Înghețat (Martin Servaz, #1), de Bernard Minier - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 528

Traducere: Diana-Alina Ene 

Anul apariției: 2019

Bernard Minier s-a născut în 1960 la Béziers. A lucrat mulţi ani ca inspector vamal înainte să debuteze, în 2011, cu romanul Îngheţat, care s-a bucurat de un mare succes de public și de critică, obţinând Prix de l’Embouchure (2012), Prix des bibliothèques et des médiathèques de Grand Cognac (2013), Premiul pentru cel mai bun roman francofon la Festival de Cognac (2015). Romanul a fost ecranizat sub forma unui serial de Gaumont și M6, fiind disponibil pe Netflix. Cărţile sale au fost traduse în 21 de limbi și s-au vândut în trei milioane de exemplare în întreaga lume. În prezent, locuiește în Essonne, la sud de Paris. Îl puteţi urmări pe www.bernard-minier.com. De același autor, a apărut la Editura Trei, Cercul — al doilea roman din seria Martin Servaz.

„Vârfuri de brazi înzăpeziți. Văzute de sus, dintr-o perspectivă verticală și vertiginoasă. Panglica drumului se întinde dreaptă și adâncă, între copacii cu trunchiurile împresurate de ceață. (...) Un versant stâncos pe care drumul îl înconjoară în curbă strânsă, înainte de a ajunge la un pârâu iute, ce trece peste un baraj mic, înghițit de apele învolburate. Pe celălalt mal, gura neagră a unei centrale hidroelectrice se deschide parcă din munte.”

Într-o vale greu accesibilă din Pirinei, câţiva muncitori descoperă cadavrul decapitat al unui cal, suspendat pe un versant îngheţat. În aceeași zi, Diane Berg își ia în primire postul de psiholog la centrul psihiatric de maximă securitate din vale. Cazul straniu al calului decapitat îi este încredinţat lui Martin Servaz, un comandant de poliţie înzestrat cu o intuiţie extraordinară. Împreună cu Irène Ziegler, căpitan de poliţie, Servaz vrea să afl e ce a fost în mintea celui care a omorât animalul, l-a jupuit, apoi l-a agăţat la o altitudine de peste 2.000 de metri. O atmosferă apăsătoare, o intrigă plină de suspans și o explorare a celor mai tainice frici ale noastre.

„(...) Deveneau chiar periculoase pentru oameni. Singura specie periculoasă pentru oameni o reprezintă oamenii înșiși, medită Servaz. În fiecare an vedea noi cadavre la morga din Toulouse. Și nu urșii erau de vină.”

Dacă ar fi să apreciez, foarte mult, ceva la romanul de față al lui Bernard Minier, primul dintr-o serie, aș spune că acest lucru este „densitatea” scriiturii, să spun așa. La ce mă refer? La faptul că autorul nu limitează această carte doar la un thriller, ci permite acțiunii, personajelor, gândurilor lor să diverge asupra mai multor „aspecte”, dacă le pot spune așa. Ce vreau să spun este că, da, romanul se încadrează în genul thriller-crime, dar este pe deplin înțeles faptul că, de altfel, scriitura lui Bernard Minier este și una profundă, într-o măsură, este și una sensibilă, reliefând, în romanul de față, multe situații în care, poate, ne-am putea regăsi în viața de zi cu zi. Dar nu am să insist asupra acestui aspect, a fost o simplă constatare (având în vedere că am citit și volumul doi din această serie, și anume Cercul). Deși lecturs acțiunea, deși n-am fost încercat de sentimentul acela care de obicei pune stăpânire pe mine atunci când a, cu siguranță, ar fi putut să fie mult mai alertă, energică, dinamic, atmosfera densă a romanului a potențat, maximal, felul în care am simțit romanul. Despre asta voi vorbi în ceea ce urmează - bineînțeles, nu voi povesti această carte, n-are absolut niciun sens. Vă voi spune ce mi-a plăcut și, în aceeași măsură, ce-aș fi vrut să fie tratat diferit sau ce mi se pare că i-a lipsit acestui roman (nu au fost multe aspecte care m-au deranjat - de fapt, deranjat este cam mult spus, dar au fost unele lucruri cu care nu prea m-am împăcat).

„(...) Lumea devenise un imens laborator de experiențe din ce în ce mai demente, în ale cărui eprubete se amestecau fără noimă Dumnezeu, diavolul și hazardul.”

Este clar că Minier este autorul „nordic” (dacă-mi permiteți să fac asocierea aceasta) al francezilor. Vorbesc despre autorii nordici care ne-au obișnuit cu thrillere de multe ori geniale, efervescente, care te-antrenează psihic și, în cele mai faine momente, te lovesc în moalele capului. Ei, bine, pot spune că Minier, după părerea mea, se-apropie de această categorie romanistă și literară. Totuși, dacă, de multe ori, în romanele nordice n-aveam parte decât, în cea mai mare măsură, de acțiune electrizantă-dinamică-efervescență-alarmare-mister-angoasă-groază-intempestivitate, lucruri de acest gen care, bineînțeles, fac ca un thriller să fie extrem de bun (după considerențele mele), în romanul lui Minier, sub lupa comandantului de poliție Martin Servaz și a altor personaje, autorul urmărește și pusee sensibile, profunde, care, ai spune, rareori își găsesc locul într-un astfel de roman, din acest gen (sper că înțelegeți ce vreau să spun). Nu spun că aceste aspecte nu mi-au plăcut, dar trebuie să recunosc că, deseori, parcă știrbeau puțin din atmosfera autentică a unui astfel de roman, o diminuau - cu alte cuvinte, parcă Minier îmi oferea, cu porția, doze mici de alarmare, de intrigă, atunci când, de fapt, o voiam s-o halesc pe toată, până la saturație. Dar, na, am apreciat acest lucru, întrucât chiar m-a princitesc un thriller.

„Pe măsură ce descoperea mai multe detalii, afacerea asta căpăta pentru el din ce în ce mai mare importanță. Avea impresia că e un medic legist care dezgroapă un deget, pe urmă o mână, un braț, și apoi întregul cadavru.”

