Ai toată viața înainte, de Romain Gary - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Romanul Secolului XX

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2020

Traducere: Laszlo Alexandru

Romain Gary s-a născut în 1924 la Vilnius, în Lituania, unde și-a petrecut prima parte a copilăriei. În cel de-al Doilea Război Mondial a luptat alături de trupele franceze în Europa și în Africa de Nord, devenind apoi un diplomat și scriitor de succes. Este cunoscut publicului român pentru romanele Clar de femeie, Prima dragoste, ultima dragoste, Alint, dar mai cu seamă pentru Ai toată viața înainte. Gary a reușit să înșele vigilența criticilor și a cititorilor, fiind singurul scriitor care a câștigat Premiul Goncourt de două ori. După ce în 1956 a primit premiul pentru romanul Les racines du ciel (Rădăcinile cerului), Academia Goncourt i-a oferit din nou premiul, în 1975, pentru Ai toată viața înainte, publicat sub pseudonimul Émile Ajar. La decernarea premiilor, Gary a privit din sală cum nepotul său, care s-a prezentat drept Ajar, a primit premiul. Semnul identității dintre Gary și Ajar a fost pus abia după ce scriitorul s-a sinucis, în decembrie 1980. La Editura Univers au mai apărut și romanele Alint și Pseudo (traducere de către Irinel Antoniu).

„Am remarcat adesea că oamenii ajung să creadă ceea ce zic, au nevoie de așa ceva pentru a putea trăi. Nu că fac pe filosoful, da' chiar sunt convins că-i așa (...). Oamenii țin la viață mai mult ca la orice și e chiar amuzant, când te gândești câte minunății există pe lume.”

Momo a fost crescut de când se știe de Madam Roza, o evreică bătrână care „a fost cândva femeie și nu i-a trecut de tot”, în apartamentul ei, laolaltă cu alți copii pe care mamele lor nu-i pot păstra, dar nici nu vor să-i lase în grija Asistenței Publice. Lumea lui Momo este un cartier parizian sărac în care trăiesc de-a valma prostituate, travestiți, hoți de buzunare, comercianți mărunți; o lume colorată, cu bune și rele, plină de abjecție, dar nu lipsită de umanitate și căldură, descrisă cu afecțiune și umor de către naratorul-copil. „Trebuie să iubești” este concluzia acestei cărți extraordinare, aflată la a patra ediție în limba română, în aceeași traducere de excepție semnată de Laszlo Alexandru.

„Îmi amintesc că i-am zis asta foarte sincer, trebuie să slăbești ca să mănânci mai puțin, dar e foarte greu pentru o femeie bătrână care e singură pe lume. Are nevoie de ea însăși ca ceilalți. Când n-ai pe nimeni lângă tine care să te iubească, totul ți se transformă în grăsime.”

Știți ce am făcut după ce am terminat de citit această carte? Înainte de toate, mi-am șters lacrimile. După aceea, l-am îmbrățișat - da, l-am îmbrățișat de parcă mi-ar fi fost un prieten drag, pe care nu l-am mai văzut de ceva timp. L-am îmbrățișat pentru dragul de Momo, pentru dorul de Madam Roza, pentru tot ce a însemnat: emoție profundă, realitate, optimism, frumusețe. Dincolo de a fi un roman emoționant, mi s-a părut un roman deosebit de optimist, frumos, care te vindecă. O capodoperă, pe scurt. Da, Ai toată viața înainte este o capodoperă literară pe care nu o voi uita niciodată și pe care am recomandat-o tuturor - m-am bucurat nespus când persoanele cărora le-am recomandat-o mi-au spus că, într-adevăr, este vorba despre o carte care îți pătrunde în suflet și îți creează emoții dintre cele mai puternice, cele mai reale și palpabile. Povestea devenirii lui Momo încadrează acest roman în categoria unui „roman al formării”, un bildungsroman - la sfârșit, Momo nu mai este același, ci ajunge să crească, un bărbat „care a fost cândva copil și nu i-a trecut de tot”. Dar Madam Roza... Oh, cât de mult m-a emoționat povestea acesteia, dar și iubirea ei față de copiii pe care îi are în grijă.

„Nenea Hamil zice că omenirea nu-i decât o virgulă în marea Carte a vieții și când un om bătrân zice așa o prostie, nu văd eu ce-aș mai putea adăuga. Omenirea nu-i o virgulă, pentru că atunci când mă privește madam Roze cu ochii ei evreiești, ea nu e o virgulă, ci mai degrabă însăși marea Carte a vieții întregi și nu vreau s-o văd.”

Povestea ne este prezentată din perspectiva lui Momo, el însuși un copil „abandonat” de mamă, care trăiește într-o „pensiune” condusă de bătrâna Rosa. Momo locuiește împreună cu alți copii și, în ciuda vocabularului său puțin hilar, încă incomplet retușat, este un izvor de înțelepciune și cunoștințe. Este un băiat sensibil, dar care vede lumea dintr-o perspectivă foarte surprinzătoare, frecvent amuzantă. Și, totuși, în spatele tuturor remarcilor sale, avem de-a face cu un discurs deosebit de sensibil și profund. Momo, Madam Roza, nenea Hamil, Madam Lolo (travestitul sengalez), minunata Nadine - pentru mine, fiecare personaj a avut un rol special în acest superb roman, a adus acel ceva care, după cum am spus, a transformat romanul lui Romain Gary într-o capodoperă. Rar mi-a fost dat să citesc ceva care să mă emoționeze atât de tare, să mă facă să mă simt într-un anume fel... Un roman ca un refugiu, ca o îmbrățișare caldă, maternă, care îți înmoaie sufletul și te face să te gândești la frumusețea vieții, la cât de optimiști ar trebui, de fapt, să fim. În ciuda tuturor celor care se întâmplă, ar trebui să găsim gratitudine, recunoștință, în tot ce ne înconjoară! A trăi cu adevărat înseamnă a te bucura de ceea ce este în jurul tău, lăsând viața să-și urmeze dinamica firească.

