintr-o suflare, credeți-mă. Pentru că, drept să vă spun, este una dintre cele mai tumultoase cărți citite în ultimii ani, are o profunzime aproape viscerală, dureroasă, e o carte care îți dă de gândit și pe care, înaine de o citi, o gândești în toată amplitudinea și sensibilitatea ei.

„- Câteodată chiar nu știu cine ești, fiule, a mormăit și a plecat.”

Despre ce este? Dincolo de a face capodopere din scrierile sale, Guillermo Arriaga face viață, face viață în cea mai palpabilă formă a ei, în cea mai pură manifestare. Viață autentică, materială, Doamne, nici nu știu cum să mă exprim pentru a nu o lua pe căi greșite. Pe mine m-a marcat stilul sincer a lui Arriaga, mi-a adus aminte, într-o manieră, de cărțile lui Fernando Vallejo, de temele abordate care conchid viața în literatură (sau, invers, literatura în viață) - cărți dureroase, cărți care pulsează, prin toate literele, o dovadă a destinului implacabil, neputincios. Guillermo Arriaga este un scriitor pătrunzător, este un scriitor cu un mare talent al comentariului social: scrierea sa este interesată să evidențeze ipocrizia umană, adâncul abisal al întunericului fiecărui suflet uman, în scene hiptontice, carnale, uneori parcă magice - astfel, întreaga sa scriere pare a deveni o litanie. De asemenea, destinele tuturor personajelor par a fi pecetluite, toate par a fi sortite unor destine care le-au fost scrise încă de a se naște: mizerie, moarte, prietenie, iubire, orgoliu, enigma și minciuni. Toate acestea conturează viața personajelor lui Arriaga, iar când destinele lor se împletesc, se amestecă, începe drama cărții și începutul sfârșitului.

„(...) pentru trădarea ei și pentru absența ei. Am plâns pentru ceea ce pierduserăm și aveam să mai pierdem, pentru ceea ce fuseserăm și nu aveam să mai fim.” 

Bivolul nopții este, bineînțeles, o metaforă. O metaforă a morții, a șuieratului rece din ureche, pe timpul somnului, pentru că ce certitudine este mai evidentă (dacă pot folosi acest pleonasm), decât moartea care ne așteaptă pe toți, săraci, bogați, virtuoși, păcătoși, învățați și neînvățați, criminali, inadaptați? Nebunia personajelor este iremediabilă, patologică, fiecare are propria trăsătură de caracter care încearcă să răzbată într-o nebunie continuă, într-un reflux permanent al propriilor sentimente condradictorii și, uneori, bolnave. Pentru mine, personajele lui Arriaga sunt incomparabile, sunt puternice, rotunde, alcătuite din lumini și umbre, au o viață pură în cartea lui Arriaga, cu tot ce înseamnă ele: bine sau rău, iubire sau ură, adevăr sau minciună. Pot să afirm, cu toată sinceritatea, că este in adevărat maestrul al tipului uman, cu o grijă deosebită față de personajele sale, cum rar am mai întâlnit la alți autori.

„(...) nebunia poate să fie mai cumplită decât moartea.”

Din câte am citit, Guillermo Arriaga este scenaristul filmului 21 de grame, cred că-l știți cu toții, cel cu mitul conform căruia în momentul morții corpul devine mai ușor cu 21 de grame - o aluzie a faptului că, în acel moment, sufletul at părăsi corpului. Da, sincer, este evidentă, și citind această carte, obsesia autorului pentru moarte, pentru certitudinea ei și imposibilitatea de a fi explicată. Ce e moartea, așadar, dacă nu in bivol al nopții? O patologie nebunească a vieții, o durere, o ușurare, o manifestare a hierofanului, o dorință, o iubire neîmpărtășită, o prietenie ratată, o țigară fumată pe jumătate și aruncată la întâmplare? Nu, nu, Arriaga nu caută răspunsuri, nu, dar caută să pună mai multe întrebări, să te facă să meditezi și să vrei să descoperi - în ultimă instanță, moartea face parte din viață (contradictoriu & paradoxal, așadar). S-a scris în multe feluri despre moarte, s-a scris în multe feluri despre viață - și da, am citit multe despre asta, dar, credeți-mă, Guillermo Arriaga o face într-o manieră care este imposibil să nu te atragă și să nu te facă să vibrezi de emoție.

