Trei zile la Ierusalim, de Stéphane Arfi - Recenzie

„Trebuie să trăim fericiți aici, pe Pământ, în lumea aceasta. Trebuie să ne bucurăm în viața aceasta și în nicio alta.”

Editura: Trei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2019

Traducere: Ruxandra Chiriță

„Singura sa grabă e dragostea, adică efemerul.”

Stéphane Arfi s-a născut în 1968 la Fort-de-France, în insula Martinica. Este scriitor, scenarist și jurnalist. A absolvit Institutul de Studii Politice din Paris și a obţinut o licenţă în drept și sociologie politică la Sorbona. A debutat în 2015, cu povestirea Devance tous les adieux, publicată sub pseudonimul Ivy Edelstein. Succesul de public și de critică l-a dobândit în 2017, odată cu romanul La vie magnifi que de Frank Dragon, publicat sub numele său real, pentru care a obţinut premiul pentru debut la Festival du Premier Roman de Chambéry. În prezent, locuiește în Bretania, unde citește mult din operele lui Victor Hugo, Jean-Jacques Rousseau, Malcom de Chazal și este pasionat de sportul de performanță.

„Așadar, iubirea, se spune, este unicul secret al fericirii.

Dar vai! Ce poate face iubirea împotriva egoismului, a lașității, a abandonului, a umilinței, a cruzimii, a nedreptății? Ce face iubirea împotriva urii, a fărădelegii, a războiului, a sărăciei, și, mai ales, a bolii și morții celor dragi?”

În plină criză a adolescenţei, tânărul Iosua fuge de acasă. Nu-l mai suportă pe tatăl lui. Și nu știe ce să facă odată ce i-a fost împărtășit un secret împovărător — el este fi ul lui Dumnezeu. Biblia spune că, la doisprezece ani, Iisus a fugit trei zile la Ierusalim. O fugă despre care, în mod misterios, nu știm nimic, dar care a avut cu siguranţă o importanţă crucială. Pentru că aceste câteva zile au schimbat pentru totdeauna viaţa băiatului. Două mii de ani mai târziu, sprijinindu-se pe textele rabinului Hillel cel Bătrân, un mare maestro spiritual evreu, Stéphane Arfi povestește această fugă la Ierusalim, care l-a făcut pe Iosua să descopere că adevăratul secret al fericirii nu este iubirea, ci bunătatea — hesed. O valoare pe care Iisus n-a încetat s-o propovăduiască întreaga viaţă, dar care nu a fost păstrată ca nucleu al învăţăturilor sale. Aceasta este povestea unui episod puţin cunoscut din viaţa lui Iisus și a unui cuvânt care deslușește cea mai mare enigmă a omenirii: cum să fim cu adevărat fericiţi?

Oh, cât de impresinost am să fiu în această recenzie. N-am cum, pur și simplu, n-am cum altfel, și-am s-o spun pe șleau, mi-a plăcut acest roman extrem de mult, cred că e una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. A trecut ceva vreme de când n-am mai citit ceva atât de profund, care să mă atingă atât de tare, care să mă facă să subliniez până și o pagină întreagă din carte, pentru a putea avea la îndemână „paragraful” (dat fiind cazul, „pagina”) care mi-a plăcut. Sincer, n-aveam așteptări, nu știam prea multe despre roman - de multe ori, să știți, evit să citesc chiar și descrierea: ar putea părea ipocrit, dar mă las atras de copertă (evident, nu tot timpul). Și bună a fost alegerea romanului Trei zile la Ierusalim, mi-a întrecut efectiv toate așteptările pe care le aveam - și nu erau prea mari. Nu e ciudat cum, pam, așa, deodată, dai peste o carte, o iei din bibliotecă, îți zici, eh, s-o citesc și pe asta, gândindu-te că nu e cine știe ce, dat fiind faptul că nu prea ai mai avut parte de lecturi care să te cutremure în ultimul timp, și de fapt se dovedește că te-ai înșelat, că această carte pe care o citești este, de fapt, ceea ce voiai să citești de atâta timp? Exact așa m-am simțit eu. Și, chiar și acum, după ce am terminat-o de vreo săptămână, îmi reamintesc pasaje care m-au marcat și care, da, pot spune asta, pasaje care m-au învățat. Pentru că odată ce am terminat această carte, am ieșit din ea nu doar emoționat, ci și învățat. De ce? Vă spun în continuare.

