Cea mai tainică amintire a oamenilor, de Mohamed Mbougar Sarr - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2022

Traducere: O. Nimigean

Mohamed Mbougar Sarr, născut în 1990 în Senegal, a absolvit studiile militare la prestigiosul Prytanée Militaire de Saint-Louis din Senegal. După mutarea în Franța, este admis la École des hautes études en sciences sociales (EHESS), unde studiază literatură și filosofie. Pentru primul său roman, Terre ceinte (Pământ împresurat), primește Prix Ahmadou-Kourouma și Grand Prix du roman métis. În 2018 devine cel mai tânăr scriitor recompensat vreodată cu Prix Littérature-Monde, pentru Silence du choeur (Tăcerea corului). De purs hommes (Despre oameni puri) este cel de-al treilea roman al său urmat, în 2021, de Cea mai tainică amintire a oamenilor, care îi va aduce în același an Prix Goncourt și Prix Transfuge pentru cel mai bun roman de limbă franceză din 2021. În prezent locuiește la Paris.

„Sanza ne-a invitat la el în seara asta. M-am dus fără niciun chef, gândindu-mă la deșertăciunea a ceea ce scriu, la minciuna a ceea ce scriu, la distanța dintre ceea ce scriu și viață (...). Mă piteam după literatură ca în spatele unui geam sau scut; iar de partea cealaltă se desfășura viața adevărată, cu violența ei, cu împunsăturile ei, loviturile ei de berbec în stomac. Ar trebui să te descoperi pe tine însuți și să faci față, să fii gata să încasezi la poace și, poate, să le dai înapoi. Ar fi bine să ai un pic de curaj; fără târguieli, fără trucuri, fără aranjamente, doar curaj. Acesta este prețul.”

În 2018, Diégane Latyr Faye, tânăr scriitor senegalez, descoperă la Paris o carte mitică, editată în 1938, Labirintul neomenescului. Nu se mai știa nimic despre autor, numit în epocă „un Rimbaud negru”, după scandalul declanșat de apariția romanului său. Diégane pornește, fascinat, pe urmele misteriosului T.C. Elimane, confruntându-se cu marile tragedii care au fost colonialismul și Holocaustul. Fără să piardă firul anchetei sale, Diégane frecventează la Paris un grup de tineri scriitori africani, care își dispută ideile, beau, fac dragoste și se întreabă despre necesitatea de a crea în condițiile exilului. În vârtejul acestei căutări, Diégane se va apropia de două femei: sulfuroasa Siga, deținătoarea unor secrete despre Elimane, și energica fotoreporteriță Aïda...

„Cartea esențială se scrie în limba morților;

Cartea esențială se scrie în timpul uitării;

Cartea esențială dă gir imprezenței (nici prezență, nici absență).

În acest moment, vidul își taie beregata, iar în strigătul mut pe care lama i-l deschide în carne ți se pare că auzi cum cade, ca dintr-o gură care se sufocă, o ultimă ipoteză, înspăimântătoare și înspăimântător de calmă:

Cartea esențială nu se scrie.”

Cea mai tainică amintire a oamenilor - romanul pe care nu ai cum să-l uiți, romanul pe care poate ai vrea să-l uiți, cât de cât, pentru că e romanul care continuă să te macine & să te macine & să te macine la mult timp după ce îl vei fi terminat de citit. Este romanul... romanelor! Un volum absolut splendid, pe care îl simți, chiar de la prima pagină, ca fiind o capodoperă. Este absolut monumental, și, fără să exagerez, cred că este una (dacă nu chiar cea mai bună) dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Și va rămâne una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, de fapt, mult timp de-acum înainte. Pentru că nu întrevăd să citesc, cel puțin în viitorul apropiat, un roman măcar la fel de bun. Un paragraf întreg, și eu nu am reușit să surprind nimic din modul în care am trăit această carte, din modul în care m-a făcut să mă simt. Dar nici nu-mi pasă, pentru că romanul lui Mohamed Mbougar Sarr nici nu se vrea a fi „teoretizat”, „explicat”, trecut sub lupa unui cititor oarecare... Că ăsta mi-s, nu? Eu cred că romanul lui Mohamed Mbougar Sarr trebuie-doar-trăit-și-atât-și-iubit-așa-cum-se-cuvine.

„Odaia. Încă nu i-ai trecut pragul, dar ți-a și întors stomacul pe dos mirosul bătrâneții și al bolii și al slăbiciunii unui corp care nu mai ține seama de nicio pudoare când se apropie sfârșitul. Pe tata nu l-am cunoscut decât bătrân. De aceea l-am urât cu atât mai mult, cum am urât și camera din care aproape că n-a mai ieșit în ultimii ani din viață. Ajunseseră, odaia și tata, să facă până la urmă corp comun. Dacă mă gândesc la el, înainte de a-mi apărea fața lui de orb, simt întâi miasma odăii.”