Următorul paragraf mi se pare unul care definește, în totalitate, această carte: „Aș fi vrut să-i povestesc despre bivolul nopții, despre răsuflarea pe care i-o simțeam în ceafă, despre tropăitul lui pe câmpia morții, despre Gregorio și urechelnițele care-l devorau, despre după-amiaza în care ne bătuserăm cu cuțitele, despre cât de mult uram ceapa, despre trădarea Taniei, despre iubirea ei, despre tristețea de moarte pe care mi-o provoca absența ei, despre cât de mult înseamnă pentru mine să pot urina fără martori, despre pieptul Rebecăi, despre corpul imperfect al Margaritei, despre prietenul meu René, decapitat într-un accident de automobil, despre dățile în care, copil fiind, îl tăiasempe fratele meu cu briceagul. N-am putut să scot nicio vorbă, cufundat într-o stupoare paralizantă.”

Recomand cu încredere această carte, iar, dacă ați citit-o, vă rog să-mi spuneți părerea voastră! Mulțumesc enorm celor de la Editura Vellant pentru cartea Bivolul nopții. Pe site-ul lor puteți găsi numeroase cărți care, cu siguranță, își vor găsi un loc drag în bibliotecile voastre. Lecturi frumoase și cât mai plăcute! 

Numele meu este Anton, de Geo Dinescu - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 96

Anul apariției: 2017

Go Dinescu a studiat actoria la Cluj-Napoca, cu Miriam Cuibus și Mona Chirilă. A jucat la Cluj, la Oradea și în București și a dat voce în studio multor personaje de desene animate. Pictează, citește, ascultă foarte multă muzică și iubește animalele. Despre Numele meu este Anton, romanul ei de debut, spune că, este o carte pe care o poate rescrie fiecare cititor. „Pentru mine, ea a pornit de la ideea că nimic nu este ce pare-a fi si că totul are o scuză”. În prezent, îl plimbă des prin parc pe cățelul Modjo și lucrează la a doua carte.

,,Cine e Anton? Un bărbat cerut în căsătorie de prietena lui. Un copil căruia îi place mirosul pământului ud. Un bătrân care, cu ochii închiși, încearcă să-și țină respirația până la tufele de trandafiri. Un adolescent care ezită să închidă ochii bunicii moarte, de teamă ca ea să nu-l părăsească definitiv. Anton e o viață, așa cum se presupune că o să ne treacă fiecăruia prin fața ochilor, în ultima clipă a ei, o viață reconstruită într-una dintre cele mai inteligente, mai bizare, în sensul bun al cuvântului, și mai sensibile cărți din câte am citit vreodată.” T.O. Bobe

Voi începe această recenzie prin a afirma, cât de sincer pot, că această carte, Numele meu este Anton, a lui Geo Dinescu, a fost una dintre cele mai bune cărți citite de către mine anul trecut. Și, sincer, aș apropia-o foarte tare de cartea Tatianei Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi (recenzia AICI), pentru că da, într-o conformitate aparte, parcă mi-a trezit aceleași trăiri, mi-a ars aceleași sentimente și licrăriri viscerale - la o adică, da, pur și simplu am adorat această carte și-am încercat s-o citesc cât de lent am putut, trăind fiecare pagină, fiecare rând, fiecare cuvânt frumos ales. Despre ce este această carte? Habar n-am, aș putea suma totul în câteva cuvinte: este despre viață. Este ori despre timp, despre prețuirea lui, ori despre blestemata lui curgere egală. Este despre dragoste, la fel cum este despre disprețuire și trădare. Este despre speranță, despre copilărie, în egală măsură fiind despre conformare și bătrânețe. Numele meu este Anton, vreau să vă spun, dincolo de a fi o carte extrem de bine scrisă, extrem de viscerală, este o stare a existenței, este un flashback de jumătate de oră în ochii oricărui cititor. Și, Doamne, cât de adevărată și dureroasă este, n-aveți idee.