„Îi era groază de holeră, care nu-i igienică și la care-i place murdăria. Eu unu' nu cunosc holera, dar cred că nu poate fi așa nasoală cum zice tanti Lola, o boală care nu-i răspunzătoare. Uneori îmi venea să iau apărarea holerei, fin'că nu-i vina ei că-i așa, ea n-a hotărât niciodată să fie holeră, așa i-a venit pur și simplu.”

Un roman plin de emoție, plin de profunzime, cu situații amuzante, care îți stârnesc râsul, cu replici delicioase, dialoguri convingătoare, personaje superbe. Nu găsesc nimic, dar absolut nimic care să nu îmi fi plăcut. De la început până la sfârșit m-am simțit captivat de lectură, am vrut să văd ce va mai face Momo, am vrut să aflu ce se va întâmpla cu Madam Roza, încotro se vor îndrepta lucrurile, și chiar am sperat că... ei bine, anumite lucruri nu se vor întâmpla. După ce am citit cartea Ai toată viața înainte, m-am uitat și la film, cu Sophia Loren în rolul principal: superb! Absolut superb! Mi s-a părut că a surprins perfect esența cărții, iar rolul lui Madam Roza chiar n-ar fi putut fi jucat de către o altă actriță. V-aș recomanda, de altfel, să citiți întâi cartea, și abia apoi să vă uitați la film. Există mici diferențe, dar sunt nesemnificative - în esență, romanul este mult mai profund, fiindcă reușește să evidențieze mult mai bine valorile și gândurile lui Momo, precum și povestea lui Madam Roza. Trecutului lui Roza, oh, atâtea lucruri care mi-au umezit ochii și mi-au frânt sufletul. Un roman care are de toate, și care reușește să-ți intre în suflet; își face culcuș acolo, rămâne, rămâne mult timp - drept dovadă este faptul că am citit acest roman acum mai bine de 4-5 luni, și încă îmi amintesc cât de mult m-a emoționat.

„Bătrânii sunt la fel de buni ca toată lumea, chiar dacă se fac mai mici. Simt durerea ca dumneavoastră și ca mine și uneori tocmai asta îi face să sufere mai tare ca noi, căci nu se pot apăra. Dar îi atacă natura, care poate fi o ticăloasă și jumătate când îi perpelește la foc mic. La noi e și mai nasol ca-n natură, căci e interzis să-i avortezi pe bătrâni când natura îi sufocă încetișor și li se holbează ochii în cap.”

De fapt, chiar și acum, scriind despre el, simt că mă încearcă anumite emoții. Vă recomand cu cel mai mare drag această carte, deoarece știu că o să vă placă - drept dovadă stă și faptul că, din toți prietenii cărora le-am recomandat-o și care au cerut-o, niciunul nu a găsit-o „plictisitoare”. Dimpotrivă, chiar mi-au mulțumit pentru faptul că le-am recomandat, citez, „un roman atât de bun”! Le-aș fi spus că Ai toată viața înainte nu este doar un roman extraordinar de bun, ci poate unul dintre cele mai bune. Dar, na, am zis să nu sar calul! Din punctul meu de vedere, Romain Gary a scris un roman care va rămâne în istoria literaturii, care va rezista testului timpului - o splendoare. Profund, simbolic, plin de speranță, care vindecă și care rănește în același timp, luminos și cu o poveste pe care nu o poți uita vreodată. Chiar este unul dintre cele mai bune romane citite vreodată, motiv pentru care vi-l recomand cu toată încrederea. Dincolo de povestea fascinantă, de emoția cu care Romain Gary scrie, am descoperit personaje dintre cele mai frumoase, care foarte ușor mi-ar fi putut fi prieteni și care, de fapt, chiar mi-au fost prieteni pe întreg parcursul lecturii. Am trăit alături de ele și ele încă trăiesc în sufletul meu! 

Rămas-bun, Gabo și Mercedes, de Rodrigo García - Recenzie

Editura: RAO

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini:146

Anul apariției: 2022

Traducere: Aurelia Ulici

Rodrigo García Barcha, născut pe 24 august 1959, este fiul cel mai mare al scriitorului Gabriel García Márquez. Regizor de film, scenarist și producător, el este foarte cunoscut pentru filmele Nine Lives/Nouă vieți (2005), Albert Nobbs (2011), Last Days in the Desert/Ultimele zile în deșert (2015), dar și pentru serialul de pe HBO In Treatment/Sub tratament. De asemenea, a fost scenarist și regizor al mult-premiatei serii Blue/Albastru (2012-2015), pentru care i s-a acordat, în 2014, un premiu de către IAWTV (International Academy of Web Television). 

„Vederea trupului tatălui meu intrând în camera de incinerare este fascinantă și paralizantă. Pare, în egală măsură, și teribil de importantă, și fără niciun sens. Singurul lucru pe care îl pot simți cu exactitate în acel moment este că el nu mai este acolo. Rămâne imaginea cea mai de neînțeles din viața mea.”

