Editura: Pandora M
Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 160
Anul apariției: 2023
Traducere: Genoveva Cerchez
Julie Otsuka (n. 1962) este scriitoare americană de origine japoneză, fiica unor emigranți la prima și a doua generație. A urmat cursurile Yale University, apoi a absolvit un masterat în Arte Frumoase la Columbia University. Romanul ei de debut, When the Emperor Was Divine (2002), are ca temă deportarea japonezilor americani în lagăre de concentrare, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. În 2012, Julie Otsuka a publicat al doilea roman, Buddha din podul casei, care s-a aflat pe lista de bestselleruri a San Francisco Chronicle și The New York Times și a fost recompensat cu PEN/Faulkner Award și cu Prix Femina Étranger.
🥇ROMAN CÂȘTIGĂTOR AL ANDREW CARNEGIE MEDAL FOR EXCELLENCE IN FICTION 2023 🥇
Înotătorii păstrează cu mare atenție distanța unii de ceilalți, singurele semnale pe care și le transmit fiind cele legate de rutina parcurgerii bazinului, de echipamentul sportiv sau de inadaptarea la viața „de sus”. Dar când pe fundul piscinei subterane apare o crăpătură, care se transformă într-un cuib, o rețea de fisuri care duce la închiderea sălii, se găsesc cu toții în situația imposibilă de a se întoarce forțat la realitate. De aici însă romanul își focalizează atenția asupra uneia dintre înotătoare, Alice, care își pierde treptat memoria, pentru a se izola în cele din urmă în copilăria petrecută într-un lagăr de concentrare pentru japonezii din America. Ceea ce începe ca manual de utilizare a unei piscine publice devine un roman sfâșietor despre relația mamă-fiică, despre memorie și suferință.
„Anularea temporară a gravitației. Miracolul ușurinței cu care aluneci, nestânjenit, de-a lungul lucioasei suprafețe albastre. E ca și cum ai zbura. Plăcerea netulburată a mișcării. Evaporarea oricărei dorințe. Sunt liber. Dintr-odată plutești. În derivă. Extatic. Euforic. Într-o stare de beautitudine fermecată, ca în transă. Și dacă înoți suficient de mult, nu mai știi unde se termină trupul tău și unde începe apa, iar intre tine și lume nu mai e niciun hotar. E nirvana.”
Când am terminat Înotătorii, m-am simțit de parcă tocmai mă trezisem dintr-un vis febril, unul în care apa și memoria se amestecau într-un dans lent, fascinant și devastator. A fost ca și cum cineva mi-ar fi strecurat în palmă un glob de sticlă fragil, iar pe măsură ce îl priveam, fisurile lui deveneau tot mai vizibile, până când realitatea însăși părea să se destrame. Otsuka a creat mai mult decât o poveste, a creat o experiență senzorială în care fiecare detaliu, fiecare gest al înotătorilor din piscina subterană, fiecare umbră care pâlpâie la marginea conștiinței lui Alice, personajul central, construiește un tablou al fragilității umane. Și ce dureros & devasator & acut s-a simțit totul. Am fost fascinat de prima parte a romanului, în care piscina devine un „microunivers”, o lume în care regulile și rutina oferă un sens existenței. Acolo, sub pământ, sub lumina artificială care nu se schimbă niciodată, înotătorii își găsesc liniștea. Este un loc de refugiu, o catedrală lichidă în care trupurile se eliberează de gravitație, de durerile și micile lor imperfecțiuni. Am simțit, citind, că mă aflu și eu acolo, printre ei, alunecând prin apă, împărtășind aceeași obsesie pentru lungimi, pentru ritm, pentru acel moment de plutire în care durerile dispar. Otsuka a surprins perfect modul în care sportul – fie că e vorba de înot, alergare sau altă formă de mișcare – devine un ritual, un colac de salvare care ne oferă stabilitate, ne ancorează în lume.
„(...) Pentru că acum, în fața obștescului sfârșit, suntem egali.”