Pentru mine, această carte a fost de o măiestrie cum rar mi-a fost dat să văd. Nici nu vreau să vă menționez cât de multe au fost paragrafele în care pur și simplu mi-am zis că trebuie-să-fii-de-pe-o-altă-lume-pentru-a-scrie-așa-de-bine. Așa de frumos. Așa de atent. Așa de sublim și, în același timp, cu o forță literară atât de mare. Nu voi vorbi despre acțiunea cărții, pentru că eu, unul, am trecut-o pe un plan secundar. Am fost pur și simplu vrăjit de stilul autorului, ahtiat să găsesc mai mereu fragmente care îmi dau de gândit, imagini pe care și acum mi le amintesc, fraze, dialoguri, maxime, emoție și profunzime. Oh, și cât de multă profunzime! O carte ca o bijuterie rară, prețioasă, pe care n-ai vrea vreodată să o porți, pentru a nu-i știrbi din strălucire, dar pe care ai vrea să o porți pentru a te simți „complet”, pentru a te simți desăvârșit. Pentru că, de fapt, romanul lui Mohamed Mbougar Sarr așa este - desăvârșit, pur, strălucitor, complex și de o forță incredibilă. O „carte-lume”, după cum spune și exegeza, și chiar pătrunzi într-o lume din care nu vrei să mai ieși. De fapt, oricum nu mai ai cum să ieși, chiar dacă ai terminat de citit cartea...

„(...) Întreabă-ți sângele. Întreabă-ți carnea! Întreabă misterul genelor, care traversează timpul și desemnează, în două puncte îndepărtate din lungul său curs, o ascendență și o descendență, strămoși și moștenitori. Totul începe cu marea strămoașă. Totul începe cu Mossane.”

Am iubit fiecare pagină a acestui volum, am adorat fiecare literă și fiecare spațiu dintre cuvinte. Pentru că totul se clădește într-o arhitectură demnă de a te lăsa cu gura căscată, bucuros că ai reușit, măcar din treacăt, să arunci o privire. În romanul lui Mohamed Mbougar Sarr, nu doar că reușești să arunci o privire, dar te pierzi... Te pierzi și vrei să mai fii găsit. Un roman ca o furtună puternică, care lasă în urmă prăpăd emoțional. Cu o profunzime aparte, această carte nu are cum să nu te miște. Atât din prisma personajelor complexe, cât și din prisma cugetărilor în sine... Poate par impresionist în această recenzie-și-nu-prea-recenzie-dar-până-la-urmă-ce-e-o-recenzie, dar chiar nu prea am cuvinte să spun altceva. Folosesc adjective fără a le justifica, asta simt, dar... Cam asta-i tot ce pot face. Cea mai tainică amintire a oamenilor rămâne un roman pe care nu îl voi recomanda publicului larg, deoarece simt că această carte are nevoie să fie „descoperită” în mod individual, atunci când îi sosește timpul...

„(...) Ce suntem noi? Un inel de sânge într-un sipet de lumină - sau invers. Iar diavolul ne potrivește rânjind pe degetul său.”

Însă știu că cei care nu vor fi citit niciodată romanul lui Mohamed Mbougar Sarr, au multe, foarte multe de pierdut. Repetându-mă, este una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, și recunosc că am avut ceva rețineri la început. Dar, cu primele pagini citite, am știut că mă angajez într-o lectură la sfârșitul căreia voi fi fost altul. Pentru că romanul lui Mohamed Mbougar Sarr te învață, te purifică, îți dă de gândit și te face să-ți pui întrebări. Îți ridică probleme, îndoieli, dar acestea nu fac decât să te rafineze, „să te crească” - ca om, ca natură, ca individualitate biologică. Un monument al literaturii, și sunt absolut sigur că de Mohamed Mbougar Sarr vom auzi multe, foarte multe în viitor. Are un potențial extraordinar, iar iubirea sa față de cuvinte, față de literatură, se face resimțită în fiecare pagină, și cu fiecare pagină pe care o dai, pare să crească & să tot crească & să tot crească. Mohamed Mbougar Sarr, îți mulțumesc din suflet pentru această carte & îți mulțumesc că exiști. Iar prin literatura ta parcă reușim și noi să existăm mai mult!

Cartea accidentelor, de Chuck Wendig - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 640

Anul apariției: 2023

Traducere: Dana-Ligia Ilin

Când tatăl său moare, Nate primește drept moștenire de la el un ultim dar: casa care a fost căminul copilăriei sale. Nate hotărăște să se mute acolo împreună cu soția sa, Maddie, și cu fiul lor, Oliver, căutând o evadare din tumultul orașului. Dar în scurt timp, lucruri tot mai stranii încep să se petreacă, atât noaptea, cât și, mai cu seamă, pe timpul zilei. Pentru că Nate a fost abuzat în copilărie de tatăl său, lucru pe care nu l-a mărturisit niciodată familiei sale. Pentru că atunci când Maddie era mică, a văzut ceva ce nu ar fi trebuit să vadă. Pentru că o făptură sinistră, înfometată bântuie prin tunelurile, munții și minele de cărbune ale micii localități rurale din Pennsylvania... Iar acum, întâmplările petrecute cu ani în urmă se repetă, numai că, de data aceasta, Oliver va fi cel prins în vâltoarea lor. Când îl cunoaște pe Jake, un băiat cam ciudat, cu propriile-i secrete și o predilecție pentru magia neagră, Oliver nu-și închipuie nici o clipă că tot ceea ce va urma va arunca întreaga familie în miezul unei cumplite bătălii între bine și rău.

