Focul viu, de Stephen King - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 528

Anul apariției: 2023

Traducere: Cătălina Stanislav

Stephen King este autorul-fenomen a peste 60 de cărți, devenite bestsellere internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără Holly (Armada, 2023), Fairy Tale (Un basm, Armada, 2022), If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020), The Outsider (Străinul, Armada, 2019), Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King (Frumoasele adormite, Armada, 2018), și seria BILL HODGES: Mr. Mercedes (Armada, 2023), premiat cu Edgar Award for Best Novel, continuată cu Finders Keepers (Ce-am găsit al meu să fie, Armada, 2024) și End of Watch (Mort la datorie, Armada, 2024). Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația The New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria THE DARK TOWER (TURNUL ÎNTUNECAT, Nemira, 2019), romanele It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.

🔥 POȚI SĂ APRINZI FOCURI, DRAGA MEA. EȘTI O BRICHETĂ ZIPPO URIAȘĂ. 🔥

Ca să câștige niște bani în plus în timpul studenției, Andy McGee și Vicky Tomlinson s-au oferit ca subiecți voluntari pentru un experiment orchestrat de o organizație guvernamentală sub acoperire, cunoscută sub numele de Atelierul. Dar efectul a constat în trezirea în cei doi tineri a unor abilități metapsihice latente excepționale, care s-au manifestat într-o manieră și mai înfricoșătoare atunci când s-au îndrăgostit și au avut un copil împreună. Fiica lor, Charlie, a fost înzestrată la naștere cu cea mai incontrolabilă și mai ieșită din comun putere văzută vreodată – pirochinezia, abilitatea de a crea foc cu puterea minții. Acum, agenții nemiloși ai Atelierului sunt pe urmele acestei anomalii genetice neprevăzute și încearcă să o captureze în scopuri diabolice. Ceea ce agenții nu iau în calcul este că satisfacția răzbunării este atractivă până și pentru un copil.

„(...) în bucătărie, când era mică... dar durea prea tare să se gândească la asta. Era Ceva Rău pentru că, atunci când îi dădeai drumul, se ducea... peste tot. Și asta era înfricoșător.”

Un alt roman marca Stephen King pe care pur și simplu l-am devorat, și n-am mai putut să-l las din mână. Poate, de fapt, este unul dintre cele mai dinamice, scrise de Stephen King, dintre cele pe care le-am citit până acum. Nu-i cel mai bun, asta-i clar, fiindcă cel mai bun rămâne, în continuare, Culoarul morții (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), motiv pentru care am și dat 4 steluțe acestui volum, și nu 5 - da, voi avea întotdeauna etalon când vine vorba de rating-urile date cărților scrise de Stephen King. Cu toate acestea, nici volumul de față nu este de lepădat, întrucât ne introduce într-o lume fascinantă, o lume a copiilor cu abilități speciale - poate o temă folosită des de către King - care sunt nevoiți să lupte, în circumstanțe neașteptate, pentru a scăpa cu viață. Și care lasă în urmă teroare, în special ca urmare a faptului că nici ei, de altfel, nu își pot stăpâni „puterile” în totalitate. Într-o cursă contracronometru pentru supraviețuire, Charlie și tatăl ei, Andy, se văd nevoiți să fugă de o așa-zisă organizație guvernamentală care, altfel, le-ar folosi puterile în scopuri dintre cele mai diabolice. Ni se povestește întocmai această aventură de supraviețuire, în care moartea ar putea fi ceva de o simplă secundă, iar un singur pas greșit i-ar putea regăsi în mâinile celor care se află pe urmele lor.

„Rainbird a ieșit din cameră. În acea noapte s-a gândit la fata care se presupune că putea aprinde focuri. S-a gândit foarte mult la ea. S-a întrebat unde era, ce se ascundea în mintea ei, ce visa. Se gândea cu afecțiune la ea, foarte protector. În momentul în care a adormit, la puțin peste 6 dimineața, era convins: fata avea să fie a lui.”

Cu toate acestea, cei de la Atelierul nu au prevăzut faptul că se vor fi antrenat într-un „joc” în care sunt la fel de predispuși riscului precum Charlie și tatăl ei. În această carte, răzbunarea este cuvântul de ordine, iar Charlie, deși are o vârstă fragedă, nu se va da deoparte pentru a-și proteja tatăl și pentru a-și răzbuna mama ucisă de către cei de la Atelier. Nup! Iar răzbunarea capătă forme tot mai necunoscute, și, în această privință, îmi dau încă o dată seama că la Stephen King „horror-ul” nu este neapărat despre figuri urâte, despre stafii, fantome și alte creaturi (deși este și despre asta), ci despre om, despre întunericul pe care acesta îl poartă în suflet și care antrenează idealuri dintre cele mai patologice. Care antrenează violență și capacitatea de a face absolut orice pentru a-și atinge visurile. Regăsiți într-o astfel de ipostază, Charlie și Andy vor face, de asemenea, tot ce le stă în putință pentru a scăpa cu viață din această cursă contracronometru, în care miza este viața însăși. Agenții nemiloși ai Atelierului sunt hotărâți să pună mâna pe Charlie, considerată „o anomalie genetică”, căreia i-au fost perpetuate, ereditar, puterile speciale: pirochinezia, în acest caz, adică abilitatea de a da foc lucrurilor (poate și oamenilor) doar cu puterea minții. Iar cei de la Atelier știu că s-ar putea folosi de această abilitate pentru a-și atinge țelurile.

„(...) Ce avea să se întâmple dacă făcea 12 ani și intra în perioada adolescenței? Poate că nimic. Poate că multe. A zis că nu-și va mai folosi puterea, dar dacă era forțată să o facă? Dacă începea să o facă în mod spontan? Dacă începea să aprindă focuri în somn, ca parte din pubertatea ei bizară, un corespondent înflăcărat al emisiei seminale nocturne pe care o experimentează majoritatea băieților adolescenți?”