Problema, dacă-i pot spune așa, în cazul de față, este că de obicei tind să compar, între ele, cărțile care aparțin acestui gen. Având în vedere că anul acesta am citit (deosebit de) multe cărți din genul thriller, a fost imposibil să nu mă gândesc, implicit, că „cealaltă carte mi-a plăcut mai mult”. Da, cu siguranță seria Martin Servaz nu se numără printre preferatele mele, dar, în cele din urmă, chiar a fost o lectură faină. A fost o lectură care m-a antrenat, m-a șocat (de multe ori) și chiar m-a oripilat. Prin romanul său de debut, Minier, prin personajele sale, relevă adâncurile disperării și, în cele din urmă, profunzimile sufletului uman (un aspect pe care, cu precădere, l-am găsit conturat mai ales la un anumit personaj). Deși acțiunea se petrece lent, greoi, nu poate să nu fie sesizată ideea de înaintare în acțiune - este subînțeles, astfel, că Minier se axează foarte mult pe ideea culorii locale a cărților sale (am observat, totuși, că în volumul al doilea, Cercul, nu se mai insistă așa mult pe acest aspect) - astfel încât, atunci când ajungi deja într-un punct, este imposibil să nu faci corelații cu ceea ce s-a întâmplat, poate, cu zeci de pagini în urmă. Mi-a plăcut mult să fac speculații (bineînțeles, mereu fac asta), doar pentru ca autorul să-mi ofere, la sfârșit, total neașteptatul. Aș vrea să spun totuși că, aducând o nouă conotație romanului noir, Minier reușește să creeze un detectiv atipic, după părerea mea, zbuciumat între diferite porniri, sfâșiat de anumite amintiri și dureri din trecut. Un detectiv pentru care munca și fiica sa înseamnă totul. Iar, pentru un astfel de om, pericolul nu mai înseamnă nimic. Nici atunci când moartea, crimele, temerile cele mai adânci devin aproape palpabile. 

„Se simțea din ce în ce mai intrigat. În povestea astsa, totul era extraordinar. Și de neînțeles.”

Nu pot minți, dar m-au încercat timpuri grele cu această carte; la un moment dat, chiar m-am gândit s-o las deoparte și să încep, în paralel, și altceva. Dar cum nu obișnuiesc să fac asta, deoarece piticii mei de pe creier sunt înrădăcinați acolo, mi-am zis că trebuie s-o termin, neapărat, înainte de a mă apuca de altceva. Și, culmea, după ce am terminat-o, m-am apucat de volumul doi. Dar de ce spun asta? Că nu e genul acela de crime-thriller la care abia aștepți să dai pagina, fiindcă arzi de nerăbdare să vezi ce urmează să se întâmple, arzi de nerăbdare să afli, în sfârșit, care e treaba și de ce și cum și chestii de acest gen, ci e un roman pe care trebuie să-l rumegi, să-l diseci, e un roman căruia trebuie să-i acorzi răbdare, timp. Și eu cum sunt obișnuit să citesc destul de rapid, pot spune că am avut niște sincope din acest punct de vedere. Dar, normal, nu m-au împiedicat din a citi acest roman, în cele din urmă, cu o oarecare plăcere - chiar voiam să înaintez în poveste cât mai mult (și într-un timp cât mai scurt), deoarece - și-aici cred că voi puncta întocmai ce mi-a plăcut la acest roman - atmosfera a fost una pur și simplu mirifică.

„Asemenea unui animal, Servaz percepea din instinct pericolul. Apoi își dădu seama că tremură, în ciuda căldurii.”

Atmosfera romanului lui Minier este una rece, este una izolată, plină de frici, de angoasă. Sub munții nemărginiți acoperiți de zăpada densă se întâmplă lucruri înfricoșătoare. Autorul chiar pune accentul pe această atmosferă, încercând să o contureze cu cât mai multă precizie (date fiind, aici, descrierile care pe mulți i-ar putea obosi, ba chiar frustra, gândindu-te „de ce pistonează atât de mult asupra acestui lucru și nu trece odată la acțiune?”). Atmosfera chiar joacă un rol esențial în redarea acțiunii, în demersul anchetelor detectivului Servaz, deoarece pontețează, la maximum, ceea ce se întâmplă în roman. Recunosc, chiar mi-a plăcut mult lumea în care am fost purtat - fie ea ireală - și chiar am avut momente în care, nu știu, parcă simțeam acel frig agonizant, apăsător; iar în acest background alb, orbitor, adevărurile, minciunile, secretele, durerile, trecutu acaparant, toate acestea se subjugă unei vremi care pare-se a fi premonitoare. Deși demersul acțiunii este unul care ar părea previzibil, puține au fost momentele în care am bănuit corect, poate, ce urmează să se întâmplă și în ce direcție o vor lua lucrurile. 

„- (...) În realitate, trebuie să înțelegeți ceva: nu există o membrană etanșa care împiedică răul să circule.”

Nu mai spun nimic legat de personaje, pentru că, da, Minier chiar a reușit să creeze niște personaje foarte complexe - de remarcat gusturile literare ale unora, ba chiar și cele în muzică - precum și destul de efervescente în ceea ce privește caracterul și personalitatea fiecăruia. Pentru mine, într-un astfel de roman, contează mult și grija pe care autorul, în scriitura sa, o acordă personajelor „cu care lucrează”. Și grija lui Minier a fost una aproape paternă, de o acuratețe specială. Există, de asemenea, o ecranizare a acestui roman, pe Netflix, la care am încercat să mă uit după ce am terminat primul volum. Am abandonat această încercare chiar după primul episod, deoarece nu mi-a plăcut, totul se întâmpla prea deodată, prea previzibil, să spun așa, și n-am vrut să-mi tai din plăcerea de a fi lecturat romanul. Poate am să-i mai acord o șansă, dar cu siguranță asta nu se va întâmpla prea curând. 

„Când vă mințiți nevestele și copiii, când vă abandonați biata mamă într-un azil ca să aveți libertate de mișcare, când vă îmbogățiți pe spinarea altora, când evitați să donați din salariile voastre o parte pentru cei care nu au nimic, când produceți suferință din egoism sau indiferență, vă apropiați de ceea ce reprezint eu. E doar o problemă de nuanță, nu de natură. Avem aceeași natură: a umanității în general.”

Deci, dragi cititori, vă recomand romanul de față, Înghețat, dacă sunteți fani ai acestui gen și vreți să încercați și altceva, și prin altceva mă refer la un thriller scris de un autor de altă naționalitate, alta decât un audor nordic - care, după cum bine știm, sunt adevărați maeștri ai acestui gen literar. Chiar a fost o lectură plăcute - și, sincer, știu că-s puțin cam darnic cu rating-ul, dar nu vreau să încep să compar acest roman (dat fiind genul, după cum am spus) cu alte cărți din aceeași tagmă literară; dacă aș face asta, cu siguranță aș lăsa un rating de trei steluțe acestei cărți. Dar, în cele din urmă, Minier mi-a oferit ceva diferit, ceea ce am apreciat și ceea ce, de fapt, chiar este de apreciat. Cartea Înghețat (Martin Servaz, #1), de Bernard Minier, poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și de asemenea vreau să le mulțumesc enorm pentru ocazia de a citi acest roman. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au o mulțime de apariții literare care, cu siguranță, vă vor încânta în urma lecturii. Să aveți o duminică frumoasă, relaxantă și liniștită!