Știu, de altfel, că nu pot face o recenzie acestei cărți: cartea nu are întocmai o acțiune bine conturată, n-are o intrigă aparte, o desfășurare anume; la o adică, n-are nici măcar o cronologie logică, să spun așa, având în vedere că autorul jonglează între vârstele personajului său, între mințile sale, adică ne sunt prezentate diferite perioade din viața personajului Anton, când era copil, când era adolescent, bătrân, când avea cincizeci de ani, șaizeci, douăștrei etc. (evident, nu în această ordine), pentru ca în cele din urmă să avem o perspectivă (destul de) largă asupra acestui Anton, asupra acestui om care, de fapt, într-o manieră rațională, ar putea fi oricare dintre noi. Trebuie doar să-l acceptăm și să-i oferim întreaga noastră încredere.

Ce mi-a plăcut enorm, dar enorm de mult la cartea Numele meu este Anton au fost glasul profund al lui Geo Dinescu, înșiruirea perfect aleasă de cuvinte, funcțională, metaforică și modul în care a reușit să integreze totul - cu un desăvârșit talent scriitoricesc și actoricesc, fiecare acțiune fiind atent conturată și amplasată, la locul și momentul potrivit. Ador cărțile care-mi transmit acel ceva, care-mi strâng sufletul, îmi furnică acea ființă interioară și mă fac să trăiesc o sumedenie de sentimente (fie ele greșite sau corecte, să spun așa). Da, recunosc, cartea Numele meu este Anton este, într-o măsură, ciudățică (de aceea o și asemăn cărții Tatianei, Vara în care mama a avut ochii verzi), pentru că, dacă o veți citit, veți vedea că anumite imagini parcă nu-și au locul acolo, fiind prea plastice, prea „avangardiste” (nu găsesc cuvântul potrivit) - dar am reușit să văd dincolo de ele, și nimic din ce, aparent, ar părea „oribil”, nu mi-a trezit acest sentiment. Dimpotrivă, am apreciat și mai mult curajul autorului. 

Recomand cu încredere această carte, iar, dacă ați citit-o, vă rog să-mi spuneți părerea voastră! Mulțumesc enorm celor de la Editura Vellant pentru cartea Numele meu este Anton. Pe site-ul lor puteți găsi numeroase cărți care, cu siguranță, își vor găsi un loc drag în bibliotecile voastre. Lecturi frumoase și cât mai plăcute!

Scorpia, de Anne Tyler - Recenzie

Editura: Humanitas

Număr de pagini: 248

Rating: 3 din 5 steluțe

Anul apariției: 2017

Traducere și note: George Volceanov

Anne Tyler s-a născut în Minneapolis, Minnesota, în 1941 şi a început să scrie scurte povestiri încă de la vârsta de şapte ani. Şi-a făcut studiile la Duke University din Durham, Carolina de Nord, unde a câştigat de două ori Anne Flexner Award pentru creative writing şi şi-a văzut publicată prima povestire, Laura, în revista universităţii, Archive. 

Lansată în 2015 la inițiativa editurii britanice Hogarth și preluată deja în 28 de țări, această serie propune revizitarea capodoperelor shakespeariene de către scriitori de faimă internațională, care le reimaginează pentru secolul XXI.

Kate Battista este fiica modernă şi independentă a unui om de ştiinţă pentru care cercetarea de laborator vine pe primul plan, înaintea vieţii de familie. Kate a trebuit să renunţe la studii pentru a prelua treburile casei după moartea mamei sale, inclusiv creşterea şi educarea lui Bunny, o adolescentă superficială care o şicanează mereu pe sora ei mai mare. În plus, Kate lucrează la o grădiniţă şi nu e nici pe departe mulţumită de locul ei în lume. Curând intră în scenă Piotr, sclipitorul asistent al doctorului Battista, care e pe punctul de a fi deportat, şi Kate se trezeşte că ajunge un simplu pion în planul celor doi de a împiedica plecarea tânărului. Cum va putea Piotr s-o îmblânzească pe furioasa Kate? Răspunsul e tot atât de original şi amuzant precum însuşi personajul feminin.

