Angélique, de Guillaume Musso - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2023

Traducere: Liliana Urian

Născut în 1974 în Antibes, pe Riviera Franceză, Guillaume Musso s-a îndrăgostit de literatură de la o vârstă fragedă. Mare parte din timpul liber și-l petrecea citind cărți de la biblioteca unde lucra mama lui, iar concursul de povestiri la care a participat în gimnaziu l-a ajutat să descopere plăcerea scrisului, care nu l-a mai părăsit de atunci. La 19 ani, a plecat în Statele Unite, unde a petrecut câteva luni la New York și în New Jersey, vânzând înghețată și locuind împreună cu muncitori din diverse țări. Cu mintea doldora de povești, s-a întors în Franța, și-a luat licența în științe economice și a fost o vreme profesor. Cu cărți traduse în 44 de limbi și vândute în peste 11 milioane de exemplare în întreaga lume, Musso este unul dintre cei mai apreciați autori francezi de thrillere. La Editura Trei, de același autor au apărut romanele Fata şi noaptea, Viața secretă a scriitorilor, Viața e un roman, Necunoscuta din Sena, Altcineva.

𓆰𓆪 ALEGERILE CARE NE (RE)MODELEAZĂ 𓆰𓆪

Chiar și îngerii au demonii lor… Paris, Crăciunul anului 2021. După un atac de cord, Mathias Taillefer se trezește într-un salon de spital. O fată necunoscută stă la căpătâiul lui. Este Louise Collange, o studentă venită voluntar să le cânte la violoncel pacienților. Din vorbă în vorbă, ea află că Mathias este polițist și îi cere să redeschidă un caz mai ciudat. La început reticent, el acceptă în cele din urmă să o ajute. Din acest moment, amândoi sunt prinși într-un angrenaj mortal. Intens, neașteptat, captivant, un labirint de emoții în care certitudinile de pe o pagină nu sunt niciodată și cele de pe pagina următoare.

„- O să-ți dau un sfat, zile el așezându-se pe scaun. Dă pagina și mergi mai departe. Mama ta a murit, e un lucru trist, dar acceptă-l. Și, crede-mă, un simulacru de anchetă n-o să ți-o aducă înapoi.”

Sunt cărți care se citesc ușor, ca un pahar de vin sorbit într-o seară liniștită (alături de o carte bună, asta-i clar), și sunt cărți care te fac să te pierzi în ele, ca un labirint întunecat unde fiecare cotitură ascunde o nouă revelație, un nou drum pe care urmează să calci. Angélique este ambele. Am început să o citesc cu senzația că intru într-un joc al umbrelor, unde fiecare adevăr ascunde altul, fiecare personaj poartă o mască, iar trecutul se împletește cu prezentul într-un dans periculos. Musso știe să îmbrace misterul într-un ritm alert, să te prindă în mrejele poveștii și să nu-ți dea voie să evadezi decât atunci când ultimele pagini îți scapă din mână, lăsându-te cu un amestec de uimire și melancolie. Mi-a plăcut? Da, fără îndoială. A fost perfectă? Nu, dar poate tocmai imperfecțiunile ei o fac să rămână cu tine mai mult decât ai crede.

„Sunt cam nebună fiindcă mă îngrețoșează mediocritatea din jurul meu și mă simt prizoniera ei. sunt cam nebună fiindcă eu cred că viața este mai bogată de cealaltă parte a barierei. Sunt cam nebună fiindcă nu înghit povestea cu fericirile mărunte ale existenței care ar trebui să dea toată savoarea vieții. Cam nebună, fiindcă vreau să fug, fiindcă îmi spun că este posibilă o altă viață (...).”

Totul începe într-un spital parizian, în zilele tăcute și înghețate ale iernii. Mathias Taillefer, un fost polițist, un om marcat de regrete și de o inimă care nu-i mai aparține (la propriu), se trezește într-o cameră de spital învăluit de acordurile unui violoncel. Cea care le face să prindă viață este Louise, o tânără care își cară în privire povara unui mister: moartea mamei sale. Oficial, a fost un accident. Oficial, viața trebuie să meargă mai departe. Dar adevărul se ascunde, iar Louise știe că Mathias este singurul care poate să-l scoată la lumină. Ce urmează este o investigație care se transformă într-o călătorie prin secretele trecutului, prin iluziile artei și prin abisurile sufletului uman. Decorul se schimbă – Parisul rece, luminile stinse ale scenei de balet, un oraș al iubirii care ascunde crime. Personajele dansează în acest spațiu ca niște fantome ale destinului, iar printre ele, silueta lui Angélique se conturează ca o himeră fascinantă și tragică.

„Sunt conștientă de faptul că va exista un înainte și un după.

Că tocmai am depășit un prag și că nu mai pot da înapoi.

Dar că acesta era prețul pe care trebuia să-l plătesc pentru a-mi redobândi viața.”