Focul viu a fost un roman care m-a ținut acolo, care m-a prins încă de la primele pagini și pe care cred că l-am citit doar în câteva reprize, bucurându-mă de stilul dinamic, de acțiunea rapidă - de fapt, la un moment dat chiar a reușit să capete proporțiile unui film de acțiune, în care se întâmplau atât de multe încât îmi era destul de greu să țin pasul. Dar m-am lăsat învăluit de atmosferă, de tensiunea crescândă, și am fost martorul unei povești care a culminat în proporții colosale - bineînțeles, în cartea aceasta fiecare își primește ceea ce merită, ceea ce i-a fost scris parcă încă de la început, fiindcă Stephen King știe că, doar așa, are să poată închide universul literar. Dincolo de componenta fictivă a cărții, mai înspăimântător este faptul că, aparent, astfel de lucruri cică s-ar fi întâmplat, și au existat de-a lungul timpului proiecte ultra secrete care prevedeau „găsirea” oamenilor proclamați cu puteri ieșite din comun. Bineînțeles, puteri care ulterior urmau să fie folosite în direcții dintre cele mai puțin știute, dar cu siguranță nu în totalitate ortodoxe. În foarte multe romane de-a lui Stephen King am observat tendința aceasta de a reitera figuri umane, iar personajele sale devin relevante în consolidarea unei anumite tipologii, unei anumite personalități. Deci, dincolo de acțiunea care îmi place, Stephen King îmi câștigă simpatia și prin personajele complexe, alcătuite din lumini și umbre, pe care le creează.

„Așa că s-a gândit la toate și, într-un final, a ajuns la o decizie dureroasă.”

Cam atât voi spune despre această carte, pentru că nu are sens să-nșir și altele. Cred că v-ar plăcea, deoarece are cam tot ce-i trebuie pentru a fi o lectură de succes: este captivant, are tensiune, mister, este dinamic și merge foarte, foarte rapid. Evident, și personajele însuflețesc lectura, iar ideile abordate sunt, ca întotdeauna, extrem de bine dezvoltate de-a lungul cărții. Din ce în ce mai mult începe să îmi placă Stephen King, iar dacă mi-ar fi spus cineva acum 3-4 ani că o să-mi placă Stephen King cândva, probabil l-aș fi privit suspicios: nu-mi plăcea Stephen King nici să mă obligi să-mi placă, dar uite cum s-au schimbat lucrurile - și gusturile -, ajungând în stadiul în care mă dau în vânt după cărțile scrise de dumnealui. Probabil plecam în lectură cu păreri preconcepute, mă enerva să tot aud că e marele-maestru-al-geniului-horror, când în cărțile pe care le citisem nu prea avusesem parte de dovezi ale acestui titlu. Dar, ulterior, mi-am dat seama că horror-ul este și despre altceva, după cum am menționat și mai sus. Și-au ajuns să-mi placă ale sale romane, iar în momentul de față număr ceva lecturi marca Stephen King în experiența mea literară! Chiar sunt curios, vouă vă place cum scrie Stephen King? Dacă da, care este romanul favorit scris de dumnealui? Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Alte recenzii ale cărților scrise de Stephen King, apărute și pe blog: 

| Carrie | Shining | Culoarul morții | Salem's Lot | Străinul | | Misery | | Institutul |

A opta viață (Pentru Brilka), de Nino Haratischwili - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 912

Anul apariției: 2023

Traducere: Laura Karsch

Nino Haratischwili s-a născut la Tbilisi în 1983, iar în prezent este un nume consacrat în literatura, dramaturgia și regia de teatru europeană. Primul său roman, Juja (2010) a fost distins cu premiul de debut Buddenbrooks Lübeck, care a fost urmat de numeroase nominalizări și premii pentru Mein sanfter Zwilling (2011). Romanul-fenomen A opta viață (Pentru Brilka), apărut în 2014, a fost tradus în peste 25 de limbi și a devenit un bestseller la nivel mondial. A fost nominalizat la Europese Literatuurprijs (2018) și la International Booker Prize (2020) și a fost distins cu Warwick Prize for Women in Translation (2020). Cel mai recent roman al său, The Lack of Light (2022) a fost primit cu entuziasm de public și de critici.

🌟ROMAN NOMINALIZAT LA EUROPESE LITERATUURPRIJS (2018), LA INTERNATIONAL BOOKER PRIZE (2020) ȘI LAUREAT AL WARWICK PRIZE FOR WOMEN IN TRANSLATION (2020) 🌟

O saga monumentală care combină magia din Un veac de singurătate, intensitatea din Casa spiritelor și măreția din Anna Karenina! O saga de familie care începe cu Revoluția Rusă și continuă pe parcursul unui secol, cu războaie, pierderi, iubiri și doruri, fantome, bucurii, masacre, tragedii. Și o anume ciocolată caldă. La începutul secolului al XX-lea, la marginea imperiului rus, familia unui maître chocolatier prosperă. Datorează succesul unei rețete delicioase de ciocolată, transmisă în generații cu mare solemnitate și prudență, căci este o rețetă de extaz care poartă un gust foarte amar.... Georgia, 1917. Stasia, fiica stilatului maître chocolatier, visează să devină dansatoare la Opera din Paris, dar la 17 ani se îndrăgostește de Simon Jaschi, ofițer al Armatei Albe. Revoluția care izbucnește în octombrie îi obligă pe îndrăgostiți să se căsătorească în grabă. Germania, 2006. Strănepoata Stasiei, Niza, locuiește de mulți ani la Berlin și fuge de trecutul dureros al familiei sale. Când Brilka, nepoata ei de 12 ani, fuge în timpul unei călătorii în Europa, Niza trebuie să o găsească și să o ducă acasă. În această călătorie, ea decide să înfrunte trecutul și să scrie istoria ultimelor șase generații – atât pentru ea, cât și pentru Brilka.

„Atunci am știut că fantomele au venit la mine și că e bine să-ți scriu poveștile lor. Ale noastre. Ale tale. Ale mele și ale tuturor oamenilor care s-au înscris, cu viețile lor, în viețile noastre. Deodată am știut de ce fac acest lucru și că e bine să-l fac. Am știut că îndeplinesc o misiune, cea a unui topor care despică timpul, pentru tine. Brusc. Toate îndoielile mele au dispărut. 