Fiul mai mare al lui Gabriel García Márquez a simțit nevoia, după moarte mamei sale, să-și ia rămas-bun de la ambii lui părinți, care s-au stins la doar câțiva ani diferență. Rezultatul nu este nicidecum o carte tristă, ci reprezintă expresia unei iubiri profunde, deși reținute. Fiecare rând reflectă un omagiu tăcut, deseori amuzant, adus atât tatălui celebru, cât și mamei care a fost cu adevărat un stâlp al familiei. Și totul alcătuiește o imagine fină, subtilă și elegantă a unuia dintre cei mari scriitori ai secolului XX și a familiei sale. În Rămas-bun, Gabo și Mercedes, pagini care se constituie în amintiri revelatoare și un sfâșietor reportaj, geniul creator García Márquez e transformat în protagonist și se creionează un portret complex al acestei familii confruntate cu iremediabila și definitiva pierdere a celui drag. În lumina reflectoarelor se află un bărbat extrem de vulnerabil, al cărui umor ironic strălucește chiar și atunci când luciditatea îi scade. Alături de el, ca întotdeauna, cititorul o va descoperi pe carismatica Mercedes, cea care a influențat cel mai puternic viața și arta lui Gabo. Și totul este văzut din prisma unui fiu copleșit de tristețe, însă dornic de a consemna totul pentru eternitate.

„Niciun regizor, scriitor, poet - nici pictura sau muzica - nu au exercitat o influență mai mare asupra mea decât părinții, fratele, soția, fiicele mele. Cele mai multe lucruri pe care merită să le știi încă se învață de acasă.”

Probabil știți deja că Gabriel García Márquez este unul dintre autorii mei de suflet. Când a murit, în 2014, din păcate nu știam prea multe despre el. În schimb, de îndată ce am citit primul roman, m-am interesat mai mult în legătură cu biografia sa - pe-atunci, aflasem că doar soția sa mai este în viață, Mercedes, și tare am fost mâhnit când am aflat, în 2020, că a murit și aceasta. Cu toate acestea, Gabriel García Márquez - Gabo - a lăsat în urmă o moștenire literară fantastică, o moștenire literară care nu doar că va rezista testului timpului, dar va inspira (și inspiră) generații de scriitori, rămânând un etalon al calității, al puterii cuvintelor și al unei forțe literare nemaivăzute. Gabriel García Márquez a fost un adevărat maestru, un adevărat artist. Dar în spatele acestuia, după cum probabil știți, a stat întotdeauna carismatica Mercedes, cea care i-a fost catarg pe când era un vas pe o mare în mijlocul furtunii. Volumul de față, deși de mici dimensiuni, reprezintă o privire asupra ultimelor zile din viața lui Gabriel García Márquez, bolnav, precum și ce a urma odată cu moartea acestuia. Deși cartea este una scurtă, de aproximativ 100 de pagini (avem și pagini cu poze personale ale familiei), cred că a reușit să spună tot ce trebuia spus... Și nimic în plus sau în minus!

„Moartea celui de-al doilea părinte este ca și cum ai privi printr-un telescop într-o noapte și nu mai găsești planeta care era mereu acolo. A dispărut, cu religia ei, tradițiile sale, propriile obiceiuri și ritualuri, mari și mici. Rămâne ecoul.”

Am fost încercat de o senzație bizară citind acest volum. Am simțit că parcă aș pătrunde într-o situație mult prea intimă, care ține strict de familie - dar, în cele din urmă, este vorba despre faptul că Gabriel García Márquez a fost o figură publică, un scriitor renumit, cunoscut, iar o astfel de situație nu ar fi putut să nu atragă după sine sute de scrisori, sute de reportaje, articole de ziar, jurnaliști și altele de acest gen. Chiar dacă Rodrigo García a fost alături de tatăl său în ultimele luni, fiind martor la degradarea din ce în ce mai evidentă a tatălui său (care lupta cu cancerul și era acaparat tot mai mult de demență, transformându-se în umbra palidă a unei persoane cândva gregare, expansive, prodigioase), nimic nu l-a putut pregăti pentru moartea bunului său părinte. Cu toate acestea, acest volum nu se concentrează în jurul acestei „stări de tristețe”, ca punct de interes, ci poate chiar invers: când lumina lui Gabriel García Márquez pare să dispară, de fapt pare să strălucească mai mult decât oricând, pentru o ultimă oară. Rămas-bun, Gabo și Mercedes, se concentrează întocmai în jurul acestei lumini care, dintr-o dată, devine ciudat de reconfortantă.

„Aș da orice să petrec o oră cu tatăl meu când era un ștrengar de nouă ani, sau cu mama când era o fetiță plină de viață, în vârstă de unsprezece ani, amândoi incapabili să bănuiască viețile extraordinare care îi așteptau. Și așa, îngropată în adâncul minții mele, se află preocuparea că poate nu i-am cunoscut suficient de bine și, cu siguranță, regret că nu le-am pus mai multe întrebări despre detaliile din viața lor, despre gândurile lor cele mai ascunse, despre cele mai mari speranțe și temeri ale lor.”