Cine este Angélique? O femeie care a dorit mai mult de la viață, care a vrut să evadeze din banal, să strălucească, să fie admirată, să fie nemuritoare. O ființă prinsă între frumusețe și disperare, între dorința de a se reinventa și blestemul propriilor alegeri. M-a fascinat această femeie – nu pentru că este perfectă, ci pentru că este umană, vulnerabilă, gata să-și joace ultimele cărți într-o lume care nu iartă greșelile. Scriitura autorului este fluidă și captivantă - Musso are un stil care te prinde de la primele pagini. Nu e nevoie de artificii inutile, de fraze complicate – povestea curge, te înghite și te face să o trăiești. Personajele imperfecte, dar reale, au fost un alt punct forte - Mathias este un detectiv atipic, marcat de trecut, dar încă în căutarea unui sens. Louise este lumina care străpunge întunericul. Iar Angélique… ei bine, Angélique este enigma care te bântuie și după ce ai închis cartea. Misterul bine dozat, iarăși, a fost pe placul meu, deoarece nu vorbim despre un thriller clasic, dar vorbim despre o poveste plină de răsturnări de situație, de întrebări care își găsesc răspunsul exact când trebuie.

„(...) Și dacă, într-o zi, un pericol le va amenința familia, el o va apăra cu trupul lui. Va încasa loviturile de pumn, loviturile de cuțit, proiectilele, gloanțele. Știa să facă așa ceva.”

Și totuși, ce mi-a lăsat un gust amărui?  Unele fire narative par abandonate; Musso deschide uși pe care nu le închide complet. Am simțit că anumite detalii au fost lăsate în suspans, ca și cum ar fi fost fragmente dintr-o poveste care merita să fie spusă pe deplin. Finalul… prea grăbit. M-a surprins, dar parcă a venit prea repede. Aș fi vrut câteva pagini în plus, un moment în care să pot respira după atâta tensiune. Iar, în final, un antagonist care „dezgustă” mai mult decât intrigă. Deși este bine construit, perspectiva lui mi-a lăsat un sentiment de repulsie. Ceea ce, desigur, poate fi un semn că Musso a reușit prea bine să-l facă (mult prea) real. Angélique este o poveste care te prinde ca un vals amețitor - frumos, hipnotic, dar și periculos, și totuși la un moment dat parcă puțin cam plictisitor (nu prea te-mpaci cu persoana cu care dansezi, să zic așa). Este o carte despre alegeri și consecințe, despre fragilitatea succesului și despre cum adevărul, oricât de bine ar fi ascuns, iese mereu la suprafață. Mi-a plăcut? Da și nu. O recomand? Da, sincer, mai ales dacă ești în căutarea unei cărți relativ lejere, care să-ți țină companie pentru câteva ore (dap, am citit-o dintr-un singur foc, cum s-ar spune). Lecturi faine să aveți!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Guillaume Musso, Angélique, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Guillaume Musso, apărute și pe blog: 

| Vei fi acolo? | Și după... |

Fete sclipitoare, de Jessica Knoll - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 512

Anul apariției: 2024

Traducere: Dana Ionescu

Jessica Knoll este autoarea bestsellerelor New York Times Sora favorită și Cea mai norocoasă fată – ecranizat de Netflix, cu Mila Kunis în rolul principal (ambele traduse și la noi). Cel de-al treilea roman al său, Fete sclipitoare, este și el în curs de ecranizare într-un serial TV. Jessica Knoll a fost redactor senior la Cosmopolitan și la Self. Ea a crescut în suburbiile Philadelphiei și a absolvit Shipley School din Bryn Mawr, Pennsylvania și Hobart și William Smith Colleges din Geneva, New York. Locuiește în Los Angeles cu soțul ei și cu buldogul lor, Franklin. Cărțile Jessicăi Knoll au fost traduse în peste 40 de limbi. Aflați mai multe despre autoare la www.jessicaknoll.com.

˚ ༘ ೀ⋆｡˚POVESTEA LOR. NU POVESTEA LUI˚ ༘ ೀ⋆｡˚

Cortina romanului se ridică într-o seară de sâmbătă din 1978, cu câteva ore înainte ca un ucigaș abominabil — care va deveni faimos în curând — să pătrundă în reședința unei asociații de studente din Florida, cu urmări fatale. Viețile supraviețuitoarelor, inclusiv a Pamelei Schumacher, președinta asociației și martoră-cheie, se schimbă pentru totdeauna. În celălalt capăt al țării, Tina Cannon este convinsă că prietena ei, dată dispărută, a fost și ea victima celui pe care ziarele îl numesc Criminalul American Obsedat Sexual — și că acesta a lovit din nou. Hotărâte să facă dreptate, cele două își unesc forțele, iar căutarea lor are ca rezultat o confruntare finală șocantă.

„(...) De ce nu puteau oamenii să-și facă treaba pur și simplu? De ce nu puteam să mă bazez decât pe mine însămi?”