Am înțeles că vor veni toate la un moment dat, toate fantomele care nu și-au încheiat povestea, și că se vor apleca deasupra cuvintelor mele. Și am pufnit în râs. Da, am râs. M-am gândit la tine. Mi-a fost insuportabil de dor de tine, dar am simțit ușurare, da, asta am simțit.”

Pentru mine, A opta viață (Pentru Brilka) va fi, probabil, romanul anului 2024, dar și unul dintre cele mai bune citite vreodată. Oricât aș încerca, cred că nu-mi vor fi de folos cuvintele, așadar nu va fi relevantă această recenzie, pentru a surprinde, întocmai cum aș vrea, măreția & puterea & grandoarea & superbitatea acestui volum. Nu, pur și simplu nu! Iar acest lucru mă frustrează, în măsura în care îmi dă încă o dată certitudinea faptului că unele cărți, oricât de mult ți-ar fi plăcut, nu pot fi descrise în cuvinte. Efectiv, cred că totul ar păli - ideea de a teoretiza, defini, explica - în fața lecturii propriu-zise a acestei cărți. Pentru că romanul scris de Nino Haratischwili este o capodoperă, este un monument literar - și ce poți face în fața unei măreții de artă, altceva decât să o privești, să o admiri, să te bucuri de splendoarea ei? Să pleci, după, cu sentimentul că iubești frumosul și te bucuri că în lumea aceasta, asta cum ni se înfățișează, există frumos. Există lumină. Există suflet. Există viață. Iar Nino Haratischwili ni le pune pe toate pe tavă, ni le livrează într-o superbă formă estetică - romanul ei, un roman care va rămâne mult, mult timp în sufletul meu, și care mi-a oferit prilejul de a descoperi luni inimaginabile, altfel inaccesibile, să descopăr detalii istorice despre care habar n-aveam, să mă împrietenesc cu personajele, să le fiu alături, să le simt durerile & tragediile & conflictele & emoțiile & trăirile. Repetându-mă, pentru mine romanul lui Nino Haratischwili a fost o capodoperă, a avut anvergura unei cărți cum n-am mai citit, poate, vreodată. Și nu fac referire doar la numărul de pagini (este cea mai lungă carte pe care am citit-o vreodată), ci la tot ce m-a făcut să simt. Tot ce m-a făcut să trăiesc!

„Maica Rusie decisese, cu o înțelepciune realmente impresionantă, Brilka, să o încurajeze permanent pe mezina ei obraznică și cam zvăpăiată, Georgia, în toate slăbiciunile ei și să le proclame drept calități, până când fiicei a început să-i placă rolul și a crezut că și-a păcălit mama, că s-a eliberat de sub influența ei, trecând însă cu vederea în ce măsură - în aspirația ei de a fi iubită și lăudată de mama - se prostitua pentru iubirea ei.”

O incredibilă saga de familie care se întinde pe mai bine de un secol și care ne spune povestea mai multor femei, în general, din familia Jaschi, fiecare femei datorându-și prezentul celei care a fost înaintea ei. Pe linie ereditară, cunoaștem tragedia acestei familii, dar și bucuria, speranța și ascensiunea, cunoaștem dragostea, iubirea, cunoaștem fericirea și împlinirea, dar și violența, moartea, hazardul. Pe fundalul premergător și actual al Uniunii Sovietice, în așa-zisul „secol roșu”, personajele noastre încearcă să își ducă viața, dar deseori destinele le sunt deja prescrise încă dinainte de a se fi născut. În rând, parcă, fiecare încearcă să lupte cu propriii demoni, să rezolve misterul propriei vieți, să răspundă la întrebări care, mai degrabă, nu și-ar fi găsit răspuns, să găsească „o cale” pe care să o păstreze. Deosebit de complex, extrem de bine scris, cu o voce literară autentică și plină de forță, acest roman are valențele unui document istoric viabil, care te învață și îți oferă informații prețioase privitoare la acea perioadă a istoriei scrisă parcă doar din perspectiva „câștigătorului”! La sfârșit, nu doar că m-am regăsit mult mai informat, ci și mult mai ancorat în istoria țărilor respective - care, bizar sau nu, atât de bine s-ar putea asemăna cu dinamica socială anterioară a țării noastre. Un roman complex, foarte complex, deosebit de dens, dar care parcă n-ai vrea să se mai termine, fiindcă îți creează un sentiment așa frumos când îl citești, încât ai vrea ca acesta să te îmbrățișeze ori de câte ori iei o carte în mână...

„Stasia a ieșit în aerul dimineții: răcoros și umed, violet și verde-mlaștină. Nimic nu dăinuia, nimic nu era mai puternic decât ecoul, nu exista nimic care să nu ți se scurgă printre degete, care să nu se ofilească. Ea își așezate noapte de noapte visele sub pernă, cu speranța unui miracol, dar miracolul nu se produsese (...).

Stătea așa, într-o cămașă de noapte ponosită, cu picioarele goale în cizme de cauciuc jegoase, și privea zorile care se revărsau peste pământ. Zorile erau infinit de frumoase, dureros de frumoase. Dar oamenii care s-ar fi putut îmbăta de toată această frumusețe erau răniți, incapabili să se contopească și ei cu priveliștea, blestemați să rămână veșnic niște observatori.”

Încă o dată, sunt de părere că n-aș putea explica acest roman, nu i-aș putea face o cronică avizată, fiindcă pur și simplu doresc să surprind - în special - cum m-a făcut pe mine să mă simt lecturarea acestei cărți. Așadar, nicidecum n-aș pomeni despre acțiune, despre dinamică și toate cele. Nu cred că este spre interesul nimănui. Fiindcă, în cele din urmă, orice aș spune nu are relevanță, deoarece acest roman doar trebuie citit și iubit ca atare - fiindcă, tind să cred, nu cred că există cititor pasionat care să aleagă acest roman și care, la sfârșit, să nu fie încercat de acel sentiment al mulțumirii, acel sentiment satisfăcător care-i spune că da-ai-făcut-alegerea-potrivită-cu-această-carte. Deși are mai bine de nouă sute de pagini, vă spun cu mâna pe inimă că nu m-am simțit o secundă solicitat, nicio secundă nu am vrut să-l las baltă. Nu. Deși sunt fan al acțiunii alerte, la romanul lui Nino Haratischwili am apreciat mai ales modul în care a fost scris, puterea cuvintelor, frumusețea, expresivitatea acestora. Aș spune că avem un roman-poezie, chiar dacă Nino Haratischwili nu apelează la efervescențe stilistice prea mari. Pentru ea, cuvintele pulsează de viață, dialogurile capătă valență nemuritoare, iar micile fragmente poetice, profunde, citatele de suflet inserate - transformă lectura într-o adevărată operă de artă. Ceea ce, de fapt, și este.