Dar apoi... Fisura apare. La început, e doar o linie fină, un detaliu banal, ceva ce ar putea fi ignorat. Dar așa cum o simplă fisură pe suprafața apei poate semnala un curent puternic dedesubt, și această crăpătură anunță o schimbare iminentă. Înotătorii reacționează în feluri diferite: unii sunt îngroziți, alții încearcă să își păstreze calmul, dar toți simt că ordinea lor se destramă. Am fost captivat de felul în care această fisură devine simbolul fragilității noastre – poate fi o criză globală, o schimbare inevitabilă sau, așa cum devine clar mai târziu, primele semne ale degradării minții umane. Căci, de fapt, Înotătorii nu este doar despre înotători, ci despre memorie, sau poate mai degrabă pierderea ei. Alice, a cărei prezență a fost una periferică în prima parte a cărții, devine apoi centrul întregii povești. Pe măsură ce boala ei – o formă de demență – avansează, lumea ei începe să se destrame, la fel ca piscina abandonată. Dacă prima parte a cărții are o senzație colectivă, un cor de voci care se ridică împreună, a doua jumătate se îngustează, devine intimă, aproape claustrofobică. Citind, am simțit că mă afund într-un labirint în care pereții se apropie tot mai mult, până când nu mai rămâne nimic, doar confuzie și tristețe.
„(...) Crezi că ți-ai putea petrece toată viața privind acest copac – și în unele zile s-ar putea să ți se pare că asta ai și făcut – și ar fi suficient. Perceperea frumuseții. O viață bine trăită. Vei fi zărit însăși esența perfecțiunii.”
Ce m-a impresionat cel mai mult a fost felul în care Otsuka redă această degradare. Nu prin mari tragedii, nu prin scene dramatice, ci prin detalii mărunte: o frază uitată, un nume care scapă, o rutină care nu mai are sens. E înspăimântător să vezi cum lumea cuiva se prăbușește nu dintr-o dată, ci lent, bucățică cu bucățică, până când nu mai rămâne nimic recognoscibil. M-a făcut să mă gândesc la propriii mei bunici, la felul în care, într-o zi, un chip familiar devine străin, cum memoria – acel fir subțire care ne leagă de cine suntem – se poate rupe atât de ușor. Dacă piscina era un loc al stabilității, al controlului, atunci căminul de bătrâni unde ajunge Alice este opusul: un spațiu al pierderii, al depersonalizării. Diferența dintre aceste două lumi m-a lovit puternic. În piscină, oamenii au nume, povești, identități. În instituție, Alice devine doar un număr, o pacientă printre altele, cineva de care trebuie să se ocupe personalul medical, dar care nu mai este cu adevărat Alice.
„(...) O să mergi în fiecare dimineață, la răsărit, pe malul oceanului și o să-ți ridici brațele spre cer, apoi, încet, cu respect, cu recunoștință și uimire, te vei închina până la pământ și vei saluta soarele care răsare. Înc-o zi.”
Finalul romanului m-a lăsat cu un nod în gât. Nu este un final grandios, ci unul inevitabil. Nu există salvare, nu există o întoarcere în trecut. Dar tocmai această onestitate brutală a făcut ca povestea să fie atât de puternică pentru mine. Otsuka scrie cu o precizie aproape chirurgicală, dar în această precizie se ascunde o imensă umanitate. Nu ne oferă răspunsuri, nu ne oferă speranță falsă, dar ne face să simțim – și, uneori, acesta este cel mai mare dar pe care ni-l poate oferi literatura. Înotătorii este o carte despre pierdere, dar și despre felul în care ne agățăm de ritualuri pentru a face față inevitabilului. Este despre micile comunități pe care le construim și despre modul în care, în cele din urmă, toate lucrurile – fie ele piscine subterane sau amintiri prețioase – dispar. Și, după ce am închis cartea, am simțit că mă aflu și eu la marginea unei piscine goale, privind în jos, întrebându-mă cât timp va dura până când crăpăturile vor ajunge și la mine. Aș spera ca asta să nu se întâmple niciodată, însă, cine știe...? Cele mai ușoare lucruri sunt acelea care depind de noi, iar deseori o astfel de situație nu depinde de noi. Tot ce putem face este să încercăm, pe cât este posibil, să-i reducem riscurile...