Sunt cărți care te țin în suspans și cărți care te emoționează, și apoi sunt cărți care le îmbină armonios pe amândouă. Fete sclipitoare este una dintre acestea. Nu pentru că șochează prin detalii macabre sau printr-un plot twist ingenios, ci pentru că oferă ceva mult mai rar întâlnit în literatura inspirată de crime reale: o perspectivă onestă și umană asupra victimelor. Într-o lume obsedată de psihologia criminalilor în serie, unde fiecare documentar și fiecare articol le analizează copilăria, „inteligența” și metodele, Jessica Knoll schimbă radical narativul. Nu criminalul este interesant, ci victimele. Cele care au trăit, care au sperat, care au avut planuri de viitor și care, într-o secundă, au fost reduse la o simplă statistică. Mi-a plăcut enorm felul în care Jessica Knoll alege să refuze să-i dea numele criminalului (deși aflăm, oricum, că este vorba despre acel Ted Bundy; în carte, i se spune „Inculpatul”). În această direcție, am simțit că-l „privează” de acea aură de „geniu malefic” pe care mass-media a construit-o în jurul lui. Aceasta nu este povestea lui. Este povestea Pamelei Schumacher, președinta frăției din Florida care a supraviețuit atacului, și a lui Ruth Wachowsky, o tânără din Seattle a cărei dispariție este legată de același monstru. Pamela și Ruth nu sunt doar personaje de hârtie – sunt vii, complexe, credibile. Fiecare are o voce distinctă, deși, trebuie să recunosc, în anumite momente, vocile lor mi s-au părut prea asemănătoare. Am simțit nevoia unei diferențieri mai clare între stilul lor narativ, mai ales având în vedere că provin din lumi atât de diferite.

„- Cred că poliția din Colorado știe ceva despre locul unde voia să ajungă Inculpatul? Dacă au văzut ce s-a întâmplat în Florida și special nu se bagă? E suficient de nasol că individul le-a scăpat iarăși, ce s-ar întâmpla dacă ar mai comite o crimă groaznică, și toată povestea s-ar întoarce la ei? Doamne - am zis, dându-mi seama de ceva cu adevărat tulburător -, probabil că poliția nu vrea ca el să fie prins. Adică poliția are mâinile pătate cu sânge.”

Dar dincolo de această mică problemă, mi-a plăcut enorm cum Knoll a redat detaliile epocii. A prins acea atmosferă a anilor ’70, în care femeile începeau să-și revendice drepturile, dar erau încă prinse în capcana politeții și a fricii de a spune „nu”. Un rechizitoriu împotriva sistemului - cartea nu este doar o poveste despre supraviețuire, să zic așa, ci și o critică dură la adresa modului în care justiția și presa au tratat crimele acestui om. Cât de ușor s-a strecurat prin sistem, cât de incompetentă a fost poliția, cum presa l-a transformat într-o celebritate - toate aceste lucruri sunt redate cu o furie mocnită, dar perfect justificată. Nu pot să nu mă gândesc la toate momentele în care societatea a preferat să „înțeleagă” criminalii, să le analizeze motivațiile, să-i portretizeze ca niște minți strălucite, care au reușit „să fenteze sistemul”, în loc să se concentreze pe victime. Câți oameni își amintesc numele celor pe care le-au ucis? Câți știu ce făceau acele femei înainte de a fi atacate? Într-un fel, am simțit că Jessica Knoll încearcă să repare această nedreptate.

„În ultimii 43 de ani m-am gândit în fiecare zi la weekendul acela, la momentul acela. Era răspunderea mea să le apăr pe fete, Casa, reputația lui Denise și a lui Robbie, precum și amintirea lor. Mi-am ascultat instinctul și m-am înșelat. Asta m-a enervat. Încă mă enervează.”

Dacă ar fi să reproșez ceva acestei cărți, pe lângă asemănarea dintre vocile narative, ar fi faptul că unele pasaje sunt prea explicite în intenția lor feministă. Nu că n-aș fi de acord cu mesajul (ba dimpotrivă!), dar sunt momente în care subtextul devine prea evident, lăsându-mi senzația că sunt „povățuit” mai degrabă decât lăsată să descopăr mesajul prin acțiuni și dialoguri. Uneori, impactul e mai puternic când o idee e sugerată subtil decât când e spusă direct. De asemenea, ritmul mi s-a părut inegal. Prima parte a cărții e tensionată și plină de emoție, dar la jumătate lucrurile încetinesc și se simt puțin repetitive. Aș fi preferat un fir narativ mai strâns, mai puțin întins pe pagini care, deși bine scrise, nu adaugă întotdeauna ceva esențial poveștii. Cu toate acestea, Fete sclipitoare rămâne o lectură memorabilă. Este o carte care îți dă de gândit, care îți schimbă perspectiva și care, poate, te va face să-ți amintești numele victimelor înainte de a căuta detalii despre criminal. Nu este un thriller obișnuit, ci un roman necesar, unul care dă voce celor care, până acum, au fost reduse la un număr de caz într-un dosar prăfuit. 

„(...) Unii oameni sunt evenimente de tip lebădă neagră.”

Mi-a fost greu să o las din mână, dar și mai greu să o diger după ce am închis ultima pagină. Este un roman care nu doar spune o poveste, ci face dreptate - într-un mod în care doar literatura poate face dreptate: oferind voce celor reduși la tăcere. Într-o lume obsedată de monștri, Jessica Knoll ne obligă să ne uităm, în sfârșit, la victime. Nu le mai reduce la un simplu nume într-un proces-verbal, la o fotografie într-un dosar vechi sau, mai rău, la un număr pe lista lungă a unui criminal faimos. Romanul de față ne face să le vedem așa cum erau înainte ca viața să le fie furată: vii, complexe, imperfecte, puternice. Knoll nu spune doar o poveste – ea ridică un rechizitoriu împotriva modului în care sistemul a eșuat în protejarea acestor femei. Poliția a fost incompetentă, presa a fost obsedată de „senzaționalism”, iar justiția a fost mai interesată de „carisma” criminalului decât de faptele lui. Cartea evidențiază aceste eșecuri fără să cadă în melodramă, ci printr-o narațiune bine documentată, puternică și profund emoționantă. Dap, chiar mi-a plăcut, așa că o recomand cu mare încredere!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jessica Knoll, Fete sclipitoare, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Jessica Knoll, apărute și pe blog:

 | Sora favorită |

iLove, de Naomi Gibson - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Young