„(...) dacă fantomelor li s-ar fi îngăduit să-și cânte cântecele până la capăt și dacă foamea n-ar fi fost mai puternică decât iubirea. Da, atunci totul ar fi fost mai bine, totul ar fi fost așa cum îți dorești să fie când vii pe lume: părinți iubitori, o țară liberă, fără Brejnev - și Lou Reed pentru toată lumea.”

A opta viață (Pentru Brilka) este romanul-monument-capodoperă pe care nu-l poți uita. Nu vrei să-l uiți. Este romanul care setează standarde, care ridică etaloane. Care spune povești de viață și care abundă de viață. Un roman viu, un roman-document, un roman-al-romanelor, care capătă și valență de realism magic, prin „ciocolata” care devine un fel de „suprapersonaj”, a cărei rețetă se transmite din generație și în generație și care, poate fix în momentele cheie, apare în roman. Apare pentru a cuceri, pentru a oferi răspunsuri, pentru a apropia oameni, pentru a-i dezbina. Pentru a pune întrebări. Ca o voce care pare să prezică anumite situații, ciocolata, cu gustul ei amărui, dar de o dulceață aparte, ajunge să devină epicentrul acestei cărți - ciocolata care va defini multe, multe destine. Personajele, nici nu mai este nevoie să zic, sunt deosebit de complexe, alcătuite din lumini și umbre. Fiecare cu tragediile și conflictele ei, fiecare cu demonii și visurile sale. Un carusel de emoții m-a încercat în timp ce citeam, și am vrut să aflu tot ce s-a întâmplat cu fiecare. Iar Nino Haratischwili nu compromite această dorință a cititorului - în cartea sa, fiecare personaj are un început și un sfârșit. Iar Brilka, cea din urmă, Brilka, stă la rând pentru a-și scrie povestea-confesiune, pregătindu-se pentru cea de-a opta viață... O viață care, mai mult sau mai puțin, îi este deja așezată și definită de toți cei & toate cele care i-au fost înainte... În vârful pomului stau fructele care-și trag dulceața din rădăcinile îngropate în pământ. Nino Haratischwili a scris o adevărată capodoperă! Un roman nemuritor!

Fără vârstă. Cum să înaintezi în vârstă fără să îmbătrânești, de Andrew Steele - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2022

Traducere: Ianina Marinescu

Andrew Steele a obţinut un doctorat în Fizică la Universitatea Oxford, apoi a decis că îmbătrânirea este cea mai mare provocare știinţifică a vremurilor noastre și și-a schimbat domeniul de activitate, alegând biologia informatică. A lucrat la Institutul Francis Crick, unde s-a folosit de inteligenţa artificială pentru a decoda ADN-ul și pentru a prevedea, pe baza fișelor medicale ale pacienţilor, apariţia unui infarct. În prezent locuiește la Londra și se ocupă de popularizare știinţifică în formă scrisă și audiovizuală. A apărut la BBC și la Discovery.

🧬NE STĂ SCRIS ÎN GENE SĂ O LUĂM LA VALE. ȘI CU GENELE NU TE PUI DECÂT DACĂ EȘTI JENNIFER DOUDNA SAU EMMANUELLE CHARPENTIER🧬

O poveste impresionantă, scrisă de un cercetător tânăr și pasionat, care te poartă dincolo de frontierele știinţei îmbătrânirii, dezvăluind cât suntem de aproape de uluitoarea prelungire a vieţii, care să fie marcată de o enormă îmbunătăţire în ultimii săi ani. Îmbătrânirea – nu cancerul sau afecţiunile cardiace – este adevărata cauză a majorităţii deceselor și a suferinţei umane. Acceptăm ca inevitabil faptul că, pe măsură ce înaintăm în vârstă, corpul și mintea noastră încep să se deterioreze și că e din ce în ce mai probabil să fim doborâţi de demenţă sau de tot felul de boli, fără să ne întrebăm vreodată dacă îmbătrânirea este cu adevărat necesară. Biologii, pe de altă parte, își pun această întrebare de ani întregi. Până la urmă, există ţestoase și salamandre al căror risc de deces este același, indiferent de vârsta pe care o au. Oare ar putea oamenii, cu ajutorul știinţei, să găsească o cale de a îmbătrâni fără să se șubrezească, adică să beneficieze de fenomenul care se cheamă „nemurire biologică”? În Fără vârstă, autorul ne invită într-o călătorie prin laboratoarele în care oamenii de știinţă studiază fiecare sistem organic ce intră în declin odată cu vârsta – ADN-ul, mitocondriile, celulele stem, sistemul imunitar – și creează terapii care să inverseze această tendinţă. Cu claritate și pasiune, Steele scoate la lumină o revoluţie despre care nu se știe mare lucru și care a început deja.

„Acesta este motivul fundamental al existenței procesului de îmbătrânire - incapacitatea evoluției de a menține în formă animalele vârstnice, întrucât e mai puțin probabil ca ele să aibă urmași. Să nu uităm că toate acestea sunt în continuare posibile fără a invoca procesul propriu-zis de îmbătrânire - animalele mai vârstnice sunt mai puține doar din cauza mortalității extrinseci.”

