Editura: Vellant
Colecția: Endorfiction
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 384
Anul apariției: 2010
Traducere: Geanina Tivda
Născută în 1966, Carole Martinez a urmat un parcurs sinuos şi eclectic înainte de a deveni profesoară de limba franceză la un liceu din Issy-les-Moulineaux: a fost pe rând chelneriță, muncitoare, fotograf, actriță, regizoare, asistent-realizator. În 1999, a publicat o carte pentru copii, Le cri du livre. În anul 2005, în timpul unui concediu de maternitate, începe să scrie romanul Inima cusută. Cu un tată pasionat de antichităţi, ce umplea casa copilăriei de tot felul de obiecte fanteziste şi o bunică de origine spaniolă care-i povestea vechi istorii superstiţioase, Carole Martinez se va inspira din viaţa strămoşilor săi spanioli pentru a crea acest roman aflat la graniţa cu basmul. Înzestrată cu harul de a coase nu doar bucăţi de material, ci şi vieţile oamenilor, Frasquita le transmite aceste capacităţi supranaturale fiicelor şi fiului său. Astfel, destinele personajelor stau sub semnul magicului, darurile lor transfigurând realitatea şi aducând la lumină ţesătura fermecată a vieţii.
„Mama mea înghițise atâta nisip, înainte să găsească un zid în spatele căruia să nască, încât mi l-a transmis în sânge. Pielea mea ascunde o clepsidră înaltă ce nu poate să se oprească. Goală în lumina soarelui, poate că cineva ar putea vedea, ca printr-o sticlă transparentă, curgerea de nisip care mă traversează. TRAVERSAREA. Într-o bună zi, cu siguranță, tot acest nisip va trebui să se întoarcă în deșert.”
Oare cât a trebuit să mă pierd în această carte, oare cât a trebuit să o las să mă cuprindă, să mă îmbrățișeze, să mă înalțe și, plăpând, fragil, subtil și elegant, să mă coboare pe pământ? Oare ce a făcut ca această carte, Inima cusută, să devină una dintre cele mai frumoase cărți citite vreodată? Pentru că, da, într-adevăr, romanul lui Carole Martinez este unul dintre cele mai frumoase romane citite vreodată, și-l pun alături de colosalul roman al lui Margaret Mitchell, Pe aripile vântului, cartea mea preferată încă de când am citit-o, acum aproximativ șapte ani. N-am să fac o recenzie a acestei cărți, credeți-mă, nici nu vreau, nici nu mi-aș găsi cuvintele, nici nu cred că face interesul primar al cuiva și chestii de acest gen. Vreau doar să vă spun de ce mi-a plăcut, cum am simțit eu lectura, cât de mult m-a ajutat, de fapt, această lectură și cum a ajuns în cele din urmă, chiar să fie cartea mea preferată.
La nașterea mea, mama a citit singurătatea ce mă aștepta. Nici să dau, nici să primesc, nu aveam să știu vreodată.”
Am plecat în călătoria acestei cărți acum câteva luni. Da, acum câteva luni. Însă abia acum am reușit să-mi găsesc cuvintele (ba, aș spune, abia acum mi-am găsit curajul) să scriu despre ea. Pentru că, deși e un roman de debut, Carole Martinez chiar a reușit să scrie, după părerea mea, o carte fascinantă, o carte dureroasă, o carte emoționantă, o carte sensibilă, subtilă și, ce contează pentru mine, cel mai mult, o carte de un rafinament și de o eleganță aparte - și nu vorbesc aici de fragilitate, să spun așa, ci ce eleganța romanistă a unei autoare care dovedește un echilibru aproape chirurgical în ceea ce privește „uzul” realității romaniste. Acest echilibru face ca romanul lui Carole Martinez, Inima cusută, să oscileze între tagma „realismului magic - realitate imediată”, dacă mă înțelegeți. Probabil știți cât de mult îl ador pe Gabriel García Márquez și cât de mult îmi plac cărțile scrise de el - el m-a inițiat, să spun așa, în această abordare literară de „realism magic”. Am fost extraordinar de surprins (plăcut) când am văzut că, în romanul său de debut, Carole Martinez abordează, într-o măsură, același „gen literar” (nu știu neapărat dacă e un gen sau, de fapt, e o „abordare stilistică” acest realism magic - în orice caz, este ceva special, în mare măsură, la acești autori).
„Fusese deja scris în palmele mele, în refuzul meu încăpățânat de a respira, de a mă deschide către aerul viciat din afară, în această voință de a mă opune lumii care încerca să mă invadeze prin toate orificiile mele, care adulmeca și răscolea peste tot în preajma mea ca un câine de vânătoare. Aerul a pătruns împotriva voinței mele și am țipat.”