În ritmul inimii, de Mark Burnell - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: Leda Edge

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 528

Anul apariției: 2020

Traducere: Carmen Ion

Mark Burnell s-a născut în Northumberland, Marea Britanie, și a crescut în Brazilia. Este romancier și scenarist. În prezent locuiește la Londra alături de soție și de cei doi copii ai lor.

Stephanie Patrick este răvășită de moartea familiei ei într-un accident aviatic. Atunci când descoperă că prăbușirea aeronavei a fost provocată nu de o defecțiune tehnică, așa cum se specula, ci de un atentat terorist, tânăra devine stăpânită de un singur gând, acela al răzbunării. Recrutată pe neașteptate de Magenta House, o misterioasă organizație secretă, Stephanie crede că a găsit mijlocul perfect de a-și atinge scopul. Conștientă că nu mai are ce pierde, se pregătește temeinic pentru a se transforma în „Petra”, o teroristă care activează în Germania, și în „Marina”, o femeie de afaceri din Londra. Contactul cu lumea spionajului internațional o face să își dea seama cât de amorțit îi este sufletul și să se bazeze doar pe intuiție. Pe măsura ce misiunile ei devin tot mai sângeroase, iar riscurile, tot mai mari, Stephanie începe să pună la îndoială informațiile aflate despre accidentul în care i-au pierit cei dragi. Oare organizația din care face parte chiar îi spune adevărul? 

„Trăiesc de una singură într-o fortăreață pe care mi-am clădit-o cu mâna mea. Durerea fizică nu înseamnă nimic pentru mine.”

Și asta, dragi cititori, e ceea ce numesc eu „un-roman-bun-cu-de-toate”. Mamă, cât mi-a plăcut! Tare-aș fi vrut să mai existe și alte romane care s-o aibă drept eroină pe Stephanie, cuz' she really rocks. Zău! Mi-a plăcut încă de la început atitudinea ei, îndârjirea, curajul, efervescența personalității sale. Dar am știut, cum să nu?!, că dincolo de această carcasă impenetrabilă, dincolo de acest scut blindat de către numeroasele încercări la care viața a supus-o, se află un suflet sensibil, se află o persoană în căutarea sinelui și a propriei identități. După părerea mea, circumstanțele în care, de-a lungul romanului, s-a regăsit Stephanie, nu au făcut decât să ajute la „devenirea ei”, să spun așa. Nu au făcut decât să reitereze nouă, cititorilor, cealaltă față a lui Stephanie (sau Lisei, Marinei, Petrei, ziceți-i cum vreți, că mie mi-au plăcut toate, îndeosebi Petra), o față care, încă de la început, am știut că există acolo. Și când a fost scoasă la suprafață, n-am putut decât să mă atașez și mai mult de acest personaj. Pentru mine, clar, una dintre cele mai faine eroine de roman din această tagmă (acțiune, thriller, „cu de toate”, că nu știu în ce gen să-l încadrez).

„Nu permit nimănui să pătrundă în interiorul meu. Așa am supraviețuit. În mine sunt doi oameni diferiți: înăuntrul zidurilor, un suflet vulnerabil, care are nevoie să fie protejat, în afara zidurilor, un suflet indistructibil, gol. Când totul merge cum trebuie, așa trăiesc; însă când mă abat de la drumul meu, lucrurile se schimbă.”

Povestea în sine, după părerea mea, este fooooarte complexă, plină de întorsături, de, cum să le zic, „chichițe”, adică semnale-cheie care întorc complet demersul acțiunii. Ritmul este alarmant, alert, periculos de neașteptat, deoarece, în încercarea sa de a afla adevărul morții familiei sale, după cum am spus, Stephanie este nevoită să-și asume diferite identități, pentru a ajunge cât mai aproape de „nucleul” acestei complotări teroriste. Astfel, odată cu aceste noi identități, ea este nevoită să se arunce într-un joc de-a „vânătorul și vânătoarea”, deoarece fiecare femeie pare-se a avea de-a face cu diferite mase de oameni, mai mult sau mai puțin periculoase. În această încercare, Stephanie are să afle ce înseamnă durerea, moartea, minciuna, pericolul și, mai presus de toate, are să afle cât de puternică, de fapt, este ea. Și cât de departe poate merge un om pentru a duce la bun sfârșit planul pus la cale. Într-o atmosferă perfect creată, Mark Burnell plasează personaje care sunt extrem, extrem de complexe, construite stilistic și rotunde, alcătuite din lumini și umbre, dominate de dorințe exacerbate, care, așa cum am spus, sunt capabile de orice pentru a-și îndeplini planurile - bune sau rele. „Scopul scuză mijloacele” pare a fi dictonul lor călăuzitor. Iar atunci când moartea nu este altceva decât un glonț de oțel sau plumb, doar cei puternici, doar cei care nu mai au nimic de pierdut sunt cei care vor supraviețui.

„Pe lumea asta nu există dreptate.”

Nu știu de ce nu am văzut această carte mai des pe Bookstagram. După părerea mea, având în vedere că are cam tot ce-i trebuie - personaje puternice, puțină dragoste, intrigi, o acțiune palpitantă, o idee interesantă, spioni, alea, alea - ar fi trebuit s-o văd mai des. Dar nu-i bai, că eu mă bucur, unul, că am citit-o. Chiar e o carte care ar putea satisface orice gust, pentru că, așa cum am zis, le are pe toate. Chestia asta, cum să-i zic, cu lumea spionajului, cu spioni, acte și identități false, mereu m-a fascinat și mi-a plăcut. Mi se pare, în special, interesantă „translația” aceasta de la o identitate la alta: Lisa, apoi Petra, apoi Marina, dar, în cele din urmă, o singură-adevărată-autentică Stephanie. Părerea mea este că autorul a făcut o treabă extraordinară din acest punct de vedere, deoarece te face să te întrebi cum va reuși totuși Stephanie să-și „asume” toate aceste identități, fiind nevoită, poate, să dea deoparte oameni care-i sunt dragi, fiind nevoită să-i mintă și să le-ascundă cine, de fapt, este ea cu adevărat. Pătrundem aici într-o altă „atmosferă” a romanului, care implică mai multă emoție și sensibilitate - ajungi, astfel, să o compătimești pe Stephanie. Dar datorită caracterului ei puternic, în cele din urmă, va găsi ea o rezolvare pentru toate. 

   „Sunt pe cont propriu. Nu sunt numai șocată, sunt împietrită, și de aceea tremur. Sunt îngrozită de mine însămi pentru că știu cât rău îmi pot face cu mâna mea și nu mai am pe nimeni care să mă oprească. Sunt propriul meu dușman. Dar nu numai spaimă simt. Ceva pândește într-un colțișor întunecat al sufletului meu. Supurează, se hrănește din propria mizerie, stă în expectativă. E furia.” 

Am adorat acest roman - sincer vă spun! Vorbeam, iarăși, cu cineva care a citit cartea și mi-a spus că, la rândul ei, nu înțelege de ce nu i se oferă mai mult credit, de ce n-a observat-o și la alți cititori. Nu știu! Chiar nu știu! Dar eu chiar cred că este un roman care ar prinde pe oricine. Stilul alert, intriga bine conturată, ideile autorului, modul de a dinamiza acțiunea, de-a insera situații neașteptate, personaje neașteptate, de a oferi indicii locale și, poate în primă instanță, neimportantă. Eu, unul, am fost ochi și urechi când am citit această carte. Mi-a satisfăcut toate așteptările, ba le-a și depășit. Descoperind, pe rând, fiecare noile identități false ale lui Stephanie, am ajuns s-o cunosc și mai bine pe adevărata eroină. Iar această călătorie mi-a plăcut la nebunie, ca într-un roller coaster nebun în care m-aș fi dat până aș fi amețit. Chiar consider că Stephanie este o adevărată eroină, dincolo de toate alegerile care, într-adevăr, de multe ori și-ar găsi greu justificarea. Dar după ce ajungi „s-o cunoști cu adevărat”, vei ști, de fapt, că în spatele acestei măști dure, în spatele acestei femei puternice, care nu se dă deoparte când vine vorba de pericol, se află un suflet mânat de dorința dreptății.

„Sunt o profesionistă. Înșelătoria este singura mea calificare.”

Vreau să le mulțumesc mult de tot prietenilor dragi de la Editura Corint pentru acest exemplar din În ritmul inimii, scris de Mark Burnell, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand maximum să aruncați o privire pe site-ul lor, cred că știți cu toții câte colecții super de cărți au și ce apariții pe gustul oricui au scos. S-aveți parte de lecturi cât mai plăcute și cu spor!

O familie aproape normală, de Mattias Edvardsson - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2020

Număr de pagini: 512

Traducere: Iulia Dromereschi

Mattias Edvardsson este profesor și locuiește în Löddeköpinge, Suedia, împreună cu familia sa. Este autorul mai multor romane pentru adulţi și adolescenţi. Bestseller în Suedia, cu peste 150 000 de exemplare vândute, O familie aproape normală (Editura Trei, 2020, traducere de către Iulia Dromereschi), romanul de față, se află în curs de publicare în 30 de ţări și ne spune povestea întortocheată a unei familii care, dintr-o dată, se regăsește în circumstanțe pe care cu greu le poate gestiona.

„Eram o familie cât se poate de normală, iar apoi totul s-a schimbat. Durează să-ți construiești o viață, însă e de ajuns o clipă să o distrugă. Durează ani, chiar decenii, poate o viață să devii cine ești. Căile sunt aproape mereu întortocheate și cred că există un motiv pentru care viața se construiește din trial and error. Ne formăm prin încercările noastre”

Credința unui tată. Loialitatea unei fiice. Moralitatea unei mame. În această poveste complicată despre dragoste și crimă, un eveniment înfiorător îi face pe membrii unei familii aproape normale să pună la îndoială tot ceea ce credeau că știu despre viaţa lor – și unul despre celălalt. Stella Sandell, o adolescentă de 19 ani, este acuzată că a ucis cu brutalitate un bărbat. Fata provine dintr-o familie respectabilă – ce motive ar fi avut să cunoască un om de afaceri dubios, darămite să-l omoare? Tatăl Stellei – preot și mama ei – avocat specializat în drept penal descoperă că standardele morale le sunt puse la încercare în timp ce își apără fiica, străduindu-se să înţeleagă de ce poliţia o suspectează. Construit pe trei voci narative, romanul lui Mattias Edvardsson aduce în discuţie subiecte dificile: cât de bine îţi cunoști copiii și cât de departe ai merge ca să-i protejezi?

„Minciuna este o artă pe care puțini o stăpânesc pe deplin.”

Voi începe această recenzie prin a spune faptul că, după părerea mea, nu se încadrează întocmai în genul thriller, deși are niște puseuri spre această tagmă romanistă. Totuși, cred că trece dincolo de încadrarea riguroasă în acest gen de roman, pentru că face apel la mai multe registre, dacă pot spune așa: este și o carte emoționantă, abordează și niște subiecte pe care, de obicei, le-ntâlnești în altfel de cărți (cum ar fi, de exemplu, comportamentul exagerat al părinților, atitudinea supraprotectivă a acestora, secretele copiilor, gelozia, chestii de acest gen), dar și anumite subiecte (sau referințe) ce duc spre genul thriller - crima, violența, violul, poliția, ancheta, procesul. Iarăși, chestii de acest gen. Și totuși, mi s-a părut n roman destul de atipic. Nu numai din cauza atitudinilor (de multe ori ciudate) personajelor, ci și din cauza felului în care s-a desfășurat povestirea, să zic așa: trei perspective (cea a tatălui, cea a fiicei, cea a mamei); ceea, ce, bineînțeles, oferă o perspectivă mult mai largă asupra întregii acțiuni, asupra intrigii, deci, implicit, asupra modului în care are să se desfășoare tot ce ține de acest roman. Eu, unul, sunt adeptul (în sensul că îmi plac mult mai mult) acestor cărți care sunt scrise din mai multe perspective - la o adică, e o dovadă în plus a faptului că, într-adevăr, autorul își cunoaște personajele și știe cum „să lucreze” cu ele.

