Made in Sweden 2 - Fiii, de Anders Roslund și Stefan Thunberg - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 560

Anul apariției: 2018

Traducere: Ciprian Șiulea

„Așa stau lucrurile.

Uneori te izolezi pentru că iubești prea mult. 

Apoi, când te deschizi iar către ceilalți, îți dai seama că suferința e o făptură care se hrănește din amintiri.”

Anders Roslund, născut în 1961, este reporter de ştiri și jurnalist cultural pentru televiziunea națională suedeză și unul dintre cei mai de succes scriitori scandinavi de romane polițiste. Împreună cu Börge Hellström (1957–2017), a impus formula Roslund & Hellström, sub care au publicat romane cu vânzări de peste cinci milioane de exemplare și recompensate cu numeroase premii, printre care CWA International Dagger, The Glass Key şi Swedish Academy of Crime Writers’ Award. Dintre romanele scrise de Roslund & Hellström, Editura Trei a publicat Răzbunarea lui Finnigan și Trei secunde. Stefan Thunberg, născut în 1968, este unul dintre cei mai cunoscuți scenariști scandinavi. A scris scenarii atât pentru seriale de televiziune, cât și pentru lungmetraje cu mare succes la public, precum Hamilton şi Jägarna 2. În timp ce Thunberg a devenit faimos ca scenarist, restul familiei sale a căpătat o cu totul altă faimă: tatăl şi frații lui au fost cei mai notorii jefuitori de bănci din Suedia, pe care presa i-a numit Liga Militară. Povestea lor stă la baza romanului Made in Sweden, apărut deja la Editura Trei, a cărui poveste se continuă în Made in Sweden 2 - Fiii.

„Leo tocmai băgase cheia în broască și o învârtise pe jumătate, când se opri Trecuseră doar câteva ore de când nemernicul de Broncks urcase aceleași trepte ca să-i insulte familia. Leo privi lung ușa închisă a mamei sale, în timp ce în mintea lui trecerea în revistă cele opt etape ale ultimului stadiu al planului - titlul lui provizoriu era secția de poliție. Totul avea să înceapă peste doar câteva ore. Ultima etapă însemna părăsirea țării la ora nouăsprezece fix, iar prima să-și ia adio, indiferent cât de groaznic s-ar fi simțit în sinea lui - era condiția necesară pentru a anihila tot ce era tulburător, de a merge mai departe neîmpovărat, de a evita alte gânduri în afara celui de a lua înapoi ceea ce nu exista.”

După șase ani de închisoare, Leo Duvnjac este, în sfârșit, liber. Acuzat de numeroase infracțiuni - zece jafuri de bănci, plasarea unei bombe în Gara Centrală din Stockholm și cel mai mare furt de arme din nordul Europei -, Leo a fost condamnat în cele din urmă doar pentru două jafuri. Dar anii irosiți după gratii nu l-au schimbat - Leo și-a petrecut detenția punând la cale un ultim jaf, pentru care nu are la dispoziție decât un scurt interval imediat după eliberare. Planul este să fure peste un milion de coroane din cea mai mare secție de poliție din Suedia și să dispară pentru totdeauna. Dar planul său, care amenință să distrugă definitiv legăturile și așa firave cu tatăl și frații lui, încarcerați și ei pentru jafurile anterioare, riscă să fie zădărnicit de John Broncks, polițistul necruțător care i-a trimis pe toți la închisoare cu ani în urmă. Va reuși oare Leo să ducă la capăt cel mai mare jaf din istoria Scandinaviei?

„Sânge. El nu se gândise niciodată cât de roșu e sângele.”

