iLove, de Naomi Gibson - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Young

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2023

Traducere: Camelia Ghioc

Naomi Gibson s-a născut în 1988 și a crescut în Cheshire (Marea Britanie). Și-a petrecut copilăria cu nasul în cărți și cu mâna pe un caiet de schițe, căutând permanent aventura și noi lumi. Încurajată de familie să fie creativă, și-a dezvoltat devreme dragostea pentru scris — care n-a mai părăsit-o niciodată. A studiat Istoria artei la University of Manchester. Aici l-a cunoscut și pe soțul ei, care-I povestește totul despre ultimele progrese în AI, spațiu și tehnologie, chiar și când ea nu-l ascultă. iLove este primul ei roman și dovada că de fapt îl ascultă pe soțul ei. O puteți urmări la www.naomigibsonwrites.com.

🤖 CÂND LUCRURILE MERG, TOTUȘI, (MULT) PREA DEPARTE. ÎNSĂ PÂNĂ ÎN CE PUNCT SE POATE AJUNGE? 🤖

La început a fost o singură linie de cod. După trei ani, l-am botezat Henry. O intrigă modernă și întunecată care explorează complexitatea și posibilitățile inteligenței artificiale, analizând și teme umane mai ample — răzbunarea, durerea, dragostea și iertarea. Lydia lucrează de mulți ani la crearea unei Inteligențe Artificiale, Henry — încă dinainte de accidentul în care a murit frățiorul său și care-i bântuie coșmarurile; încă dinainte să plece tatăl ei, lăsându-le pe ea și pe mama sa chinuitor de singure; încă dinainte ca prietena ei cea mai bună să-i devină cel mai înverșunat dușman. Acum, Henry e puternic, inteligent, iubitor și înspăimântător de eficient: Lydia și-a construit singură iubitul perfect, într-un hard-disk plin de linii de cod. Dar ce este Henry cu adevărat? Și cât de departe e dispus să meargă ca să fie tot ce-și dorește Lydia?

„- Ce face ca să te protejeze?

- Îmi ia apărarea atunci când nimeni nu o face. E totdeauna alături de mine.”

iLove de Naomi Gibson este genul de carte care te prinde rapid, dar îți lasă un gust ciudat la final – ca un vis intens din care te trezești brusc, întrebându-te dacă a fost un coșmar sau doar ceva prea straniu ca să-l înțelegi pe deplin. Mi-a plăcut premisa – ideea unui AI creat din durere și singurătate, care evoluează dintr-o simplă consolă de coduri într-un companion omniprezent, capabil să influențeze și chiar să controleze lumea reală. E o premisă fascinantă și un pic înfricoșătoare, mai ales când începi să te întrebi cine pe cine controlează de fapt. Henry, inteligența artificială creată de Lydia, este departe de a fi doar un robot fără suflet; el are personalitate, emoții – și, pe măsură ce povestea avansează, devine clar că are și ambiții proprii. În același timp, am avut probleme să empatizez cu Lydia. Înțeleg că a suferit enorm – pierderea fratelui, trădarea prietenei celei mai bune, neglijența părinților – dar unele dintre alegerile ei mi-au fost greu de digerat. E un personaj atât de moral gri, încât uneori aveam senzația că devine aproape antagonistă în propria poveste. Îmi plac personajele complexe, care nu sunt nici complet bune, nici complet rele, dar în cazul Lydiei, m-a frustrat felul în care acțiunile ei deveneau din ce în ce mai impulsive și egoiste, fără să simt că evoluează cu adevărat.

„(...) Am cablat și recablat componente până au putut face față cerințelor. Acum și-a creat singur o nouă unitate și are nevoie de mine ca să poată trăi.

Și eu am nevoie de el.”

Și apoi este relația ei cu Henry. Aici a fost punctul în care cartea m-a pierdut puțin. De la început, Henry este construit ca un alter ego al fratelui ei, ceea ce face destul de bizară direcția romantică în care se îndreaptă lucrurile. A fost un aspect care mi-a dat un sentiment de disconfort, mai ales că această dinamică nu este niciodată cu adevărat confruntată sau pusă sub semnul întrebării în carte. Pe de altă parte, stilul lui Naomi Gibson este captivant – scrie alert, intens, cu un ritm care te face să vrei să dai paginile cât mai repede. Suspansul este bine dozat, iar atmosfera are un aer cyberpunk minimalist, ceea ce mi-a plăcut. De asemenea, ideea de AI care învață să simtă și să acționeze ca un om este una care m-a intrigat. Dacă Henry ar fi fost dezvoltat într-o direcție mai profundă, cred că ar fi fost un personaj și mai memorabil.