„Sunt ferm convins că nimic nu e mai dificil decât să fii părinte. Toate celelalte relații au o ieșire de urgență. Poți părăsi un partener de viață, așa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, dacă iubirea dispare, dacă se creează distanță, dacă inima nu-ți mai spune nimic. Poți lăsa în urmă prieteni și cunoștințe, la fel și rude, chiar și frați sau părinți. Îi poți lăsa și poți merge mai departe, văzându-ți liniștit de viața ta. Dar nu îți poți abandona copiii.”

O familie aproape normală chiar a fost o surpriză pentru mine. Nu în sensul că m-a dat pe spate și a fost ceva nemaipomenit, dar mi-a plăcut mult ideea de asociere a poveștii cu puțină religie - dat fiind faptul că tatăl Stellei este preot; astfel, pentru el, moralitatea a ajucat un rol important în toată povestea, până într-un anumit punct. De asemenea, mama Stellei, avocat specializat în drept penal, a făcut din această poveste ceva mult mai interesant (dacă veți citi cartea, veți înțelege ce vreau să spun) - dar nu voi scoate în evidență, bineînțeles, aceste aspecte. Totuși, cu cât înaintezi în lectură, îți dai seama că, în cele din urmă, tot „întunericul” începe să fie luminat odată cu toate adevărurile care ies la iveală și care definitivează ideea acestei cărți. În fine, totul se rezumă la o crimă de care este acuzată Stella, întrucât toate dovezile o incrimă pe aceasta ca fiind vinovată. Și, da, chiar ajungi să te întrebi, la rândul tău, dacă într-adevăr Stella se face vinovată de această acuzație gravă. Dar sfârșitul, oh, sfârșitul (bineînțeles, nu?, sfârșitul mereu e ceva neașteptat, electrizant, colosal), te dă pe spate și, astfel, ori ajungi să adori ceea ce ai citit, ori ajungi să te enervezi și să zici meh). Eu, unul, nu numai că nu mă așteptam la acest sfârșit, dar am și adorat modul în care a fost construit totul spre a ajunge către acest sfârșit. O bilă albă pentru Mattias Edvardsson.

„Ulrika și cu mine eram tineri și fără experiență când a venit Stella pe lume. Înțelegeam că urma să fie greu, însă ne îngrijoram mai degrabă din pricina lucrurilor lumești la care dădeam greș: somnul, alăptarea, boala. A durat o vreme înainte să înțelegem că, de fapt, partea cea mai dificilă din meseria de părinte e ceva complet diferit.”

Cartea se citește foarte, foarte rapid. Capitolele nu sunt lungi (ceea ce, iarăși, urmăresc într-un thriller, întrucât știi că vei termina un capitol rapid și apoi, dacă ai alte treburi, poți amâna lectura fără să te pierzi în mijlocul unei pagini), stilul este alarmant și, prin scrierea sa, Edvardsson te face să-l lași cu greu din mână. Chiar vorbeam cu cineva și-i spuneam că nu știu ce să cred despre această carte, dar are autorul o manieră de a termina capitolele încât cu greu îmi este să las lectura deoparte, pentru că abia aștept să văd ce urmează să se mai întâmple și în ce direcție o vor lua toate aceste intrigi și întâmplări. Și, astfel, cred că am citit cartea cam în două reprize, în aproximativ o zi. Chiar m-a prins lectura și, na, nu numai că m-a prins, dar mi-a și plăcut și m-a antrenat - n-am vrut să fac speculații, am așteptat că Mattias Edvardsson să-mi ofere pe tavă, direct, întreaga experiență a lecturii, cu tot cu deznodământul ei. 

„Ce înseamnă o ființă umană fără visuri?”

O familie aproape normală chiar este o carte palpitantă, care ne vorbește despre cât de departe poți merge, cât de mult îți poți călca peste propriile convingeri, moralități, pentru a-i proteja pe cei dragi, cu orice preț. Tema sacrificiului, a vinovăției, fac din acest roman o profundă poveste de familie, care trece dincolo de tiparele unui roman - poate fi o realitate imediată a oricui, în cele din urmă, și te-ntrebi, poate, dacă ți s-ar întâmpla (vorbind ipotetic) același lucru, tu ce ai face, tu cum ai reacționa, tu cât de departe ai fi dispus să mergi pentru a-ți proteja propria familie? Aceste provocări psihologice fac din romanul de față, da, chiar un roman psihologic, aș putea spune, mai mult decât un thriller basic despre o crimă și o anchetă și un proces și o deliberare și o sentință. Chiar mi-a plăcut, sincer, pentru că deși mă ateptam să fie un thriller, a fost mai mult decât atât și chiar mi-a oferit mai multe. De asemenea, faptul că l-am citit rapid chiar a fost ceva bonus, deoarece, recunosc, l-am citit din inerție, deodată, când poate aș fi vrut să abordez alt gen. Astfel, am intrat în lectură puțin forțat (de mine însumi), deoarece îmi plăceau mult coperta și titlul, și-am zis, eh, asta e, haide să îl citesc. Dar nu, chiar nu regret că am făcut-o.

„Nu îți dai seama de ce ești capabil să faci pentru altcineva până când nu te confrunți cu o amenințare reală.”

Eu îl recomand cu drag tuturor celor care sunt fani ai cărților profunde, psihologice, cu o tentă de thriller. Anchete, dovezi, probe, martori, personaje episodice ciudate, toate acestea fac din romanul O familie aproape normală un roman alarmant, rapid, dar și emoționant și sensibil. Probabil i-aș fi dat mai multe stele, adică maximul, dacă ar fi avut acel ceva pe care nu știu cum să-l numesc, dar care știu că i-a lipsit. Nu contest veridicitatea (posibilă) a situațiilor, dar parcă aș fi vrut să mă atingă mai mult, nu știu, să mă emoționeze prin scriitură. Dar, na, poate o astfel de carte nu caută întocmai să emoționeze, pe cât „să alarmeze” cititorul, să-l poarte într-un roller coaster de stări din ce în ce mai difuze. Dar patru steluțe sunt chiar OK, mai ales când sunt, într-adevăr, meritate - evident, în opinia mea, prin definiție - una subiectivă.

„A fost nevoie doar de o privire. Au trecut patru ani și tot nu pot să uit imaginea aceea neplăcută, nici să vreau. Probabil că nu va dispărea niciodată. Este imaginea lui Robin și a Stellei, încercând să se îmbrace în grabă.”

Cartea O familie aproape normală, de Mattias Edvardsson, poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și de asemenea vreau să le mulțumesc enorm pentru ocazia de a citi acest roman. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare delicioase. Dacă ați citit cartea aceasta, sunt tare curios de părerea voastră. Lecturi cu spor să aveți și un sfârșit de săptămână liniștit!

