Sfâșiere (Dark Iceland, #4), de Ragnar Jónasson - Recenzie

Editura: Crime Scene Press

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2022

Traducere: George Arion Jr.

Ragnar Jónasson s-a născut la Reykjavík în 1976. Lucrează ca avocat și predă legislația privind drepturile de autor la Facultatea de Drept a Universității din Reykjavík. Cărțile lui Ragnar s-au vândut în peste 1 milion de exemplare în toată lumea. Au fost răsplătite cu numeroase premii și distincții în Islanda, Marea Britanie și Statele Unite. Cele două serii care l-au consacrat pe Ragnar sunt Dark Iceland (care îl are în centru pe tânărul Ari Thór) și Hulda (cu detectiva care poartă același nume). Drepturile pentru cărțile lui s-au vândut în 30 de țări.

„Dar în ciuda acestor lucruri, în inima lui sălășluiau amintiri întunecate pe care spera să le poată ține ascunse în umbră.”

Al patrulea volum din seria Dark Iceland. Bestseller în Marea Britanie, Franța și Australia. În Siglufjörður, cel mai nordic punct al Islandei, izbucnește o epidemie. Tânărul polițist Ari Thór încearcă să rezolve un caz de crimă vechi de cincizeci de ani. Chiar dacă obține dovezi noi, ancheta se dovedește dificilă într-un oraș mic unde nimeni nu vrea să afle adevărul, iar secretele sunt la ordinea zilei. În anchetă îl ajută ĺsrún, o jurnalistă din Reykjavík care investighează la rândul ei un caz de crimă în care este implicat prim-ministrul Islandei. Lucrurile iau o turnură sinistră atunci când un copil dispare în plină zi. Cum răpitorul e în libertate, iar orașul e supus carantinei, trecutul se va întoarce să-i bântuie pe toți.

„(...) spunându-i că locuința lor trebuia ocrotită de prezența necunoscută despre care era convins că o amenința.”

Nu e primul meu contact cu autorul islandez Ragnar Jónasson, fiindcă scris de el am mai citit și romanul Fata care a murit (din câte știu, nu face parte dintr-o serie - eu chiar nu le am cu seriile și ordinea cărților dintr-o serie; recenzia o găsiți AICI, dacă vă interesează) - o carte care nici nu mi-a displăcut, dar nici nu m-a încântat prea tare. În Sfâșiere, al patrulea volum din seria Dark Iceland care îl are în centru pe polițistul Ari Thór, un tânăr care își descoperă, încetul cu încetul, viața și coordonatele acesteia, lucrurile n-au fost neapărat mai frumoase: o carte care, într-adevăr, mi-a plăcut dar doar pentru că se citește rapid, nu te solicită și are personaje destul de convingătoare, a căror „devenire” este interesant de urmărit. În schimb, nu m-a convins prea mult acțiunea, am perceput-o ca fiind liniară, oarecum previzibilă (vorbesc de „momentele cheie”), iar întorsăturile de situație pe care le-așteptam au cam lipsit, ce-i drept. Aș spune, de fapt, că este o carte polițistă clasică - și eu cred că am depășit puțin perioada aceea, deoarece puține cărți din genul thriller, polițist, noir reușesc să mă mai surprindă, să mă mai convingă și să-mi livreze ceva absolut spectaculos.

„- E chiar aici, plânge, țipă, așteaptă poliția. Nu e în stare să vorbească la telefon.”

Am citit mulți autori nordici, iar unii dintre ei nu m-au dezamăgit niciodată. În schimb, la mulți am regăsit ceva ce-aș putea denumi drept „studiu”, ceva care îmi dă de înțeles că respectivul roman are în spate o etapă serioasă de documentare, iar ideea este relevată în scriere, în „fundamentarea” punctului de plecare sau, de ce nu, chiar concluziei cărții. În schimb, în romanul lui Ragnar Jónasson mi s-a părut că lipsește convingerea, că ceva „scârțâie”. În sine, „misterul cărții” mi s-a părut a fi, de fapt, niciun fel de mister. Nu știu, ideea e că m-am prins destul de rapid care-i treabă și, sincer, „concluzia” a fost una mult prea... meh! Știu că am perceput lecturarea acestei cărți ca fiind așa deoarece am citit foarte multe titluri din genul acesta, deci am grade de comparație, deci am standarde și un etalon după care mă ghidez atunci când vorbesc despre o carte aparținând acestui gen. Altfel, dacă ar fi să vorbesc din perspectiva unei persoane care abia descoperă acest gen literar - ceea ce, normal, nu pot face -, știu că aș spune că, într-adevăr, Sfâșiere chiar e o lectură antrenantă, bună, tensionată pe alocuri!

„Adrenalina, frigul și șocul îl făceau să conceapă o altă posibilitate - una infinit mai rea.”

Ce mi-a plăcut și la celălalt roman al lui Ragnar Jónasson a fost cadrul restrâns al acțiunii (nu-i ca și cum, de fapt, n-ar fi o „abordare” deja răsuflată în cărțile de genul), dar Ragnar Jónasson i-a dat ceva special, nu știu, o culoare locală care m-a atras și parcă m-a făcut să-mi imaginez respectivul loc, ca și cum aș fi acolo: fiordul acela îndepărtat, izolat, abandonat, cu un număr limitat de personaje, fără electricitate, gaz, încălzire, într-o iarnă islandeză lungă, lungă, din anii '50. A avut, așa, ceva diferit, ceva ce m-a făcut să vreau să descopăr mai mult din misterul cărții (așa-zisul „mister”, de fapt). După cum bine știți, nu voi vorbi despre acțiunea cărții și tralala și ce s-a întâmplat, fiindcă n-are niciun sens: mie nu mi-ar plăcea niciodată să citesc o recenzie care îmi spune „ce-se-întâmplă-în-carte”. În schimb, obișnuiesc să vorbesc despre cum am perceput eu cartea, cum m-a făcut să mă simt și, dacă rezonați cu experiențele mele literare (sau ați făcut-o vreodată), cu siguranță mă înțelegeți!

