Le mulțumesc frumos celor de la Bookia pentru oportunitatea de a citi această carte, pe care am savurat-o pagină cu pagină.
Este a doua carte scrisă de autorul Gabriel García Márquez. Dacă ar fi să fac o comparație între aceasta și prima carte pe care am citit-o, intitulată „Povestea târfelor mele triste” (recenzia AICI), aș fi de părere că această carte mi-a plăcut mult mai mult. E cam prea devreme să-mi exprim o părere legată de stilul autorului, câștigător al Nobelului pentru Literatură în anul 1982, dar nu mă înșel că l-a meritat. Mi-a plăcut mult acest roman, din mai multe motive pe care le voi prezenta în continuare.
Primul motiv ar fi faptul că în roman sunt surprinse câteva micuțe povești, fiecare cu o tâlcuire centrată și „ascunsă” printre cuvinte, dar toate ducând spre un anumit ax, trasând o anumită parte a vieții: simți că Gabriel García Márquez reușește să te poarte acolo unde imaginația sa este prezentă, că, într-o emoție imensă, reușește să te facă prezent la acțiune și simți cum, uneori, parcă personajele joacă pe o scenă imaginară în fața ta, ca niște actori, iar tu ești propriul lor make-up artist, tu le îmbraci și dezbraci, ba chiar le mai schimbi și replicile. Asemenea unui Demiurg. Acțiunea romanului pare a fi structurată precum un jurnal, deși nu se vorbește la persoana I, ceea ce-i oferă un aer de confesiune și invocație. Povestioarele cuprinse în carte sunt:
- Siesta de marți (1962);
- Într-o zi oarecare (1962);
- În satul ăsta nu sunt hoți (1962);
- Uimitoarea după-amiază a lui Baltazar (1962);
- Văduva lui Montiel (1962);
- O zi după sâmbătă (1962);
- Trandafiri artificiali (1962);
- Funeraliile Mamei Mari (1962).
Povestind despre viață, Gabriel García Márquez reușește să îmbine acest natural al timpului, al cotidianului și al verosimilului, cu partea mai difuză, mai imprecisă a vieții, cu magia și ordinea neîmblânzită a vieții, conchizând într-un realism magic și neastâmpărat, crud. Cred că tocmai acest tip de realism l-a consacrat pe autorul spaniol într-o nobeliștii literaturii, și continuă să dăinuie această unică magie a sa. Povestioarele surprind viața unor personaje simple, trăinde într-o mahala de țară, în niște căscioare austere, surprinzându-le în piețe, în trenuri, în baruri, la biserică, la teatru. În locuri normale în care s-ar putea afla oricare dintre noi. Dar în situații ce, în esență, părăsesc ordinea propriu-zisă și se instalează într-un realism impropriu.
Ultima povestire a cărții, ce dă și numele cărții, „Funeraliile Mamei Mari”, începe cu o confesiune a lui García Márquez, care spune că „aceasta este, oameni neîncrezători din lumea întreagă, povestea adevărată a Mamei Mari, suverana absolută a regatului Macondo, care a trăit ca stăpână vreme de nouăzeci și doi de ani și a murit ca o sfântă într-o marți din septembrie trecut, iar la funeraliile ei a venit Suveranul Pontif”. O femeie ce a reprezentat și întruchipat înțelepciunea timpului, înțelepciunea cumulată de către popor, în care sălășluia învățătura vieții și a tradiției, reprezentată cu cele mai înalte onoruri. Veți descoperi și înțelege mai multe citindu-l pe autor. Și veți descoperi că spaniolul nu este numai sensibil, taciturn și contemplativ, ci are și urme de umor acustic și jovial.
Le mulțumesc, încă o dată, celor de la Bookia pentru șansa de a citi această carte, care poate fi comandată de AICI cu o reducere de 20%.
Traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți
160 pagini
Hmm, pare destul de interesantă. DOAMNE, am o listă atât de lungăăă de cărţi şi habar nu am pe care să le cumpăr mai întâi. Plus că mai şi câteva cărţi necitite în bibliotecă. Pff, dificil mai e să-ţi placă cărţile! =)))
RăspundețiȘtergereE superbă cartea, crede-mă. Autorul scrie foarte frumos, magic. Hehe, fooooarte dificil!
ȘtergereProbabil, să sperăm, c-o să mi-o iau în viitorul apropiat =))
ȘtergereSper să fac și eu rost de ea! Singura carte citită de la acest autor a fost Despre dragoste și alți demoni și o recomand! :)
RăspundețiȘtergereFoarte bună recenzia, m-ai convins! :D
Nu am citit „Despre dragoste și alți demoni”, dar aș vrea să fac rost și de „Un veac de singurătate”. Mă bucur, spor la lectură!
ȘtergereACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s. f. I. Adj. Care emite, transmite sau recepționează sunete, care aparține acusticii (II 1), privitor la acustică. ◊ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care servește la transmiterea vocii pe nave, în puțuri miniere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul căruia se recepționează sunete și se înlesnește perceperea lor. II. S. f. 1. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul producerii, propagării și recepționării sunetelor. ◊ Acustică arhitecturală = ramură a acusticii care studiază fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încăperi. 2. Calitatea de a înlesni o (bună) audiție. – Din fr. acoustique. - sursa: https://dexonline.ro/definitie/acustic
RăspundețiȘtergere"Și veți descoperi că spaniolul nu este numai sensibil, taciturn și contemplativ, ci are și urme de umor acustic și jovial." - Oare nu trebuia un alt cuvânt în loc de "acustic"? Poate "caustic"?
Era o chestie din subconștient, anume înlocuirea acelor două litere, „c”, respectiv „a”. :) „Caustic” trebuia. Sau „incisiv”.
Ștergere