🔪 🩸 Am fost provocat de către Cristina să citesc și să scriu despre Cartea accidentelor, și-am acceptat fără să stau pe gânduri. Recenzia scrisă de ea o puteți găsi AICI 🔪 🩸

De un' să-ncepem? Ah, da, de la faptul că ador oamenii care citesc. Și, mai mult decât a adora oamenii care citesc, ador oamenii care iubesc atât de mult să citească, încât pun la cale „mini-cluburi”, atunci când descoperă o lectură cu potențial. Și, dincolo de a aduce împreună și mai mulți oameni care iubesc să citească, creează legături. Creează un sentiment că, da, se poate, că orice ar fi, cititul ne va lega întotdeauna, va străbate poate chiar sute de kilometri și va aduce împreună oameni... Chiar dacă - cel puțin momentan, I hope - în online! Așadar, pentru că nu prea am de gând să mă lungesc cu această recenzie (deși aș avea toate motivele din lume și toată „materia primă”), nu pot decât să zic atât: dacă nu ar fi fost pus la punct acest mini-club, atunci sunt sigur că nu aș fi ajuns prea curând la romanul lui Chuck Wendig. De fapt, probabil n-aș fi ajuns niciodată, pentru că am atât de multe cărți necitite încât anxietatea mea atinge cote alarmante când îmi cumpăr altele. Nu că m-aș opri din cumpărat, dar doar așa, la o adică. Însă când am văzut ce este în stare să stârnească acest volum la un alt cititor, în ale cărui gusturi de altfel am încredere, am zis că trebuie neapărat să o citesc. Și BINE am făcut!

Eu nu prea am citit cărți horror la viața mea, să fiu sincer. Adică am citit doar acele cărți care se recomandau ca fiind horror, dar nu prea au reușit să-mi stârnească niciun sentiment de teamă, frică, angoasă și-așa-mai-departe. Dar, my God, chiar vreți să vă descriu imaginile care încă îmi sunt înrămate în minte, scenele care încă reușesc să mă bântuie și, grație unei imaginații absolut efervescente, au prins viață chiar în cele mai ciudate momente? Nu, nu vreți. Și nici eu nu vreau. În mintea mea, o anumită scenă face casă comună cu o altă scenă din romanul Shining, scris de Stephen King, și nu-mi dau seama dacă aceste scene ori lucrează în sinergie și îmi stârnesc fiori chiar și-acum, ori se exclud una pe cealaltă, și tot nu-mi dau seama care mă bântuie mai mult. Cert este, în fine, că pot spune că Wendig chiar a reușit să se apropie de talentul lui King, poate chiar să-l depășească - n-am să mă pronunț în direcția asta, pentru că nu vreau să bat câmpii, mai ales că este prima carte scrisă de Wendig pe care am citit-o. Dar, man, omul ăsta are potențial, și talent, și știe ce face, și o face bine și nu știu dacă ar putea-o face mai bine, ci știu că m-a îngrozit și m-a bântuit și, la unele faze, chiar a dat cu mine de pământ!

Cartea accidentelor nu doar că a fost plină de mister, dar a reușit să îmbine fabulos fantezia cu realitatea, poate pe alocuri și o tentă de realism magic, emoție și psihologie, dramă - oh, da, foarte multă dramă, dintr-aia bună și delicioasă. Pe scurt, nu pot spune decât că astea 620 de pagini (care, recunosc, la început m-au speriat puțin), s-au terminat precum o cafea bună pe care o savurezi dimineață: fără să știi cum. Și, așa, că ai băut-o fără să-ți dai seama, îți mai faci una. Sincer, ajunsesem în punctul în care nici nu am putut să-mi dau seama cum zburau paginile, fiindcă eram mult prea prins de ce urmează să se întâmple, sau pur și simplu eram prins de atmosfera generală a cărții, de cât de armonios a reușit Wendig să dozeze misterul și să îl livreze într-o formă atât de faină. Nu-s mare fan al punctelor de vedere diferite, fiindcă știu că, întotdeauna, ele ajung să se întretaie la un moment dat. Dar nu m-am așteptat, sincer să fiu, ca într-un astfel de punct să se consolideze, de fapt, „ideea generală” a cărții. Mai mult decât atât, mi-a plăcut mult atmosfera in crescendo, faptul că încetul cu încetul cu încetul Wendig a pus bazele a ceea ce, vorba aia, „are să urmeze”! Și ce-a urmat... 

Haideți s-o luăm așa cum se cuvine: cartea asta nu este chiar pentru toată lumea. Nu știu dacă ar trebui semnalate de la bun început niște trigger warnings, dar am să le menționez eu: avem multă, multă, multă violență, scene sângeroase, abuzuri, agresiuni (de toate tipurile), substanțe ilicite, legături patologice și dezvăluiri care mai bine ar fi rămas secrete. Avem condamnare la moarte, avem crime și, în mod evident, avem teroare. Întuneric. Tensiune. Fobie. Sentimentul ăla acut de claustrofobie. Poate, într-o oarecare măsură, unii ar putea resimți toate acestea drept „prea mult”. Ceea ce-i firesc, fiindcă chiar și eu (care în general n-am probleme cu astfel de lucruri), am simțit că unele lucruri sunt parcă prea violente, prea deodată. N-aș spune că este o poveste de groază „clasică”, dar chiar poți simți acea componentă horror, terifiantă, atunci când citești. Tre' să fii pregătit înainte să te bagi în lectură, să pleci cu gândul că această carte se prea poate să te scoată din zona de confort. Dar, știți cum se zice, doar în afara zonei de confort poți evolua. Și avea acces la lucruri (în cazul de față, lecturi) la care altfel n-ai fi avut. Mă bucur tare mult că am citit cartea, pentru că simt, într-adevăr, că în sfârșit am citit un horror bun!