„Acum i se făcuse teamă - și era aproape sigur - că visele urmau să i se transforme într-un coșmar.”

În sine, complotul cărții nu e un... complot. Nu știu, chiar nu știu cum să mă pronunț fiindcă mi s-a părut că ceva a scârțâit rău. Că am avut parte de o lectură fragmentată, iar alternanțele dintre capitole - nepăstrând o continuitate logică a celui anterior - mi s-a părut gravă de tot. Au fost prea fără legătură, parcă un haos structural (și nu mai zic nimic de faptul că, necitind primele trei volume din serie, am fost de-a dreptul bătut date fiind anumite situații - nici nu știam de unde să le iau și unde să le pun). De asemenea, nu m-a încântat nici stilul de scriere al autorului, deoarece am găsit numeroase fraze repetate exhaustiv, devenind deranjant la un moment dat. După cum am mai spus, uneori caut ca în cărțile de acest gen să găsesc și ceva emoție, poate puțină profunzime, ceva care să mă sensibilizeze și să mă imerseze mult mai mult în lumea romanului. Ei, bine, n-a fost să fie în acest caz, sub nicio formă!

„Se putea lipsi de migrenă, după toate celelalte.”

Aici, iarăși, fac o comparație - unele cărți nordice sunt geniale prin profunzimea și evoluția personajului, prin modul în care îi poți observa devenirea (uneori, pur și simplu citești următoarea carte din serie doar pentru a vedea ce va mai face respectivul personaj). În Sfâșiere, chiar nu-mi dau seama dacă Ari Thór are această „profunzime și evoluție”. V-am spus, nu am citit primele trei cărți din serie, deci nu pot să mă pronunț - dar în volumul de față nu mi-a transmis absolut nimic, iar alegerile sale mi s-au părut a fi, pur și simplu, „cele mai ușoare”, fără bătăi de cap sau alte chestii de-acest gen. Fără conflicte interioare, fără remușcări, fără... efervescență. Plat. Vag. Iar Isrun, jurnalista îndrăzneață? Sincer, chiar am uitat totul privitor la ea. În fine, nu știu ce-aș mai putea spune! După cum am afirmat deja, este o serie bună pentru cei care abia fac cunoștință cu acest gen literar (dar să începeți, neapărat, cu primul volum). Pentru mine, unul, nu-i tocmai ce trebuie!

„- Cine e tânărul ăsta și ce s-a întâmplat cu el? E posibil să fie vinovat de moartea mătușii mele?”

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Ragnar Jónasson, Sfâșiere, prin care ne dorim ca această lectură să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l.

Toți diavolii sunt aici (Inspectorul Gamache, #16), de Louise Penny - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 624

Anul apariției: 2022

Traducere: Ioana Văcărescu

Louise Penny este o autoare canadiană de romane polițiste al căror protagonist este inspectorul-șef Armand Gamache de la Secția de Omucideri a Poliției din Québec. Louise Penny a fost crainic radio pentru Canadian Broadcasting Corporation. După ce s-a dedicat scrisului, a câștigat numeroase premii pentru romanele sale, printre care CWA New Blood Dagger, Arthur Ellis şi Agatha (de șapte ori) și a fost finalistă la Edgar Award for Best Novel. Romanele ei au fost traduse în 31 de limbi. În 2017, Louise Penny a primit Ordinul Canadei pentru contribuția la cultura națională. De aceeași autoare, la Editura Trei au mai apărut Lungul drum spre casă, Locul de unde vine lumina și Un om mai bun.

„Iadul e pustiu și toți diavolii sunt aici.”

Un roman din seria Inspectorul Gamache. Inspectorul-șef Armand Gamache de la Sûreté du Quebec anchetează de această dată un caz în Paris, unde nașul lui, miliardarul Stephen Horowitz, este victima unui atac. O cheie bizară găsită în posesia acestuia îl trimite pe Gamache în cele mai neașteptate locuri - din vârful Turnului Eiffel în măruntaiele arhivelor pariziene, în hoteluri de lux sau pe urmele unor opere de artă codificate. Descoperă documente și dovezi păstrate zeci de ani de nașul lui, secrete îngrozitoare care pot schimba chiar harta lumii. Curând, întreaga lui familie este prinsă într-o plasă de minciuni și amăgiri. Ca să afle adevărul, Gamache trebuie să hotărască dacă poate avea încredere în prieteni și colegi, în instinctele și în trecutul său. În familia lui. Pentru că până și în Orașul Luminilor se ascund diavolii.

„A strigat-o, iar ea s-a întors. Ușurarea ei a fost acompaniată de jelania atât de familiară a unei mașini de poliție ce se apropia în viteză.”

Probabil știți deja faptul că eu ador cum scrie Louise Penny, iar dovadă stă faptul că i-am citit toate cărțile traduse la noi (Lungul drum spre casă, recenzia AICI, Locul de unde vine lumina, recenzia AICI și Un om mai bun, recenzia AICI), niciuna dintre ele nefiind „cotată” cu mai puțin de patru steluțe. Dar, chiar îmi place cum scrie Penny, și cu fiecare roman scris de ea pe care îl citesc îmi dau seama că nu este doar o maestră a cărților polițiste, a acestei tagme literare, ci o maestră a cuvântului. Romanele lui Penny, deși, în speță, catalogate a fi „romane polițiste” scapă de încadrarea în acest gen literar, de limitarea specifică. De fapt, tind să cred că întocmai modul în care scrie reprezintă, de fapt, punctul forte al autoarei: Penny știe forța cuvântului, cunoaște profund psihologia umană (atât de fictivă, pe care reușește s-o integreze atât de real în opere de ficțiune), și reușește să livreze cititorului nu doar un tur de forță literar neașteptat de bun, ci și personaje dintre cele mai verosimile, cele mai convingătoare. Iar inspectorul șef Armand Gamache este unul dintre personajele iconice - după părerea mea - când vine vorba de inspectori și polițiști și detectivi. Ador cum scrie Penny, iar Toți diavolii sunt aici stă drept dovadă că, într-adevăr, chiar scrie bine și își merită toată popularitatea.