Tare dor mi-a fost de o carte marca Editura Publica, Co-Lecția de Știință, fiindcă întotdeauna aceste cărți vor avea un loc special pe rafturile bibliotecii mele. După cum bine știți, eu nu prea citesc non-ficțiune, iar dacă o fac, de obicei optez pentru cărții din domeniul științific. Tare mult am vrut să citesc și cartea lui Andrew Steele, deoarece știam că voi avea de-a face cu ceva, sincer să fiu, relativ nou - biogerontologia, știința care se ocupă cu studiul procesului de îmbătrânire (cu tot ce presupune acesta, în toată complexitatea sa) și, în același timp, cu studiul a ceea ce ar putea fi potențial făcut pentru a interveni în dinamica acestui proces. Nu auzisem de biogerontologie până acum, fiindcă este vorba despre un domeniu relativ nou, și din știință, de fapt, poate fi divergentă o gamă deosebit de variată de alte „subștiințe” și „subdomenii”. Dar, dincolo de posibilitatea teoretică, multe științe se fundamentează, în esență, doar pe lucruri care, izolat, ar funcționa. După cum bine știm, organismul este un tot unitar complex, în care totul lucrează în sinergie - și nu izolat - pentru a susține, în cele din urmă, viața, cu toate funcțiile & complexitățile & ascunzișurile sale, încă nedescoperite și neteoretizate. Iar viața, așa cum o știm, are propria-i evoluție, deseori dictată de noi înșine, dar uneori și datorată hazardului - putem da noi piept, cu brio, acestui proces „vechi de când lumea?” Oare putem?

„Cercetările moderne în domeniul îmbătrânirii sunt denumite adesea biogerontologie, subdomeniul biologic al gerontologiei care se ocupă de toate, de la asistența medicală a celor în vârstă la aspectele sociale ale îmbătrânirii. Ar fi imprudent să alegem o dată precisă pentru debutul unui domeniu științific, dar apariția biogerontologiei ca disciplină distinctă și dimensiuni considerabile a avut loc probabil în anii 1990, șocant de recent pentru un domeniu care se ocupă de fenomenul cel mai important și aproape universal ce afectează ființele vii.”

Pe scurt, dincolo de faptul că în cartea sa Andrew Steele ne prezintă ce-aduce cu sine îmbătrânirea și înaintarea în vârstă, lucruri absolut firești, de la schimbări biochimice, până la schimbări morfologice, anatomice și fiziologice, el ne prezintă ce-ar putea fi făcut - fie la nivel teoretic, fie deja chiar pus în practică - pentru a opri aceste procese. Aceste schimbări. Într-adevăr, îmbătrânirea vine la pachet cu foarte multe - de la riscul crescut de afecțiuni și neurodegenerescență, cu risc crescut de declin cognitiv, până la șubrezirea anumitor funcții fiziologice, cum ar fi auzul. Iar totul se fundamentează, în cele din urmă, pe faptul că celulele o cam iau razna, că-s obosite și ele, și se-ntâmplă acolo niște schimbări biochimice care se concretizează în ceea ce, în esență, aduce îmbătrânirea cu sine. Dar, de fapt, oare am putea opri aceste schimbări? Le-am putea reprograma? Am putea interveni asupra „dinamicii” firești a vieții? Teoretic, bineînțeles că se poate. Până la urmă, există deja capacitatea de a modifica gene și de a insera fragmente de cod genetic pentru a preveni și chiar trata anumite boli altfel incurabile. Vorbim despre ADN, care este una dintre cele mai mici molecule din organism - păi, dacă am ajuns în acest punct, ce-ar face imposibil să lucrăm pe „structuri” și „molecule” mai mari? Ce anume? Păi, în esență, lucrurile sunt mult mai complicate decât (nu) ar părea. 

„Este dificil să identificăm motivele exacte pentru care cercetările despre îmbătrânire au rămas atâta vreme marginale în biologice. Scepticismul preexistent, conform căruia îmbătrânirea este prea complicată pentru a fi studiată serios, consolidat de o înțelegere evoluționistă a îmbătrânirii care presupunea că aceasta implică un număr aproape infinit de procese care contribuie la apariția ei au avut, desigur, rolul lor.”

De obicei, încerc să fiu cât mai pretențios, mai sceptic, când vine vorba de cărți științifice, fiindcă mai știu și eu una, alta, așadar nu iau de bun cam tot ce citesc. Într-adevăr, au fost numeroase teorii interesante pe care Andrew Steele le-a prezentat, dar până vor fi ajuns a fi puse în practică (DACĂ vor ajunge vreodată), cred că va mai dura ceva timp, poate prea mult timp pentru „a mă bucura” de toate acestea. Dar, în cele din urmă, nu despre mine-i vorba, ci despre generațiile care urmează generației-generației-generației etc. viitoare. Însă, cine știe ce se va mai fi întâmplat până atunci? Chiar mi-a plăcut cartea, sincer să fiu, și dincolo de teoriile care sunt prezente, abordările actuale în această direcție - da, pentru că chiar se desfășoară studii și observații clinice, experimente in vitro și altele -, cred că cel mai mult mi-a plăcut sfaturile pe care Steele le dă - astea mult mai practice, mult mai viabile - privitoare la cum să îmbătrânești frumos, cum să îmbătrânești cât mai sănătos și să reduci riscul de afecțiuni asociate etății. De fapt, cred că deseori înțelegem și diferit acest concept de „bătrânețe”: chiar dacă este vorba deseori și despre o degradare fizico-cognitivă, a îmbătrâni este și despre a fi, în sfârșit, rupt de dinamica hazardată, obositoare, grea, solicitantă, poate chiar greșită, a societății actuale. De ce-ai vrea să oprești acest proces când, în cele din urmă, cu toții „suntem datori cu o moarte”? 

„Chiar dacă performanțele anterioare nu sunt o garanție a viitoarelor succese, astfel de tendințe fac să pară plauzibil faptul că vom avea și cantități uriașe de date, și aparatura necesară pentru a le procesa în vederea creării unor modele detaliate ale biologiei umane. Ținând seama cât de departe am ajuns în ultimii 50 de ani, ar fi ridicol să credem că în următorii 50 nu va fi posibil să creăm acel tip de biologie a sistemelor de care avem nevoie pentru vindecarea îmbătrânirii.”