V-aș putea enumera n motive (n≥21125) pentru care ați putea citi cartea, dar mă voi rezuma la trei, care mi se par mie ceva mai relevante:

• 🩸Atmosfera & culoarea locală: știți diferența dintre „înfiorător” și „înfricoșător”? Eu am aflat-o doar după ce am citit această carte. Știți diferența dintre „neliniște” și „teroare”? Nu? O știe Chuck Wendig mult mai bine decât noi. În această privință, atmosfera pur și simplu a atins cote absolut insuportabile, la un punct, și parcă m-am simțit ca un cobai într-un experiment pe care eu nu-l pot controla.

• 🩸Personajele & dramele & evoluția & emoțiile acestora: nu doar că fiecare personaj are o poveste care merită cunoscută, dar fiecare personaj trăiește un conflict. Trăiește cu emoție și, după părerea mea, fiecare personaj nu face decât să caute purificarea. Să scape de demonii interiori, de demonii trecutului, să simtă și să trăiască. Evident, nu se regăsesc chiar în cel mai propice context, dar, uneori, nu ar trebui să ne temem de „demoni”, ci de ceea ce i-a făcut să devină „demoni”. +1 bilă albă (pe lângă celelalte 21418) pentru Chuck Wendig.

• 🩸Modul de scriere: cum mereu pun preț pe modul în care un autor își livrează ideea, pot spune că Wendig le-a avut pe toate. Pentru mine contează foarte mult - dada, poate nu-i chiar OK să caut asta în orice lectură - componenta emoțională a cărții. Adică, fie că vorbim despre cum înfloresc cireșii, despre teoria buclelor sau despre o mamă care și-a pierdut fiica, despre o crimă brutală inspirată de legenda lui Slenderman, mie o carte trebuie să-mi transmită emoție pentru a o putea considera „bună”. Dincolo de faptul că Wendig pare a că a urmat o schiță în a-și dezvolta cartea, a pus și multă, multă emoție. Nu m-au deranjat, sub nicio formă, pasajele alea descriptive care deseori tind să facă dinamica mult deficitară, fiindcă au avut finalitatea de a mă integra mult mai bine în atmosferă. Ugh, și descrierile alea... Nici înjurăturile, de altfel, fiindcă am simțit că Wendig nu le idolatrizează, ci le folosește doar pentru a face mult mai verosimilă „realitatea” cărții.

Cam asta-i tot. Nu pot decât să vă recomand cu cea mai mare încredere cartea, mai ales dacă sunteți fani ai genului. Sunt absolut sigur că o să vă placă; și nu vă speriați de cele 620 de pagini, nici n-o să vă dați seama cum veți trece prin ele. Într-o sinergie extraordinară, totul se completează atât de bine, atât de echilibrat, încât ajungi să-ți dai seama că, de fapt, chiar și 620 de pagini sunt puține... Mai departe, îl voi provoca pe Gică (Cărțile Mele și Alți Demoni) să citească acest volum și să-mi spună, dacă are bunăvoința (și știu că o are!!!), cum i s-a părut. 

📖#Tu pe cine provoci să citească Cartea accidentelor, de Chuck Wendig?

Merele nu cad niciodată, de Liane Moriarty - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 608

Anul apariției: 2023

Traducere: Monica Vlad

Liane Moriarty (născută în anul 1966) și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei citind. Nu-și mai amintește când a scris prima povestire, dar ține minte perfect primul contract: tatăl ei a angajat-o să scrie un volum despre el și i-a plătit un avans de un dolar. După terminarea studiilor, Liane a lucrat în publicitate și marketing. S-a apucat serios de scris după ce sora ei, Jaclyn Moriarty, a anunțat-o că-și va publica prima carte. A debutat cu romanul Three Wishes, scris la finalul masterului literar de la Macquarie University din Sydney. De atunci, a mai publicat șapte romane care au ajuns bestselleruri, fiind traduse în 40 de limbi și vândute în peste 20 milioane de exemplare în întreaga lume. O puteți vizita online la lianemoriarty.com. La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut: Marile minciuni nevinovate (care a stat la baza unui serial de excepție produs de HBO), Secretul soțului (vândut în peste trei milioane de exemplare la nivel mondial), Am uitat să fim fericiți, Când vina ne desparte, Ultima aniversare, Nouă străini (ecranizată într-o serie Amazon Prime Video) și Idila hipnotizatoarei.

„(...) Le-ar spune despre trădări. Cele la care se făcea referire în mod direct și cele discutate în detaliu, fără ocolișuri. Le-ar da polițiștilor tot ce aveau nevoie pentru a-l condamna pe soțul ei, «Iată un posibil motiv și iată altul», deoarece orice căsnicie de durată presupune multe motive de crimă. Orice ofițer de poliție și orice coafeză știu asta.”