Inima cusută, de Carole Martinez - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2010

Traducere: Geanina Tivda

Născută în 1966, Carole Martinez a urmat un parcurs sinuos şi eclectic înainte de a deveni profesoară de limba franceză la un liceu din Issy-les-Moulineaux: a fost pe rând chelneriță, muncitoare, fotograf, actriță, regizoare, asistent-realizator. În 1999, a publicat o carte pentru copii, Le cri du livre. În anul 2005, în timpul unui concediu de maternitate, începe să scrie romanul Inima cusută. Cu un tată pasionat de antichităţi, ce umplea casa copilăriei de tot felul de obiecte fanteziste şi o bunică de origine spaniolă care-i povestea vechi istorii superstiţioase, Carole Martinez se va inspira din viaţa strămoşilor săi spanioli pentru a crea acest roman aflat la graniţa cu basmul. Înzestrată cu harul de a coase nu doar bucăţi de material, ci şi vieţile oamenilor, Frasquita le transmite aceste capacităţi supranaturale fiicelor şi fiului său. Astfel, destinele personajelor stau sub semnul magicului, darurile lor transfigurând realitatea şi aducând la lumină ţesătura fermecată a vieţii.

„Mama mea înghițise atâta nisip, înainte să găsească un zid în spatele căruia să nască, încât mi l-a transmis în sânge. Pielea mea ascunde o clepsidră înaltă ce nu poate să se oprească. Goală în lumina soarelui, poate că cineva ar putea vedea, ca printr-o sticlă transparentă, curgerea de nisip care mă traversează. TRAVERSAREA. Într-o bună zi, cu siguranță, tot acest nisip va trebui să se întoarcă în deșert.”

Oare cât a trebuit să mă pierd în această carte, oare cât a trebuit să o las să mă cuprindă, să mă îmbrățișeze, să mă înalțe și, plăpând, fragil, subtil și elegant, să mă coboare pe pământ? Oare ce a făcut ca această carte, Inima cusută, să devină una dintre cele mai frumoase cărți citite vreodată? Pentru că, da, într-adevăr, romanul lui Carole Martinez este unul dintre cele mai frumoase romane citite vreodată, și-l pun alături de colosalul roman al lui Margaret Mitchell, Pe aripile vântului, cartea mea preferată încă de când am citit-o, acum aproximativ șapte ani. N-am să fac o recenzie a acestei cărți, credeți-mă, nici nu vreau, nici nu mi-aș găsi cuvintele, nici nu cred că face interesul primar al cuiva și chestii de acest gen. Vreau doar să vă spun de ce mi-a plăcut, cum am simțit eu lectura, cât de mult m-a ajutat, de fapt, această lectură și cum a ajuns în cele din urmă, chiar să fie cartea mea preferată.

La nașterea mea, mama a citit singurătatea ce mă aștepta. Nici să dau, nici să primesc, nu aveam să știu vreodată.”

Am plecat în călătoria acestei cărți acum câteva luni. Da, acum câteva luni. Însă abia acum am reușit să-mi găsesc cuvintele (ba, aș spune, abia acum mi-am găsit curajul) să scriu despre ea. Pentru că, deși e un roman de debut, Carole Martinez chiar a reușit să scrie, după părerea mea, o carte fascinantă, o carte dureroasă, o carte emoționantă, o carte sensibilă, subtilă și, ce contează pentru mine, cel mai mult, o carte de un rafinament și de o eleganță aparte - și nu vorbesc aici de fragilitate, să spun așa, ci ce eleganța romanistă a unei autoare care dovedește un echilibru aproape chirurgical în ceea ce privește „uzul” realității romaniste. Acest echilibru face ca romanul lui Carole Martinez, Inima cusută, să oscileze între tagma „realismului magic - realitate imediată”, dacă mă înțelegeți. Probabil știți cât de mult îl ador pe Gabriel García Márquez și cât de mult îmi plac cărțile scrise de el - el m-a inițiat, să spun așa, în această abordare literară de „realism magic”. Am fost extraordinar de surprins (plăcut) când am văzut că, în romanul său de debut, Carole Martinez abordează, într-o măsură, același „gen literar” (nu știu neapărat dacă e un gen sau, de fapt, e o „abordare stilistică” acest realism magic - în orice caz, este ceva special, în mare măsură, la acești autori). 

„Fusese deja scris în palmele mele, în refuzul meu încăpățânat de a respira, de a mă deschide către aerul viciat din afară, în această voință de a mă opune lumii care încerca să mă invadeze prin toate orificiile mele, care adulmeca și răscolea peste tot în preajma mea ca un câine de vânătoare. Aerul a pătruns împotriva voinței mele și am țipat.”

Nici nu știu despre ce este cartea pentru că nu am urmărit neapărat acțiunea - da, are o acțiune; într-o măsură, poți privi această carte ca un fel de basm, dar e mai mult decât atât. Abordează diferite teme, dar pe ce pune accentul, cel mai tare, este pe ideea moștenire, pe ideea de faptul că destinele ne sunt scrise încă de când ne aflăm în pântec, groapa ne este săpată, totul n-are decât să își urmeze ordinea firească a devenirii, a durerii. De asemenea, cartea este de o simetrie început-sfârșit care, pe mine, unul, m-a regăsit cu lacrimi în ochi. Și-aș fi vrut să nu se mai termine vreodată, pe cuvânt, deoarece am citit-o cu sufletul plin de lumină, cu inima plină de emoție. Este vorba, într-o mare măsură, și despre feminism. Aici nu vreau să spun mai multe, deoarece se inserează, subtil, această ideei. Este vorba despre corporalitate și senzorial, despre identitate, despre regăsire și încercările vieții. Știți?! Simt că scriu aici, dar scriu prost, pentru că știu că nici măcar zece procente din plăcerea pe care am avut-o citind această carte, nici măcar aceste zece procente nu le pot surprinde. Dar nu-i bai! Eu vreau totuși să recenzez (fazual spus) acest roman, să-i dau un save-as pe acest blog și, da, s-o recomand astfel tuturor, pentru că, după cum am spus, pentru mine rămane una dintre cele mai frumoase și emoționante și elegante și subtile și efervescente (da, da, mă repet) cărți citite vreodată. Și nu pot ține aceste păreri doar pentru mine! Share the love, cum s-ar zice.