Acest volum de memorii scoate în evidență diferitele fațete ale lui Gabriel García Márquez, Gabo: tatăl, soțul, autorul, omul. Oferă o perspectivă „interioară” despre felul în care toate aceste „roluri” i-au modelat personalitatea. Ni se relevă un om frumos, un artist aparte, dar și un caracter amuzant, care a știut mereu cum să aducă zâmbetul celor din jurul său. Devotat, constant, curajos, în calea lui Gabriel García Márquez nu a stat nimic, în special de când s-a căsătorit cu Mercedes. Mustața pe care a purtat-o de la 17 ani nu a dat-o niciodată jos, chiar dacă chimioterapia i-a distrus-o; i-a crescut înapoi, ca însăși un însemn semnificativ al propriei sale personalități. Povestind despre ultimele luni ale lui Gabriel García Márquez, Rodrigo subliniază, de asemenea, nenorocirea și binecuvântările care vin odată cu a fi fiul marelui maestru. Într-adevăr, iubindu-l, la rândul meu, atât de mult pe Gabriel García Márquez, mi-a fost destul de greu să citesc despre anumite lucruri - după cum am spus, avem parte chiar de o privire foarte amănunțită asupra a ceea ce s-a întâmplat înainte și după moartea lui Gabo. Cu toate acestea, am simțit că totul a fost așezat întocmai cum ar fi trebuit, pentru a-i oferi maestrului o încununare a unei vieți artistice atât de profunde, atât de complexe.

„Am acum aproape vârsta tatălui meu când l-am întrebat la ce se gândește noaptea, după ce stinge luminile. La fel ca el, nu sunt încă prea îngrijorat, dar sunt conștient de timp. Deocamdată, sunt încă aici, gândindu-mă la ei.”

Un volum dureros, dar și încântător. Luminos. După părerea mea, ar trebui citit de fiecare cititor căruia îi plac romanele lui Gabriel García Márquez. Eu vi-l recomand cu cea mai mare încredere, deoarece știu că o să vă atingă și o să vă emoționeze. Citindu-l, mă simt mult mai apropiat de Gabo, mă simt mult mai apropiat de cărțile sale, de literatura sa. Volumul acesta mi-a hrănit sufletul și m-a întristat, dar m-a și făcut bucuros știind că atât de multă lume i-a apreciat cariera - cititorii din întreaga lume i-au trimis scrisori, rândurile de aplauze care l-au acompaniat, memorialul său... După cum și Rodrigo o spune, aceste lucruri „au hrănit sufletul familiei”. Gabriel García Márquez va rămâne mereu în sufletul meu drept unul dintre cei mai buni scriitori care au trăit vreodată, iar cărțile sale sunt adevărate bijuterii literare, adevărate capodopere la care mă întorc mereu - răsfoindu-le, citind pasajele preferate, bucurându-mă de calitatea dialogurilor, de profunzimea cuvintelor și emoția pe care o transmit. Rămas-bun, Gabo și Mercedes, mă înclin în fața voastră și vă mulțumesc pentru tot ceea ce ne-ați oferit de-a lungul timpului: frumusețea de a fi om!

Pe pământ suntem strălucitori o clipă, de Ocean Vuong - Recenzie

Editura: Storia Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 248

Anul apariției: 2019

Traducere: Ioana-Miruna Voiculescu

Ocean Vuong este autorul romanului de debut Pe pământ suntem strălucitori o clipă publicat de Penguin Press (2019) și în curs de apariție în 24 de limbi. A mai scris o colecție de poezii foarte bine primită de critică, Night Sky with Exit Wounds, aflată pe lista celor mai bune 10 cărți recomandate de New York Times, câștigătoare a T.S. Eliot Prize, Whiting Award, Thom Gunn și a Premiului Forward pentru cea mai bună colecție de debut. Bursier Ruth Lilly, din partea Poetry Foundation, Vuong a mai câștigat, printre altele, burse oferite de Lannan Foundation, Civitella Ranieri Foundation, Elizabeth George Foundation, Academy of American Poets și Pushcart Prize. Scrierile sale au apărut în The Atlantic, Harpers, The Nation, New Republic, The New Yorker, The New York Times, The Village Voice și American Poetry Review care i-a decernat Premiul Stanley Kunitz pentru tineri poeți. Nominalizat de revista Foreign Policiy pe lista celor mai influenți 100 de gânditori la nivel mondial în 2016, alături de Hillary Clinton, Ban Ki-Moon și Justin Trudeau. Născut în Saigon, Vietnam, trăiește în Northampton, Massachusetts unde predă în cadrul Programului de Master (MFA) pentru poeți și scriitori de la Umass-Amherst, în calitate de asistent universitar.

„Nu știu ce să spun. Bănuiesc că vreau să spun că uneori nu știu ce sau cine suntem. Zile în care mă simt om, și alte zile în care mă simt mai degrabă un sunet. Ating lumea nu ca mine însumi, ci ca ecou al celui care am fost. Mă auzi acum? Mă citești?”

Pe pământ suntem strălucitori o clipă este scrisoarea unui fiu către mama sa care nu știe să citească. Naratorul, Little Dog, are aproape treizeci de ani când scrie această scrisoare în care scoate la lumină istoria familiei care a început înainte de nașterea lui – o istorie cu epicentrul în Vietnam – și de care se servește apoi pentru a-i oferi mamei acces la porțiuni din viața sa necunoscute acesteia, toate culminând cu o revelație de neuitat. Pe pământ suntem strălucitori o clipă este în egală măsură despre puterea care vine din a-ți spune propria poveste și despre lipsa de putere care-ți anulează identitatea atunci când nu ești auzit. Cu o grație și urgență uluitoare, Ocean Vuong scrie despre oameni prinși între lumi diferite și întreabă cum ne vindecăm și ne salvăm unii pe ceilalți fără a uita cine suntem. Cum este posibilă supraviețuirea și cum o putem transforma într-un fel de bucurie sunt întrebările care propulsează cel mai important roman de debut din mulți ani.

„Ma. Mi-ai spus odată că amintirea e o alegere. Dar dacă ai fi dumnezeu, ai ști că e un potop.”