Un roman despre căsnicie, frați de sânge și despre cum oamenii pe care îi iubim cel mai mult ne pot răni cel mai tare! Membrii familiei Delaney se iubesc foarte mult – doar că uneori vor să se ucidă între ei… Dacă mama ta ar dispărea, ai anunța poliția? Chiar dacă suspectul numărul unu ar fi propriul tău tată? Familia Delaney reprezintă un reper în comunitate. Părinții, Stan și Joy, sunt invidiați de toți prietenii. Sunt imbatabili pe terenul de tenis, iar dincolo de el chimia lor este palpabilă. Cei patru copii – Amy, Logan, Troy și Brooke – au fost și ei vedete ale tenisului, însă niciunul nu a rămas fidel acestui sport. După 50 de ani de mariaj, Stan și Joy își vând faimoasa academie de tenis și sunt gata să înceapă ceea ce ar trebui să fie vârsta de aur a vieții lor. Într-o noapte, o străină pe nume Savannah bate disperată la ușa lor, după o ceartă aprigă cu iubitul ei. Soții Delaney sunt mai mult decât fericiți să-i ofere sprijinul de care are nevoie. Măcar de ar fi vrut doar atât…

„- Era o fată drăguță și tăcută. Pregătise o grămadă de mâncare pentru noi, apoi a fost foarte amabilă să ne servească, în casa părinților noștri. A fost ciudat și jenant. Era a și cum ar fi fost Cenușăreasa, abia dacă a mâncat ceva... iar părinții mei deveniseră straniu de... îndrăgostiți de ea. Dependenți de ea. Parcă apăruse și rezolva o problemă despre care noi nu realizam că avea nevoie de rezolvare.”

Probabil știți deja că, pentru mine, Liane Moriarty și Joël Dicker sunt autori de suflet. Dap, autori cărora le-aș citi și lista de cumpărături, dacă ar publica-o, pentru că pur și simplu ador-tot-ce-au-scris-și-voi-adora-tot-ce-vor-scrie (și sper doar să nu mă lase să aștept prea mult). De altfel, aștept această carte (traducerea) încă de când a fost anunțată apariția ei. Dat fiind faptul că am și celelalte cărți scrise de Liane Moriarty, și le-am citit pe toate, nu am vrut „să stric” colecția cumpărându-mi cartea în limba engleză. Așadar, n-am putut decât să aștept și să mă rog ca prietenii de la Editura Trei să o scoată cât mai curând. Știam, de altfel, că va apărea, dar nu știam când... Ei, bine, m-am bucurat tare mult că anul 2023 a venit la pachet și cu traducerea acestei cărți, pentru că muream de nerăbdare. Bineînțeles, nici nu știu dacă mai are rost să spun că mi-a plăcut foarte mult și această carte, pentru că Liane Moriarty, la fel ca Joël Dicker, are ceva special. Are acel ceva care îi transformă cărțile în adevărate povești de viață - și, în general, despre familie. Iar „thrillerele domestice” sunt, din punctul meu de vedere, o adevărată savoare. Am citit toate cărțile scrise de Liane Moriarty și, sincer, pot spune că este una dintre autoarele mele preferate, pe care le voi citi toată viața. Sunt absolut sigur!

„Pentru prima dată în cei 69 de ani ai ei, simți teamă: teama care o paște pe orice femeie, teama care o pândește de undeva din întunericul minții ei, chiar dacă acea femeie și-a petrecut toată viața fiind iubită și ocrotită de bărbați buni.”

Merele nu cad niciodată a fost un roman care m-a purtat printr-o mulțime de stări, printr-o mulțime de emoții și nervi și întrebări și confuzii. Într-adevăr, „merele nu cad niciodată departe de trunchi”, și faptul că Moriarty încă o dată a mizat pe familie - pe drama de familie, pe familia disfuncțională, pe moștenire și ereditate și toate alea -, un subiect atât de bine dezvoltat în acest roman, a fost, evident, cheia succesului. Nu vă voi spune nimic despre acțiunea romanului, dar vă pot spune doar că, încă o dată, în jurul unui mister - o anumită dispariție - Liane Moriarty țese o mulțime de intrigi secundare, o mulțime de conflicte dintre cele mai ciudate, întorsături de situație și tensiune cât se poate. Dincolo de toate acestea, la Liane Moriarty mereu am adorat personajele, modul în care autoarea le construiește și cum le dă viață, cum le dă psihologie, putere, lumină și umbră. Pentru mine, personajele lui Moriarty pot fi reale - îmi pot fi prieteni, vecini, oameni pe care îi văd pe stradă. Modalitatea aceasta de a mă convinge și de a mă face să-mi pun întrebări... Rar am întâlnit-o la alți autori. Iar Moriarty excelează, din punctul meu de vedere, la acest capitol.

„Îngheță, deoarece chipul lui nu mai era al lui. Era o mască necunoscută de furie hâdă.”