Or, nu este neapărat despre a opri procesul, pe cât este despre a încerca să se reducă afecțiunile asociate îmbătrânirii. Este subînțeles, există patologii clinice pentru care vârsta înaintată este principalul factor de risc și care, de fapt, sunt exclusiv întâlnite la persoanele în vârstă. Iar astfel de entități nu se datorează decât schimbărilor care au loc progresiv în organism, de natură biochimică în special, asociate înaintării în vârstă și proceselor care se declanșează odată cu acest proces. Nu voi trece prin teoriile pe care le prezintă Andrew Steele, fiindcă n-are sens, și v-aș lăsa pe voi să-i descoperiți ideile, să îi apreciați munca de cercetare. Recunosc, după ce am citit cartea am fost destul de interesat de acest subiect, astfel încât am ajuns să mă pierd vreo 2-3 zile citind articole de specialitate și încercând să-mi formez o părere mult mai clară, mult mai bine consolidată, privitoare la biogerontologie - această știință cu un potențial extraordinar, care abia își fundamentează pilonii. Și sunt sigur că biogerontologia nu este doar despre procesele îmbătrânirii, ci este despre un fel de „prevenție” sau „profilaxie” a îmbătrânirii. Promite multe, dar, cel puțin pentru o anumită perioadă (relativ lungă, am tendința de a crede), multe vor fi rămas la stadiul de teorie. Însă, cine știe ce ne rezervă viitorul...? Ah, da, știu eu: înaintarea în vârstă și, încet și sigur, îmbătrânirea. Cu tot ce aduce aceasta la pachet! În Fără vârstă. Cum să înaintezi în vârstă fără să îmbătrânești, Andrew Steele ne prezintă foarte bine ce presupune și această etapă firească a vieții.

Astfel de lucruri mărunte, de Claire Keegan - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 104

Anul apariției: 2023

Traducere: Iulia Anania

Scriitoarea irlandeză Claire Keegan (n. 1968) este cunoscută pentru povestirile sale publicate de-a lungul timpului în The New Yorker, The Paris Review sau Granta. Prima ei antologie de povestiri, Antarctica (1999), a câștigat Rooney Prize for Irish Literature și William Trevor Prize. A doua, Walk the Blue Fields, a apărut în 2007. Nuvela ei, Foster (în pregătire în seria Anansi. Contemporan), a fost publicată de Faber and Faber în 2010 și a devenit bestseller internațional, fiind adaptată pentru marele ecran în 2022 sub titlul The Quiet Girl.

🌟 Roman nominalizat la Booker Prize 2022. Câștigător al Orwell Prize for Political Fiction 2022. Nominalizat la Dublin Literary Award 2023 🌟

Suntem în anul 1985 și se anunță o iarnă foarte grea. Într-un oraș nenumit din Irlanda, Bill Furlong, negustor de lemn și cărbune, se pregătește de Crăciun, perioada cea mai aglomerată pentru el. Într-o dimineață, în timp ce transportă o încărcătură la una dintre mănăstirile din afara orașului, face o descoperire care-l împinge să se confrunte cu trecutul și cu forțele tăcute ce controlează orașul și viața locuitorilor săi. Devenit la scurt timp de la apariție bestseller pe ambele maluri ale Atlanticului, Astfel de lucruri mărunte este primul roman al lui Claire Keegan, scriitoare cunoscută până acum pentru proza ei scurtă.

„Ca să obții ce-i mai bun de la oameni, trebuie să-i tratezi întotdeauna bine, spunea doamna Wilson. Era bucuros, acum, că le luase întotdeauna pe fetele lui la ambele morminte, de Crăciun, ca să pună coroane pe piatra ei de mormânt, ca și pe a mamei lui; că măcar atâta le învățase.”

Aș putea spune că romanul lui Claire Keegan, ca urmare a dimensiunilor sale, ușor ar putea fi considerat o nuvelă. Eu, unul, l-am citit dintr-un foc, întrucât este și destul de aerisit și, drept urmare, lectura nu este una grea... Cel puțin din acest punct de vedere. Cu toate acestea, lectura devine dificilă în momentul în care îți dai seama care este subiectul abordat, și devine și mai dificilă când citești că, de fapt, este inspirat din fapte reale. Iar, în cele din urmă, deși are doar puțin peste o sută de pagini, are tăria și forța și puterea și anvergura unui roman - uneori, nu ai nevoie de sute de pagini pentru a spune o poveste care îți pătrunde în suflet și care îți stârnește cele mai palpabile și puternice emoții. Pentru mine, această lectură a fost una deosebit de emoționantă, extrem de profundă, m-a mișcat și m-a învățat o lecție: da, astfel de lucruri mărunte vor face întotdeauna diferența și, implicit, astfel de lucruri mărunte ne sunt necesare pentru a fi mai buni... Pentru a ne face bine, ca oameni, ca specie care se proclamă a fi „cu inteligență superioară”! Astfel de lucruri mărunte sunt cele care mai țin umanitatea în viață, care ne mai dau speranță că.... Va fi bine... Chiar va fi bine, poate!

„- Nu-i treaba mea, înțelegi, dar știi c-ar fi bine să ai grijă la ce spui despre ce-i acolo? Ține-ți inamicul aproape, câinele rău cu tine, iar câinele bun n-o să muște. Știi și singur.”

În acest micuț orășel a cărui identitate nu ni se specifică, Bill Furlong este cel care încearcă să ofere familiei sale tot ce este mai bun. Însă, în curând, Bill Furlong va fi cel care va schimba cu totul viața din acest orășel, în special ceea ce se întâmplă la una dintre mănăstirile situate în afara orașului (și, cu siguranță, nu doar la aceea). Te întrebi, ce s-ar putea întâmpla într-un orășel micuț în care pare că și timpul s-a plictisit să tot treacă? Ei bine, poate tocmai într-un astfel de loc s-ar putea întâmpla mult mai multe lucruri decât într-o metropolă sau un orășel mai mare...! Și, cum altfel, decât sub acoperământul unei mănăstiri, poate locul în care, mai mult decât în orice altă parte, astfel de lucruri nu ar trebui să se întâmple. Oricum, nu am să vă spun mai multe în această direcție, fiindcă sunt sigur că nu este de interesul nimănui să afle, încă dinainte, care-i treaba de fapt. Vă pot spune doar că, după ce am citit această carte, chiar am căutat mai multe informații pe internet - și mai bine nu o făceam, sincer să fiu. Claire Keegan mi-a pus în față o realitate pe care, sincer, mai bine nu aș fi știut-o. 