Știți acele cărți care, de fapt, nu sunt doar cărți? Acele lecturi care nu sunt doar lecturi? Acele... Romane care ajung să fie adevărate stări? Adevărate credințe, dictonuri călăuzitoare? Știți... Oh, oare știți? Am vrut să citesc această carte încă de când, pe neașteptate, am dat peste un citat în online, un citat care mi-a umplut ochii de lacrimi și la care m-am gândit mult, mult timp. L-am arătat și altora, din frenezia aceasta pioasă a mea, și vreau să vă spun că am primit aceeași reacție: o bruscă schimbare a grimasei feței, într-o idee ușor tristă, melancolică. Pentru că, da, această carte m-a întristat enorm, în măsura în care a și reușit să-mi creeze o stare de euforie, de vindecare; m-a emoționat până la lacrimi și am știut de la bun început în ce mă bag. Dar am savurat fiecare pagină, iar la sfârșit mi-am dus cartea la piept și, șoptind, am spus mulțumesc, Ocean Vuong! Mulțumesc pentru această capodoperă literară și pentru toată sinceritatea de care ai dat dovadă în această carte, pentru faptul că ți-ai pus sufletul între aceste pagini și ne-ai vorbit nouă, celor care aveam nevoie, celor care am știut să ascultăm. Un roman absolut impecabil, un volum de memorii care îți rupe sufletul și pe care nu ai cum să-l citești fără a simți, pe alocuri, un nod în gât. Pentru mine, această carte a fost una dintre cele mai bune citite anul trecut, și sunt sigur că în viața asta, cândva, o voi reciti. Sunt absolut sigur!

„Violența era deja ceva obișnuit pentru mine, era ceea ce știam, în definitiv, despre dragoste.”

Nu vreau să vă vorbesc despre ce este acest volum, ci despre cum m-a făcut să mă simt lecturarea sa. Distrus. Efectiv, am fost distrus, și nu știu cui se datorează acest lucru - oare scriiturii absolut superbe, emoționante, lirice, diferite, autentice? Oare faptului că am citit-o eu într-o anumită perioadă a vieții mele? O, vedeți ce mare impact poate avea starea pe care o ai atunci când te apuci de o carte? Și, totuși, tind să cred că mare parte din „impresionismul” acestei recenzii se datorează întocmai faptul că Ocean Vuong are o sensibilitate extraordinară, are o emoție pură, o emoție care se generalizează asupra tuturor cititorilor - nu vreau să cred că sunt persoane care au citit această carte și au strâmbat din nas. Pentru că, cel puțin după părerea mea, nu poți rămâne rece în fața a tot ce scrie Vuong aici. Invocând figura maternă, pe mine deja m-a câștigat, și-am știut că are să se joace cu emoțiile & trăirile mele. Chiar asta a făcut, dar, în același timp, cu Vuong te poți identifica într-o manieră mult mai profundă: cuvintele pe care le spune, frazele pe care le folosește, emoția de care dă dovadă și toată naturalețea volumului - nimic, dar nimic nu pare forțat, pus doar ca să fie, să impresioneze. Totul pare să-și aibă locul exact unde trebuie, livrându-i cititorului un tur de forță literară cum rar i-a fost dat să vadă!

„Uneori, când ți se oferă tandrețe o simți ca pe însăși dovada faptului că ai fost distrus.”

Pe pământ suntem strălucitori o clipă este volumul pe care îl port în suflet încă de când l-am citit. Am vorbit tuturor despre el, l-am recomandat oricui, și m-am bucurat când mi-au scris persoane care mi-au zis că, într-adevăr, această carte este altceva. Da, chiar este altceva - un volum care se adresează oricui, teribil de sensibil, profund, de o minunăție literară extraordinară, care dă dovadă de umanitate și în care s-ar putea regăsi oricine: este o carte despre noi, despre ceea ce suntem, despre cum ne percepem, despre cum ne vedem și cum suntem văzuți. Despre spațiul pe care îl împărțim cu alții, despre corpul pe care îl oferim altora, despre sentimentele pe care le investim în alții... O carte puternică, emoționantă, poetică, lirică, superbă, superbă, superbă! Da, știu că spun multe & totuși pare că nu spun nimic, dar eu cred că acest volum trebuie simțit, trăit. Nu poate fi teoretizat, eu nu vi-l pot explica și nici nu îmi propun să o fac - vreau doar să vă conving de faptul că merită, chiar merită să-i dați o șansă. Îl veți iubi și îl veți aprecia, îl veți recomanda și îi veți asigura un loc special în biblioteca voastră: în esență, vorbim despre o carte specială, nu despre orice carte.

„Uneori, când sunt neatent, cred că rana este și locul în care pielea se reîntâlnește pe sine, o margine întrebând-o pe cealaltă: unde-ai fost?

Unde-ai fost, Ma?”

În fața profunzimii volumului lui Ocean Vuong, am impresia că alte cărți pălesc. Am impresia că alte cărți sunt anemice, sunt... seci. Vuong „răzuiește” omul cu tot ceea ce înseamnă, cu toate emoțiile sale abisale. Nu-i este frică să fie sincer, nu se teme că va fi judecat, arătat cu degetul. Nu. Vuong se arată cititorului exact așa cum este: sensibil, temător, dar și deosebit de puternic, inteligent și conștient de adevărata sa natură interioară. Pentru mine, volumul de față a fost o inspirație. Este, de fapt, o inspirație. Mi-a stârnit zeci de emoții, m-a făcut să mă gândesc la viața mea și la viața altora, m-a făcut să arunc o privire valorilor pentru care pledez, credințelor pe care le am. Și, la sfârșit, abia am mai putut să recitesc pasajele care mi-au plăcut cel mai mult, deoarece am avut ochii înecați în lacrimi. Un volum aparte, pe care îl voi păstra mereu în inimă și la care mă voi reîntoarce atunci când... voi avea nevoie. Chiar astăzi, de fapt, am recitit anumite pasaje, și le-am retrăit cu aceeași intensitate: pentru mine, acest volum a devenit unul simbolic, unul pe care l-am citit la momentul potrivit și care m-a vindecat. Care m-a ajutat nu neapărat să depășesc anumite lucruri, pe cât să le înțeleg mai bine. Să mi le fac aripi pentru a putea zbura... mai departe.