Astfel, chiar pot spune că punctul forte al autoarei - dincolo de faptul că scrie bine și știe cum să livreze cititorului o proză complexă, gândită și atent armonizată - este modul în care își creează personajele, modul în care le tratează și le dă viață. Rareori observi tendința de a scoate în lumină un anumit personaj, pentru că, de fapt, toate sunt importante. Uneori cred că pur și simplu evoluția lor este dictată de personajul însuși, de numele acestuia, de acțiunile sale, iar Liane Moriarty pur și simplu are rolul de a pune pe hârtie ceea ce personajul îi spune. Ah, cât am așteptat această carte și cât mă bucur că nu m-a dezamăgit (nici nu mă așteptam la așa ceva), și mă bucur tare mult că în sfârșit pot să o așez lângă celelalte volume ale autoarei. Când am primit coletul, n-am mai avut răbdare și am început să îl desfac încă de pe drum, pentru a o putea ține în sfârșit în mână. Romanul pe care l-am așteptat mai bine de un an și jumătate, și pe care, ca să mă bucur cât mai mult de lectură, am încercat să îl citesc în reprize. Astfel încât să mă pot lăsa vrăjit de lumea ficțională a lui Liane Moriarty.

„- Aș vrea s-avem un cadavru, adăugă ea, apoi făcu o pauză. Adică, evident că nu vreau un cadavru.

- Dar dacă-i moartă, vrei.

- Dacă-i moartă, vreau, consimți Christina.

Dacă ar fi fost pasionată de jocuri de noroc, ar fi pus pariu că Joy Delaney era moartă.”

Abordând astfel de teme - familia, în principal, relațiile dintre părinți, frați, vecini, rude -, Liane Moriarty reușește să atingă și teme sensibile. Nu neapărat în acest roman, pe cât în celelalte romane ale sale. Dar, evident, tot familia reprezintă punctul central și al acestei povesti. Frați, părinți, întâmplări din sânul familiei și... multe, multe conflicte. Multe focuri care au ars mocnit mult prea mult timp și, acum, scot la iveală un adevărat incendiu. Nu pot decât să vă recomand din suflet cărțile lui Liane Moriarty, oricare ar fi. Merele nu cad niciodată a fost un roman care mi-a depășit așteptările, dar pot spune că orice roman al autoarei este, cel puțin din punctul meu de vedere, un adevărat succes. Bine, la nivel statistic, Marile minciuni nevinovate pare-se a fi cea mai populară carte a autoarei - și, într-adevăr, chiar este un roman genial. În schimb, mie chiar toate mi-au plăcut și abia aștept să mai publice și altceva. Cât mai curând, de preferat, pentru că am nevoie de „doza mea periodică de Moriarty”. Sunt tare curios dacă voi ați citit vreo ceva scris de această autoare! Dacă da, cum vi s-a părut, și ce anume ați citit? Să aveți parte doar de lecturi frumoase!

Alte recenzii ale cărților scrise de Liane Moriarty, apărute și pe blog: 

| Marile minciuni nevinovate | Nouă străini | Idila hipnotizatoarei | Am uitat să fim fericiți | Când vina ne desparte | Secretul soțului | Ultima aniversare |

Rețete de iarnă din colectiv, de Louise Glück - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi Blues

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 64

Anul apariției: 2023

Traducere: Bogdan-Alexandru Stănescu

Louise Glück (născută în anul 1943) este una dintre cele mai importante voci din poezia americană contemporană. Este autoarea a paisprezece volume de poezie, a două volume de eseuri și a unui roman. Louise Glück este laureata celor mai importante premii literare de peste ocean și din Europa: Premiul Nobel pentru Literatură 2020, Premiul Tranströmer 2020, National Humanities Medal 2015, National Book Award 2014, Premiul Bollingen 2001, Premiul Pulitzer 1993, National Book Critics Circle Award 1985. La Editura Pandora M, colecția Anansi Blues, a mai apărut și volumul Noapte credincioasă și virtuoasă (2021, traducere de către Bogdan Alexandru-Stănescu). 

„Iar lumea ne trece prin fața ochilor,

toate lumile, fiecare mai frumoasă decât cea dinaintea ei;

Îți ating obrazul ca să te apăr -”

Iubesc poezia. Cred că, înainte de a fi început să citesc proză, respectiv să scriu, am fost iubitor al poeziei. Nu mai știu cine spunea că, înainte de a fi prozator, ești poet. De altfel, subscriu faptului că este mult mai greu să scrii poezie - poezie bună - decât proză. De ce? Pentru că în doar câteva strofe (adică, într-un „spațiu” limitat) este necesar să surprinzi emoția unui întreg roman, a unei întregi povești. Asta este părerea mea. Și pe Louise Glück o citeam încă dinainte de a fi apărut și la noi, tradusă, încă dinainte de a fi laureată a prestigiosului Premiu Nobel. Prin urmare, m-am bucurat enorm când am auzit știrea că este câștigătoarea anului 2020. Merită, fără niciun dubiu, deoarece poezia ei are puterea de a vorbi o limbă universală, o limbă pe care cu toții am înțelege-o, care ne adună împreună și ne face să iubim și mai mult: frumosul, armonia, emoția, iubirea, viața aceasta. Iar volumul de față mi-a smuls lacrimi (de fericire? de tristețe?) încă de la prima poezie scrisă de Louise Glück. Și, Doamne, cât talent are această femeie și câtă emoție poate surprinde în câteva versuri... Câtă realitate și cât mister, câtă profunzime și câtă tristețe!