„- Sau crezi că a fost un atac la întâmplare?

Se gândise și Armand la chestiunea aceasta. Nu-și dădea seama cum l-ar fi putut alege șoferul tocmai pe Stephen drept țintă. Cu toate acestea, dacă era un atac terorist la întâmplare, un atac terorist în care vehiculul era folosit drept armă, atunci de ce nu-i lovise și pe ei? De ce îl vizase doar pe bătrân?”

Voi începe, înainte de toate, prin a spune că ador această serie. Chiar dacă nu sunt traduse volumele în ordine, ceea ce înseamnă că există o oarecare „idee fragmentată” a lui Gamache, ador faptul că Penny abordează subiecte și cazuri dintre cele mai efervescente. Și nu doar că le abordează, ceea ce înseamnă o intrigă sănătoasă și viabilă, ci le și dezvoltă într-o manieră aparte: întorsături de situație, întâmplări neașteptate, bizare, obscure, mister la cele mai înalte cote, oameni ciudați, muuulte personaje (mai mult sau mai puțin importante), livrate într-o proză pe cât de profundă, pe-atât de violentă uneori. Da, la Penny apreciez foarte mult profunzimea pe care o abordează în romanele sale; rar mi-e dat să văd cărți polițiste care, într-o măsură emoțională și cognitivă, reușesc „să mă miște”, și îmi place mult acest mix între profunzime și mister, între sensibilitate și spiritul acut al pericolului. În Toți diavolii sunt aici avem parte de situații dintre cele mai neobișnuite (sincer, cred că e romanul cel mai intens dintre cele scrise de Penny pe care le-am citit până acum) - acțiunea se petrece în Paris, iar Gamache și Beauvoir fac parte din „echipa neoficială” de investigații, iar partea interesantă este că, de data asta, este vorba despre ceva personal, intim - familia lui Gamache, care, pare-se, are secrete care mai bine ar fi rămas secrete. Cred că ideea aceasta „de a personaliza” intriga întru Gamache mi s-a părut cea mai interesantă, fiindcă m-a făcut să-l înțeleg mult mai bine pe înțeleptul și popularul inspector.

„- Te iubesc. Rezistă! Ne vin ajutoare. Te iubesc.”

Au fost, totuși, unele chestii care mi s-au părut oarecum neplăcute, anumite replici devenind pioase la un moment dat, plus anumite flash-back-uri ciudate referitoare la copilăria lui Gamache (nu am știut de unde să iau toate chestiile astea, dat fiind că, într-adevăr, acesta este al șaisprezecelea roman din serie). De asemenea, uneori parcă au fost mult prea multe detalii lipsite de relevanță, fragmente, ceea ce m-a făcut să ajung mult mai greu la miezul poveștii. Dar nu-i bai, că-s obișnuit și, deseori, mi se pare important ca descrierile să reușească să redea cât mai bine cadrul poveștii, culoarea locală a scenelor în care personajele acționează: mă fac să mă simt „mai în poveste”, să zic așa. Deși, la o asemenea intrigă, chiar aș fi vrut ca totul să fie mult mai rapid, mult mai tensionat, mult mai „deodată”. Am simțit ca fiind oarecum lungite anumite fragmente (și idei), dar, repet, nu m-a deranjat, fiindcă Penny reușește să dozeze optim aceste lucru. Chiar dacă lucrurile se dezvăluie relativ rapid, ceea ce diminuează din „misterul ideii”, m-a încântat să urmăresc în continuare traiectoria pe care Louise Penny a dat-o poveștii ei. Și ce au reușit personajele să (nu) facă, respectiv sfârșitul cărții (care mi s-a părut atât de simbolic și relevant pentru întregul conținut al cărții).

„- Ne ascultă, a spus Annie, uitându-se în jur, ca și cum prefectul ar fi putut apărea brusc din spatele canapelei. Știe că ne apropiem! De asta vrea să stați de vorbă.

În loc să răspundă, Armand și-a pus arătătorul de-a curmezișul buzelor și, ridicându-se, le-a făcut semn să-l urmeze.”

După cum am spus, scriitura lui Penny este emoționantă și profundă. Pe parcursul cărții simți un oarecare puseu de catharsis, o idee de purificare, o reminescență a „ce-a fost odată”, a amintirilor, iubirii, durerii și melancoliei. M-au încercat sentimente de nostalgie citind Toți diavolii sunt aici, dincolo de acțiunea de impact și tensiunea crescândă. Sincer, după ce am citit-o am simțit că sunt mult mai apropiat de Penny, am simțit că, prin scrierea cărții, încearcă să releve ceva, să „se purifice” de ceva. Ca un fel de medicament, un fel de leac pentru o anumită problemă (eu scriind, la rândul meu îmi dau seama că, într-adevăr, scrisul reprezintă o formă viabilă și imediată de terapie). Sau, dat fiind faptul că acesta este al șaisprezecelea (!!!) volum al unei serii, probabil Penny scrie după cum respiră: automatizat, fără a pierde, totuși, fluxul talentului și sensibilității. Într-adevăr, știu că voi repeta anumite idei, dar Penny este maestră!