N-aș fi ajuns la acest roman prea curând - poate niciodată - dacă nu aș fi participat la un maraton în cadrul căruia una dintre cerințe era să citim o carte care are un număr pe copertă; deși 2 este o cifră, să n-o luăm literalmente. Dincolo de asta, ideea și mai interesantă este faptul că, așa cum probabil v-ați dat seama, acesta este al doilea volum dintr-o serie (de 2 volume, cred), primul fiind Made in Sweden 1 - Tatăl (sau ceva de genul, din câte am înțeles). Ei bine, ia-o de unde nu-i, că acum trebuie să citesc și volumul I, dar nu îl am, pentru că piticii mei de pe creier nu-mi dau pace; peste tot, stocul e epuizat. Poate reușesc s-o găsesc la vreun anticariat sau pe paginile de schimburi de cărți de pe Facebook. Deși nu este un roman care să mă fi dat pe spate, așa cum am spus, trebuie neapărat să am și volumul întâi și să-l citesc, ca să-mi iau de-o grijă, să spun așa. Vedem, totuși, cum o să evolueze lucrurile, deoarece pe acesta l-am luat de la o librărie, cred că costat doar 10 lei, dar n-aveam habar că este continuarea unei alte cărți - ei, uite, de asta nu-mi plac mie seriile prea mult, că mereu mă regăsesc în situații de genul. Așa am pățit și cu Aripi de argint (recenzia AICI) pe care am citit-o luna trecută, și n-am știut că e al doilea volum dintr-o serie scrisă de Camilla Läckberg, iar primul volum e Colivia de aur - totuși, pe acesta am reușit să pun mâna zilele trecute, deci sper că aceeași soartă o s-o aibă și primul volum al seriei de față.

„- Tu urăști violența, asta te face să fii așa cum ești. Pe mine mă face să fiu așa cum sunt punerea faptelor cap la cap. Înțelegi?”

Bun. Made in Sweden 2 - Fiii a fost o carte care, sincer, mă așteptam să aibă mai puține pagini, nicidecum aproape 600. De ce spun asta? Nu știu care-o fi faza, dar cartea, din exterior, pare mult, mult mai scurtă, undeva la vreo 350, maxim 400 de pagini. Ei bine, deși a fost lungă, măcar a mers destul de rapid, unele capitole fiind scurtuțe, ritmul antrenant, destul de alert, dinamic, dar, zău, povestea a fost un destul de sincopată, nu mi s-a părut prea închegată, nici prea convingătoare. Mi s-a părut totuși interesant că, aparent, ar fi inspirată din realitatea autorului Stefan Thunberg, referitor la frații și tatăl său. Și-am zis să-i dau o șansă totuși, adică a avut anumite aspecte care chiar mi-au plăcut: psihologia lui Leo, a tatălui său, dar și traiectoria „detectivistă”, să-i spun așa, pe care a luat-o, la un moment dar, romanul. De fapt, îmi aduc așa frumos aminte de zilele în care, cu nesaț, citeam cărțile din Seria Neagră, parcă așa se numea, apărute tot la Editura Trei - o mulțime de cărți polițiste, autori nordici; și abordam acest gen literar foarte, foarte des, acum câțiva ani. În ultimul timp, recunosc, m-am îndepărtat de această tagmă literară, dar asta nu înseamnă că, dacă am ocazia, nu revin cu aceeași plăcere asupra ei. Deci, așa, faptul că nu am citit primul volum al cărții n-a fost tocmai definitoriu în înțelegerea celui de-al doilea volum - ideea primului roman am reușit s-o înțeleg pe parcurs, dar asta nu înseamnă că nu vreau să-l citesc și pe primul. Vreau, totuși, să am o imagine completă asupra psihologiei personajelor.

„Sângele vărsat e mai bun decât găurile negre.”

După cum am spus, acțiunea romanului nu este una palpitantă, fascinantă, ba chiar mi s-a părut puțin prea tehnică, dacă pot să spun așa, puțin cam prea credibilă, nu tocmai convingătoare. Dar mi s-a părut interesant, în schimb, ceea ce-l „împingea” pe Leo de la spate, psihologia sa, curajul nebunesc de care a dat dovadă, strategiile pe care le-a pus la punct, planurile pe care să le urmeze, capacitatea sa de convingere aproape patologică, de a lua în cocârdășie alte persoane cu aceleași interese - totuși, parcă aș fi vrut să am parte de ceva mai efervescent, mai captivant, de o intrigă ceva mai spectaculoasă, mai complexă. Am simțit că citesc ceva liniar - ceea ce nu exclude „plăcerea”, de altfel, de a citi -, dar parcă aș fi vrut, mă repet, ceva mai aparte, mai dinamic, mai nebunesc, care să mă antreneze și să mă dea peste cap, mai multe întorsături de situație, ca să mă simt ca într-un roller-coaster de emoții și stări. Îmi aduc aminte de cărți din același gen - polițist - care au reușit să mă dea peste cap și să mă facă să nu mai am răbdare, aiba așteptând să aflu ce urmează să se întâmple mai departe. În același timp, am simțit un potențial în această carte, dar parcă nu valorificat la intensitatea sa; nu, n-a fost o carte care să nu mă prindă totuși, chiar m-a captivat într-o anumită măsură, dar aș fi vrut să fiu mai implicat emoțional în ea. Așa, am citit-o ca și un simplu cititor care citește o carte, fără să mă miște sau să mă captiveze în totalitate. De altfel, o lectură OK, dar nicidecum memorabilă, așa cum au fost altele din același gen.

