Viața este nedreaptă, este de la sine înțeles. Sunt momente în viață în care ne învinuim pentru tot ce-am făcut sau pentru ce n-am făcut: că nu am ales să mergem acolo, ci am hotărât să rămânem acasă în fața televizorului, că nu ne-am cumpărat acea carte, ci am dat banii pe hainele care imediat s-au rupt. Că am ieșit cu X și nu cu Y. Un lucru extrem de cunoscut.
O carte care m-a emoționat enorm și pe care am citit-o pe nerăsuflate. Am terminat-o într-o zi. Într-adevăr, nu e tocmai mare, este scrisă într-o manieră ușoară și simplă, dar, pe parcursul a celor 145 de pagini am simțit că citesc o capodoperă adevrată. Jean-Louis Fournier povestește despre copiii săi, doi băieți, Mathieu și Thomas, copiii care s-au născut cu dizabilități, „handicapați”, așa cum îi numește însuși tatăl lor. Cu toate acestea, Jean-Lous Fournier „refuză ideea disperată că trecerea lui Mathieu și a lui Thomas prin această lume nu a avut în cele din urmă niciun rost”, niciun rost „în afară de a-l împovăra pe tatăl lor și de a-i servi drept subiect pentru o carte, oricât de excelentă ar fi ea”.
Imaginați-vă, doar, cât de actuală este această carte. Cât de neputincioși se simt părinții unor asemenea copii, câte de învinși se simt și ce emoții trăiesc atunci când văd că ai lor copii luptă cu viața și, în cele din urmă, sunt înfrânți și nu mai au cale de scăpare. Este ca și cum jocul este deja câștigat, dar în dezavantajul vieții. Autorul povestește, fără pasiune, fără a înfrumuseța, exact din prisma viziunii sale, uneori chiar te-ai simți ofensat de vorbele pe care le spune în legătură cu cei care, până la urmă, sunt fiii săi, dar nu îl poți judeca, pentru că nu ești în pielea lui și nici nu ești în conștință de cauză.
Acuză nenorocoul, spunând că a pierdut la „lozul geneticii”, motivul pentru care ai săi băieți sunt handicapați și nu pot fi precum niște copii normali: nu pot merge la școală, nu vor avea niciodată o prietenă, nepoți, copii, nu vor câștiga niciodată primul lor meci de fotbal, nici nu vor gusta vreodată din vin, nu vor merge niciodată cu bicicleta, nu vor colinda niciodată și nici nu vor simți cum e să fii pierdut în inima cuiva. Mult mai bine surprinde autorul astfel de aspecte în carte. De asemenea, acolo veți afla și motivul pentru care această carte se numește astfel.
Am extras niște citate care mi-au plăcut foarte mult, pe care am să le prezint imediat:
„Vrăbiuţele mele, sunt tare trist că voi nu veţi cunoaşte ceea ce pe mine m-a făcut să trăiesc cele mai frumoase momente ale vieţii mele.Aceste momente extraordinare în care lumea se reduce la o singură persoană şi nu exişti decât pentru ea şi prin ea, şi tremuri când îi auzi paşii, când îi auzi vocea, şi leşini când o vezi. Şi ţi-e teamă să nu o zdrobeşti de cât de tare o strângi în braţe, şi te-aprinzi când o îmbrăţişezi în vreme ce lumea se evaporă în jurul nostru.Nu veţi cunoaşte niciodată acest frison delicios care vă străbate din cap până-n picioare, tulburându-vă mai rău decât o mutare în altă casă, o electrocutare sau o execuţie. Care vă dă peste cap, vă suceşte capul şi vă învârte până vă pierdeţi capul şi vi se încreţeşte pielea. Vă răscoleşte sufletul, vă usucă gâtul, vă face să roşiţi, să urlaţi, vă zburleşte părul, vă face să vă bâlbâiţi, să spuneţi orice prostie, să râdeţi şi, de asemenea, să plângeţi.Pentru că, of, vrăbiuţele mele, voi nu veţi şti niciodată să conjugaţi la persoana întâi, singular, indicativ prezent un simplu verb de conjugarea a patra: a iubi.”
„Când vorbesc despre copiii mei, spun că ei nu sunt -ca toți ceilalți-. Și las astfel să plutească îndoiala.
Einstein, Mozart, Michelangelo nu erau ca toți ceilalți.”
„Cu durere vă anunțăm că Mathieu și Thomas sunt handicapați, că au paie în cap, că nu vor face niciodată studii, că vor face numai prostii toată viața, că Mathieu va fi foarte nefericit și că ne va părăsi repede. Fragilul Thomas va rămâne mai mult, din ce în ce mai cocârjat... Vorbește mereu cu mâna lui, merge cu greutate, nu mai desenează, e mai puțin vesel ca înainte, nu mai întreabă -unde mergem, tati? Poate că îi e mai bine acolo unde e. nSau nu mai are chef să meargă nicăieri.”
„Recent, am trăit o mare emoție. Mathieu era adâncit în lectura unei cărți. M-am apropiat cu totul și cu totul emoționat. Ținea cartea invers.”
Editura Nemira
Traducere din limba engleză de Ana Antonescu
145 pagini
Frumoasă recenzie! O altă carte adăugată la listă, pe care, probabil, c-o s-o iau de pe libris că pe elefant e vreo 20 lei şi nu e în stoc :)) Mulţumesc de recomandare :D
RăspundețiȘtergereE foarte ieftină pe Libris, ia-o de acolo! :)) Cu mare plăcere, mulțumesc că ai trecut pe aici!
ȘtergereOoooooo, ce ieftină e, o cumpăr! Şi aşa aveam de gând să citesc ceva despre copii cu dizabilităţi, însă mă gândisem la asta: http://www.polirom.ro/catalog/carte/vulpea-albastra-5509/. Acum o să le citesc pe amândouă :D
RăspundețiȘtergereDap, e chiar ieftină. Și e și frumoasă. Mulțumesc frumos pentru link, pare interesantă cartea.
Ștergere