Calul de bătaie (Jack Warr, #2), de Lynda La Plante - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2023

Traducere: Oana Dușmănescu

Lynda La Plante s-a născut la Liverpool. A scris aproape patruzeci de romane – toate au devenit bestselleruri. A studiat actorie la Royal Academy of Dramatic Art și a jucat la Teatrul Național din Londra înainte să devină actriță de televiziune. După aceea s-a apucat de scris și s-a afirmat cu serialul TV Widows (Văduve), care a avut un succes extraordinar. Scenariul Lyndei pentru Prime Suspect (Suspect de crimă) a câștigat premii BAFTA, Emmy, distincții din partea British Broadcasting and Royal Television Society, precum și Premiul Edgar Allan Poe din 1993. Lynda este membru onorific al British Film Institute și a primit Premiul BAFTA Dennis Potter pentru Cel mai bun scriitor în anul 2000. În anul 2008 a primit Ordinul Imperiului Britanic în grad de comandor pentru servicii aduse Literaturii, Teatrului și Filantropiei. La Editura Crime Scene Press a apărut și primul volum al seriei Jack Warr, Secrete îngropate (2022, traducere de către Oana Dușmănescu).

„După ce și-a dat seama că se zgâiește la el, a început să roșească. Iisuse Hristoase! și-a spus ea. Ridley e sexy ca naiba acolo sus!”

Al doilea volum din noua serie Jack Warr. Nu toți ucigașii pot fi îmblânziți… O bandă de spărgători violenți terorizează de luni întregi o localitate de la țară. Dar când într-o casă din Cotswolds e găsit un cadavru mutilat devine limpede că nu e vorba despre vreo bandă oarecare de hoți oportuniști. Jack Warr descoperă localnici care ascund secrete întunecate, află despre infracțiuni ascunse, însă ceva tot îi scapă. Având puține piste și cum atacurile violente se întețesc, pentru a-i prinde pe spărgători va fi nevoit să acționeze la fel de îndrăzneț ca ei. Folosindu-se de capacitatea lui de a oscila între lumea interlopă și cea a dreptății, Jack se pregătește să le întindă o capcană, conștient de faptul că orice eșec îi va cădea pe umeri – și că sângele vărsat va curge asupra lui.

„Maggie l-a sărutat cu afecțiune pe Jack pe creștet și a decis să nu-i spui că Hannah tocmai trăsese un pârț la ea pe genunchi.”

Încep să observ o anumită „predilecție literară”, în cazul meu: nu mă mai dau în vânt neapărat după thrillere dinamice, care au tensiunea aceea deseori deloc convingătoare, dar care ajunge să placă, ci încep să mă atragă mult mai mult cărțile mai detaliate, thrillerele acelea (să le zic) tipice, polițiste, când avem de-a face cu șefi și inspectori și detectivi, care își au acțiunea compusă dintr-un slow burning evident. Știi că înaintezi în lectură, așadar, și încetul cu încetul ajungi la apogeu, dar pe parcursul lecturii parcă interesul este centrat asupra personajelor, asupra tipologiilor și dezvoltării acestora. Pe de altă parte, chiar dacă am citit și primul volum din serie - Secrete îngropate (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), cred că aș fi putut citi această carte și de sine stătătoare - nu prea am găsit conexiuni directe, cel puțin relevante, cu primul volum. Da, l-am avut pe domnul Jack Warr, dar parcă era același. Ori mi-a scăpat mie ceva, ori chiar așa este. În orice caz, am fost tare prins de intriga interesantă și de numeroasele răsturnări de situație care m-au ținut într-un permanent suspans.

„- Chestia asta încă se întâmplă, deci, nu-i așa?

- O dată la câteva luni. Iar ăștia sunt doar cei despre care aflăm. Ar putea fi mai mulți. E un act de echilibrare politică. Pumnul de fier în mănușa de catifea nu a fost niciodată mai potrivit decât acum și aici. Dar... lucrurile deja au devenit mai grave și trebuie să facem ceva. Repede.”

Și nu vorbesc despre un suspans tipic, ci despre un suspans psihologic aparte. Ideea cu spărgătorii de case violenți care terorizează locuitorii din zona rurală a Angliei, cadavrul mutilat care împinge ancheta într-o direcție mult mai bizară (evident, nu e vorba doar de niște hoți oportuniști) - Jack Warr, în scurt timp, își dă seama că nu este vorba de ceva obișnuit, ci de o mulțime de secrete întunecate, de crime ascunse și multe, multe piste false. Jack Warr vrea să ducă ancheta la bun sfârșit și să prindă răufăcătorii, înainte de a mai apărea și alte cadavre și spargeri. Lynda La Plante ne livrează o proză atentă, bine dozată și documentată, frumos țesută, pe alocuri amuzantă, pe alocuri profundă și emoționantă, reiterând în cele din urmă psihologia oamenilor și cum răul se arată în forme din ce în ce în ce mai necunoscute și bizare. Intriga, acțiunea, dinamica - toate acestea fac ca lectura să curgă de la sine, deși, după cum am mai spus, nu este o carte despre care ai putea spune că te ține dintr-o întorsătură de situație în alta, ci care „îți dă cu lingurița” porții atent dozate de tensiune și neliniște. Are un ritm rapid, dar este un ritm care mai mult interesează „lucrurile din fundal”, dacă pot spune așa, și nu neapărat ancheta în sine. 