„Tare l-ar mai lovi în față pe acest atotputernic ce zboară nepăsător deasupra unor ființe care par a fi primit viața numai ca să și-o piardă.”

Trei zile la Ierusalim ar putea fi interpretat ca o scenă din Biblie - dar n-am să intru în astfel și-mi rezerv dreptul de a nu o face. Oricum, accentul se pune pe tânărul Iosua, un băiat taciturn, diferit, care știe că are un rol pe acest Pământ, știe că are un destin special, că e un copil special. Acesta ajunge să fugă de lângă ai săi și să-și caute, astfel, menirea. Stéphane Arfi povestește despre această fugă a lui Iosua spre Ierusalim, locul sfânt, al celor de sus. Dar nu asta m-a interesat, ci întocmai focul interior al lui Iosua, motivele acestuia: Iosua știe că viața e nedreaptă, că, dacă nu ar fi, de ce există atâta sărăcie, durere, de ce există atâtea lacrimi, atâta moarte, atâta minciună? Evident, la rândul tău, ca cititor, te-ntrebi aceleași lucruri, te apropii de Iosua mai mult ca de oricine - la o adică, Iosua e fiecare dintre noi și este în fiecare dintre noi. Cu toții avem întrebări, cu toții avem răspunsuri - dar, cu cât găsim mai multe astfel de răspunsuri, cu atât ne punem mai multe întrebări; iar cercul se tot învârte. Iosua este un personaj puternic, înțelept, un personaj care totuși la o vârstă atât de fragedă, are atât de multe de arătat: el dovedește că știe învățătura cărții, că gândește rațional și, în același timp, profund, este o voce într-o lume dominată doar de dictonul „crede și nu cerceta”. Asta mi-a plăcut foarte mult la Stéphane Arfi, anume îndârjirea, patosul pe care l-a conturat în personajul său, Iosua - și-a făcut din Iosua, pentru mine, un personaj de referință al literaturii contemporane.

Stilul autorului este unul „călit”, așa l-am simțit: nu face abuz de cuvinte inutile, de replici care nu-și au locul și de care s-ar fi putut lipsi oricând, ci conferă înțeles oricărui cuvânt, oricărui dialog. Sincer vă spun, am avut atâtea momente în care am recitit ceea ce scria în anumite fragmente doar pentru a încerca să înțeleg - deși, în aparență, o secvență ar putea părea banală, ea se dovedește ca fiind, de fapt, atât de profundă și plină de înțelepciune și înțelesuri. De asta v-am spus mai sus că, lecturând acest roman, m-am simțit mai învățat, m-am simțit mai sincer cu mine și cu valorile mele. Nu știu, Trei zile la Ierusalim este ca o pildă, ca o parabolă frumoasă și verosimilă, este ca un drum pe care îl parcurgi tu și cu ființa ta, ca un timp pe care-l petreci doar tu cu tine, și atât, departe de agitația lumii moderne. Ah, cât aș fi vrut să nu se termine atât de rapid - aș fi vrut să lungesc lectura cât mai mult, dar, of, nu-mi stă în fire să amân o carte care-mi place. Plus că am avut și timp la dispoziție, având în vedere că, în sfârșit, am terminat cu facultatea, cu practica și mă pot dedica în totalitate cititului și scrisului. 

„Simte că prezentul nu este acel lucru încremenit și urât și năclăit care încâlcește trupul și sufletul și împiedică totul. Că putem fi chiar încredințați că schimbarea se va petrece, din clipa în care ne-o dorim. Ce simțământ minunat! își spune Iehuda și se înfioară.”

Stéphane Arfi are un scris poetic, plin de efervescență, de lirism, are un stil profund și care, cu siguranță, te face să fii cât mai aproape de atmosfera cărții - uneori, poate, dureroasă, uneori plină de viață și revigorantă. Incită la meditație, ba chiar și la filosofie - dar, atenție, fără să plictisească, să pară redunant sau clișeic. De asemenea, am găsit romanul Trei zile la Ierusalim ca fiind un bildungsroman, un roman al formării - dacă tânărul Iosua pleacă spre Ierusalim puțin sfios, luându-și soarta în mâini, sfârșitul romanului ne-aduce un față un băiat desăvârșit, plin de lumină, gata să-și îndeplinească destinul măreț și colosal. Un tânăr diferit de ceilalți, care, într-un trup plăpând, sumează o putere capabilă să schimbe întreaga omenire. Și-o misiune întru descoperirea bunătății, adevărului și iubirii - asta a însemnat scrierea lui Stéphane Arfi pentru mine: un adevăr. Și încă un adevăr vă spun imediat: abia aștept să citesc și altceva de la acest autor, abia aștept!