„Portar, am spus. Portar îți spuneam.

Și înainte de asta, tu, ceea ce este, cred,

o convenție a ficțiunii.”

Nu este primul meu contact cu Louise Glück, după cum am spus. Din aceeași colecție am mai citit și volumul Noapte credincioasă și virtuoasă (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), un alt volum de poezie care mi-a plăcut deosebit de mult. Făcând o mențiune, nu vreau ca această „recenzie” să fie o „recenzie”. De fapt, vorbim despre poezie, și eu mereu am susținut că poezia-nu-trebuie-explicată și că poezia-nu-trebuie-teoretizată. Nu. Poezia-trebuie-trăită - și atât. Trebuie să știi cum să te bucuri de metaforele superbe, de modul în care autorul îți livrează aceste mici fărâme de viață, aceste emoții deseori „ascunse”, dar pe care nu trebuie să le cauți. Cred că pentru a citi & a trăi poezia trebuie, înainte de toate, să știi cum să iubești poezia. Da, acest gen literar nu este chiar pe placul oricui, și înțeleg, fără nicio reținere, motivele. Dar, în cazul meu, poezia este, a fost și va fi genul literar care m-a introdus în literatură și care a făcut ca lectura să fie parte integrantă a vieții mele. Din aceste motive, mereu voi citi poezie și voi aprecia enorm acest gen: bineînțeles, vorbind strict despre poezie bună! Poezie care mă îmi stârnește emoții, care mă atinge - poezie profundă, poezie scrisă bine!

„Am auzit ticăitul ceasului,

făcând probabil aluzie la trecerea timpului

dar în fapt anulând-o.”

Ce consider eu a fi poezie bună? Multe sunt de luat în calcul. Înainte de toate, îmi place poezia care are „un rost”, să spun așa, poezia care nu mizează pe o adunătură de cuvinte puse laolaltă pentru a ieși „ceva”. Înțeleg mișcarea avangardistă, precum și poezia contemporană, poate deseori inadecvată din punct de vedere logic (și, totuși, cine a zis că poezia trebuie să fie logică?), dar uneori am impresia că prea se exagerează cu gradul acesta de inadecvare rațională - am citit poezii pe care chiar am vrut să le înțeleg și care, chiar dacă la o primă citire îmi sunau bine, nu îmi transmiteau nimic. Prin urmare, nu este vorba doar despre valența estetică a poeziei, ci și despre emoția pe care reușește să mi-o transmită. Și nu este neapărat vorba despre o emoție imediată, ci despre capacitatea poeziei de a stârni acel ceva în mine, pe care, deseori, nici eu nu îl înțeleg. Dar știu că există. Dar știu că acel ceva a fost declanșat. Iar la poezia lui Louise Glück nu doar că acest sentiment este omniprezent, ci este ușor de înțeles - dat fiind faptul că Louise Glück reușește să dea o formă superbă celor mai intense emoții.

„Ce grea mi-e mintea,

plină de trecut.

E destul loc

să pătrundă lumea?

Trebuie să se ducă undeva,

nu poate sta pur și simplu la suprafață -”

Rețete de iarnă din colectiv este un volum care se citește rapid, dar care îți rămâne în suflet mult timp după ce îl vei fi terminat. Este un volum scris cu emoție, scris cu realitate, cu putere. Louise Glück dă viață unor imagini extraordinare, de o valență estetică și emoțională uimitoare. Oarecum scris într-o idee autobiografică, volumul amintește de frumusețea uitată a vieții, de lucrurile simple, dar atât de intense, care sunt și care ne-au format, prin care am trecut și care încă stăruie în noi: amintirile, ceea ce suntem și ceea ce vom fi. Datorăm, deseori, trecutului ceea ce suntem. Deciziile pe care le-am luat și pe care le vom lua. Oamenii care am fost și oamenii care vom fi; oamenii pe care i-am întâlnit și oamenii pe care îi vom întâlni. Louise Glück va rămâne una dintre autoarele mele de suflet și mă bucură enorm faptul că este tradusă și la noi, și tot mai mulți iubitori de poezie se pot bucura de talentul dumneaei. Nu pot să vă recomand acest volum decât dacă, ei bine, sunteți pasionați de poezie. În aceeași măsură, cred și că mai mulți dintre noi ar trebui să dea o șansă poeziei - fiindcă este un gen literar deosebit de profund de care, tind să cred, mulți scriitori „se tem”. Să aveți doar lecturi frumoase!

Alte recenzii ale cărților scrise de Louise Glück, apărute și pe blog:

 | Noapte credincioasă și virtuoasă | 

Cronica Akasha, de Ștefania Mihalache - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția Vorpal

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 104

Anul apariției: 2021

Ștefania Mihalache (născută în 1978, la Brașov) este absolventă a Facultății de Litere din Brașov, secția Romană-Engleză. A debutat literar cu poezie în revista studențească Erata. A continuat să publice poezie în reviste literare și de cultură ca: Interval, Paralela 45, Vatra. A colaborat cu proza, eseuri și cronică literara în Observator cultural, Dilemateca, Noua Literatura, Tiuk!, Până mea, Cuvântul, TimeOut București. A debutat cu proză în cadrul volumului colectiv Junii 03, Antologia tinerilor scriitori brașoveni, editat cu sprijinul revistei Interval (2003). Debutul individual l-a reprezentat romanul Est-falia, apărut la Editura Paralela 45 (2004). Romanul a fost nominalizat la Marile Premii Prometheus, ediția a IV-a, categoria Opera Prima. În 2010 a publicat romanul Poemele secretarei, la Editura Cartea Românească. A participat la diferite festivaluri și evenimente literare europene: Scritture Giovanni (Mantova, Italia), Hay Festival of Literature & Arts (Marea Britanie), Salonul de Carte de la Torino (Italia). În 2012 a obținut titlul de doctor în filologie al Facultății de Litere, Universitatea București, cu o teză despre tema copilăriei în proza românească de după 1989.