„- OK. Mâine țintim veriga cea mai slabă (...). Și o facem să ne spună tot.”

Așadar, este vorba despre protocoale care țin de poliție, asezonate foarte fain cu muuultă lăcomie, cu gelozie, cu muuulte secrete și și mai multe situații neașteptate. Un roman atent executat, bine pus la punct și construit, pe care l-am savurat timp de 2-3 zile. Chiar mi-a plăcut - așa cum am spus, mi-a plăcut mai mult decât primul volum. Evident, interesul meu major a fost Jack Warr, deoarece mereu îmi place să analizez protagonistul unei serii - un om puternic, foarte inteligent, dar care bineînțeles că are o slăbiciune aparte: soția și fiica lui. Este atât un polițist integru, inteligent, cât și un familist convins, și cu siguranță are să ne demonstreze foarte multe lucruri de-a lungul acestei serii, așa că abia aștept să văd ce ne va mai pregăti Lynda La Plante în cele ce urmează. O carte presărată cu glume, cu situații care debordează de realitate, pe alocuri de înțelepciune și profunzime. Îmi place modul în care autoarea reușește să insereze aceste mici „lecții de viață”, evident frecvent sub forma dialogurilor sau a micilor pasaje cu care ori se încheie un capitol, ori se încheie un fragment dintr-un capitol. Chiar bună, sincer să fiu, surprinzător de bună aș putea spune, lucru care dovedește, încă o dată, faptul că gusturile încep încetișor și sigur să mi se schimbe!

„Dar epuizarea fizică și emoțională, pe lângă efortul de a-și ascunde adevăratele temeri, le făcuseră pe Maggie și Regina ușor isterice - de aici și criza lor de râs. Și, preț de câteva clipe prețioase, cele două prietene și-au permis să fie fericite.”

Făcând concluzia acestei recenzii, pot spune că mă declar chiar mulțumit de modul în care evoluează lucrurile cu această serie. Îmi place Lynda La Plante, chiar dacă la început, când am citit primul volum din serie, am fost puțin reticent. Încetul cu încetul, lucrurile au început să se așeze și mi-am dat seama că, uneori, poate e mai interesant, mai captivant să știi cum funcționează lucrurile „în culise”, decât să citesc nu-știu-ce-thriller-cu-nu-știu-ce-intrigă-banală! Dacă vreți să aveți parte de o lectură antrenantă, slow burning, bine scrisă și elaborată, atunci chiar vă recomand cu mare încredere Calul de bătaie și să aveți în vedere această nouă serie a lui Lynda La Plante. Mă bucur tare mult că am ocazia să citesc aceste cărți, ca urmare a faptului că fac parte dintr-un Crime Club genial, iar alături de mis compañeros vorbim despre cărți - exact așa cum mi-am dorit dintotdeauna. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru, dragi cititori!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Lynda La Plante, Calul de bătaie, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Lynda La Plante, apărute și pe blog: 

| Secrete îngropate |

Elocința sardinei, de Bill François - Recenzie

Editura: Univers

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 168

Anul apariției: 2022

Traducere: Alina Pelea Și Rodica Baconsky

Elocința sardinei este o carte despre natură extraordinară – informativă, captivantă și accesibilă, scrisă dintr-un unghi personal, despre un subiect care a fascinat omenirea dintotdeauna și își păstrează și acum misterul: oceanul, viața acvatică. Povestea începe cu milioane de ani în urmă, pe când Atlanticul era o mare tânără și mică, și curge spumos de-a lungul vremii până în zilele noastre, când, la o terasă, cu meniul în față, nu prea știm ce să alegem. Personajele sunt fascinante, ca de roman (o veți întâlni pe cea mai singuratică balenă din lume, ale cărei cântece îi uimesc pe cercetători din 1989, de când i-au captat vocea prima oară cu ajutorul sonarelor, veți coborî în subteranele Parisului, fugăriți de poliție, alături de un grup de oameni de știință în căutarea anghilelor, vă veți amuza de suspiciunile unor generali care erau cât pe ce să pornească un război din cauza unui banc de heringi și tot așa).

„Sardinele dețin arta elocinței perfecte: cu un simplu gest, spun tot; o simplă privire și totul se înțelege de la sine. Fără a fi nevoie de un dirijor sau de ordine date mulțimii; interacțiunea dintre vecine e de-ajuns, iar bancul se organizează singur. Milioane de sardine înoată astfel, aliniate automat sau dispuse în careu, perfect sincronizate.”

Sunt o sardină, o sardină șmecheră care vrea să-ți povestească despre aventurile și călătoriile ei. Dar eu nu știu să scriu, și chiar dacă aș ști, înotătoarele mele nu-mi permit să bat eficient la tastatura laptopului. Așa că-l voi lăsa pe Bill François să-ți vorbească despre bine. Bill François știe cum să comunice cu o sardină. Cel mai probabil, Bill François a fost o sardină într-o altă viață. Încă de mic, a iubit apele Mediteranei, și tocmai acesta a fost începutul unei pasiuni care durează o viață întreagă - marea. Încercat în permanență de acest simț cronic al curiozității, cu o imaginație debordantă, Bill François începe să ne prezinte misterele oceanului, cu tot ce presupune acesta: un adevărat Univers subacvatic, infinit, efervescent, complex, zgomotos, plin de creaturi bizare și de alte lucruri și vietăți la care nici nu ne-am putea gândi. O lume efervescentă pe care, atât cât își permite, Bill François ne-o prezintă într-un stil ludic, jucăuș, care te ține captiv și nu te plictisește chiar deloc. Eu iubesc cărțile de nonficțiune, și, recunosc, multe dintre cele prezentate de Bill François nu mi-au fost necunoscute: în schimb, necunoscut mi-a fost acest mod genial de prezentare, care depășește categoria cărților „de popularizare a științei”. Amuzant, revigorant, lecturarea volumului Elocința sardinei chiar a fost o experiență parte.