„Încercă să obțină fire din tot ce îi ieșea în cale. Dacă ar fi trebuit să își aștepte nunta mai mult timp, lumea întreagă s-ar fi golit între degetele ei. Ar fi înmuiat orice pentru a-i extrage seva, substanța ce putea fi transformată n fir. Peisajul și colinele lui, această primăvară luminoasă, aripile de fluturi și toate florile care trăiesc printre pietre, și pietrișul, și livada cu măslini a familiei Heredia, totul ar fi tors în fire. Dumnezeu însuși s-ar fi zbătut, înfipt în vârful furcii ei de tors.”

Este vorba despre puterea femeilor de a schimba lumi, vieți, istorii, despre mame, despre fiice, despre bunici, despre această coliniaritate feminină care are puterea de a transcede spațiul-timpul, care deține absolutul într-o lume a morții, a integrității. Este o poveste dramatică, să spun așa, nu în acel sens, ci este vorba despre o dramă sui generis a lumii; și-aici, revenind, cartea prezintă o simetrie pe care, dacă vă hotărâți să citiți cartea, vă-ndemn să o urmăriți. Simetria aceasta potențează, la maximum, emoțiile și sentimentele. Este vorba despre o carte a devenirii care, de multe ori, te lasă mut și-ți frânge inima. Și te umple de emoții. Pe lângă faptul că simți un fel de durere, cartea este scrisă din perspectiva lui Soledad (soledad înseamnă „singurătate”), care nu și-a cunoscut mama și care totuși îi va purta „magia”, iar tot ce știe despre ea știe doar din perspectiva surorilor ei. Of, chiar simt că nu spun nimic, deși ar fi atât de multe de spus!

„Totul avea să fie prins în rochia ei: cărările, orașele pe care nu le-a văzut niciodată și marea îndepărtată, toate oile din Spania, toate cărțile, toate cuvintele și toți oamenii care le citesc, pisicile, măgarii, totul ar fi căzut pradă nebuniei ei de țesătoare.”

Cu siguranță, dar absolut cu siguranță voi reveni asupra acestei lecturi. Nu o dată. Nu de două ori. Îmi propun să o citesc cel puțin măcar o dată pe an - e o lectură care m-a pătruns, m-a zguduit, m-a luminat și, mai plastic spus, mi-a pus capac. Am adorat fiecare pagină, am iubit personajele, povestea, modul de scriere (breathtaking) al lui Carole Martinez. Nu, nu, nu, totul a fost exact ce a trebuit pentru ca un roman nu să fie bun, nu să fie extraordinar de bun, ci să fie ceva de calitate, atât de „de calitate” încât să devină romanul meu preferat. Iar Inima cusută, după cum am spus, chiar a avut tot ce trebuie - într-un raport perfect - pentru a „mi se coase în inimă pentru totdeauna”. Nu-mi vine să cred cât de la întâmplare am vrut să citesc această carte, pur și simplu, deși nu mai auzisem vreodată de ea, dar cât de mult mi-a plăcut și cum a reușit să facă apel la emoțiile mele. Mulțumesc, Carole Martinez, pentru o capodoperă de o asemenea anvergură.

„- Să nu crezi asta, vechea lume este tenace, are toate șansele să renască din propria cenușă. Țăranii sunt departe de a fi câștigat. Mâine vom fi poate spânzurați sau strangulați cu toții. Dar nu mai contează, suntem deja morți.”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Inima cusută, de Carole Martinez. Cea mai frumoasă carte citită vreodată, pe care aș recomanda-o cu drag oricui, oricând, dacă vor să aibă parte de o lectură sensibilă, profundă, emoționantă, dar, în același timp, plină de fantezia unui basm și de realitatea imediată dureroasă și istorică. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie. Lecturi frumoase și cu mult spor să aveți, dragi cititori!

„Ea spusese povestea noastră ca pe un cântec de leagăn, greutatea cuvintelor, dulceața vocii ei făcură să se retragă munții de apă și noi am traversat.”

Escadron Ghilotina, de Guillermo Arriaga - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 160

Anul apariției: 2008

Traducere: Liliana Pleșa Iacob

Guillermo Arriaga a scris romanele Escadron Guillotina (1991), Un dulce olor a muerte (1994), El bufalo de la noche (1999) și un volum de povestiri, Retorno 201 (2003). Cărţile lui au fost traduse în engleză, germană, greacă, cehă, ebraică, olandeză, portugheză, italiană, franceză. Și-a dobândit celebritatea ca autor al scenariilor filmelor Amores perros (2001), 21 de grame (2003), Babel (2006) – filme regizate de Alejandro González Inárritu şi Los tres entierros de Melquíades Estrada (2005) regizat de Tommy Lee Jones, pentru care de altfel a şi câştigat Palme D´or pentru cel mai bun scenariu la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes în 2005. Regizorul Jorge Hernandez Aldana a ecranizat in 2007 romanul El búfalo de la noche (Bivolul nopții). 

„(...) Trebuia să lupte, ah, ce oribil!, alături de gloata asta însetată de răzbunare și de sânge. Să se bată pentru niște idealuri născute din prostie și care contravin moralei și virtuții (de unde născociseră vagabonzii ăștia păduchioși ideea - se-ntreba avocatul - că toți oamenii sunt egali?”

Escadron Ghilotina este primul roman publicat de Guillermo Arriaga (1991). Este o poveste savuroasă, cu mult umor negru, despre un bărbat conservator care perfecţionează celebra ghilotină şi hotărăşte să i-o vândă nici mai mult, nici mai puţin decât lui Pancho Villa. Conducătorul insurgenţilor mexicani, fascinat de acest instrument, acceptă propunerea avocatului Feliciano Velasco, dar răsplata se dovedeşte a fi cu totul diferită faţă de aşteptările celui din urmă. Aristocratul cu principii total opuse Revoluţiei ajunge să fie mâna dreaptă a lui Villa, iar ghilotina sa, un simbol al luptei de clasă. Treptat, el este absorbit de lumea pestriţă, plină de bizarerie, de cruzime, dar şi de eroism a trupelor revoluţionare. Romanul este un joc ironic despre război şi despre felul în care violenţa contaminează şi dă peste cap destinul personajelor.

„Ghilotina, se gândea Villa, n-avea să fie un simplu instrument pentru executarea prizonierilor, ci se va converti în simbolul însuși al persoanei sale, al armatei sale, un simbol autentic revoluționar.”