„(...) se întrebă dacă avea vreun rost să trăiești fără să ajuți și să fii ajutat. Era posibil să o duci așa toți anii, zecile de ani, o viață întreagă fără să fii măcar o dată suficient de curajos încât să te împotrivești lucrurilor care se petreceau, și totuși să te numești creștin și să te privești în oglindă?”

În ceea ce privește stilul de scriere, pot spune că Claire Keegan m-a cucerit: un stil rafinat, atent, sensibil și profund, emoționant și aparte. Ca o mângâiere, aș putea spune. De fapt, dată fiind și direcția în care s-au dus, în cele din urmă, lucrurile, chiar am simțit această poveste ca fiind plină de lumină, iar lucrurile s-au așezat exact așa cum ar fi trebuit să se așeze și în viața reală. Un volum plin de speranță, plin de lumină, plin de bunătate. Astfel de lucruri mărunte sunt cele care ar trebui să ne definească viețile, sunt cele care ne pot face mai buni & mai frumoși & mai receptivi la ce se întâmplă în jurul nostru. Fiindcă se întâmplă multe, și multe poate n-ar fi trebuit să se întâmple vreodată. Însă, atât timp cât nu le știm, sau poate atât timp cât nu vrem să le știm, vor continua să se întâmple. Ajutându-ne, întinzând o mână, putem să învingem întotdeauna răutatea din oameni, să facem ca sămânța urii să zacă acolo, fără a fructifica vreodată. Singura dată când ai voie să te uiți de la cineva de sus este atunci când îi întinzi o mână de ajutor...

„Vremurile erau grele, însă Furlong se simțea cu atât mai hotărât să-i dea înainte, să-și țină capul în pământ și să nu calce pe nimeni pe bătături, să le asigure mai departe cele necesare fetelor lui și să le vadă cum își continuă și-și termină studiile la St. Margaret, singura școală pentru fete bună din oraș.”

Nu pot decât să vă recomand cu tot sufletul acest volum, deoarece sunt absolut sigur că îl veți iubi. Că îl veți simți (cel puțin) așa cum l-am simțit și eu. Că, la sfârșitul cărții, vă veți regăsi mult mai plini de iubire, mult mai plini de compasiune. Poate cu mai multă speranță în lumea din jurul nostru. Poate cu gândul că, da, încă mai există frumosul și bunătatea în această lume. Poate chiar asta a vrut și Claire Keegan să transmită, însă fără a pica într-o extremă romantică, pioasă - faptul că există bunătate, și că bunătatea poate se manifestă în forme tot mai variate. Este atât de ușor să fii bun, să iubești, să ajuți, să zâmbești, să întinzi o mână de ajutor - atât de multor oameni care se află în nevoie. Un roman cu un mesaj universal, care ar trebui să ajungă la cât mai multă lume. Iar când un astfel de mesaj ia o formă atât de frumoasă, cu atât mai mult merită ascultat. Abia aștept și alte cărți semnate de Claire Keegan, pentru că sunt sigur că are cel puțin la fel de multe de oferit - povești de viață, povești despre oameni frumoși, povești despre bunătate... Sub formă de lecții viabile pentru oricare dintre noi!

Viol. O poveste de iubire, de Joyce Carol Oates - Recenzie

Editura: Curtea Veche 

Colecția: Byblos

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2022

Traducere: Oana Zamfirache

Joyce Carol Oates (n. 16 iunie 1938, Lockport, New York) a publicat prima carte în 1963. De atunci i-au apărut în jur de 58 de romane, piese de teatru, nuvele, povestiri, poezie, precum și nonficțiune. I-au apărut romane și sub pseudonimele Rosamond Smith și Lauren Kelly. Multe dintre romanele sale au fost bestsellere New York Times. A avut, de asemenea, povestiri selectate atât în Best American Short Stories of the Century, cât și în Best American Mystery Stories of the Century. A fost nominalizată la Premiul Pulitzer. A câștigat National Book Award, O. Henry Award, Premiul Bram Stoker, National Humanities Medal și Jerusalem Prize. A condus, împreună cu soțul ei, revista literară Ontario Review. La Curtea Veche Publishing a mai apărut și romanul Pustiul din Pine Barrens. Un roman de suspans (2022, traducere de către Cornelia Florea, colecția Byblos). 

𓍯 CÂND IUBIREA IA FORME DIN CE ÎN CE ÎN CE MAI NECUNOSCUTE 𓍯

O poveste care ne va conduce departe de zona noastră de confort, în lumea violatorilor, a celor care vor să îndrepte ceva ce nu mai poate fi îndreptat, a salvatorilor ce se cer salvați, dar și a celor mulți și vocali de pe margine, care privesc spectacolul traumei cu indiferență sau ostilitate.

„Acestea sunt unele dintre lucrurile care se vor spune despre mama ta, Teena Maguire, după ce a fost violată în grup, lovită, bătută și lăsată să moară pe podeaua mizerabilului hangar pentru bărci din parcul Rocky Point, în primele minute ale zilei de 5 iulie 1996.”

Este primul meu contact literar cu Joyce Carol Oates - care, apropo, mereu am crezut că este bărbat, dar nu mă întrebați de ce, fiindcă nu mi-s singurul -, dar sunt absolut sigur că nu ultimul. Iar asta nu datorită faptului că am și celălalt roman al autoarei, pe cât a faptului că prevăd cum își va fi câștigat un loc printre autorii mei preferați. Poate este puțin prematur să mă pronunț deja în această direcție, însă am (aproape) certitudinea că, dacă va continua în aceeași manieră subscrisă romanului de față, Viol. O poveste de iubire, sunt sigur că așa va fi. Un roman cutremurător, un roman care te lasă mască încă de la primele pagini, care îți dă de gândit și care se joacă cu mintea ta, care te face să-ți pui întrebări, care te face să treci prin cele mai agasante & acute & patologice stări... Un roman pe care nu îl voi uita, sunt sigur, niciodată, și nu mă manifest impresionist, sau poate o fac, dar dacă o fac, este pentru că simt că nu sunt îndeajuns cuvintele pentru a descrie cum, de fapt, este această carte. Această carte la care, dacă dai deoparte stilul superb de scriere, dacă dai deoparte abordarea stilistică, vei descoperi un întuneric dens, un întuneric care își are originea în sufletul omului, în ceea ce, din păcate, este omul capabil să facă. Și ce putem face, deseori, în fața unei uri atât de diabolice, atât de neostenite...?