„Stăm ghemuiți în case

și nu ne întrebăm dacă o să murim,

ne întrebăm cu toții

cu ce plouă.”

Știu că este greu să pierzi pe cineva... Știu că modul în care cei care pleacă - rămâne. Știu asta. Și probabil, de fapt, de asta am simțit și așa tare poezia Ștefaniei Mihalache. Nu este primul meu contact literar cu dumneaei, am mai citit și Sisteme de fixare și prindere - un volum care, trebuie să recunosc, mi-a plăcut ceva mai mult. Dar n-a fost vorba neapărat despre „plăcere” citind acest volum, ci despre a simți... emoția din el. Realitatea. Durerea. Un volum în care iubirea & neputința & întrebările & durerile & bucuria amintirii & amintirea bucuriei fac casă comună, un volum pe care nu-l teoretizez, nu-l definesc, nu-l explic, că nici nu pot, ci un volum pe care doar-îl-trăiești-și-atât. Și pe care, după ce l-ai citit, îl lași deoparte, știind că vei reveni constant la el. La anumite poezii care, bineînțeles, te-au atins mai mult decât altele. La unele fragmente care ți-au dat de gândit mai mult decât altele. Și așa mai departe, și așa mai departe. Știu că este greu să pierzi pe cineva.... Știu că modul în care cei care pleacă - rămâne. Și știu că și Ștefania Mihalache are certitudinea acestui lucru. Volumul de față este în amintirea tatălui dumneaei.

„Când aprinzi lumânări

la morți și la vii,

te rogi ca celula viului 

să continue să moară

și celula mortului

să rămână

exact așa cum este.”

Nu cred că o carte de poezie poate fi recenzată, și nici nu sunt genul care să facă critică, să spună cuvinte frumoase & pompoase (să nu mă înțelegeți greșit, știu cât de relevantă este exegeza atunci când vine vorba de cronica unei cărți, dar eu, unul, n-am „avizarea” necesară pentru a face asta). De aceea, în „recenziile” mele pur și simplu simt nevoia să spun cum am perceput eu lectura, deseori rezumându-mă doar la lectură, dar, prin extensie, la experiența mea literară. Nu prea am mai citit poezie în ultimii ani, recunosc, dar am avut plăcerea să o întâlnesc la FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere), anul acesta, pe Ștefania Mihalache. Am o prietenă care adoră cum scrie - și mie-mi place, recunosc - dar ea chiar adoră stilul autoarei. Și, într-adevăr, mi-a plăcut tare mult să o ascult vorbind și, poate, descoperindu-i mai bine persoana. Acum, citind poeziile, parcă am regăsit, într-adevăr, o oarecare vulnerabilitate, dar foarte multă emoție și sinceritate. Foarte multă realitate. În celălalt volum al autoarei, Sisteme de fixare și prindere, am găsit, în schimb, mai multă metaforă.

„Orice ar fi

să nu lași pe nimeni să-ți ia pantofii.

Poți să dai portofelul, actele, banii, chiar și ceasul,

cu toate că știu că acela îți este cel mai drag,

dar păstrează pantofii.

Ți i-am legat strâns cu șireturile

în jurul gleznelor,

pentru că mi-e teamă

că nu o să ai cu ce să te încalți în grabă,

când vei auzi

«cu moartea pre moarte călcând».”

Mă voi opri aici, pentru că știu că am scris deja două paragrafe destul de lungi și, de fapt, n-am spus nimic relevant, și nici nu ar fi fost ceva relevant de spus în afara faptului că, probabil, mă voi reîntoarce - încet și sigur - și spre poezie. Uitasem cât de frumoasă este poezia bună și cât de multe emoții reușește să îți transmită, cât de multe imagini frumoase reușește să creeze. Am câteva poezii preferate în carte, și unele chiar mi-au plăcut mai mult decât altele, iar pe unele chiar le-am fotografiat cu camera telefonului și le-am trimis și prietenilor mei care știu că mai cochetează cu poezia. Mi-au confirmat că, într-adevăr, am gusturi. Și că Ștefania Mihalache are talent. Și că eu am talent să ghicesc poeziile care știu că ar plăcea și altora, nu doar mie. Așadar, nu pot decât să vă urez spor la lecturi cât mai frumoase, și închei această „recenzie” întrebându-vă dacă citiți poezie. Și, dacă o faceți, care sunt autorii voștri preferați? Chiar mi-ar face mare plăcere să aflu!

Alte recenzii ale cărților scrise de Ștefania Mihalache, apărute și pe blog:

 | Sisteme de fixare și prindere |