„- Să trăiesc? Ce știi tu despre viață? Nu vezi că noi, blestemații Pământului, nu trăim cu adevărat și putem doar să supraviețuim și să suferim? Nimeni n-ajuă pe nimeni și nimeni nu e fericit, acesta este singurul adevăr, spune Iehuda și se pierde printre fuioarele de fum cenușii de parcă ar trece în altă lume.”

Vreau să mulțumesc Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi romanul Trei zile la Ierusalim, una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Puteți comanda romanul de AICI. De asemenea, vă recomand să stați cu ochii pe site-ul editurii, eu am văzut numeroase apariții pe care abia aștept să pun mâna și să le citesc. Lecturi frumoase să aveți și cât mai cu spor!

Zona invizibilă, de Dean Koontz - Recenzie

Editura: Grupul Editorial RAO
Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 454

Anul apariției: 2017

Traducere: Liliana Pelici (prin Lingua Connexion)

„Trebuie să mor.”

Acestea sunt cuvintele macabre lăsate în urmă de un bărbat care avea toate motivele să trăiască, dar care și-a luat viața. În urma lui, agent FBI Jane Hawk, devenită văduvă, este nevoită să facă ceea ce îi cer durerea, teama și furia ei: încearcă să afle adevărul, indiferent de consecințe. Inamicii ei puternici protejează însă un secret atât de important, atât de îngrozitor, încât sunt dispuși să extermine pe oricine le-ar sta în cale. Dar toată puterea și lipsa lor de scrupule ar putea să nu fie de ajuns pentru a opri o femeie pe atât de inteligentă, pe cât sunt ei de neînduplecați, de cinici și de nemiloși, și care e condusă de un sentiment îndreptățit de mânie, pe care ei nu l-ar putea înțelege niciodată. Deoarece este născut din iubire.

„Binefăcători. Pentru oamenii cu intenții malefice nu există o acoperire mai bună decât o organizație nonprofit dedicată îmbunătățirii condiției umane. Majoritatea oamenilor din institut puteau avea intenții bune și putea face bine, dar asta nu însemna că înțelegeau intențiile ascunse ale fondatorilor lui sau misiunea lor de bază.”

„Te prinde... paranoia și misterul cresc pe măsură ce povestea progresează... Koontz dovedește din nou că e tare... A creat un personaj minunat prin Jane Hawk...” - Associated Press

„În era actuală, a prozei lapidare în stilul mesajelor electronice, domnul Koontz, este, practic, un Shakespeare... Romanul Zona invizibilă e plin și de acțiune, și de emoție.” - Pittsburgh Post-Gazette

Cred că am citit această carte în maximum trei-patru zile, în condițiile în care aveam un program fooooarte încărcat, din cauza facultății. De ce? Trei motive simple: mi-a plăcut enorm de mult, pur și simplu neputând s-o las din mână, a fost foarte ușor de citit, și asta nu pentru că ar avea o acțiune simplă, o acțiune seacă și fadă, ci pentru că are un fir logic și cronologic, ca și cum ai urmări un film pe hârtie, iar al treilea motiv este faptul că era atât de misterioasă, atât de greu de cobit, de ghicit, încât voiam neapărat să văd ce urmează să se mai întâmple, încotro are să meargă toată acțiunea, care e deznodământul. Pentru mine, motivele acestea m-au făcut să-i dau cărții patru steluțe meritate pe deplin. Și i-aș fi dat cinci, bineînțeles, dar am fost pur subiectiv și am ales să scad una pentru că totuși acest gen de carte nu-mi atinge prea des corzile sensibile ale sufletului, să spun așa. Da, a fost o lectură antrenantă, o lectură care m-a ținut fiert să aflu ceva, a fost o lectură misterioasă, paranoică, pe alocuri plină de teamă, dar nu neapărat una profundă și sensibilă. Da, au existat emoții, dar nu dintre cele mai greu de atins.