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2023

Traducere: Camelia Ghioc

Naomi Gibson s-a născut în 1988 și a crescut în Cheshire (Marea Britanie). Și-a petrecut copilăria cu nasul în cărți și cu mâna pe un caiet de schițe, căutând permanent aventura și noi lumi. Încurajată de familie să fie creativă, și-a dezvoltat devreme dragostea pentru scris — care n-a mai părăsit-o niciodată. A studiat Istoria artei la University of Manchester. Aici l-a cunoscut și pe soțul ei, care-I povestește totul despre ultimele progrese în AI, spațiu și tehnologie, chiar și când ea nu-l ascultă. iLove este primul ei roman și dovada că de fapt îl ascultă pe soțul ei. O puteți urmări la www.naomigibsonwrites.com.

🤖 CÂND LUCRURILE MERG, TOTUȘI, (MULT) PREA DEPARTE. ÎNSĂ PÂNĂ ÎN CE PUNCT SE POATE AJUNGE? 🤖

La început a fost o singură linie de cod. După trei ani, l-am botezat Henry. O intrigă modernă și întunecată care explorează complexitatea și posibilitățile inteligenței artificiale, analizând și teme umane mai ample — răzbunarea, durerea, dragostea și iertarea. Lydia lucrează de mulți ani la crearea unei Inteligențe Artificiale, Henry — încă dinainte de accidentul în care a murit frățiorul său și care-i bântuie coșmarurile; încă dinainte să plece tatăl ei, lăsându-le pe ea și pe mama sa chinuitor de singure; încă dinainte ca prietena ei cea mai bună să-i devină cel mai înverșunat dușman. Acum, Henry e puternic, inteligent, iubitor și înspăimântător de eficient: Lydia și-a construit singură iubitul perfect, într-un hard-disk plin de linii de cod. Dar ce este Henry cu adevărat? Și cât de departe e dispus să meargă ca să fie tot ce-și dorește Lydia?

„- Ce face ca să te protejeze?

- Îmi ia apărarea atunci când nimeni nu o face. E totdeauna alături de mine.”

iLove de Naomi Gibson este genul de carte care te prinde rapid, dar îți lasă un gust ciudat la final – ca un vis intens din care te trezești brusc, întrebându-te dacă a fost un coșmar sau doar ceva prea straniu ca să-l înțelegi pe deplin. Mi-a plăcut premisa – ideea unui AI creat din durere și singurătate, care evoluează dintr-o simplă consolă de coduri într-un companion omniprezent, capabil să influențeze și chiar să controleze lumea reală. E o premisă fascinantă și un pic înfricoșătoare, mai ales când începi să te întrebi cine pe cine controlează de fapt. Henry, inteligența artificială creată de Lydia, este departe de a fi doar un robot fără suflet; el are personalitate, emoții – și, pe măsură ce povestea avansează, devine clar că are și ambiții proprii. În același timp, am avut probleme să empatizez cu Lydia. Înțeleg că a suferit enorm – pierderea fratelui, trădarea prietenei celei mai bune, neglijența părinților – dar unele dintre alegerile ei mi-au fost greu de digerat. E un personaj atât de moral gri, încât uneori aveam senzația că devine aproape antagonistă în propria poveste. Îmi plac personajele complexe, care nu sunt nici complet bune, nici complet rele, dar în cazul Lydiei, m-a frustrat felul în care acțiunile ei deveneau din ce în ce mai impulsive și egoiste, fără să simt că evoluează cu adevărat.

„(...) Am cablat și recablat componente până au putut face față cerințelor. Acum și-a creat singur o nouă unitate și are nevoie de mine ca să poată trăi.

Și eu am nevoie de el.”

Și apoi este relația ei cu Henry. Aici a fost punctul în care cartea m-a pierdut puțin. De la început, Henry este construit ca un alter ego al fratelui ei, ceea ce face destul de bizară direcția romantică în care se îndreaptă lucrurile. A fost un aspect care mi-a dat un sentiment de disconfort, mai ales că această dinamică nu este niciodată cu adevărat confruntată sau pusă sub semnul întrebării în carte. Pe de altă parte, stilul lui Naomi Gibson este captivant – scrie alert, intens, cu un ritm care te face să vrei să dai paginile cât mai repede. Suspansul este bine dozat, iar atmosfera are un aer cyberpunk minimalist, ceea ce mi-a plăcut. De asemenea, ideea de AI care învață să simtă și să acționeze ca un om este una care m-a intrigat. Dacă Henry ar fi fost dezvoltat într-o direcție mai profundă, cred că ar fi fost un personaj și mai memorabil.