„Toate acestea erau motive îndreptățite să se teamă. Dar se temea de el? Sau de ei?”

O maestră care, în primul rând, excelează când vine vorba de a livra cititorului personaje de suflet - personaje pe care să le iubești, pe care să le urăști, pe care să le urmărești cu atenție pentru a vedea cum evoluează (sau, dimpotrivă, înregistrează un regres). Reușește să se strecoare sub pielea lor, le cunoaște toate fricile și durerile și punctele forte, le pătrunde în minte și în suflet și în cele mai necunoscute și abisale și întunecate straturi ale acestora, pentru a ne livra, după cum am spus, aspecte privitoare la durerile lor, la visurile și intimitățile pe care le au - evident, acest lucru este viabil, în primul rând, pentru personajul principal al seriei omonime, inspectorul-șef Armand Gamache, un om care devine din ce în ce mai puternic, care „își rafinează calitățile”, dar care, parcă, păstrează în el ceva trist. Ceva inaccesibil. Ceva dureros ce stă să explodeze și îl macină, încetul cu încetul, până îl va îngenunchea. Ce este drept, într-adevăr, are „la activ” alte cincisprezece „vieți” în spate, adică alte cincisprezece volume în care a trecut prin foarte, foarte multe. Dar, de departe, cred că volumul de față este cel mai bun pe care l-am citit, deoarece m-a făcut să trec prin toate stările. 

„- Stați aici, le-a spus Armand. Vă dau un semn imediat ce pot. 

Lăsându-i în urmă și pornind spre întâlnire, s-a simțit tare singur.”

O carte complexă, chiar documentată aș spune (istoria Franței, culorile locale ale Parisului, efervescența bucătăriei franceze și fondul național artistic), în care toate se combină într-un mod echilibrat, rezultând, în cele din urmă, ceea ce aș numi „calitate romanistă”, ficțiune de calitate. Mister, tensiune, politică, corupție, pericol, moarte, secrete de familie, toate își fac loc în romanul Toți diavolii sunt aici pentru a-l ține pe cititor în gardă, tensionat, omniprezent în acțiune (deși, pe parcursul celor peste șase sute de pagini, s-ar putea să te simți pierdut la un moment dat). Dat fiind faptul că acest volum este diferit și se petrece în cu totul alt context, cred că ar putea fi citit, fără nicio problemă, ca fiind individual, nu parte dintr-o serie. Totuși, mi-ar fi plăcut să fi citit și celelalte volume, doar pentru a mă simți OK cu mine, fiindcă nu știu dacă mă încântă întocmai să nu citesc volumele dintr-o serie nu în ordinea în care au fost scrise. Dar, totuși, se pare că, chiar și-așa, tot cinci steluțe i-am dat, fiindcă Penny chiar a reușit să îndeplinească toate criteriile pentru a fi (cel puțin pentru mine) un autor de succes: complexitatea scriiturii, în care eterna luptă dintre bine și rău pare să călăuzească, cu desăvârșire, povestea într-o direcție care nu are să releve decât faptul că din această luptă sui generis, binele va câștiga întotdeauna. 

„Pentru prima dată, cu toate că îl văzuse de atâtea ori de-a lungul ultimelor decenii, Armand și-a dat seama că mozaicul seamănă cu o scenă din Furtuna. Piesa lui Shakespeare începea cu o furtună înfricoșătoare și cu un vas aflat în pericol (...). Știa cât de mult curaj îți trebuie ca să fii blând.”

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Louise Penny, Toți diavolii sunt aici, prin care ne dorim ca această lectură să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l.

Autograf, de George Arion - Recenzie

Editura: Crime Scene Press

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 388

Anul apariției: 2022

George Arion s-a născut în 5 aprilie 1946 la Tecuci. Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română din București – 1970. În prezent este Director general al S.C. Publicațiile Flacăra S.A., Președintele Fundației „Premiile Flacăra” și Președinte al Romanian Crime Writers's Club. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volume de versuri, critică literară, jurnalistică. A semnat scenariul la două filme polițiste (Enigmele se explică în zori, 1989, Atac în bibliotecă, 1992) și la serialul TV Detectiv fără voie (2001). Autor al unui libret de operă și al mai multor piese polițiste. Proză mystery & thriller: Atac în bibliotecă – 1983, Profesionistul – 1985, Trucaj – 1986, Pe ce picior dansați? – 1990, Crimele din Barintown – 1995, Nesfârșita zi de ieri – 1997, Detectiv fără voie (integrala Andrei Mladin) - 2001, Camelonul – 2001, Anchetele unui detectiv singur – 2003, Spioni în arșiță – 2003, Necuratul din Colga – 2004, Crime sofisticate – 2009, Fortăreața nebunilor – 2011, Sufocare – 2012, Insula cărților – 2014, Însoțitorul lui Iisus – 2016, Mâna care închide ochii - 2020. Cărțile lui George Arion au fost traduse în engleză, franceză, rusă și macedoneană. A fost distins de trei ori cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1985, 1995, 1999). Cetățean de Onoare al orașului Tecuci. În 2013, Asociația Națională a Detectivilor din România i-a acordat titlul de Detectiv de onoare.

„Cunoști tu țara unde corupția e-n floare? Cunoști tu țara unde asfaltul e ciuruit de gropi? Cunoști tu țara unde câinii vagabondează pe străzi? Cunoști tu țara unde demagogia a atins pragul nerușinării? Cunoști tu țara unde căruțele circulă prin centrul orașelor? Cunoști tu țara bogată cu oameni săraci? Cunoști tu țara unde separarea puterilor în stat e vorbă în vânt? Cunoști tu țara unde dacă furi un știulete de porumb ești pedepsit, dar dacă înșeli statul cu zeci de miliarde scapi basma curată? Cunoști tu țara care și-a vândut flota maritimă? Cunoști tu țara unde mizeria îi împinge pe oameni să participe la jocuri în care își pierd și ultimii bani? Cunoști tu țara unde pensionarii n-au după ce bea apă? Cunoști tu țara...”

Șapte piese mortale, o farsă și două monodrame. Volumul este prefațat de profesorul și criticul literar Ion Bogdan Lefter. „Scena crimei sau Caruselul ucigașilor”, „Amintiri din livada cu meri”, „Misterul unei nopți cu viscol”, „Două kilograme de heroină”, „Revelion cu poștașul”, „La capătul răbdării”, „În labirint (libret de operă)”, „Administratorul (farsă/comedie)”, „Autograf (monodramă)”, „Actrița (monodramă)”.

„Glasul lor, în clipa de față, are siguranță, pieptul lor e bombat, în ochi li se citește încrederea că viitorul le va aparține.”

Nu este primul meu contact cu domnul George Arion - încă de când am citit Mâna care închide ochii (dacă vă interesează, recenzia o găsiți AICI), am avut certitudinea faptului că, într-adevăr, acest scriitor știe ce face, și chiar le are cu cuvintele, poveștile, intrigile complexe și personajele fabuloase. De-atunci, am zis că-i voi citi și celelalte cărți - deși mai am încă vreo trei în bibliotecă, aparent le-am tot amânat, dar asta voluntar: aștept timpul potrivit (când voi fi fost mai liber) pentru a mă putea bucura în tihnă de aventurile surprinse în cărți. Totuși, dat fiind faptul că volumul de față, Autograf, stă la loc de seamă într-un blog tour făcut împreună cu prietenii mei literari de breaslă, mă bucur că am ajuns mult mai rapid să îl citesc. Și, sincer, cred că am avut parte de una dintre cele mai frumoase surprize din viața mea de cititor: în sfârșit am citit o carte care aparține genului dramatic. Și am făcut-o din plăcere, nu obligat de programa școlară care mi l-a băgat pe gât pe domnul Caragiale. Și ghiciți ce: nu doar că am citit-o, dar mi-a plăcut la n-e-b-u-n-i-e!

„DAMA: Adică toți suntem criminali? Asta nu se poate.”

Deci, scurt pe doi, am plecat din lectura asta uimit. Și-o spun cât de sincer pot: am adorat fiecare pagină, de la început până la sfârșit, fiecare piesă, fiecare personaj, iar circumstanțele actoricești, modul în care a decurs totul, intrigile (mamă-mamă, intrigile mi s-au părut geniale), oralitatea (încă îmi amintesc cum „vorbeau” anumite personaje, stilul caracteristic, faptul că domnul Arion a reușit să contureze foarte bine aspecte privitoare la tipologii specifice, că parcă uneori și îmbrăcămintea ar fi reprezentat o variabilă semnificativă în a-ți da seama „cum este personajul”). Eu nu citesc dramaturgie, nu-mi place, pur și simplu nu-mi place. Prefer să mă uit la ea, să merg la teatru și să urmăresc punerea în scenă. Dar nicidecum s-o citesc. Deși, recunosc, mai ascult din când în când teatru radiofonic, iar Iona lui Sorescu este una dintre cărțile mele de suflet (ba chiar mi-am făcut și un tatuaj care, într-un fel, reiterează ideea cărții). Dar dramaturgie scrisă, nope, nu-i domeniul meu.

„EDITH: Chestia asta e o invenție a chinezilor, ca să-și vândă merele. Au un marketing de speriat.”

Poate ăsta-i începutu, cine știe? Sincer, după ce am terminat Autograf, această carte care m-a făcut să zâmbesc, să râd, să fiu mâhnit, să râd iar, să îmi pun întrebări, această carte care mi s-a derulat în fața ochilor ca o piesă de teatru „în sine”, deja pusă în scenă, m-am apucat de George Bernard Shaw și al său volum Pygmalion. Evident, n-a fost același registru, fiindcă Shaw o dă mai pe profunzimi dintr-astea. Și mi-am dat seama că domnul George Arion excelează în a crea suspans, în a da prozei sale o anumită culoare, un anumit substrat care, deși în aparență aflat pe loc secund, la sfârșitul piesei iese la lumină ca și cum ar fi fost dictonul călăuzitor al întregii opere: moravul omului, corupția socială, pierderea și minciuna, adevărul și tragicul și comicul. Nu-s impresionist, dar mi-a plăcut la nebunie volumul de față! Nu știu dacă o fi fost datorită faptului că eu nu citesc dramaturgie, dar m-a impresionat profund. Și încă îmi amintesc cum m-a făcut să mă simt chiar prima piesă, „Scena crimei sau Caruselul ucigașilor”: de parcă m-aș fi dat într-un roller coaster căruia domnul George Arion îi controla viteza. Iar sfârșitul - m-a deraiat de pe traseu, și-am căzut în gol, și-am căzut în gol, și încă sunt în cădere liberă...

„Sunt însă atât de obosit încât m-aș culca și pe un pat germinativ. Pe deasupra, îmi mai e și o foame de l-aș ului pe un urs ieșit din iarnă. Mi-e o foame de turbez.

Mi-e o foame de turbez,

Aș cânta și-n Fa diez.”

Domnul George Arion are talent cu caru', v-o spun drept. Stăpânește nu doar ițele psihologiei umane, cunoscându-i profunzimile, ci are și un talent formidabil în a se plia pe diferite tipologii, în a le livra cititorului în cea mai autentică (știu, „autentic” n-are grad de comparație, dar treacă-se) formă posibilă. E ca și cum personajele sale mi-ar fi putut fi vecini, rude, cunoscuți, prieteni, vânzătorul din piață, profesorul de la facultate... M-a convins, asta-i clar, iar pentru mine acest lucru este extrem de satisfăcător. A livrat o proză curată, intensă, ironică și sarcastică și comică și profundă și emoționantă: Autograf chiar a avut de toate și mă bucur din suflet că am citit-o în perioada asta. Nu m-a solicitat, ci a fost ca o aventură pe care am simțit-o cap-coadă. De departe, trebuie să recunosc că piesa mea preferată a fost fix cea care a deschis volumul, „Scena crimei sau Caruselul ucigașilor” - simetria ei m-a dat pe spate și, în capul meu, această piesă nu se va termina niciodată. Ea continuă și continuă și continuă și continuă în forme pe care le recunoști din ce în ce mai puțin...

„La teatru te prinzi de la bun început cine e mincinos, care e zgârcit sau gelos, care e laș sau puțin îi pasă de moarte. Acolo, orice individ e ca pus sub o lupă și înțelegi din câteva replici cum îi e firea.”

Chiar vă recomand cu toată încrederea acest volum. Știu, știu, poate nici voi nu citiți dramaturgie, e total în regulă, dar nici eu nu citesc. Și, totuși, cartea aceasta mi-a plăcut la nebunie și, după cum am zis, a fost o surpriză total neașteptată (nu neașteptată pentru că domnul George Arion n-ar scrie bine, ci neașteptată din prisma faptului că eu nu citesc dramaturgie și, implicit, nu m-aș fi așteptat să-mi placă atât de mult). Sincer, chiar știu că v-ar plăcea, mai ales dacă sunteți în căutarea unei cărți care să vă facă să râdeți, să vă amuzați copios, să vă țină în tensiune și chiar să vă emoționeze. Cu alte cuvinte, să vă treacă prin toate stările (imposibile). Pe mine m-a convins și acum, mai mult decât oricând, abia aștept să citesc și celelalte cărți ale autorului. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

„HOȚUL: M-am dat cu zgaibaracele-n băltoacă. Noroc că nu-i adâncă; altfel, mă reconstituiați.

DAMA: «Zgaibarace»e un cuvânt din dicționar?”

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui George Arion, Autograf, prin care ne dorim ca această lectură să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l. 

Darurile mamei, de Cecilie Enger - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Romanul secolului XXI

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2017

Traducere: Carmen Langseth

Un roman de familie, despre puterea pe care o au darurile mamei chiar și mult mai târziu, chiar și când rămân doar în amintiri. Roman autobiografic, Darurile mamei este o carte a nostalgiei și a sfâșierii în fața dispariției unei lumi. Atunci când devine clar că mama ei vârstnică nu se va mai întoarce niciodată acasă, Cecilie, fiica cea mai mare a familiei, trebuie să golească de lucruri casa în care a crescut. Când toate au fost împărțite, donate sau aruncate, descoperă într‑un sertar listele cu daruri pe care mama ei le scrisese, an după an. Lucrurile din liste devin reperele istoriei familiei de la sfârșitul secolului al XIX‑lea până în prezent, istorie pe care Cecilie o scrie pe parcursul a doi ani sub forma unui roman despre daruri, amintiri și dorința oamenilor de a se întoarce în trecut. Între timp, memoria și personalitatea mamei ei se șterg din ce în ce mai tare. Darurile mamei s‑a vândut în peste 100 000 de exemplare și e tradusă în șapte limbi. A fost nominalizată pentru Premiul Criticilor în 2013 și în același an a luat Premiul Librarilor din Norvegia.

„Nu-mi e dor de timpurile acelea cu schiuri de lemn, nu-mi e dor de cizmele grele de schi. Și totuși, de ce m-a copleșit dorul așa de tare? Pentru că este vorba de absență, de toate lucrurile pe care le-am uitat? Dorul poate că nu are de-a face cu amintirile, acele amintiri care apar din când în când, atunci când vedem un obiect, un film, auzim un cântec sau simțim un miros. Mă gândesc că, poate, dorul a fost acolo mereu? Era acolo când mama repeta toate proverbele din copilărie?”

Am să-ncep această așa-zisă recenzie prin a spune că, în ultimii ani, doar sfârșitul a două cărți citite încă mă bântuie. Este vorba despre sfârșitul cărții Neliniștea serii (recenzia o găsiți AICI) și sfârșitul cărții de față, Darurile mamei, de Cecilie Enger. Spun asta pentru că, efectiv, sfârșitul pur și simplu m-a întristat și distrus peste măsură, încât chiar și-acum, când mă gândesc, parcă mă întristez iarăși. Totuși, nu este vorba despre acel gen de „tristețe rea”, ci despre o tristețe care te face să te simți viu, care te face să te simți „real”. Poate un gen de tristețe care te face să mulțumești Universului pentru ceea ce ești, pentru ceea ce ai, pentru faptul că ești sănătos și bun și capabil și poți să faci lucruri. O tristețe apăsătoare care seara merge cu tine la culcare, se-așază pe aceeași pernă și, cu timiditate, te strânge în brațe și îți șoptește: a mai trecut o zi. O zi în care i-ai avut iarăși alături pe cei pe care îi iubești și pe cei care ți-s dragi. Pentru că, Doamne, cât de trist este să fii martorul dispariției treptate a persoanei pe care o iubești cel mai mult: ma-ma. La fel de trist ca atunci când te gândești că, într-o zi, în acea zi în care mama te va fi supărat pentru prima dată, totul se va sfârși. Ea va dispărea. Și-atunci... Și-atunci cine ne va mai da cadouri? De cine vom mai avea grijă și cine ne va mai fi catargul pe-această barcă aflată în mijlocul furtunii?

„Darurile și viața puse împreună, deschise în ajun de Crăciun în urmă cu douăzeci, treizeci, patruzeci și cincizeci de ani. Acum, când stau cu listele mamei în mână, mă simt ca și cum aș putea să-mi ating propriile pierderi.”

Romanul lui Cecilie Enger, autobiografic, îți rupe sufletul. Atât pot spune. Nu pot spune că Darurile mamei m-a făcut să-mi apreciez mai mult mama, fiindcă nu apreciez nimic altceva mai mult pe-această lume decât persoana care mi-a dat viață. Dar m-a atins, a fost ca un bandaj pe care mi l-am pus pe-o rană vie și pe care, imediat, l-am smuls cu furie: durerea a rămas. A rămas și pulsează precum o a doua inimă. În același timp, romanul mi-a fost casă: m-a făcut să mă simt „în siguranță” în interiorul său. Dar sfârșit... Dumnezeule, acea ultimă replică m-a regăsit cu lacrimi în ochi, în timp ce mi-am așezat cartea pe piept, șoptindu-i cuiva, nu știu cui, poate Universului, poate naturii: mulțumesc! De ce am simțit nevoia să fac asta? Nu știu. Dar, în aceeași clipă, am simțit nevoia să-mi sun mama și s-o întreb ce mai face, dacă este bine, și să-i spun că o iubesc. Doamne, ce roman... Imaginea mamei care oferă cadouri: altfel spus, imaginea unei vieți dedicate altor vieți. Câtă splendoare și câtă lumină există în acest roman autobiografic, și cât de intens și profund a scris Cecilie Enger totul!

„Oamenii care renunță. Care dau drumul.

Să renunți? Abandon.

Ce înseamnă asta? Că îți lași sufletul în mâinile Domnului?

Veniturile pe care le dai statului.

Mama, care dă daruri.”

N-am să vorbesc despre acțiunea romanului, sincer, pentru că nu are niciun sens. În speță, este vorba despre faptul că în timp ce Cecilie face ordine în casa mamei sale care dă semne de demență, găsește listele pe care mama ei a ținut evidența, în fiecare an, a cadourilor oferite (și nu doar ce conțineau, ci și persoanele care le-au primit). Acesta este punctul de plecare al „revizurii” unei întregi vieți petrecute alături de cea mai importantă persoană de pe acest Pământ, mama, care acum dă semne de Alzheimer. Cum să-ți uiți viața? Poți renunța amintiri, dar niciodată la persoanele care au fost rupte din tine... Of, chiar îmi este greu să vorbesc despre o asemenea carte fiindcă, în speță, mă pun față în față cu niște momente le care chiar nu vreau să mă gândesc. Dar știu că, inevitabil, cu toții avem o datorie de plătit, mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta. Și nu știu ce-aș putea spera, în afară de faptul că ordinea firească a lucrurilor mă va ajuta să percep o astfel de „realitate”, pe care nici nu vreau s-o neg în momentul de față, ci doar s-o evit...

„Ar fi trebuit să îi spun secretele pe care niciodată nu i le destăinuisem și să o fac să înțeleagă că, până la urmă, noi două nu suntem așa de diferite. Împreună, ne-am fi putut imagina viitorul urmașilor ei.”

Darurile mamei este un roman despre care, după cum am spus, nu pot vorbi. Nici nu vreau. Este un roman pe care nu-l pot recomanda, ar fi impropriu. Însă este un roman pe care îl trăiești și-atât, peste care dai „din greșeală”, poate pur și simplu ajungând pe această pagină, la recenzia mea, dintr-o neașteptată întâmplare. Și, bineînțeles, poate chiar acesta este semnul că ar trebui să citești această carte. O carte „mare”, o carte valoroasă, o carte țesută din emoție și realitate și incisivitate și durere. O carte naturală, care reiterează portretul minunat al unei mame. O emoționantă poveste de familie, o istorie culturală care reușește să străbată generații întregi... Un roman pe care știu că nu îl voi uita niciodată și care, sincer să fiu, m-a făcut să mă simt „viu”! Iar durerea de la sfârșit mi-a demonstrat că, într-adevăr, uneori te simți cel mai viu abia atunci când „te doare”! Iar durerea este dovada incontestabilă a unei forțe superioare existente în acest infinit Univers.

Evadări celebre, de Traian Tandin - Recenzie

Editura: Aldo Press

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 640

Anul apariției: 2002

Colonelul Traian Tandin a fost un cunoscut polițist - printre reușitele profesionale multiple, discipol al marelui criminalist, general de brigadă Dumitru Ceacanica -, dar și un cunoscut scriitor - în urma editării a 23 de cărți polițiste de succes. Alături de generalul Ceacanica, „comisarul” Traian Tandin a cutreierat țara în lung și-n lat rezolvând crime spinoase și afaceri judiciare complicate. Dacă literatura nu i-ar roade sufletul acestui minunat comisar T.T., judiciaristul din el „l-ar ucide” - General de brigadă Dumitru Ceacanica

„Pentru pornirile sale sexuale greu de stăpânit, pentru crima comisă și mutilarea cadavrului, Alex Bartoli a fost judecat și condamnat la închisoare pe viață.”

Regretatul polițist Traian Tandin (7 martie 1945 - 9 mai 2020) a fost un om care mi-a marcat copilăria. În sensul bun, evident, fiindcă el e cel care mi-a deschis apetitul pentru cărțile thriller, cărțile cu crime, ucigași, tâlhari, găinari, hoți și alte persoane din tagma josnică a societății. Scriitor prolific de romane polițiste, în cariera sa literară Traian Tandin a documentat sute, poate mii de cazuri de pe întreg mapamondul, aducând în fața cititorului viețile a celor mai josnici și oribili oameni care au existat vreodată. Și spun asta pentru că, într-adevăr, unele cazuri prezentate sunt absolut odioase, dacă ar fi să fac referire la Condamnați la moarte (Aldo Press, 2004), Femei asasine pe mapamond (Aldo Press, 2005), cărți pe care îmi amintesc că le-am citit în perioada tezelor din clasele 5-8, și chiar îmi amintesc că odată mergeam pe stradă și citeam în același timp, deoarece pur și simplu nu mă mai puteam desprinde de lectură.