„Pe străzile care flancau parcul la nord și la sud era trafic: se auzea zgomotul motoarelor, șuieratul cauciucurilor, sâsâitul frânelor pneumatice, claxoanele ocazionale, zângănitul unui capac de canal montat prost. Chiar și când se îndepărta de zgomotul apei din fântâna arteziană, zgomotul traficului părea înăbușit într-un fel ciudat, ca și cum parcul ar fi fost înconjurat de geamuri duble.”

Nu știu dacă are rost să vă povestesc ce se întâmplă în carte, părerea mea este că ar fi de prisos. Am să vorbesc despre sentimentele pe care mi le-a lăsat această carte, cum am simțit eu lectura, cu am trăit alături de personajul principal, agenta FBI Jane Hawk, care, condusă de răzbunare, furie, de dorința de adevăr, se antrenează și se regăsește într-o lume în care moartea este ceva de o clipă, este ceva de o secundă, nu mai e tabu, ci devine aproape un mod de viață, un truism. Și, totuși, vorbesc aici de moartea neașteptată, de moartea imprevizibilă și, absurd, previzibilă în același timp. Cred că asta mi-a plăcut - să nu sune prea sadic - anume nesiguranța cărții, nesiguranța atmosferei create de către genialul Dean Koontz, la modul că nu te-așteptai să se întâmple asta și nici asta și nici asta. Suspansul, pentru mine, a primat și a contat enorm în genul acesta de roman, suspansul și neașteptatul situației, al acțiunii. O carte care îmi antrenează mintea, care mă face să mă gândesc la ce s-a întâmplat de fapt, care mă face să inventez motive pe care, pam, apoi să mi le distrugă - este, pentru mine, o carte bună. Recunosc, am citit cărți în care m-am prins undeva pe la jumătatea cărții care e ideea, dar, sincer să vă spun, la Zona invizibilă până și ultima pagină m-a șocat. Nu mai spun de faptul că nu m-aș fi așteptat deloooooc la un deznodământ ca acesta, drept să vă spun. Deloc! Dar asta este cu atât mai bine, nu-i așa?

Atmosfera creată este una foarte apăsată. Trăiești alături de personajul principal, Jane Hawk, simți alături de ea, îi devii prietenul cel mai bun pe parcursul romanului. Vrei să afli, la rândul tău, adevărul. Pentru că Jane nu este un simplu agent FBI, dotat cu capacitatea disimulării, cu dualitate, cu incisivitate și tărie de caracter, ci este un personaj condus de inimă, în concordanță cu rațiunea ascuțită, este un personaj sensibil, care trăiește, simte, luptă pentru dreptate. Este un personaj alcătuit din lumini și umbre, un personaj al adevărului, un justițiar. Chiar mi-a plăcut enorm de Jane, în ultimul timp nu prea mai citisem cărți ale cărei protagonist să-l simt atât de aproape. De fapt, dacă stau și mă gândesc, pentru mine, într-o carte, personajele contează în proporție de 50%, iar restul de 50% se înscriu în stilul autorului și în desfășurarea acțiunii. Aici, în Zona invizibilă, le-am avut pe toate: personaje rotunde, verosimile, înzestrate cu emoții, un fir epic logic, structurat, deloc haotic, și un stil de scriere antrenant, exersat și bine pus la punct. O combinație perfectă și echilibrată, așadar, deci reușită. 

Așadar, mă declar mulțumit de acestă lectură, chiar mi-a prins bine, a fost ca și cum m-aș fi uitat la un film bun. Și, apropo, Seria Jane Hawk (da, serie) este programată pentru a fi ecranizată într-un serial de televiziune produs de Paramount Pictures în colaborare cu Anonymous Content, cu titlul The silent corner. Ce pot spune, decât că abia aștept să văd cum producătorii și regizorii vor valorifica tot ce se întâmplă în această carte?! Cu siguranță va fi un serial reușit, pentru că, evident, este o carte reușită pe care o recomand cu drag celor însetați de thriller, celor care se dau în vânt după situații tensionate și neașteptat. Eu, unul, fac parte din acest grup de cititori.