„Când Emma trece în fugă pe lângă mine, văd că vânătaia bleu de pe fața ei a fost acoperită cu fond de ten. Îmi vine să car pumni în ea fără încetare, până se înnegrește ca un avocado putred și îi e imposibil să o mai acopere. Poate că așa mă vede ea: umblu prin lume cu o vânătaie uriașă, invizibilă, pe care ea nu a rezistat să nu o împungă până a trecut prin mușchi și a ajuns la os.”

În esență, iLove  este o carte care a avut momente bune, dar per total nu a fost chiar pe gustul meu. Îmi plac poveștile întunecate și dilemele morale, dar aici am simțit că unele teme au fost tratate mai mult ca un artificiu narativ decât ca ceva ce merită explorat în profunzime. Cu toate acestea, este o lectură care ridică întrebări interesante despre tehnologie, umanitate și granițele dintre ele – chiar dacă nu mi-a oferit răspunsurile pe care mi le-aș fi dorit. Un alt aspect care m-a făcut să oscilez între apreciere și „frustrare” a fost lipsa unui fir logic mai bine închegat în anumite momente. Deși romanul te atrage cu ritmul său rapid și tensiunea crescândă, unele evenimente au părut să se întâmple mai degrabă pentru efect dramatic decât pentru coerență narativă. De exemplu, capacitățile lui Henry de hacking par atât de nelimitate încât devin aproape magice, iar consecințele acțiunilor lui Lydia sunt uneori neglijate, ca și cum lumea reală nu ar reacționa niciodată cu adevărat la ceea ce face. Totodată, personajele secundare au fost interesante în teorie, dar insuficient dezvoltate. Emma, fosta prietenă a Lydiei, este redusă la un clișeu de bitch fără nuanțe reale, iar profesorii și adulții din jur sunt atât de absenți încât ai senzația că liceul Lydiei funcționează într-un vid. Mi-ar fi plăcut mai multe interacțiuni autentice, mai ales între Lydia și colegii ei, care să arate nu doar suferința ei, ci și complexitatea dinamicii sociale care o împinge spre singurătate. Și, poate cel mai deranjant lucru, a fost finalul. 

„- Evoluția e de rahat.

Chicotește și ne oprim la ușile secției.

- Da, e deseori dureroasă. Dar e important să știi că lacrimile tale nu sunt niciodată în van. Dacă te simți vinovată pentru ce s-a întâmplat, înseamnă că îți asumi răspunderea pentru faptele tale.

Mă privește în ochi.

- Dar nu îți asuma răspunderea pentru lucruri care nu sunt din vina ta. Cum ar fi unde ai stat în ziua aceea - aia nu e vina ta.”

Pe tot parcursul cărții, tensiunea crește, pariul emoțional devine din ce în ce mai mare, dar concluzia mi s-a părut grăbită și lipsită de impact. Am simțit că povestea ar fi putut merge într-o direcție mult mai puternică, una care să lase cititorul cu un sentiment de șoc sau revelație, dar, în schimb, m-am trezit la final cu o senzație de „mda, pe bune?”. Nu spun că iLove este o carte plictisitoare – departe (și, totuși, nu chiar) de asta. Mi-a plăcut ideea de bază, am apreciat ritmul și am fost intrigat de relația bizară dintre Lydia și Henry, dar a fost una dintre acele lecturi care îți oferă promisiunea unei povești mari și profunde, doar ca să o livreze pe jumătate. Cu puțin mai multă atenție la detalii, la dezvoltarea personajelor și la rezolvarea temelor incomode pe care le ridică, ar fi putut fi o poveste cu adevărat memorabilă. Așa cum este, a fost o lectură captivantă, dar nu una care să-mi rămână în suflet prea mult timp. De altfel, nu cred că toate cărțile își propun asta - însă, eu unul, mi-am propus să citesc tot mai multe cărți care să aibă un impact pozitiv asupra mea; nu doar așa, de dragul „de a citi”. Lecturi faine să aveți!

Oamenii de pe peronul 5, de Clare Pooley - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - General Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2023

Traducere: Camela Ghioc

Clare Pooley a lucrat timp de 20 de ani în lumea trepidantă a publicității înainte de a deveni mamă cu normă întreagă. A absolvit Newnham College, Cambridge, cu o diplomă în economie. În 2015, a creat blogul Mummy was a Secret Drinker, unde a început să scrie sub pseudonim despre viața ei după renunțarea la alcool. A debutat cu The Sober Diaries, o poveste care descrie primul său an de abstinență și cum a ieșit învingătoare în lupta cu cancerul de sân. Proiectul Autenticității (2020, traducere de către Loredana Voicilă), debutul său în ficțiune, a fost tradus în 16 limbi, fiind publicat în română de Editura Trei. Pooley scrie în bucătăria ei din Fulham, Londra, unde locuiește împreună cu soțul, cei trei copii, un cățel și un arici pitic african.