Și cu această carte, Escadron Ghilotina, închei „seria” cărților scrise de Guillermo Arriaga, întrucât am citit toate cărțile scrise de el și traduse la noi, mulțumită Editurii Vellant. Pot spune că, da, Arriaga este unul dintre autorii mei de suflet, un autor pe care l-am descoperit acum câțiva ani, când, pentru prima dată, am citit o carte scrisă de el, Bivolul nopții, carte care mi-a plăcut extraordinar de mult și de care, și acum, îmi amintesc cu mult drag. Pentru că Arriaga nu numai că este un prozator desăvârșit, dar este și un regizor în cinematografie deosebit (vă recomand, cu mare drag, să urmăriți filmele regizate de el). Nici nu știu ce să spun, de fapt, deoarece mă încearcă, în aceeași măsură, sentimente de tristețe, dar și de bucurie: trist că nu mai am ce citi de la Arriaga, dar fericit pentru că, da, am descoperit un autor pe care-l integrez, fără nicio obiecție, în lista autorilor pe care oricând i-aș recomanda cu drag, oricui. Arriaga chiar are ceva aparte, ceva deosebit, are un „simțământ” al cuvintelor, al vieții, are o anume pasiune a anumitor tipologii și personaje - pentru mine, de fapt, are tot ce-i trebuie unui „autor” pentru a deveni un „autor bun”. Și Arriaga chiar e bun, zău de nu!

„- (...) majoritatea se temeau să nu fie prinși și executați cu un aparat ciudat pe care l-ați adus de la Torreón.

- Ghilotina?

- Chiar așa, fiindcă se zice că cine moare fără cap nu-și găsește odihna în veci.”

Revenind la romanul de față, Escadron Ghilotina, pot spune că l-am dat gata într-o singură noapte. Nu numai că a fost o lectură care m-a prins încă de la început, dar am dezvoltat o pasiune extraordinaaară pentru anumite personaje, și mai ales pentru conducătorul Villa și avocatul Feliciano. Felul în care i-a creionat Arriaga, suflul pe care l-a dat acestor personaje, trăirile lor, replicile acide, amuzante, întâmplările, decursul acțiunii, intrigile - toate acestea au potențat ideea romanului care, în cele din urmă, se regăsește printre temele de baze ale romanelor lui Arriaga: violența, teroarea, acea „formă de guvernământ” care domină, acea formă primitivă, care face din om, „neom”, care aduce spaimă și lacrimi, haos, ca într-o (re)devenire neaoșă a lumii în care trăim, ca o formă de reîntoarcere la origini. Personajele lui Arriaga nu se dau deoparte, nu ies din scenă atunci când vine vorba de pericol, atunci când se antrenează în situații în care moartea înseamnă ceva de-o simplă secundă nefericită, nenorocoasă. Arriaga își înzestrează personajele cu curaj, cu demnitate, iar moartea nu mai este ceva interesant, ci, bineînțeles, e ceva cert, e o realitate imediată, „decât să mor de plictiseală, mai bine mor pentru o cauză”, acesta pare-se a fi dictonul lor călăuzitor.

„Ghilotina își îndeplinea astfel la perfecție scopul: era în același timp simbolul fermității și al justiției.”

Dincolo de acestea, ghilotina din roman devine, ea însăși, un supra-personaj. Devine un cadran al existenței - însăși ghilotina ajunge să semene frica, teroarea printre inamici, nu mai e nevoie de trupe, de lupte, de cuceriri. Cine are ghilotina, va fi victorios, deoarece nimeni nu-și vrea capul retezat de corp - aici, sincer, eu am asociat această metaforă cu ideea că, într-adevăr, însăși viața este construită în așa manieră încât, la un moment dat, să dai peste ceva anume ce are să te facă să-ți pui întrebări de genul „după ce am văzut toate acestea, oare merită să mai risc?” Ghilotina devine un simbol al puterii, al conducerii, al dominării și al morții. Asocierea trupelor lui Villa cu această ghilotină, în cele din urmă, are să dea peste cap întreg demersul acțiunii. Și n-am să vă spun mai multe, deoarece cu siguranță nu face interesul nimănui. Dar, în cele din urmă, artistul va fi devorat de propria sa creație, de propriile sale temeri cu care nu vrea să lupte, ci, dimpotrivă, de care vrea să se ascundă cu desăvârșire. 

„Velasco suspină adânc și plin de satisfacție în clipa în care observă în depărtare prezența magnifică a creației sale. Ghilotina se înălța impunătoare deasupra bărbaților și femeilor care-i dădeau târcoale mirați, uluiți. Velasco o vedea ca pe o reprezentare divină, simbol universal al morții, căreia supușii îi aduceau omagiul lor.”

După cum Arriaga o spune, „sunt un vânător; un vânător care scrie; vânătoarea este unul dintre ultimele și cele mai profunde rituri la care ființa umană poate avea acces.” Asta este el, ca scenarist, ca scriitor, povestitor - un vânător care reușește, prin creațiile și prin arta sa, să ne aducă față în față cu cele mai teribile, cele mai groaznice contradicții ale omenirii: moarte-viață, frumusețe-cruzime, lumină-întuneric, fericire-tristețe. Prin toate acestea, mai precis, prin modul în care, în scrierile sale, Guillermo Arriaga le abordează, reușește să confere un alt înțeles identității umane, identității cognitive și psihologice: prin noroi, prin sânge, prin ploaie, prin soare, prin durere, prin moarte, prin minciuni, reușim să descoperim că „aparținem în mod feroce naturii”. Prin povești, noi, oamenii, noi, ființele umane, dominate de zbuciumări lăuntrice, de dualitatea identităților nostre, supuse presunilor sociale - așadar, prin povești, prin romane, prin scris, putem recunoaște durerile adânci ale vieții. Putem să le-acceptăm, pentru ca mai apoi, încetul cu încetul cu încetul, să ne îngrijim de rănile care ne dor ca o inimă zvâcnindă. Și dincolo de toate acestea, dincolo de crime, abuzuri, violențe, dincolo de sinucideri, corupție - rămâne viața, viața, și soarele care mereu va răsări în același loc. Și pe-același cer.

„E ciudat, dar se pare că la ființele umane cel mai profund act de conștiință apare tocmai într-un moment de maximă inconștiență: somnul: (...) în vis, întâmplările dobândesc un sens mai precis.”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Escadron Ghilotina, de Guillermo Arriaga, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la un preț super, cu un click AICI. De asemenea, vreau să-i felicit și să le mulțumesc pentru traducerea cărților semnate de Arriaga - a fost o deosebită plăcere să descopăr un asemenea autor! Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie. Lecturi frumoase și cu mult spor să aveți, dragi cititori!