Vreau să le mulțumesc enorm celor de la Grupul Editorial RAO pentru cartea Zona invizibilă. Vă recomand să treceți pe la pagina lor online, puteți găsi numeroase cărți, pentru tot felul de cititori: clasice, aventură, acțiune, SF, thriller. Puteți cumpăra cartea recenzată de AICI, cu un singur click; de asemenea, AICI puteți citi un mini-fragment din roman. Să aveți parte de lecturi frumoase și pe placul vostru și de un weekend liniștit!

Editura RAO la Târgul Internațional de Carte Bookfest 2019

Lansări de carte, întâlniri cu autorii și sesiuni de autografe la Bookfest

La Bookfest va avea loc prima întâlnire cu E. O. Chirovici, după apariția Cărții oglinzilor, primul său roman tradus în 39 de limbi și primit cu entuziasm atât de public, cât și de critica literară. Așadar, sâmbătă, 1 iunie, la ora 13.00, la standul Editurii RAO, va avea loc un eveniment dedicat celui mai tradus autor român și celei mai recente cărți publicate de acesta, Cartea secretelor, apărută în peste 20 de țării printre care Anglia, Olanda, Germania, Franța, România. Cititorii vor avea ocazia să-i pună întrebări, să afle mai multe despre viața unui scriitor pentru publicarea căruia mari edituri din Europa au licitat sume impresionante.

Iată ce scria Daily Telegraph la apariția Cărții secretelor în Anglia: „O colecție de scamatorii încântătoare... Dacă moda romanelor polițiste atât de minuțios construite pare să fi trecut, asta se întâmplă probabil și pentru că puțini scriitori sunt în stare să ofere astăzi ceea ce oferă Chirovici.” 

Invitat : actorul Horațiu Mălăele

Joi, 30 mai, se deschide seria evenimentelor dedicate cărților și autorilor lor cu volumul al doilea al Tratatului de istoriografie generală - Mitul ca izvor al istoriei, Alex Mihai Stoenescu. Vă așteptăm la ora 17.00, la standul Editurii RAO, împreună cu autorul și academician Răzvan Theodorescu la o discuție pornind de la ideea că lumea miturilor continuă să trăiască în omul modern și în sistemul său de relaționare socială.

Vineri, la ora 16.00, vă invităm la prezentarea noii versiuni a celebrului roman Invenția lui Morel, al scriitorului argentinian Adolfo Bioy Casares, o carte despre care Jorge Luis Borges spunea că este perfectă. Traducătoarea romanului, Tudora Șandru-Mehedinți și invitații săi vă așteaptă la standul nostru la ora 16.00. 

La ora 18.00 iubitorii de literatură română autentică sunt invitați la lansarea celui mai recent volum al lui Ștefan Mitroi, Goarna lui Tuturuz. Despre carte dar și despre scriitura lui Ștefan Mitroi vor vorbi criticul literar Radu Voinescu și poetul Ioan Es. Pop. Goarna lui Tuturuz este povestea alcătuită din poveștile spuse de fotografiile de pe pereții caselor, de obiectele dinăuntrul acestora, de dealul pe care s-a aflat cătunul părăsit de oameni, de biserica de pe deal. O poveste incredibilă despre acele lucruri care ne înconjoară și care vor să pornească la drum după viața de care pare să le fie dor.

Eliza Ene-Corbeanu revine cu o continuare a lucrării Viața la Curte, despre care criticul Alex. Ștefănescu scria : „Lucrarea il captiveaza pe cititor de la prima pagina. Autoarea recurge la o combinatie de patetism si logica, imposibil de ignorat, chiar si de cineva apatic. Scrisul ei este un adevarat cocteil Molotov literar, care arunca in aer ori­ce forma de indiferenta. Informatiile bine sistematizate, rationamentele detectivistice, setea arzatoare de dreptate, solidaritatea umana, dar si spiritul justitiar, care devine uneori spirit vindicativ, concureaza deopotriva la reconstituirea si rejudecarea unor cazuri dramatice”. 

Sâmbătă, la ora 15.00, va avea loc lansarea volumului Viața la curte : Suflete rătăcite – Jurnalul unor criminali. Invitați : Denise Rifai, realizator tv, jurnalistul Dan Andronic, dr. Florian Bichir, istoric.