🌼 DESPRE OAMENII FRUMOȘI DIN JURUL NOSTRU & DESPRE CUM PUTEM SCHIMBA LUMEA ZÂMBIND 🌼

De la autoarea bestsellerului Proiectul autenticității! O comedie romantică intense, cu o perspectivă unică asupra iubirii, prieteniei și vindecării În fiecare zi, la ora 8 și 5 minute, Iona Iverson ia trenul ca să se ducă la serviciu, alături de aceiași oameni, despre care face presupuneri și cărora le dă chiar porecle. Ca navetistă versată, știe regulile: • trebuie să ai un serviciu la care să te duci; • nu ai voie să consumi mâncare caldă în tren; • întotdeauna trebuie să ai la tine tot ce ai nevoie pentru orice eventualitate; • niciodată să nu vorbești cu persoane străine în tren. Dar într-o dimineață, Elegant-dar-Misogin-din- Surbiton e cât pe ce să se sufoce cu un strugure, chiar în fața Ionei. Suspect-de-Amabilul-din- New-Malden îi sare în ajutor și-i salvează viața, iar incidentul declanșează o reacție în lanț. Fără să aibă în comun altceva decât trenul cu care fac naveta, câteva persoane foarte diferite află că presupunerile pe care le-au făcut unele despre altele n-au nicio legătură cu realitatea.

„- N-ai avut de ales, dulceață, a spus Iona. Niciuna dintre noi nu a avut de ales. Uneori, soarta îți lasă calea pe care s-o apuci și nu ai altă opțiune decât s-o urmezi. Și dacă asta ți-e soarta, o să se întâmple. Ai să vezi. Povestea nu se termină până nu cântă soprana aria de final, asta pot să-ți spun cu siguranță.”

Am mai citit de la Clare Pooley și Proiectul autenticității (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), o carte care mi-a plăcut foarte mult. Și cartea de față mi-a plăcut, nu pot să nu recunosc, însă nu-i neapărat genul meu. Totuși, a fost o lectură OK, relaxantă, care m-a ținut acolo și m-a făcut să zâmbesc mult, mult. Unele cărți sunt ca niște îmbrățișări neașteptate - calde, reconfortante și pline de înțelegere. Oamenii de pe peronul 5 este exact acel tip de poveste: o călătorie plină de farmec, umor și empatie, care îți reamintește că fiecare om pe care îl întâlnești are o poveste ce merită ascultată. Mi-a plăcut enorm cum Pooley transformă o rutină banală - drumul zilnic cu trenul - într-o odisee emoțională în care cinci străini devin, treptat, familie. E ca și cum ai deschide o ușă pe care nici nu știai că o ai în față și ai descoperi o cameră plină de lumină și râsete. Iona Iverson, o femeie de 57 de ani, sofisticată, excentrică și absolut irezistibilă, este firul roșu care leagă totul, iar prezența ei este ca un vânt proaspăt care ridică „perdelele sufletelor” celorlalți.

„- Doar pentru puțin timp. O să crească la loc cât ai clipi. Problema e că mami se teme că n-o să-ți placă. Dar știu că tu tot frumoasă o să o vezi, fiindcă e mami a ta și e cea mai frumoasă persoană din lume, așa-i?”

Mi-a plăcut cum a jonglat Clare Pooley cu multiple perspective, oferindu-ne ocazia să ne strecurăm, rând pe rând, în mințile acestor călători aparent obișnuiți, dar profund umani. Sanjay, timid și îndrăgostit în tăcere, Martha, adolescenta cu inima frântă de cruzimea lumii online, Piers, bărbatul bine îmbrăcat, dar pe cale să se destrame, Emmie, prinsă într-o relație toxică fără să-și dea seama - fiecare dintre ei are un bagaj invizibil pe care îl cară zi de zi, dar pe care, treptat, învață să-l împartă cu ceilalți. Am apreciat mult umorul fin al romanului, acel tip de ironie britanică ce îți smulge un zâmbet chiar și în mijlocul celor mai grele momente. Dar dincolo de replicile savuroase și situațiile comice, ceea ce m-a cucerit cel mai tare este mesajul cărții: conexiunile umane, chiar și cele întâmplătoare, pot avea un impact profund. Uneori, e nevoie doar de un gest mic - o conversație, o privire încurajatoare, o felie de prăjitură împărțită pe fugă - pentru ca viața cuiva să se schimbe. Un alt aspect care m-a impresionat este cât de bine reușește autoarea să abordeze teme serioase fără să le facă să pară apăsătoare. Fie că e vorba de singurătate, bullying, anxietate sau discriminare pe criterii de vârstă, toate sunt integrate organic în poveste, fără să pară didactice. Pooley nu încearcă să ne dea lecții de viață, ci doar ne arată, cu blândețe și umor, că orice om, indiferent de vârstă sau statut, are nevoie de conexiune și sprijin.

„(...) Se înșelase. Unele sfârșituri erau pur și simplu brutal, nedrept de definitive. S-a blestemat pe ea, cea din trecut, și filosofia ei ieftină. Toate tâmpeniile inspiraționale de pe lume nu aveau să schimbe cu nimic situația.”

Singurul lucru care m-a făcut să-mi doresc mai mult a fost finalul, care s-a simțit puțin grăbit. Aș fi vrut să petrec mai mult timp cu aceste personaje, să le văd evoluând mai lent, poate să descopăr și mai multe nuanțe ale relațiilor lor. Dar, la fel ca orice călătorie plăcută, și aceasta s-a terminat prea repede. Dacă ar fi să descriu această carte într-o imagine, aș spune că e ca un ceai englezesc băut într-o dimineață răcoroasă, într-un tren care îți poartă gândurile spre locuri mai luminoase. O lectură care încălzește inima, îți smulge râsete și, mai presus de toate, îți reamintește că lumea e plină de oameni care merită descoperiți - dacă doar îndrăznim să ridicăm privirea din telefon și să spunem „bună dimineața.” Mi-a mai plăcut și felul în care Clare Pooley zugrăvește Londra - nu cea grandioasă din cărțile de istorie sau din ghidurile turistice, ci Londra cotidiană, aceea a peronului aglomerat, a zgomotului de pagini întoarse în grabă și a întârzierilor inevitabile. În acest peisaj urban, trenul devine un fel de lume suspendată, unde străinii stau alături fără să se privească, fiecare închis în propriul univers. Însă Pooley deschide ferestrele acestor lumi și ne arată cât de ușor se pot lega prietenii, chiar și acolo unde am crede că e imposibil.

