Ai toată viața înainte, de Romain Gary - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Romanul Secolului XX

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2020

Traducere: Laszlo Alexandru

Romain Gary s-a născut în 1924 la Vilnius, în Lituania, unde și-a petrecut prima parte a copilăriei. În cel de-al Doilea Război Mondial a luptat alături de trupele franceze în Europa și în Africa de Nord, devenind apoi un diplomat și scriitor de succes. Este cunoscut publicului român pentru romanele Clar de femeie, Prima dragoste, ultima dragoste, Alint, dar mai cu seamă pentru Ai toată viața înainte. Gary a reușit să înșele vigilența criticilor și a cititorilor, fiind singurul scriitor care a câștigat Premiul Goncourt de două ori. După ce în 1956 a primit premiul pentru romanul Les racines du ciel (Rădăcinile cerului), Academia Goncourt i-a oferit din nou premiul, în 1975, pentru Ai toată viața înainte, publicat sub pseudonimul Émile Ajar. La decernarea premiilor, Gary a privit din sală cum nepotul său, care s-a prezentat drept Ajar, a primit premiul. Semnul identității dintre Gary și Ajar a fost pus abia după ce scriitorul s-a sinucis, în decembrie 1980. La Editura Univers au mai apărut și romanele Alint și Pseudo (traducere de către Irinel Antoniu).

„Am remarcat adesea că oamenii ajung să creadă ceea ce zic, au nevoie de așa ceva pentru a putea trăi. Nu că fac pe filosoful, da' chiar sunt convins că-i așa (...). Oamenii țin la viață mai mult ca la orice și e chiar amuzant, când te gândești câte minunății există pe lume.”

Momo a fost crescut de când se știe de Madam Roza, o evreică bătrână care „a fost cândva femeie și nu i-a trecut de tot”, în apartamentul ei, laolaltă cu alți copii pe care mamele lor nu-i pot păstra, dar nici nu vor să-i lase în grija Asistenței Publice. Lumea lui Momo este un cartier parizian sărac în care trăiesc de-a valma prostituate, travestiți, hoți de buzunare, comercianți mărunți; o lume colorată, cu bune și rele, plină de abjecție, dar nu lipsită de umanitate și căldură, descrisă cu afecțiune și umor de către naratorul-copil. „Trebuie să iubești” este concluzia acestei cărți extraordinare, aflată la a patra ediție în limba română, în aceeași traducere de excepție semnată de Laszlo Alexandru.

„Îmi amintesc că i-am zis asta foarte sincer, trebuie să slăbești ca să mănânci mai puțin, dar e foarte greu pentru o femeie bătrână care e singură pe lume. Are nevoie de ea însăși ca ceilalți. Când n-ai pe nimeni lângă tine care să te iubească, totul ți se transformă în grăsime.”

Știți ce am făcut după ce am terminat de citit această carte? Înainte de toate, mi-am șters lacrimile. După aceea, l-am îmbrățișat - da, l-am îmbrățișat de parcă mi-ar fi fost un prieten drag, pe care nu l-am mai văzut de ceva timp. L-am îmbrățișat pentru dragul de Momo, pentru dorul de Madam Roza, pentru tot ce a însemnat: emoție profundă, realitate, optimism, frumusețe. Dincolo de a fi un roman emoționant, mi s-a părut un roman deosebit de optimist, frumos, care te vindecă. O capodoperă, pe scurt. Da, Ai toată viața înainte este o capodoperă literară pe care nu o voi uita niciodată și pe care am recomandat-o tuturor - m-am bucurat nespus când persoanele cărora le-am recomandat-o mi-au spus că, într-adevăr, este vorba despre o carte care îți pătrunde în suflet și îți creează emoții dintre cele mai puternice, cele mai reale și palpabile. Povestea devenirii lui Momo încadrează acest roman în categoria unui „roman al formării”, un bildungsroman - la sfârșit, Momo nu mai este același, ci ajunge să crească, un bărbat „care a fost cândva copil și nu i-a trecut de tot”. Dar Madam Roza... Oh, cât de mult m-a emoționat povestea acesteia, dar și iubirea ei față de copiii pe care îi are în grijă.

„Nenea Hamil zice că omenirea nu-i decât o virgulă în marea Carte a vieții și când un om bătrân zice așa o prostie, nu văd eu ce-aș mai putea adăuga. Omenirea nu-i o virgulă, pentru că atunci când mă privește madam Roze cu ochii ei evreiești, ea nu e o virgulă, ci mai degrabă însăși marea Carte a vieții întregi și nu vreau s-o văd.”