„Spunându-și istoria, creaturile marine strecoară în ea și strigăte de ajutor. E datoria noastră să le descifrăm.”

Bill François este fascinat de viața din adâncuri, de viața marină, iar acest lucru se resimte în fiecare pagină. De profesie, Bill François este fizician, dar are o pasiune pe care nu ezită să și-o fructifice: aceea de a descoperi creaturile care trăiesc în apele lumii, de a învăța în mod constant lucruri noi despre crustacee, despre pești, corali, balene, sardine și tot ce o mai găsi el. Interesat și de mituri, legende, de povești transmise din gură în gură, Bill François știe totul despre „ce mișună” prin zonă. Și totul a început din copilărie, când a fost martorul unei anumite situații. De-acolo, au pornit zeci de întrebări care l-au făcut ca, odată cu trecerea timpului, să se transforme într-un adevărat explorator. Citind cartea, nu doar că ne familiarizăm într-un mod rapid și practic, deloc solicitant, cu ce presupune această viață marină, ci chiar ajungem să vedem cu alți ochi peștii. La fiecare pagină poți simți pasiunea autorului, și cred că asta mi-a plăcut, de fapt, cel mai mult. După cum am spus, eu citesc frecvent nonficțiune, în esență cărți științifice, și sunt destul de familiarizat cu anumite lucruri - dar, în cazul cititorului care așa-zis „neavizat”, sunt sigur că această carte s-ar dovedi mult, mult mai interesantă.

„Am avut norocul să fiu adesea martor la viața și la tainele creaturilor marine. Când poveștile lor ne sunt spuse direct de spectacolele din adâncuri, să le asculți e o fericire fără seamăn.”

Cartea conține o mulțime de informații ușor de înțeles și asimilat, informații chiar interesante, în mare parte organizate în capitole specifice („Scoici și crustacee”, „Înghesuiți ca sardelele”, „Dialoguri acvatice”, „Șerpi de mare” și altele). Surprinzător ar mai fi faptul că este o carte destul de lirică, iar asta mi s-a părut și mai antrenant. Evident, anecdotică, Bill François reușește să ne ofere informații destul de complexe și complet - în cele din urmă, ajungi la concluzia că pe cât de drăguți și adorabili sunt acești peștișori, pe atât sunt de ciudați și complicați. Din păcate, prin practica zootehnică actuală, am ajuns nu doar să distrugem habitate naturale, ci și să exacerbăm procesul pescuitului industrial, transformându-l în pescuit lipsit de sustenabilitate. Oricum, mergem într-o direcție nepotrivită, iar asta probabil nici nu mai trebuie menționat - trăim pe propria piele aceste lucruri. În loc să avem grijă, pentru a preveni (pentru că a preveni este mult mai ușor decât a trata), suntem martorii extincției în masă... Partea aceasta din Elocința sardinei m-a întristat, în primul rând pentru că știu cât de adevărat este și cât de neputincioși, din păcate, suntem...

„Fiindcă lumea mărilor e ca lumea cuvintelor: un spațiu al libertății, și trebuie să rămână așa. Cei care vor să pună frâu cuvintelor, să impună reguli exprimării și vorbei sunt asemenea celor care vor să zăgăzuiască mările. Oceanul e al tuturor și al nimănui. La fel și imaginația. Așadar, dacă suntem o balenă solitară care-și vorbește propria limbă sau una dintre hamsiile disciplinate ale unui banc, o caracatiță inventivă, un pește-ventuză lipicios ori un homar discret, fiecare, în felul nostru, trebuie să ne cântăm liber poveștile.”

Nu știu ce aș mai putea spune despre cartea lui Bill François, așa că mă voi opri aici. Chiar v-o recomand cu mare încredere, deoarece vă va amuza și vă va distra, în măsura în care vă va oferi și multe informații foarte prețioase. Atunci când devii mai conștient de lucrurile din jurul tău, când te interesezi cu privire la alte domenii - care, în esență, n-au treabă cu domeniul tău de activitate, de studiu sau altele, dar trebuie să ai în vedere că au treabă cu faptul că exiști - devii mult mai conștient, parcă, de această lume imensă. Avem tendința de a ne crede stăpâni peste tot ce este în jurul nostru, de a ne simți la capătul lanțului trofic, de a ne afla în vârful piramidei - când, de fapt, suntem atât de mici și atât de neînsemnați, mereu la cheremul forței naturii. Cu toate acestea, dacă ne-am întoarce puțin privirea spre ceea ce cu adevărat este important - comuniunea, grija față de alte mici creaturi și ceea ce ne înconjoară -, poate am reuși să realizăm că, într-adevăr, suntem singura specie care, voluntar, își distruge pe zi ce trece habitatul în care trăiește. Avem o singură planetă, și-am avut tendința de a completa în continuare cu „din păcate”... Dar, sincer, chiar mă bucur că avem o singură planetă, deoarece nicio altă planetă nu merită soarta Pământului!