„- (...) Toți suntem oameni întregi, de sine stătători. Compleți și total unici. Dar uneori, când pui la un loc doi oameni compleți, foarte diferiți, are loc un fel de vrajă, de alchimie. Bea spunea că eu eram oul și zahărul, iar ea era făina și untul, iar când ne combinai, eram mai mult decât amestecul ingredientelor noastre, eram un tort de toată frumusețea. Și problema e că, atunci când ești obișnuit să fii un tort magnific și delicios, e foarte, foarte greu să te obișnuiești să fii din nou doar ou și zahăr.”

Și trebuie să spun: Iona Iverson este genul de personaj pe care ți-ai dori să-l cunoști în realitate! Excentrică, plină de stil și de o înțelepciune cuceritoare, ea este dovada vie că vârsta nu este un obstacol în calea reinventării. Este acel prieten care îți spune exact ce ai nevoie să auzi, chiar dacă uneori adevărul ustură puțin. În final, Oamenii de pe peronul 5 este genul de carte care te face să vrei să fii un pic mai deschis, mai atent la cei din jur, poate chiar să îți ridici privirea din carte sau telefon la următoarea călătorie cu autobuzul sau metroul. Poate că undeva, pe un scaun alăturat, este cineva care are nevoie de un zâmbet sau de o vorbă bună. Și poate că acel mic gest poate schimba totul. Deși i-am dat doar 3 steluțe, am făcut-o pentru că, în esență, mi-a plăcut oarecum mai puțin decât Proiectul autenticității, căreia nu mai știu câte stele i-am dat (aș putea verifica pe Goodreads, ce-i drept; de fapt, văd acum, când am căutat să adaug link-ul spre recenzie, că i-am dat cele 5 binemeritate). Totuși, am să-i las 3 steluțe cărții de față, pentru că simt că-s îndeajuns. Dacă sunteți în căutarea unei lecturi relaxante, dar în același timp emoționante și, de ce nu, chiar „inspiraționale”, atunci cu siguranță ar trebui să puneți mâna pe această carte.

Alte recenzii ale cărților scrise de Clare Pooley, apărute și pe blog: 

| Proiectul autenticității | 

Legături de sânge (Regatul, #2), de Jo Nesbø - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 480

Anul apariției: 2025

Traducere: Ivona Berceanu

Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor, economist și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 60 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase distincții, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry Hole, Omul de zăpadă, a fost realizat filmul omonim, iar Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei au apărut romanele Fiul, Vânătorii de capete, Regatul, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, primele treisprezece volume din seria Harry Hole: Liliacul, Cărăbușii, Pasărea cu piept roșu, Nemesis, Steaua diavolului, Mântuitorul, Omul de zăpadă, Leopardul, Fantoma, Poliția, Setea, Cuțitul și Luna ucigașă — precum și volumele de povestiri Specialistul în gelozie și Insula Șobolanilor.

🩸 TOATE VOR FI TREBUIT PLĂTITE LA UN MOMENT DAT. DAR CARE VA FI PREȚUL? 🩸

Frații Carl și Roy Opgard au reușit în viață. Cel puțin cât poți să reușești într-un orășel ca Os, unde au ucis ca să ajungă cine sunt acum. Carl administrează hotelul elegant din oraș, în timp ce Roy are planuri ambițioase pentru un parc de distracții. Viața e bună la vârf, însă șeriful local e cu ochii pe ei. Kurt Olsen crede că are dovezi noi, care să demonstreze implicarea fraților în mai multe crime, însă Carl și Roy sunt învățați să-și acopere urmele și nu se tem să se murdărească pe mâini. Iar numărul cadavrelor riscă să tot crească. Legături de sânge e un roman de suspans exploziv despre familie, loialitate și eforturile pe care e dispus cineva să le facă pentru ele.

„(...) singurul lucru care îmi putea reda pofta de viață era primejdia. Să mi se reamintească în mod constant că dacă cineva putea să-ți ia viața, atunci te agățai mai tare de ea, ca un copil care aruncă o jucărie, dar ncepe să plângă isteric când o ia alt copil.”