Nici nu știu despre ce este cartea pentru că nu am urmărit neapărat acțiunea - da, are o acțiune; într-o măsură, poți privi această carte ca un fel de basm, dar e mai mult decât atât. Abordează diferite teme, dar pe ce pune accentul, cel mai tare, este pe ideea moștenire, pe ideea de faptul că destinele ne sunt scrise încă de când ne aflăm în pântec, groapa ne este săpată, totul n-are decât să își urmeze ordinea firească a devenirii, a durerii. De asemenea, cartea este de o simetrie început-sfârșit care, pe mine, unul, m-a regăsit cu lacrimi în ochi. Și-aș fi vrut să nu se mai termine vreodată, pe cuvânt, deoarece am citit-o cu sufletul plin de lumină, cu inima plină de emoție. Este vorba, într-o mare măsură, și despre feminism. Aici nu vreau să spun mai multe, deoarece se inserează, subtil, această ideei. Este vorba despre corporalitate și senzorial, despre identitate, despre regăsire și încercările vieții. Știți?! Simt că scriu aici, dar scriu prost, pentru că știu că nici măcar zece procente din plăcerea pe care am avut-o citind această carte, nici măcar aceste zece procente nu le pot surprinde. Dar nu-i bai! Eu vreau totuși să recenzez (fazual spus) acest roman, să-i dau un save-as pe acest blog și, da, s-o recomand astfel tuturor, pentru că, după cum am spus, pentru mine rămane una dintre cele mai frumoase și emoționante și elegante și subtile și efervescente (da, da, mă repet) cărți citite vreodată. Și nu pot ține aceste păreri doar pentru mine! Share the love, cum s-ar zice.
„Încercă să obțină fire din tot ce îi ieșea în cale. Dacă ar fi trebuit să își aștepte nunta mai mult timp, lumea întreagă s-ar fi golit între degetele ei. Ar fi înmuiat orice pentru a-i extrage seva, substanța ce putea fi transformată n fir. Peisajul și colinele lui, această primăvară luminoasă, aripile de fluturi și toate florile care trăiesc printre pietre, și pietrișul, și livada cu măslini a familiei Heredia, totul ar fi tors în fire. Dumnezeu însuși s-ar fi zbătut, înfipt în vârful furcii ei de tors.”
Este vorba despre puterea femeilor de a schimba lumi, vieți, istorii, despre mame, despre fiice, despre bunici, despre această coliniaritate feminină care are puterea de a transcede spațiul-timpul, care deține absolutul într-o lume a morții, a integrității. Este o poveste dramatică, să spun așa, nu în acel sens, ci este vorba despre o dramă sui generis a lumii; și-aici, revenind, cartea prezintă o simetrie pe care, dacă vă hotărâți să citiți cartea, vă-ndemn să o urmăriți. Simetria aceasta potențează, la maximum, emoțiile și sentimentele. Este vorba despre o carte a devenirii care, de multe ori, te lasă mut și-ți frânge inima. Și te umple de emoții. Pe lângă faptul că simți un fel de durere, cartea este scrisă din perspectiva lui Soledad (soledad înseamnă „singurătate”), care nu și-a cunoscut mama și care totuși îi va purta „magia”, iar tot ce știe despre ea știe doar din perspectiva surorilor ei. Of, chiar simt că nu spun nimic, deși ar fi atât de multe de spus!
„Totul avea să fie prins în rochia ei: cărările, orașele pe care nu le-a văzut niciodată și marea îndepărtată, toate oile din Spania, toate cărțile, toate cuvintele și toți oamenii care le citesc, pisicile, măgarii, totul ar fi căzut pradă nebuniei ei de țesătoare.”
Cu siguranță, dar absolut cu siguranță voi reveni asupra acestei lecturi. Nu o dată. Nu de două ori. Îmi propun să o citesc cel puțin măcar o dată pe an - e o lectură care m-a pătruns, m-a zguduit, m-a luminat și, mai plastic spus, mi-a pus capac. Am adorat fiecare pagină, am iubit personajele, povestea, modul de scriere (breathtaking) al lui Carole Martinez. Nu, nu, nu, totul a fost exact ce a trebuit pentru ca un roman nu să fie bun, nu să fie extraordinar de bun, ci să fie ceva de calitate, atât de „de calitate” încât să devină romanul meu preferat. Iar Inima cusută, după cum am spus, chiar a avut tot ce trebuie - într-un raport perfect - pentru a „mi se coase în inimă pentru totdeauna”. Nu-mi vine să cred cât de la întâmplare am vrut să citesc această carte, pur și simplu, deși nu mai auzisem vreodată de ea, dar cât de mult mi-a plăcut și cum a reușit să facă apel la emoțiile mele. Mulțumesc, Carole Martinez, pentru o capodoperă de o asemenea anvergură.
„- Să nu crezi asta, vechea lume este tenace, are toate șansele să renască din propria cenușă. Țăranii sunt departe de a fi câștigat. Mâine vom fi poate spânzurați sau strangulați cu toții. Dar nu mai contează, suntem deja morți.”
Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Inima cusută, de Carole Martinez. Cea mai frumoasă carte citită vreodată, pe care aș recomanda-o cu drag oricui, oricând, dacă vor să aibă parte de o lectură sensibilă, profundă, emoționantă, dar, în același timp, plină de fantezia unui basm și de realitatea imediată dureroasă și istorică. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie. Lecturi frumoase și cu mult spor să aveți, dragi cititori!
„Ea spusese povestea noastră ca pe un cântec de leagăn, greutatea cuvintelor, dulceața vocii ei făcură să se retragă munții de apă și noi am traversat.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu