Împărăția pământului, de Hoda Barakat - Recenzie

Editura: Pandora M

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2018

Traducere: Laura Sitaru

Hoda Barakat s-a născut în 1952, la Beirut. A absolvit Universitatea Libaneză cu o diplomă în literatură franceză. A fost profesoară, traducătoare şi jurnalistă înainte de a se muta la Paris împreună cu cei doi fii ai săi, în 1989, spre sfârşitul războiului civil din Liban. În 2013, a fost prima bursieră de origine arabă invitată la Universitatea din Texas în cadrul Austin Middle Eastern Studies Program, precum şi la Universitatea din Virginia. A publicat cinci romane, două piese de teatru, un volum de povestiri şi o carte de memorii. De asemenea, a fost coautoare a unor volume scrise în franceză. Cărțile ei au fost traduse în mai multe limbi. În 2002. a fost decorată cu „Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres”, iar în 2008 cu „Chevalier de l’Ordre du Mérite National”.

🌟ROMAN NOMINALIZAT LA INTERNATIONAL MAN BOOKER PRIZE (2015)🌟

O cronică magistrală a vieții într-o comunitate maronită din Munții Libanului, care explorează originile violenței din această regiune a lumii. Un bărbat moare într-o furtună de zăpadă, iar copiii săi, Salma şi Tannus, îşi asumă noi destine. Salma îşi dedică viața unei cauze nobile: să alunge ghinionul care planează asupra micii sale familii. Tannus este obligat să fugă în Siria şi să descopere în exil că are o voce divină. Viețile lor devin fundaluri pentru microistorii antagonice, luminoase ori întunecate, duioase sau hâtre, religioase ori răzvrătite. Începând din perioada Mandatului Francez şi până în 1975, când a izbucnit războiul civil, Hoda Barakat evocă aproape şaptezeci de ani de istorie a Libanului, uneori tragică, alteori absurdă. Folosind o multitudine de perspective, Barakat descrie cu precizie şi cu nostalgie gesturile vieții de zi cu zi, ritualurile religioase şi limbajul plin de culoare al localnicilor. Un roman genial, emoționant şi burlesc, al uneia dintre cele mai valoroase autoare libaneze.

„– Sărac este cel care și-a pierdut credința, Salma. Roagă-te, Salma, când speli farfuriile la râu și nu uita amestecul de urzici și cenușă, căci altfel te trimit să le speli din nou. Salma, îți mai spun o dată: dacă trece vreun marabut marocan și ridici ochii la el, îți smulg cozile cu mâinile mele. Ai văzut ce a pățit Filomena.”

Când am deschis Împărăția pământului de Hoda Barakat, aveam așteptări mari. Nu neapărat pentru că romanul ar fi fost elogiat peste tot (recunosc, faptul că a fost nominalizat la International Man Booker Prize, 2015 m-a atras cel mai tare), ci pentru că promitea să fie o incursiune profundă în istoria, identitatea și conflictul unei lumi pe care o cunosc prea puțin: Libanul rural, frânt în contradicții, dar ancorat într-o memorie comună de suferință și rezistență. După primele zeci de pagini, entuziasmul meu s-a transformat într-un amestec de frustrare și curiozitate. A fost una dintre acele cărți pe care le citești nu pentru că te captivează, ci pentru că simți nevoia să le înțelegi, să le diseci până la ultima fibră, sperând că, la final, vei descoperi că a meritat efortul. Romanul alternează perspectivele a doi frați, Tannous și Salma, care sunt prinși între trecut și viitor, tradiție și schimbare, izolare și contact cu o lume din ce în ce mai puțin interesată de moștenirea lor. La prima vedere, ar putea părea un roman despre pierderea unui mod de viață, despre inevitabila erodare a identității în fața modernității. În realitate, este mult mai mult de-atât – și poate că tocmai asta a fost problema mea cu el. Este o carte care vrea să spună atât de multe, încât ajunge să se piardă în propriul labirint.

„– Gata, ajunge cu plânsul! Dumnezeu să o ierte! Mama a avut un suflet curat, trebuie că este în Ceruri de-acum. Roagă-te pentru ea. E post, iar în post Cerurile se deschid ca să asculte rugăciunile oamenilor (...). Orfan este, continuă Salma strângând din dinți și ținându-se din greu să nu plângă, nu cel care și-a pierdut mama și tatăl, ci cel care a mâniat-o pe Fecioară.”

Pe de-o parte, Hoda Barakat are un stil impresionant. Are un talent aparte de a crea imagini vii, de a reda frumusețea austeră a munților libanezi, de a umple spațiul dintre cuvinte cu tăcerea istoriei. Pasajele în care descrie satul, credințele sale, relațiile dintre oameni, legătura aproape mitologică dintre personaje și cedrii care domină peisajul sunt cele mai puternice momente ale cărții. Există o poezie a decăderii în această poveste, o frumusețe tragică în felul în care această comunitate se zbate între dorința de a se conserva și inevitabilitatea schimbării. Pe de altă parte, Barakat pare să uite uneori că cititorul nu este neapărat un cunoscător al contextului istoric libanez. Pentru cineva care nu este familiarizat cu complexitatea etnică și religioasă a regiunii (cum nici eu nu sunt, de altfel), anumite referințe sunt greu de prins, iar autoarea nu face eforturi pentru a le explica. Nu am o problemă cu romanele care cer un efort intelectual, dar în cazul acesta, am simțit că o minimă contextualizare ar fi ajutat enorm la înțelegerea conflictelor și a tensiunilor dintre personaje. Dintr-un punct în care n-am mai putut prinde și ține firul, n-am făcut decât să continui lectura pentru că... îmi plăcea cum era scrisă.

„Cu fiecare lună, credințea mea creștea cu un an, însă aveam nevoie de mulți ani ca să-l pot alunga pe diavol care, deși mă păzeam bine de capcanele pe care mi le întindea, reușea totuși să mă păcălească și să mi se strecoare în suflet pe ascuns, atunci când eram mai puțin atent la puterea lui.”

Un alt punct slab, din punctul meu de vedere, este structura romanului. Stilul fragmentat, narațiunea care sare brusc de la un personaj la altul, schimbările de perspectivă care nu sunt mereu clar semnalizate, toate aceste elemente fac ca lectura să fie anevoioasă. De multe ori, aveam nevoie de câteva paragrafe bune pentru a înțelege cine vorbește, în ce moment al timpului ne aflăm, despre ce episod al poveștii este vorba. Asta mi-a răpit din plăcerea lecturii, transformând-o într-un exercițiu de răbdare. Dincolo de aceste dificultăți, am apreciat felul în care Barakat conturează personajele. Tannous este un personaj tragic, prins între moștenirea părintelui său și incapacitatea de a duce mai departe această moștenire. Vocea sa moștenită, menirea sa de cântăreț al comunității, devine inutilă într-o lume care și-a pierdut cuvintele, care nu mai are nevoie de astfel de tradiții. Salma, la rândul ei, este o figură emblematică a femeii prinse între datorie și dorință, între sacrificiu și un egoism pe care nici măcar nu și-l permite. Am rezonat mai mult cu ea decât cu Tannous, poate pentru că am simțit-o mai ancorată în realitate, mai pragmatică, mai dispusă să vadă dincolo de granițele impuse de satul său natal.

„Mă gândesc apoi la familia nefericitului. Niemni nu a venit să-l caute. Au rămas acolo, la ei în țară, fără să știe unde ar putea să-l plângă. Probabil că sunt la fel de săraci ca noi, altfel ar fi venit. N-au bani, nici glas cu care să ceară dreptate sau să ducă acasă trupul fiului lor. Apoi, mă gândesc cu amărăciune că morții din războaie, mai ales cei săraci, nu sunt copiii nimănui.”

Dacă ar fi să aleg o scenă care m-a impresionat cel mai mult, ar fi finalul. Ultimele pagini au o emoție sinceră, o durere resemnată care închide cercul poveștii într-un mod aproape poetic. Tannous, care cântă într-un ultim act de sfidare și acceptare a sorții sale, mi s-a părut imaginea perfectă a acestui roman: o voce frumoasă, pierdută într-o lume care nu o mai ascultă. Împărăția pământului nu este o carte care să placă oricui. Nici măcar eu nu pot spune că mi-a plăcut cu adevărat. A fost o lectură dificilă, frustrantă în multe momente, dar, paradoxal, și una care m-a provocat să gândesc, să simt, să încerc să prind sensurile subtile ascunse în paginile sale. În final, cred că Împărăția pământului merită citită nu pentru că ar fi o capodoperă incontestabilă, ci pentru că are ceva autentic, ceva profund uman, ceva care rămâne cu tine, acolo, destul de mult timp după ce ai închis paginile ei. Eu am citit-o acum mult, mult timp, dar încă îmi amintesc destul de bine anumite lucruri din carte - și, îndeosebi, finalul ei. Totuși, repet, este o lectură destul de greoaie și solicitantă, așadar cred că ar trebui să i se dedice ceva timp pentru a o putea-o simți cum s-ar cuveni.