Povestea ne este prezentată din perspectiva lui Momo, el însuși un copil „abandonat” de mamă, care trăiește într-o „pensiune” condusă de bătrâna Rosa. Momo locuiește împreună cu alți copii și, în ciuda vocabularului său puțin hilar, încă incomplet retușat, este un izvor de înțelepciune și cunoștințe. Este un băiat sensibil, dar care vede lumea dintr-o perspectivă foarte surprinzătoare, frecvent amuzantă. Și, totuși, în spatele tuturor remarcilor sale, avem de-a face cu un discurs deosebit de sensibil și profund. Momo, Madam Roza, nenea Hamil, Madam Lolo (travestitul sengalez), minunata Nadine - pentru mine, fiecare personaj a avut un rol special în acest superb roman, a adus acel ceva care, după cum am spus, a transformat romanul lui Romain Gary într-o capodoperă. Rar mi-a fost dat să citesc ceva care să mă emoționeze atât de tare, să mă facă să mă simt într-un anume fel... Un roman ca un refugiu, ca o îmbrățișare caldă, maternă, care îți înmoaie sufletul și te face să te gândești la frumusețea vieții, la cât de optimiști ar trebui, de fapt, să fim. În ciuda tuturor celor care se întâmplă, ar trebui să găsim gratitudine, recunoștință, în tot ce ne înconjoară! A trăi cu adevărat înseamnă a te bucura de ceea ce este în jurul tău, lăsând viața să-și urmeze dinamica firească.

„Îi era groază de holeră, care nu-i igienică și la care-i place murdăria. Eu unu' nu cunosc holera, dar cred că nu poate fi așa nasoală cum zice tanti Lola, o boală care nu-i răspunzătoare. Uneori îmi venea să iau apărarea holerei, fin'că nu-i vina ei că-i așa, ea n-a hotărât niciodată să fie holeră, așa i-a venit pur și simplu.”

Un roman plin de emoție, plin de profunzime, cu situații amuzante, care îți stârnesc râsul, cu replici delicioase, dialoguri convingătoare, personaje superbe. Nu găsesc nimic, dar absolut nimic care să nu îmi fi plăcut. De la început până la sfârșit m-am simțit captivat de lectură, am vrut să văd ce va mai face Momo, am vrut să aflu ce se va întâmpla cu Madam Roza, încotro se vor îndrepta lucrurile, și chiar am sperat că... ei bine, anumite lucruri nu se vor întâmpla. După ce am citit cartea Ai toată viața înainte, m-am uitat și la film, cu Sophia Loren în rolul principal: superb! Absolut superb! Mi s-a părut că a surprins perfect esența cărții, iar rolul lui Madam Roza chiar n-ar fi putut fi jucat de către o altă actriță. V-aș recomanda, de altfel, să citiți întâi cartea, și abia apoi să vă uitați la film. Există mici diferențe, dar sunt nesemnificative - în esență, romanul este mult mai profund, fiindcă reușește să evidențieze mult mai bine valorile și gândurile lui Momo, precum și povestea lui Madam Roza. Trecutului lui Roza, oh, atâtea lucruri care mi-au umezit ochii și mi-au frânt sufletul. Un roman care are de toate, și care reușește să-ți intre în suflet; își face culcuș acolo, rămâne, rămâne mult timp - drept dovadă este faptul că am citit acest roman acum mai bine de 4-5 luni, și încă îmi amintesc cât de mult m-a emoționat.

„Bătrânii sunt la fel de buni ca toată lumea, chiar dacă se fac mai mici. Simt durerea ca dumneavoastră și ca mine și uneori tocmai asta îi face să sufere mai tare ca noi, căci nu se pot apăra. Dar îi atacă natura, care poate fi o ticăloasă și jumătate când îi perpelește la foc mic. La noi e și mai nasol ca-n natură, căci e interzis să-i avortezi pe bătrâni când natura îi sufocă încetișor și li se holbează ochii în cap.”

De fapt, chiar și acum, scriind despre el, simt că mă încearcă anumite emoții. Vă recomand cu cel mai mare drag această carte, deoarece știu că o să vă placă - drept dovadă stă și faptul că, din toți prietenii cărora le-am recomandat-o și care au cerut-o, niciunul nu a găsit-o „plictisitoare”. Dimpotrivă, chiar mi-au mulțumit pentru faptul că le-am recomandat, citez, „un roman atât de bun”! Le-aș fi spus că Ai toată viața înainte nu este doar un roman extraordinar de bun, ci poate unul dintre cele mai bune. Dar, na, am zis să nu sar calul! Din punctul meu de vedere, Romain Gary a scris un roman care va rămâne în istoria literaturii, care va rezista testului timpului - o splendoare. Profund, simbolic, plin de speranță, care vindecă și care rănește în același timp, luminos și cu o poveste pe care nu o poți uita vreodată. Chiar este unul dintre cele mai bune romane citite vreodată, motiv pentru care vi-l recomand cu toată încrederea. Dincolo de povestea fascinantă, de emoția cu care Romain Gary scrie, am descoperit personaje dintre cele mai frumoase, care foarte ușor mi-ar fi putut fi prieteni și care, de fapt, chiar mi-au fost prieteni pe întreg parcursul lecturii. Am trăit alături de ele și ele încă trăiesc în sufletul meu!