După Ai Suru, trilogia care i-a cucerit pe cititori, Ioana Lee revine cu un volum despre cum să trăiești mai bine, cum să-ți faci viața mai frumoasă și mai împlinită. 19 secrete japoneze pentru o viață mai bună „este despre compasiune, despre grijă şi despre a şti că nu eşti singur, datorită cunoştinţelor japoneze pe care le‑am adunat şi aplicat până acum în viaţa mea”, spune autoarea în deschiderea cărții. Sâmbătă,1 iunie, la ora 17.00, Ioana Lee și invitații săi vă așteaptă la standul nostru.

Continuăm seria evenimentelor cu două volume de nonficțiune: Operațiunea Oculta și România în timpul mareșalului Antonescu, semnate de istoricul Florian Bichir. Astfel, duminică, la ora 13.00, la standul Editurii RAO, va avea loc lansarea celor două lucrări, urmată de o sesiune de autografe.

A apărut Podul de lut, Markus Zusak, autorul bestsellerului Hoțul de cărți

„Podul de lut”, Markus Zusak autorul bestsellerului „Hoțul de cărți”

 Un roman de amploare epică despre pierdere, suferință și împăcare O poveste impresionantă despre cinci frați adolescenți care se cresc unul pe celălalt după propriile reguli, după ce și-au pierdut mama, iar tatăl i-a părăsit, într-o casă cuprinsă de haos din suburbiile orașului Sydney, printre animale de companie neobișnuite și năbădăioase. Pe măsură ce se ceartă și se împacă, iubesc, se maturizează și învață să trăiască în lumea adulților, frații Dunbar descoperă secretul tulburător al dispariției tatălui lor. Iar când acesta își face apariția și le cere ajutorul pentru a construi un pod peste un râu, ca o mână întinsă, Clay, unul dintre frați, acceptă, hotărând, de fapt, să construiască o punte între copii și tatăl lor, între trecut și viitor – o punte peste greșeli știute și neștiute, pentru iertare și pentru împăcare. Un roman marcat de durere și de optimism în egală măsură, profund uman, care atinge unele dintre cele mai sensibile corzi ale sufletului. 

„Una dintre acele cărți monumentale care te transportă prin spațiu și timp în viața unei alte familii, în cel mai profund mod posibil.“ - The Washington Post

Cartea este disponibilă deocamdată pe site-ul Editurii RAO, AICI.

Mori, iubitule!, de Ariana Harwicz - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2019

Traducere: Liliana Pleșa Iacob

O femeie care trăiește în Franța rurală, în mijlocul câmpurilor aburinde, lângă o pădure misterioasă. Are un bebeluș de două luni, un soț pasionat doar de studiul stelelor și pe nimeni cu care să vorbească. Câteodată se culcă goală pe pământ, torturează insecte sau are fantezii erotice violente cu unul dintre vecini. Iată ingredientele unui roman ca un cocteil Molotov, care își subjugă cititorul încă de la prima frază. Oare ce va exploda și unde? Ariana Harwicz este un superstar al literaturii latino-americane de astăzi, pentru virulența emoțiilor și erotismul întunecat al prozei ei, dar mai ales pentru felul radical în care chestionează clișeele protectoare ale noțiunilor de familie, cuplu sau maternitate.

Ariana Harwicz s-a născut în Argentina, în 1977 – dar declară într-un interviu că s-a născut cu adevărat în timp ce scria romanul de față. A studiat scenaristica la Escuela Nacional de Experimentación y Realización Cinematográfica din Buenos Aires și dramaturgia la Escuela de Arte Dramático. Este licențiată în artele spectacolului la Université Diderot Paris VII și are un masterat în literatură comparată la Sorbona. A scris piese de teatru puse în scenă la Centro Cultural Ricardo Rojas și a regizat documentarul El día del Ceviche. Colaborează cu blogul cultural Eterna Cadencia. Primul său roman, Matate, amor (Mori, iubirea mea; Editura Vellant, 2019), a apărut în 2012, urmat de La débil mental în 2014.

Femeia din romanul Arianei Harwicz nu are nume. Are însă un bebeluș de două luni, care plânge fără încetare, un soț distant și o casă întreagă de care să se îngrijească. Se află în Franța rurală, exilată într-o țară a cărei limbă nu se vorbește, într-o viață și într-un corp pe care nu le mai recunoaște. Îi lipsesc cărțile, în special Virginia Woolf, și muzica, în special Glenn Gould. Revolta împotriva închisorii domestice începe cu lungi plimbări prin pădurea învecinată, în care se întinde goală pe pământul cald, torturează insecte sau își imaginează scene de un erotism violent. Într-un monolog interior visceral, extrem de intens, Ariana Harwicz își subjugă cititorul și adaugă, frază după frază, ingredientele necesare unui cocteil Molotov. Dar ce va exploda și unde? Aflați din povestea unei femei care are de ales între două scenarii de viață: cel cunoscut, de a fi soție, mamă și amantă, sau cel încă neatestat, pera deschisă a existenței, pur și simplu, a fi. 

„E plin de lume acolo, dar nimeni nu ne ajută cu nimic. Omenirea îți stă în coastă ca un junghi. Aduce doar durere.”

Eu am spus că sunt fan Editura Vellant încă de când am văzut că au continua seria autoarei Lydia Davis, una dintre preferatele mele dintotdeauna. Mă manifest impresionist, acum, pentru că recenziile le-am făcut, sunt postate pe blog, acolo am argumentat mai mult de ce-mi place Davis. Dar nu despre asta este vorba acum, ci despre Mori, iubitule!, o carte care m-a intrigat atât din titlul, cât și datorită copertei destul de abstractă. Da, eu sunt genul care ia în calcul și o copertă atunci când vine vorba de o alegere literară. Poate instinctul meu a funcționat atât de bine încât, de fiecare dată când am ales o carte doar după copertă, ghiciți ce?, s-a nimerit să fie și una care să-mi fie extrem de pe plac. În cazul de față, subscriu situației: mi-a plăcut această carte la nebunie.

Nu știam prea mult despre Ariana Harwicz, sincer să fiu. Am văzut că romanul Mori, iubitule! a fost nominalizat la Booker Prize 2018, un premiu de renume în lumea literară. Și, na, m-am gândit din start că e o lectură de referință, are ceva deosebit, are ceva al ei, din moment ce s-a încadrat în tiparele premiului. Și-am zis să-i dau o șansă, de ce nu? Și-așa, drept să vă spun, nu prea am mai avut timp de citit. Ba m-am apucat de cărți pe care, deși nu mi-ar fi stat vreodată în fire, le-am lăsat baltă după primele pagini - ori mi se păreau prea greoaie și nu le puteam acorda toată atenția necesară, dată fiind facultatea care-mi ocupă mareeee parte din timp, așa că am zis să le las pentru perioadele în care voi avea vacanță și, implicit, timp destul, ori nu făceau apel la plăcerile mele, la stilul meu de lectură, la ceea ce doresc să întâlnesc într-o carte. Ei, na, și-am zis să mă apuc de cartea Arianei Harwicz, o carte care, sincer, m-a prins de la prima pagină. M-a prins de la prima pagină și-am citit-o în două zile, atât de tare m-a relaxat stilul Arianei, atât de mult m-am regăsit în ceea ce-a scris, în ceea ce a vrut să transmită de fapt în roman. 

„Ce mă salvează în noaptea aceasta, ca și în toate celelalte nopți, nu este în niciun caz dragostea pentru bărbatul meu, nici cea pentru fiul meu. Ce mă salvează e ochiul auriu al cerbului, care încă mă fixează.”