„Stresul nu îl vizita niciodată atunci când era vorba de treburile lui, când el era la conducere și deținea controlul.”

Nu știu ce aș mai putea să spun; chiar vreau să citesc și primul volum, Made in Sweden 1 - Tatăl, pentru că, așa cum v-am spus, am niște pitici pe creier care îmi spun că trebuie să am și primul volum - mai rămâne problema următoare: cum fac rost de el, având în vedere că nu-l mai găsesc nicăieri în stoc? Eh, probleme și probleme! Voi ați citit această serie? Dacă da, sunt curios cum vi s-a părut. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru, pline de spor!

Lento. Meduza, de Antoni Casas Ros - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 128

Anul apariției: 2016

Traducere: Aurelia Ulici

„(...) Este o lume care nu are limite.”

Antoni Casas Ros s-a născut în 1972 în Catalonia franceză. Nu l-a văzut nimeni, niciodată, nici măcar editorul său. Cu faţa mutilată în urma unui accident de maşină, scriitorul a refuzat să apară în public în ultimii 15 ani. A urmat cursuri de matematică, dar a renunţat la studii în urma accidentului. Primul său roman, Teorema lui Almodóvar, a fost distins în Spania cu premiul Cel mai bun roman de debut în 2008. Amintind, prin refuzul său de a apărea în public, de Thomas Pynchon sau J. D. Salinger, Antoni Casas Ros a provocat numeroase dezbateri în Franţa cu privire la identitatea sau chiar la existenţa sa, mergând până la a fi considerat o găselniţă editorială sau o fantasmă a lumii literare pariziene. Enigma este cel de-al doilea roman al său, apărut în 2010 în Franţa. A mai publicat la Gallimard colecţia de nuvele Mort au romantisme (2009) şi romanul Chroniques de la dernière révolution (2011).

„- Lento (...) nu văd de ce e nevoie să-l oblig să se conformeze ordinii sociale. Pentru mine, este un artist care se caută.”

Lento este un copil special. A venit vremea ca el să iasă în lume. Are nevoie de timp ca, treptat, să evolueze în realitatea impusă. Mai întâi iese capul, apoi un umăr. Încă din coconul cald al uterului, el contemplă lumea exterioară şi-i descoperă frumusețea. Se uită la ochii luminoşi ai asistentei medicale, inspiră mirosurile, ascultă murmurul frunzelor din copacii de afară. Tranziţia durează șaptezeci și două de zile. Lento crește. În mod sigur nu este ca toți ceilalți. Lumea întreagă (medicii, psihiatrii, ceilalți oameni) îl arată cu degetul. Lento nu e un copil ca alți copii. E cu siguranță încet la minte. E pur și simplu diferit. Această lentoare îi permite să-și dezvolte simțurile. Lento e un clarvăzător. Se maturizează. Se îndrăgosteşte. Ea e cea mai rapidă din lume, iar el o învață lentoarea. Antoni Casas Ros revine cu o poveste despre alteritate. Un text delicat, fantezist, punctat cu momente teribile marcând întoarcerea aspră la realitate, alternanţa dintre imaginarul absolut şi o sensibilitate sufocată.

„A pipăi. A pipăi tot ce poate fi pipăit. A pipăi tot ce are o formă, niște contururi, scobituri, crevase, cavități, curbe, valuri. Îmi place să pipăi apa. Este ca o legătură între vizibil și invizibil. Apa nu curge numai spre pământ, curge și spre cer, spre spațiu. De unde și întrebarea, putem pipăi spațiul? Eu cred că da. Am încercat și am tot încercat. Deschizi mâna, o întinzi, o abandonezi până la acele mărunte furnicături, până la tremurul care se transmite coloanei vertebrale. Pielii. Am reușit să mângâi spațiul.”

Nu e primul meu contact cu Antoni Casas Ros, unul dintre autorii pe care i-am descoperit anul trecut și față de care mă declar, cu mâna pe inimă, fan convins. Primul meu contact cu el a fost romanul Teorema lui Almodóvar (recenzia AICI), apoi Cronicile ultimei revoluții (recenzia AICI) și Enigma (recenzia AICI); așadar, pot spune, fără să fiu impresionist, necitind o singură carte de semnată de Casas Ros, că, într-adevăr, autorul este o voce autentică în literatură. Scriitura sa este una viscerală, profundă, extrem de emoționantă și, în același timp, incisivă, acidă, întrucât nu se sfiește să vorbească despre sexualitate, nu se sfiește să numească, literlamente, organe genitale, fantezii sexuale și alte subiecte care ar putea fi considerate tabu. Este o literatură fără perdea, să spun așa, în care realitatea, îmbinată maiestos și echilibrat cu fantasticul, se îmbină într-un stil romanist aparte. Pentru mine, Antoni Casas Ros chiar este un autor de referință, și mă bucur enorm că l-am descoperit, când ar fi putut atât de ușor să rămână în obscuritate - nu am auzit de cărțile lui la niciun alt cititor, nu le-am mai văzut pe nicăeri pe Bookstagram sau în blogosferă (decât la câțiva, dar un număr infim de mic în comparație cu câți bloggeri de carte există). Și nu poate decât să mă întristeze, să zic așa, acest fapt, deoarece Antoni Casas Ros chiar merită mult mai multă atenție și mult mai multă notorietate. 

„Am ajuns la concluzia că simțul lui Eu se obține prin contaminare, că nu este înnăscut. Asta mă face să zâmbesc. Mai târziu am experimentat Eul suferind, Eul întemnițat, Eul invadat, Eul denaturat de chimie, Eul care urlă de tristețe, Eul lipsit de iubire care încearcă cu orice preț să treacă prin ziduri, să fugă, să se imagineze nelimitat.”

Lento. Meduza este, așadar, ultima carte tradusă la noi pe care o citesc. Pot spune că închid - fazual - lumea romanistă a lui Casas Ros cu un volum care m-a cutremurat, m-a mișcat până la lacrimi; și aici vorbesc în special despre prima povestire, intitulată „Lento” (a doua povestire este „Meduza”, care e cuprinsă într-un număr mult mai mic de pagini decât prima), deoarece mi-a plăcut extraordinar de mult, exponențial mai mult decât a doua.  „Lento” este un fel de poem al vieții, o proză-poem, ca o meditație, ca o incantație sui generis a devenirii psihologice, fizice, devenirea fiind una unică, lirică. Este scris cu o visceralitate aparte, autentică, ca un elogiu adus „lentorii”, să spun așa; povestea te face să îmbrățișeză lentoarea ființei, să fii atent la detalii, la propria-ți devenire; să cunoști lumea prin intermediul simțurilor, să guști culorile, să auzi imaginile, să miroși literele, să simți, cu mâinile, iubirea și durerea și moartea și viața și lacrimile și bucuriile. Să știi ce, înainte de a te naște, te așteaptă în lumea care te primește cu brațele deschise, lăsându-ți doar certitudinea morții implacabile. Este un poem intens, cu o scriitură specială care m-a atins până-n abisul sufletului, m-a purtat pe meleaguri fantastice, mi-a intrat în inimă și, chiar și-acum, sălășluiește acolo cu o deosebită intensitate. Dincolo de asta, este povestea neadaptării, povestea respingerii și a devenirii lui Lento, care-și dă seama că doar întorcându-se în natură și având certitudinea puterii infinite a acesteia, reușește să se regăsească și să-și accepte interiorul, însăși natura propriei sale ființe. Este un poem al dedublării, în care Lento este pus față în față cu propriul său interior, și-abia atunci, abia atunci de fapt reușește să se înțeleagă pe deplin și să-și dea seama că viața, așa cum este ea, presupune purificare, acceptare și contemplație.

„- Ce este dragostea? Ieri mi-am pus întrebarea asta.

- O chestie de neînțeles. Am renunțat. Cred că e un fel de boală, poate singura de care oamenii sunt încântați să se molipsească. La început e blândă, nemiloasă la sfârșit.”

A doua povestire, mult mai scurtă, este un poem tulburător, violent, brutal, dar livrat cititorului într-o formă atât de autentică, atât de magnetică, printr-o efervescență de forme stilistice și metafore originale, fanteziste și amețitoare. Cuvintele lui Casas Ros clădesc lumea poemului într-un val copleșitor, aproape sufocant, într-un mod realist și hazardat, haotic, urgent, ca într-o cameră de urgență a unui spital, în care oamenii, năpădiți de boli, cu membrele ciuruite, cu rănile deschise și putrezinde, într-un miros dens și copleșitor de moarte, boală și cangrenă, ca într-un țesut mort, prin care sângele a încetat să mai curgă, poemul lui Casas Ros prevalează violența, iar autorul alunecă spre imaginar, ca într-un tabernacul în care se retrage din fața morții necruțătoare, lăsând în urmă realitatea violentă și plină de angoasă. „Călătoria este scopul călătorului. Pentru a ajunge la capătul drumului trebuie să-ți găsești nebunia de a merge mai departe” (Aurelia Ulici, traducătoarea volumului Lento. Meduza). Călătoria lui Antoni Casas Ros, în acest poem intens intitulat „Meduza”, este însăși călătoria cititorului prin lumea haotică, întunecată, fără salvare, iar cititorul devine un arhitect al propriilor sale tragedii și drame, într-o anticameră a morții, a regăsirii; în căutarea catharsis-ului purificator, „fastuoasa ta violență a intrat în textul meu/ suntem unul pentru a ne lupta/ nu poate exista învingător/ stropi ai plăcerii tale în sufletul meu”, Antoni Casas Ros se dedublează („două lumi/ două trupuri/ două iluzii”), dar, în cele din urmă, într-o incitație contemplativă, acesta se regăsește reîntregit („pe care disperarea le unește/ ce rămâne după moarte/ tăcerea”).

„Este ora când devenim fragili când tremurăm, când mirarea pune stăpânire pe sufletul trupului. Zgomotele capătă importanță. Tăcerea se luminează. Zi de sărbătoare. Își deghizează câinele în filosof, ne citește. N-aș asculta învățăturile unui câine/ Dar la hiperbole sunt atent/ Drumul drept și obstacolele mă adorm/ Mallarmé avea un creion albastru/ Păsările mele se risipesc în cețurile tale eu îmi trec zilele.”

Vă recomand din tot sufletul să-i acordați o șansă. Este un autor, așa cum am spus, care cred că ar merita mult mai multă atenței, datorită scriiturii sale speciale, a intrigilor sale autentice, a profunzimii de care dă dovadă în romanele sale. Îmi pare rău, într-o anumită măsură, că acesta a fost ultimul meu contact cu el, dar astfel Antoni Casas Ros devine un autor de referință în ceea ce privește experiența mea literară. Le mulțumesc din tot sufletul celor de la Editura Vellant pentru excelenta traducere, pentru faptul că s-au decis să-l aducă, în forme atât de frumoase, în bibliotecile noastre. Le mulțumesc și pentru volumul de față, Lento. Meduza, pe care îl puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și spor în tot ce vă propuneți!

Cortegiul umbrelor, de Julián Ríos - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 132

Anul apariției: 2012

Traducere: Liliana Pleșa Iacob

„Cum să explici asta, negravitația, acea impresie minunată de plutire și libertate, când te afunzi în tenebre și noaptea explodează într-o vâlvătaie orbitoare și zece miliarde de stele se sting, dispar treptat cu un tremur de gheață, și o maree de scântei se dizolvă într-o sclipire, în timp ce navighezi în derivă prin întunericul fără margini.”

Carlos Fuentes spunea despre Julián Ríos că este cel mai inventiv și creativ scriitor de limbă spaniolă. Născut în 1941 în orașul galician Vigo, Ríos şi-a făcut studiile în Madrid, de unde a emigrat în Londra și apoi în Paris, unde trăiește în prezent. Este considerat unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai postmodernismului spaniol, iar romanul său, Larva, stă mărturie în acest sens. Şi-a scris primele două volume à deux alături de Octavio Paz. Maestru al invenţiei lingvistice, Julián Ríos a devenit un scriitor-cult în Occident, unde a fost supranumit „un James Joyce spaniol” sau „urmaşul lui Cervantes.” Cortegiul umbrelor a fost scris între 1966 şi 1968, dar tânărului Ríos i-a fost teamă că nu va trece de cenzură sub regimul lui Franco, aşa că a păstrat manuscrisul aproape cinci decenii în sertar. Spre deosebire de cărţile sale de mai târziu (sofisticate şi jucăuşe), Cortegiul umbrelor adună texte scurte şi amare despre un loc pe cât de întunecat, pe atât de misterios: imaginarul sat Tamoga.

„În profida oricăui pronostic, înmormântarea a constituit o manifestare populară de doliu. Poate că resortul sentimental al compasiunii (toată lumea avea încă în minte vechea istorie, de o mie de ori povestită, a nefericitei căsătorii a farmacistului) mișcase mulțimea, făcând-o să-l însoțească spre cimitir pe omul care în ultimii săi ani trăise apărându-și cu înverșunare singurătatea.”

Cortegiul umbrelor se construieşte din nouă nuvele legate discret între ele prin personajele chinuite care populează Tamoga – un sat iberic de pe coasta de nord-vest, în care se trăieşte greu, dar care e, în schimb, „mai bun ca oricare altul pentru a muri.” Poveşti de dragoste, război şi răzbunare se ţes din vorbele sătenilor: un cor al umbrelor alimentat de bârfe şi amintiri, blesteme şi jurăminte încălcate. De la povestea lui Mortes, străinul care ajunge în Tamoga ca şi cum ar urma un cântec de sirenă, până la istoria doñei Sacramento, care, desprinsă parcă dintr-un tablou de Goya, refuză de cinci decenii să mai iasă din casa prăfuită în care s-a născut, cele nouă nuvele de Julián Ríos ne dezvăluie un spaţiu ca o anticameră a morţii, golit de speranţă, dar plin de secrete.

„Cum să explici senzația de scufundare ce te cuprinde la început, când te crezi pierdut într-un foc ciudat, dar vag cunoscut, până ce descoperi că te afli în dormitorul casei tale.”

Dacă e să trebuiască să aleg o anumită naționalitate de scriitori și romancieri și poeți (până la urmă, artiști) pe care ar trebui s-o citesc toată viața, cu siguranță aș alege autorii spanioli, mexicani, columbieni. Pentru mine, vocea lor romanistă este inconfundabilă și inegalabilă, am impresia că parcă s-au hotărât - aproape cu toții - să scrie exact așa cum îmi place mie. Au ceva special, au ceva autentic, au acel ceva care nu se teoretizează și nici nu poate fi definit, ci doar se simte atunci când citesc o carte scrisă de un autor spaniol sau columbian sau mexican. Știți cu toții probabil cât de mult îmi plac Arriaga, Márquez, Antoni Casas Ros, Pombo, Andrés Barba - majoritatea traduși la Editura Vellant, una dintre editurile mele de suflet - și n-o spun doar așa, ca să fie, ci simt asta cu toată ființa mea. Acum, citind Cortegiul umbrelor, am descoperit un alt autor care a reușit să-mi intre sub piele, și păcat că nu sunt traduse și celelalte cărți ale sale. Deși de mică dimensiuni, alcătuită din mai multe povestiri, cartea de față a reușit să mă zguduie, să mă miște și să mă emoționeze, să mă convingă și să-mi smulgă trăiri dintre cele mai intense și adevărate. Dintre cele mai profunde și neașteptate. 

„Simți o apăsare imensă, ca și cum oasele tale s-ar fi umplut cu plumb, și cazi din nou în noapte și te-nvârtești în întunericul fără margini și un val cald crește și se propagă ca un ecou și zece miliarde de stele se aprind pe rând ca luminile unui oraș îndepărtat și străfulgerarea este un ocean luminos, Calea Lactee, și simți din nou greutatea copleșitoare și furnicarul grăbit al vieții.”

Volumul lui Julián Ríos mi-a adus aminte, într-o anumită măsură, de povestirile lui Márquez, unul dintre autorii mei preferați - și nu mă refer neapărat la registrul stilistic, întrucât Márquezeste consacrat de ceea ce se numește „realism magic”, ci vorbesc despre acea atmosferă pe care doar în povestirile márquezian reușesc s-o mai regăsesc: o atmosferă dominată de ceva subtil, ceva de-o eleganță nestăpânită și hazardată, haotică, în care, pe scena fictivă a cărții, personajele par să se sufoce de realitatea palpabilă a cărții, par să ascundă ceva, par să-și caute identitatea, pierzându-se în același timp în trecutul dens și întunecat, într-un abis al gândurilor și al durerilor. Povestirile lui Ríos se țes în jurul dramelor personale, vorbind aici despre iubire sau despre neîmplinirea ei, despre uitare și regăsire, despre durere și bucurie, lacrimi, angoasă și teamă, dar și despre anumite subiecte care ar putea fi considerate tabu - spre exemplu, povestea inadaptatului, primitivului și a bătrânei doamne, tinerețea și moartea, răsăritul și apusul vieții, un frumos și profund oximoron pe care Ríos îl conturează cu o subtilitate aparte și un talent incredibil (chiar mi-a plăcut la nebunie această poveste, probabil preferata mea din volumul de față). 

„Deși totul e nebulos și o lumină nouă scaldă mobilele și obiectele, ca și cum ai privi printr-o lentilă descentrată, reușești să recunoști patul matrimonial cu baldachin și coloane răsucite, prea elegant pentru gustul tău, pe care l-ai păstrat din respect față de tradiție, pentru că în el s-au născut și au murit mai multe generații din familia ta.”

Apoi, Tamoga, acel sătuc, rod al imaginației autorului, în care pare că însăși legile lumii nu mai există, un sătuc parcă desprins din legendele arhaice, neaoșe; Tamoga, un spațiu ancestral, sui generis, în care ordinea firească devina una hazardată, un spațiu al genezei umane - psihice, cognitive -, în care personajele, cu ale lor acțiuni, nu se mai încadrează în limitele raționalului, ci devin marionete Ríos, fiecare dintre ele având ceva special, ceva aparte, în jurul căruia se construiește o întreagă poveste și o întreagă „legendă”. Mi-aș fi dorit enorm ca acest volum să fie mult mai curprinzător, mult mai lung, pentru că nu mă mai puteam sătura de ceea ce-mi oferea Ríos - o atmosferă incredibilă, efervescentă, apăsătoare și profundă, cu personaje ciudate, bizare, misterioase, greu de înțeles și inaccesibile dar care, în cele din urmă, se dovedeau a fi întruchiparea firească a materiei umane, a psihologiei profunde și abisale; că, până la urmă, care e cea mai fictivă creatură, dacă nu însăși omul? Tamoga, anticamera sufletului, contrapunctul lumii, oglinda inversată în care personajele își duc viața, traiul, și-asupra cărora Ríos își varsă întreg talentul literar. Pentru mine, chiar a fost o lectură aparte.

„(...) Respecți izolarea bătrânului, plăcerea lui solitară de a mâzgâli foaie după foaie poate cu unicul scop ca după mulți ani un copil să se minuneze în fața hieroglifelor lui.”

Nu mai pot spune multe; este un volum de povestiri, dar care poate fi citit, după părerea mea, cap-coadă, asemenea unui roman. Tamoga, supra-personajul acestei cărți, este locul în care sufletele pleacă și vin, vin și pleacă, fiecare așteptând să-și spună propria poveste. Până la urmă, Tamoga este locul în care personajele lui Ríos devin reale, palpabile, vii. Și memorabile! Mulțumesc mult prietenilor de la Editura Vellant pentru volumul de față, Cortegiul umbrelor, de Julián Ríos, pe care îl puteți găsi AICI. Vă recomand cu cel mai mare drag să aruncați o privire pe site-ul lor; veți găsi o mulțime de cărți care, tind să cred, v-ar putea fi pe plac. Să aveți doar lecturi frumoase și spor în toate, dragi cititori!

Când vina ne desparte, de Liane Moriarty - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 576

Traducere: Luminița Gavrilă

Anul apariției: 2017

„Părea că amintirea acelei după-amiezi era un film vechi și cineva îndepărtase cu niște foarfeci anumite cadre. Nici măcar nu erau cadre întregi. Erau niște fragmente. Felii subțiri de timp. Ea nu voia decât să umple acele felii fără să recunoască în fața nimănui Nu-mi amintesc chiar tot.”

Liane Moriarty și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei citind. Nici acum nu poate adormi fără să citească măcar câteva pagini. Nu-și mai amintește când a scris prima sa povestire, dar ține minte perfect primul contract de publishing: tatăl ei a angajat-o să scrie o carte despre el și i-a plătit un avans de un dolar. După terminarea studiilor, Liane a lucrat în publicitate și marketing. S-a apucat serios de scris după ce sora ei, Jaclyn Moriarty, a anunțat-o că va publica prima carte. Romanul său de debut, Three Wishes, scris la finalul masterului literar de la Macquarie University din Sydney a fost publicat de Pan Macmillan. De atunci a mai scris șase romane care au ajuns bestselleruri, fiind traduse în 39 de limbi și vândute în peste șase milioane de exemplare în toată lumea. Nu poate trăi fără cafea, ciocolată, cărți, poveștile copiilor, conversațiile cu prietenii, seriale TV, schi și… lista e deschisă. O puteți vizita online la lianemoriarty.com. La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut: Marile minciuni nevinovate (care a stat la baza unui serial de excepție produs de HBO), Secretul soțului (vândut în peste trei milioane de exemplare la nivel mondial), Am uitat să fim fericiți, Ultima Aniversare și Nouă străini.