„Teena Maguire nu trebuia să o apuce pe scurtătură spre casă în noaptea aceea. Nu după miezul nopții, nu prin parcul Rocky Point. La cum era îmbrăcată: maiou, blugi scurți, sandale cu toc. Nu cu Bethie, fiica ei de doisprezece ani. Nu printre hoardele locale clocotind de hormoni, furie și alcool. Victimă a unui viol în grup, lăsată să-și dea suflarea în hangarul de bărci din parcul Rocky Point, Teena Maguire nu poate decât să-și dorească să nu fi supraviețuit.”

Pe scurt, cartea de față spune, după cum și titlul ne-o indică, povestea unui viol. Povestea lui Teena Maguire, o mamă care, într-o seară, alege să plece de la o petrecere împreună cu fiica ei, însă de data asta se hotărăsc, din dorința de a admira peisajul, să meargă prin altă parte... Și, aici, ajungem în acest punct: este vorba, deseori, despre decizii de doar o secundă, despre decizii care, uneori, nici nu pot fi ridicate la acest „rang” al deciziilor, ci sunt simple alegeri, alegeri banale despre care, nu-i așa?, crezi că nu vor afecta cu nimic dinamica vieții tale. Că-s infime, nu este ca și cum ai alege cu cine să îți petreci viața sau dacă să te lași de fumat sau nu. Dar, pentru Teena Maguire și fiica ei, această decizie a fost cea care a dus, în cele din urmă, la hazard. La teroare. La frică. La violență. Într-o comunitate mică, ceea ce s-a întâmplat va scoate la iveală dramele familiilor, va scoate la iveală conflicte, va scoate la iveală demoni & demoni & demoni. Pentru că Teena, făcând această alegere, a sacrificat copilăria fiicei sale pe altarul violenței, și-a sacrificat viitorul și, aproape, chiar viața. De fapt, poate chiar și-a sacrificat și viața, oricum, date fiind cele întâmplate. Cu greu am citit paginile în care efectiv a fost descris acest viol, ceea ce s-a întâmplat. Dar ce-a urmat violului, după părerea mea, este cel puțin la fel de dramatic ca ceea ce i s-a întâmplat lui Teena.

„Ai auzit cum o loveau pe mama ta. Bufnituri înăbușite care întâlneau o carne docilă. Au apucat gleznele subțiri ale mamei tale, i-au desfăcut picioarele cu atâta violență, de parcă ar fi vrut să i le rupă din trup. Au râs de țipetele ei de durere, de teama ei. Au râs de slabele ei încercări de a se apăra. Erau nesăbuiți, euforici (...). I-au rupt hainele, de parcă hainele de femei îi înfuriau. Au scuipat-o în față, de parcă frumusețea ei îi înfuria. Au tras-o de păr, de parcă ar fi vrut să i-l rupă din rădăcini.”

Pentru că, uneori, răzbunarea ia forme tot mai puțin cunoscute, extrem de neașteptate. Iar în cartea de față, vreau să cred că vorbim despre un fel de „spirit purificator”, în care fiecare, în cele din urmă, va primi ceea ce i se cuvine. Iar povestea de iubire - pentru că și despre asta este vorba - nu este, de fapt, chiar una tipică, iar asocierea dintre „Viol” și „O poveste de iubire” bineînțeles că nu este întâmplător aleasă. Dar nu vă voi spune (mai) multe despre asta, fiindcă aș strica plăcerea lecturii. În aceeași măsură, chiar cred că această iubire este, de fapt, cu totul alta față de ceea ce definim noi folosind acest termen. Joyce Carol Oates chiar a reușit extrem de bine să consolideze ceea ce a vrut, de fapt, să transmită. Iar la sfârșit, când totul se va fi așezat - parcă de la sine - îți dai seama că, așa cum se-ntâmplă și în viața reală, orice lasă urme: de la oameni, până la alegerile pe care le face. Oricât de neînsemnați și, respectiv, oricât de neînsemnate ar părea. Uneori, poate este mult mai bine să faci aceleași lucruri pe care le-ai făcut întotdeauna, poate e mai bine să mergi pe același drum pe care ai mai făcut-o, știindu-l sigur. Dar ce-am fi noi dacă nu ne-am asuma decizii? Dacă nu am încerca ceva nou? 

„(...) așa că pe parcursul vieții tale ți se va părea că mama ta chiar murise și că asistaseși la moartea ei și că muriseși și tu.

Viața de după va dura ani întregi. Încă mai trăiești viața de după. Adică tot restul vieții mamei tale.”

Viol. O poveste de iubire, este un roman pe care nu l-aș putea recomanda mai mult decât am făcut-o deja. Scriu această recenzie din dorința că, poate, va ajunge la și mai multe persoane. Deși abordează un subiect foarte sensibil, și are o violență de nedescris, pot spune că, bineînțeles, nimic nu este glorificat în această carte, ci redat în așa fel încât, poate, să fie tras un semnal de alarmă mult mai răsunător. Apreciez extrem de mult curajul pe care Joyce Carol Oates l-a avut, tăria de care a dat dovadă descriind acele scene, deoarece nu cred că este întocmai ușor să faci acest lucru. Să-ți asumi această alegere! Din păcate, astfel de lucruri chiar se-ntâmplă - și nu este vorba doar despre această fărădelege, ci și despre ceea ce, atât pentru victimă, cât și pentru cei inculpați, urmează. Este vorba despre întregul cumul, despre „boala” ulterioară... Tare, tare mult mi-a plăcut, și probabil nici nu mai trebuie să menționez nimic despre componenta de suspans & tensiune a cărții, fiindcă „au fost la mama lor acasă”, cum s-ar spune. Primul contact literar cu Joyce Carol Oates chiar a fost o reușită și tare, tare mă bucură acest lucru.