Această carte, cum s-o numesc, da, am găsit, un singur cuvânt care s-o descrie cap-coadă: autentică, originală. Dumnezeule, cât de mult mi-a plăcut, zău, chiar dacă la început m-a plictisit, și m-a plictisit atât de tare încât îmi puneam întrebarea „oare chiar o fi această carte atât de plictisitoare, chiar dacă nu pare?”. Și am ținut-o cu cititul vreo juma de oră și-apoi, bum, n-am mai putut s-o las din mână, mi-a captat toată atenția și mi-a întrecut toate, toate așteptările pe care le aveam. Recunosc, inițial am văzut-o la o prietenă care tot posta citate pe Facebook și m-a atras mult, râdeam cu ea, apoi am mai auzit de Scorpia lui Tyler de la o altă amică, care mi-a spus că neapărat trebuie s-o citesc, să-i dau o șansă. Și-am zis, hai, o s-o încerc, fiindcă de fapt chiar de când a apărut am avut-o în vizor, dar mereu ba citeam altceva, ba apărea altceva, care parcă-mi stârnea interesul mai mult, și tot așa.

N-am să vă povestesc ce se-ntâmplă în carte pentru că, dacă stau și mă gândesc, acțiunea prea puțin interesează la Anne Tyler (dar, vă zic, nu plictisește), pentru că aici, în această lume ficțională, cu tendințe atât de verosimile, personajele primează, ele poartă interesul cititorului (și, evident, pe cel al autorului). Personajele sunt pur și simplu gustoase, sunt adevărate, merg prin paginile cărților și trăiesc veridic, trăiesc așa cum trăiesc oamenii. Este ca și cum Anne Tyler a adunat oameni din jurul ei, i-a pus în rând și le-a atribuit, fiecăruia, câte o istorie proprie, integrându-le într-o manieră literară și, parțial, fictivă, în paginile romanului ei atât de bine scris. Personaje complexe, rotunde, alcătuite din lumini și umbre, care simt și trăiesc și respiră și vorbesc, reiterând societatea contemporană lor și tot universul cultural pe care acestea-l dețin cu atâta desăvârșire. 

„Acest roman, atât de precis și actual, este asemenea fețelor de la ceasurile digitale care ne spun, în același timp, cine suntem și de unde venim. Scorpia oglindește, cu multă naturalețe, clipa fugară, și e o carte plină de viață, de umor, dar și de profunzime." (New York Times Book Review) Cei de la NY Times au descris această carte cum nu se poate mai bine. O carte plină de profunzime, da, eu asta am văzut dincolo de toate crizele de râs pe care le-am avut de-a lungul ei. Pentru că Anne Tyler a reușit să spună într-un mod natural, amuzant, apropiindu-se de cititor, adevăruri pe care, poate, cu greu le putem accepta. A reiterat întocmai firea umană, așa, simplă, complexă, fictivă, cum este ea mai adevărată în adâncul sufletului fiecăruia. De aici, vă spun, n-am de ce să fac o recenzie, poate mai bine aș face o caracterizare de personaj, dar și acest lucru este de prisos, pentru că ce rost ar mai avea să citiți cartea dacă v-aș spune ce și cum și de ce. Las misterul, că misterul întotdeauna e frumos, nu?

Și, da, Scorpia este o carte care merită tot interesul cititorului, merită tot timpul și toată atenția. Poate părea plictisitoare la început, nu pe placul vostru, poate nu e cartea pe care v-ați fi așteptat să o citiți, pentru că da, este mai mult  decât atât, și v-o spun eu. Which is something, haha!

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Să aveți lecturi frumoase și pline de spor!

 

Paradisul pierdut, de Cees Nooteboom - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Număr de pagini: 184

Rating: 3 din 5 steluțe

Traducere: Gheorghe Nicolaescu

Anul apariției: 2015 

Prozator, poet, dramaturg, autor de cărți de călătorie, eseist și jurnalist neerlandez, Cees Nooteboom s-a născut pe 31 iulie 1933 la Haga (Țările de Jos). Nereușind să se adapteze rigorilor impuse de școlile confesionale catolice pe care le urmează și fiind declarat inapt pentru serviciul militar, tânărul Nooteboom începe să călătorească prin Europa, făcând autostopul.

Un roman de mare finețe, în care realitatea se îngemănează cu literatura, o poveste despre iubire și regăsire tradusă în peste 25 de țări.

Într-o seară nefastă, fără să știe de ce, Alma părăseşte cartierul bogat în care locuiește şi ajunge cu maşina într-una din favelele din São Paulo. Iar cartierul se dovedeşte pentru ea un infern. În urma unui atac traumatizant, decide să părăsească Brazilia și, împreună cu Almut, prietena ei, se mută în Australia. După ce încearcă în zadar să-și afle fericirea în brațele unui pictor aborigen, Alma se lasă în cele din urmă convinsă de Almut să meargă la Perth și să lucreze, timp de o săptămână, pentru un festival dedicat lui John Milton. Erik Zondag e un critic literar de modă veche, aflat în Perth în aceeași perioadă. E de-ajuns să o vadă o dată pe Alma ca să se îndrăgostească de ea, dar paradisul pe care Erik crezuse că l-a găsit se destramă odată cu fuga tinerei. 

Peste ani însă, destinul îi va aduce pe cei doi, încă o dată, împreună.

Da, am citit această carte foarte rapid, cred că în câteva ore și, sincer, parcă mă așteptam la ceva mai mult, ceva mai profund, mai subtil. Nu știu de ce, asta mi-au inspirat titlul și coperta, însă având în vedere că, până acum, n-am mai citit nimic de la Cees Nooteboom, nu o pot compara cu altă carte de-a lui, drept care am să spun că este o carte OK, o carte care m-a relaxat și a fost o lectură pe care voiam s-o fac, deși, poate, am avut așteptări prea mari. Dar, na, încă o dovadă (din nenumăratele) că o carte nu trebuie judecată după copertă. Da, titlul o fi poate relevant, o fi un paradis pierdut, un paradis în colțul sufletului, al minții fiecărui om, în cazul de față, paradisul îngerilor pe care-l tot caută Erik, da, să zicem, dar ce paradis, oare nu caută acest om, de fapt, ceva metafizic, nu caută o stare de împlinire și echilibru? Eu, sincer, am văzut acești îngeri ca altceva, nu ca ceea ce știm cu toții că ar însemna. Și-aici intervine, încă o dată, subiectivismul (o chestie definitorie care mă atrage la lectură - modul în care un lucru poate fi înțeles altfel, văzut din atâtea perspective, înțeles din atâtea unghiuri).

Stilul autorului este unul relaxant, unul elegant și plin de metafore, un stil curgând de la sine, aș spune; cartea se citește ușor, nu este o carte greoaie, însă știu prea bine că eu am ratat ceva, am fost absent de la un lucru anume, astfel încât n-am avut acces la întreaga esență a cărții, la întregul substrat pe care autorul Cees Nooteboom și-a consolidat opera. Am avut pasaje pe care le-am conturat și subliniat - da, am început să fac asta de vreo câteva luni, chiar dacă înainte aveam o oripilație de a scrie pe cărți sau de a le însemna -, asupra cărora, cu siguranță, am să revin cu drag; gânduri profunde, sentimente care pot fi împărtășite oricărui om, oricărei persoane. Asta m-a atras, într-o mare măsură, la cartea Paradisul pierdut a lui Nooteboom. Și tot acum, făcând această mică recenzie, am certitudinea că, în viitorul apropiat, voi reciti cartea, poate nu doar încă o dată, ci încă de câteva ori. Am așa un sentiment gol, nu știu, când mă gândesc că, de fapt, ea ascunde ceva mult, mult mai profund, dar date fiind circumstanțele (timpul care nu e în favoarea mea, stresul examenelor, facultatea), nu am reușit s-o descos cum trebuie. Dar lasă, nu fuge ea nicăieri, ci-și (re)așteaptă, liniștită, rândul în bibliotecă.

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Să aveți lecturi frumoase și pline de spor!