„Căutarea celui mai feroce criminal din Europa începuse...”

Din nefericire, cărțile acestea nu prea se mai găsesc, și-mi pare extraordinar de rău, întrucât chiar aș vrea să le am pe toate. Am văzut că există reeditări, dar nu la toate cărțile. Am căutat online, dar nu prea am mai găsit nimic. Poate ar trebui să încerc la anticariate, dar, sincer, nici nu prea am timp. În orice caz, vreau doar să vă spun că n-aș putea recenza această carte, fiindcă este evident despre ce e, nu? În Evadări celebre, Traian Tandin documentează cazuri adevărate în care persoanele ajunse după gratii au încercat să evadeze - atât din închisori românești, cât și din închisori din alte țări și de pe alte continente. Oricum, absolut genială carte, plină de întâmplări dintre cele mai bizare și chiar incredibile, de-ți vine chiar să crezi că, uneori, parcă nu-i adevărat: pușcăriași care evadează îmbrăcându-se în femei, care se bagă într-un sicriu, care se prefac morți, care sapă o galerie de patruzeci de metri folosindu-se doar de niște obiecte. Criminali care reușesc să sfideze poliția și organele statului, reiterând, evident, sistemul defunct și corupt al unei societăți. O carte pe care am devorat-o și care aș fi vrut să nu se termine vreodată.

„Odată cu primii pași pe pământul Belgiei, Bancsa a pozat numai într-un refugiat politic, oprimat de regimul lui Ceaușescu din România. El avea cu totul alte planuri...”

Sunt un mare fan al documentarelor despre crime, dar cred că sunt fan și mai mare al cărților care documentează crime. Din păcate, n-am mai găsit autori care să facă același lucru, iar Traian Tandin are cărți din toate registrele: femei criminale, bărbați criminali, crime din gelozie, crime absurde, jafuri celebre, evadări celebre, condamnați la moarte, femei criminale din România, hoți, găinari, traficanți. Făcând uz de abilitățile sale de detectiv și polițist, Traian Tandin îmbină cariera cu literatura, iar rezultatele sunt dintre cele mai de seamă: o serie de documente care, dincolo de a fi „literatură”, relevă realitatea în cele mai urâte forme pe care le poate lua. Iar în cartea de față, Evadări celebre, Traian Tandin trece sub lupă cele mai bizare și neașteptate și chiar bine puse la punct evadări nu doar din România, ci din întreaga lume. M-am regăsit căutând pe internet atât de multe poze și detalii atunci când am citit-o, și, mai mult decât atât, chiar mi s-a întâmplat să aud de un sat care se află în județul Botoșani și din care, culmea, chiar cunosc pe cineva. Și m-a surprins maxim să aflu că, într-adevăr, chiar s-a creat un mit în jurul unui personaj pe care, de altfel, și Tandin l-a mitizat în această carte.

„Mascați și înarmați, bandiții iau ostatici doi clienți în schimbul cărora obțin cinci milioane de franci. Culmea tupeului, ei pleacă de la locul faptei cu o mașină a poștei.”

O carte ca un roller coaster. O carte cu de toate - poate nu s-ar pune cazul, dar are chiar și întâmplări amuzante, bizare, dureroase, grețoase, oameni răi și răufăcători care și-au pus viața în slujba răului, criminali pentru care libertatea înseamnă să semene groază, să fure, să jefuiască, să se facă nevăzuți și să stârnească frica. În Evadări celebre, Traian Tandin pune în lumină sutele de cazuri de evadări din întreaga lume (cele din România, evident, mi-au stârnit cel mai mult interesul), uneori apărând, de niciunde, eroi improbabili, neașteptați, cum ar fi un cioban de la o stână, o femeie care trecea pe stradă, și chiar simpli oameni de rând care se răzvrătesc și se ridică împotriva celor care atentează la siguranța publică. Traian Tandin chiar a fost un maestru, iar vocea sa literară, dincolo de cea profesională, este absolut inconfundabilă. Mă bucur tare mult că, după atâția ani, l-am redescoperit și mi-am dat seama că poate ar trebui să-i fac mult mai mult pe plac copilului meu interior. Și să-i mulțumesc pentru tot ce mi-a oferit.

„Înscenându-i-se o crimă, Gheorghe Coroiu a reușit să evadeze din postul de jandarmi. Apoi, timp de mai mulți ani, a scăpat din toate încercările sutelor de jandarmi, agenți și informatori care fuseseră pe urmele lui.”

Nu aș putea spune mai multe, după cum vă puteți da seama. Dacă sunteți fani ai literaturii detectiviste, al literaturii de documentare, chiar vă recomand această carte de non-ficțiune. Da, într-adevăr, poate am greșit spunând „literatură”, dar, sincer, Traian Tandin dă cărților sale un anumit aer, are un stil de a povesti care chiar te imersează în roman. Nu știu, are ceva special și, probabil, încă mă influențează faptul că eu și Tandin ne cunoaștem de mai bine de 15 ani, poate. Dar nu, chiar vă recomand să-i încercați cărțile. Eu abia aștept să am mai mult timp liber și să-ncerc să-i găsesc și celelalte cărți. Fiindcă vreau să-i am întreaga colecție - și nu sunt puține! Sunt curios dacă voi ați auzit vreodată de Traian Tandin. Fiindcă am avut surpriza să aflu că, într-adevăr, chiar mai sunt persoane care îmi împărtășesc părerile. Să aveți lecturi plăcute și cu spor!