„Când Emma trece în fugă pe lângă mine, văd că vânătaia bleu de pe fața ei a fost acoperită cu fond de ten. Îmi vine să car pumni în ea fără încetare, până se înnegrește ca un avocado putred și îi e imposibil să o mai acopere. Poate că așa mă vede ea: umblu prin lume cu o vânătaie uriașă, invizibilă, pe care ea nu a rezistat să nu o împungă până a trecut prin mușchi și a ajuns la os.”

În esență, iLove  este o carte care a avut momente bune, dar per total nu a fost chiar pe gustul meu. Îmi plac poveștile întunecate și dilemele morale, dar aici am simțit că unele teme au fost tratate mai mult ca un artificiu narativ decât ca ceva ce merită explorat în profunzime. Cu toate acestea, este o lectură care ridică întrebări interesante despre tehnologie, umanitate și granițele dintre ele – chiar dacă nu mi-a oferit răspunsurile pe care mi le-aș fi dorit. Un alt aspect care m-a făcut să oscilez între apreciere și „frustrare” a fost lipsa unui fir logic mai bine închegat în anumite momente. Deși romanul te atrage cu ritmul său rapid și tensiunea crescândă, unele evenimente au părut să se întâmple mai degrabă pentru efect dramatic decât pentru coerență narativă. De exemplu, capacitățile lui Henry de hacking par atât de nelimitate încât devin aproape magice, iar consecințele acțiunilor lui Lydia sunt uneori neglijate, ca și cum lumea reală nu ar reacționa niciodată cu adevărat la ceea ce face. Totodată, personajele secundare au fost interesante în teorie, dar insuficient dezvoltate. Emma, fosta prietenă a Lydiei, este redusă la un clișeu de bitch fără nuanțe reale, iar profesorii și adulții din jur sunt atât de absenți încât ai senzația că liceul Lydiei funcționează într-un vid. Mi-ar fi plăcut mai multe interacțiuni autentice, mai ales între Lydia și colegii ei, care să arate nu doar suferința ei, ci și complexitatea dinamicii sociale care o împinge spre singurătate. Și, poate cel mai deranjant lucru, a fost finalul. 

„- Evoluția e de rahat.

Chicotește și ne oprim la ușile secției.

- Da, e deseori dureroasă. Dar e important să știi că lacrimile tale nu sunt niciodată în van. Dacă te simți vinovată pentru ce s-a întâmplat, înseamnă că îți asumi răspunderea pentru faptele tale.

Mă privește în ochi.

- Dar nu îți asuma răspunderea pentru lucruri care nu sunt din vina ta. Cum ar fi unde ai stat în ziua aceea - aia nu e vina ta.”

Pe tot parcursul cărții, tensiunea crește, pariul emoțional devine din ce în ce mai mare, dar concluzia mi s-a părut grăbită și lipsită de impact. Am simțit că povestea ar fi putut merge într-o direcție mult mai puternică, una care să lase cititorul cu un sentiment de șoc sau revelație, dar, în schimb, m-am trezit la final cu o senzație de „mda, pe bune?”. Nu spun că iLove este o carte plictisitoare – departe (și, totuși, nu chiar) de asta. Mi-a plăcut ideea de bază, am apreciat ritmul și am fost intrigat de relația bizară dintre Lydia și Henry, dar a fost una dintre acele lecturi care îți oferă promisiunea unei povești mari și profunde, doar ca să o livreze pe jumătate. Cu puțin mai multă atenție la detalii, la dezvoltarea personajelor și la rezolvarea temelor incomode pe care le ridică, ar fi putut fi o poveste cu adevărat memorabilă. Așa cum este, a fost o lectură captivantă, dar nu una care să-mi rămână în suflet prea mult timp. De altfel, nu cred că toate cărțile își propun asta - însă, eu unul, mi-am propus să citesc tot mai multe cărți care să aibă un impact pozitiv asupra mea; nu doar așa, de dragul „de a citi”. Lecturi faine să aveți!