Mori, iubitule! este un roman pe care mulți l-ar găsi drept ciudat, bizar, haotic în idei și absurd în anumite situații. Așa l-am găsit și eu, sincer, dar am știut că dincolo de astea se află o naturalețe sui generis a omului, se află ceva, nu știu cum să-l numesc, ca o reînviere a propriei ființe, ca o încercare a regăsirii nimicului ancestral, ca o redevenire într-un primitivul ființei - vă spun, e părerea mea proprie, prin definiție subiectivă - de altfel, eu niciodată n-am descris, într-o recenzie, ce se întâmplă într-o carte, cum decurge totul ș.a.m.d, ci mi-am spus efectiv părerea, mi-am prezentat sentimentele care m-au încercat de-a lungul lecturii, ceea ce mi-a plăcut sau, evident, nu mi-a plăcut. Pot spune că singurul lucru care nu mi-a plăcut la acest roman a fost faptul că are doar o 144 de pagini. Și-atât! În rest, stilul poetic, imaginile de un realism aproape magic, care parcă încă mi-au rămas întipărite în minte într-un mod palpabil, plastic, anume acel cerb pe care personajul principal îl tot vede, cerb pe care l-am interpretat ca un semn al speranței, al schimbării, o (re)ancorare în viață, în teluricul acesta limitat. Am avut parte de o lectură care a făcut apel la muuulte stări, la multe emoții - o lectură care mi-a stârnit, uneori, chiar furie, care m-a sensibilizat, care a trecut dincolo de perdeaua aceasta superficială a trăirilor și m-a făcut să meditez și să mă gândesc la anumite lucruri. Credeți-mă, poate, mă repet, spun totul impresionist, dar chiar mi-a plăcut mult romanul acesta (sau nu l-aș putea numi chiar roman, e mai mult ca un fel de jurnal, o înșiruire nu neapărat cronologică & ordonată & firească a acțiunilor, ci o prezentare viscerală, aproape, a unor anumite situații). Romanul reiterează dualitatea ființei umane, dorința de mai mult, dorința de a fi altceva, sau chiar simplu, de a fi, de ascensiune & schimbare & ieșirea din monotonia (nu doar a societății, ci a ființei însăși) - dar, în cele din urmă, imposibilitatea, de unde, bineînțeles, și drama existențială, pulsatilă. Drama durerii și a neputinței - ce poate fi mai groaznic de atât? Oh, speranța, ce poate fi mai dureros și ce-ți poate oferi un sentiment de inutilitate mai mare decât „speranța”, mai mare decât „nu-ți mai rămâne decât să speri”?

„Moartea verii aducea liniște și suspine în pădure. Am tras căruciorul lângă cărare și m-am culcat. Am visat lapoviță. Ba nu, era zgomotul aripilor de fluturi ciocnindu-se între ele. Acea senzualitate blazată a fluturilor de noapte. Inima mi-a răsunat în urechi. M-am aplecat să-mi văd copilul, uitând că a ieșit din mine. Bună ziua, fiu al pădurii. El se uita fix la doi porci-de-apă care se împerecheau și îi imita vioi din pelvisul mititel. Bebeluș meu făcea deja sex, animalic, brutal, ca și ei.”

Stilul autoarei l-am ghicit a fi unul poetic, sensibil, profund și subtil. Exact cum trebuie scris un roman pentru a fi, pentru mine, unul lejer și pe plac. Evident, citesc și altfel de autori, respectiv altfel de stiluri, dar stilul Arianei Harwicz este unul pe care l-aș alege oricând, în defavoarea altuia. Este stilul acela rafinat, lucrat aș putea spune, care, părerea mea, nu are cum să nu te atragă și să nu-ți placă. Am notat multe citate care mi-au plăcut și care mi-au dat de gândit; de altfel, este ciudat faptul că niște cuvinte aparent simple, banale, ar putea fi atât de profunde: totul depinde, de fapt, de contextul în care sunt folosite, de circumstanțele în care au fost rostite. Un alt aspect care mi-a plăcut la Harwicz, anume modul în care a reușit să creeze niște condiții propice pentru a semnala niște sentimente și trăiri. Pfiu, mai că-mi vine să recitesc romanul, sincer, dar am să mă mulțumesc (momentan) recitind pasajele pe care le-am subliniat. 

Mă declar, evident, fan. Sunt un fan al autoarei chiar după prima carte citită. E greșit? Nu. M-am îndrăgostit iremediabil de Alice Munro & Lydia Davis & Ioana Nicolaie doar după prima carte scrisă de ele pe care am citit-o. Și-apoi am tot citit și-am tot citit și n-am fost dezamăgit nici măcar pentru o secundă. Sunt sigur că Ariana Harwicz o să fie pe placul meu și în viitoare lecturi pe care o să le am. Mai mult decât sigur. Și-abia aștept să văd cu ce o să ne mai surprindă Editura Vellant de acum înainte.

Vreau să mulțumesc, bineînțeles, Editurii Vellant pentru acest roman minunat. Mori, iubitule!, că despre el vorbesc, poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; endorfinele-s mai mult decât bune (evident, când sunt stimulate prin mijloace „benefice”), să știți! Să aveți parte de lecturi minunate și pe placul vostru!