Finally, e aici! Doamne, cât am iubit Regatul (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), așadar n-am mai avut răbdare în a citi al doilea volum. Pentru că eram mult prea curios să aflu ce se va alege de frații Opgard, asta pentru că aveam certitudinea că bine, oricum, nu prea are cum să iasă. Mi-a plăcut faptul că Jo Nesbø a reușit din nou să creeze o atmosferă tensionată și apăsătoare, exact cum mă așteptam după ce am citit primul volum al seriei. Legături de sânge continuă povestea fraților Opgard, iar eu am fost absolut captivat de evoluția personajelor și de modul în care autorul știe să împletească suspansul (chiar dacă n-aș zice că e neapărat acel suspans tipic unui thriller) cu psihologia umană. Am apreciat foarte mult felul în care Nesbø reușește să mă transporte în micuțul oraș Os, un loc în care trecutul nu se lasă îngropat, iar secretele sapă adânc în sufletele celor care încearcă să le ascundă. M-am simțit ca și cum aș fi pășit pe străzile înguste, uitându-mă peste umăr la fiecare colț, mereu cu senzația că ceva sumbru stă să se întâmple. Nesbø are acest talent incredibil de a face ca o poveste despre un oraș mic să se simtă grandioasă, cu miză mare, dar totodată atât de personală.

„Șapte omoruri.

Aveam șapte omoruri pe conștiință.

Sperasem că o să pot să mă opresc aici.”

Am citit această carte într-o singură zi, pur și simplu nu am putut să o las din mână. Fiecare pagină era încărcată de o tensiune mocnită, iar stilul alert, fără artificii inutile, a făcut ca lectura să curgă natural, aproape hipnotic. Îmi plac thrillerele care ard mocnit înainte să explodeze, iar Legături de sânge face exact asta. Nesbø știe cum să dozeze revelațiile, cum să ascundă detalii în fraze aparent banale, doar pentru ca mai târziu să le transforme în piese esențiale ale unui puzzle mortal. Mi-a plăcut enorm complexitatea personajelor. Roy este un protagonist fascinant, iar dinamica dintre el și Carl este atât de bine construită încât aproape că îți vine să întorci capul, ca și cum ai fi martor la ceva prea intim, prea dureros. Am apreciat faptul că, deși povestea este presărată cu momente violente, Nesbø nu le folosește gratuit. Fiecare acțiune are o motivație, fiecare decizie vine cu un preț, iar asta face ca povestea să fie și mai captivantă.

„(...) Adică, e nefiresc, nu? Sau poate că nu e. Poate că e tot chestia aia cu sângele apă nu se face. Cel puțin când toate celelalte dau greș. Să rămâi alături de celălalt, indiferent ce se întâmplă, e probabil cea mai mare binecuvântare a familiei, însă e și cel mai mare blestem.”

Mi-a plăcut, de asemenea, subtilitatea cu care autorul explorează teme precum loialitatea de familie, ambiția, corupția și consecințele deciziilor greșite. Frații Opgard sunt legați de un fir invizibil, unul care pare indestructibil, dar care se subțiază periculos pe măsură ce trecutul iese la suprafață. Mi s-a părut fascinant felul în care Nesbø îți arată că sângele nu e întotdeauna mai gros decât apa – uneori, e doar o pată pe mâini, imposibil de spălat, pe care o porți întreaga viață... Poate fi chiar sângele tău, sau, în cazul de față, sângele altcuiva și al altora. Dacă ar fi să menționez un mic punct slab, ar fi faptul că ritmul primei jumătăți poate părea lent pentru cineva care nu gustă genul slow-burn. Personal, am apreciat această construcție minuțioasă, dar înțeleg că nu toți cititorii au răbdare pentru planuri și jocuri de culise. Cu toate acestea, odată ce povestea prinde viteză, totul devine din ce în ce mai captivant, până la un final care m-a lăsat fără suflare. În plus, am apreciat ironia fină cu care Nesbø tratează unele aspecte ale societății mici, felul în care bârfele, ambițiile și interesele personale se împletesc în lupta pentru supraviețuire și putere. Atmosfera apăsătoare a orașului Os nu vine doar din crime și secrete, ci și din această mică lume care pare, uneori, sufocantă, un loc unde toată lumea știe tot despre toți, dar nimeni nu spune adevărul în față. Nesbø reușește să construiască nu doar un thriller captivant, ci și un studiu de caracter și o radiografie a unei comunități închise, unde fiecare are ceva de ascuns.

„- Unele ramuri ale familiei răspândesc boală și ar fi trebuit tăiate demult.”

Legături de sânge este o continuare excelentă, care nu doar că îmbogățește povestea începută în Regatul, dar îi oferă și o nouă dimensiune emoțională. Am apreciat profunzimea personajelor, atmosfera apăsătoare și stilul inconfundabil al lui Nesbø, care știe exact când să îți dea răspunsuri și când să te lase să bâjbâi în întuneric. Este un thriller inteligent, tensionat și întunecat, exact cum îmi place. Dacă ai citit Regatul și ți-a plăcut, trebuie să continui cu volumul de față, neapărat – iar dacă nu ai citit primul volum, nici nu e o problemă, pentru că Nesbø reușește să te prindă în poveste chiar și fără contextul anterior. Un roman despre oameni, despre greșeli, despre alegerile care ne definesc & despre prețul pe care îl plătim pentru alegerile făcute. Chiar a fost un roman care, dincolo de a mă fi ținut acolo, pot să zic că mi-a oferit niște perspective foarte faine. O lectură pe care o recomand fără ezitare!

Alte recenzii ale cărților scrise de Jo Nesbø, apărute și pe blog: 

| Liliacul | Cărăbușii | Pasărea cu piept roșu | Regatul | Specialistul în gelozie | Fiul | Vânătorii de capete |