„Toți aveau de rezervă un alt fel de viață care ar fi putut să-i facă fericiți.”

Şase adulţi responsabili. Trei copii simpatici. Un căţel. Într-un weekend obişnuit. Ce-ar putea să iasă prost? Liane Moriarty pune sub lupă trei familii aparent fericite. Sam şi Clementine au o viaţă frumoasă, deşi foarte ocupată. Clementine şi Erika sunt cele mai vechi prietene. Se înţeleg dintr-o singură privire. Însă relaţia lor este complicată... De aceea, când Erika le spune de o invitaţie de ultim moment la un grătar la vecinii lor, Tiffany şi Vid, Clementine şi Sam acceptă fără ezitare. Două luni mai târziu, Clementine şi Sam nu încetează să se întrebe: „Ce-ar fi fost dacă nu ne-am fi dus”?

„(...) Era ocazia ei de a-și răscumpăra greșeala. (...) Scopul scuză mijloacele și tot așa?”

Este simplu, iar pe cât de simplu, pe-atât de evident: îmi place Liane Moriarty de mor. Sincer. Pentru mine, este una dintre cele mai bune autoare ale acestui gen de literatură pe care, de-altfel, nici nu știu în ce tagmă l-aș încadra: că thriller nu știu dacă e, sau poate o fi, dar nicidecum unul dintr-ăla tipic, sângeros, întunecat, care-ți lasă niște sentimente de angoasă. O fi mai mult un fel de thriller-psihologic, întrucât suspansul există, dar în același timp - ce-am apreciat întotdeauna, poate cel mai mut la Liane Moriarty - grija față de psihologia personajelor este una desăvârșită; atenția la detalii, modul în care le construiește, modul în care le inserează anumite atitudini, caractere, reacții, temperamente, trăiri, emoții, sentimente. Da, cred că asta am apreciat întotdeauna cel mai mult la această autoare, dincolo de modul în care scrie și modul în care știe să speculeze și să se folosească de o intrigă extrem de bine construită.

„Să nu le scapi niciodată din ochi. Să nu te uiți niciodată în altă parte. Se întâmplă atât de repede. Se întâmplă fără niciun sunet. (...) Nu mie. Asta nu mi se poate întâmpla niciodată mie.”

Am citit toate cărțile scrise de ea, și-am început cu Secretul soțului (recenzia o găsiți AICI), iar ultima carte citită a fost Nouă străini (recenzia o găsiți AICI). Cartea de față, Când vina ne desparte, este prima carte scrisă de Liane Moriarty pe care o recitesc. De ce? Pentru că simțeam nevoia să citesc ceva scris de ea, și cum The Hypnotist's Love Story nu a fost tradusă încă (dar va fi tradusă, v-o spun din surse sigure), și cum aceasta era singura carte pe care o aveam aici, în oraș, am zis să o încerc. Și, sincer vă spun, deși știam în ce direcție o iau lucrurile, am citit-o cu aceeași plăcere cu care am citit-o și prima dată. Sincer! Nu-mi păsa că știu care-i faza, că știu care-s motivele, chestii de-acest gen - nu; m-am bucurat de o lectură bună, de o lectură alertă, dinamică, m-am bucurat de personajele extrem de faine, intrigile pe care Moriarty le inserează, conflictele dintre personaje, gândurile și frustările și secretele și minciunile - toate acestea, ca întotdeauna, fac din cărțile lui Moriarty - cel puțin pentru mine - de fiecare dată o lectură memorabilă. Bine, ce-i drept, preferata mea rămâne Marile minciuni nevinovate (recenzia o găsiți AICI), și dacă nu mă îndoiesc este și cartea cea mai apreciată de la ea. Motivele-s evidente - chiar e o lectură extraordinară. Îmi spunea cineva că nu fac „campanie electorală” cu cărțile pe care le-am scris eu, dar dacă e, o fac cu cărțile altora. Să-mi fie rușine!

„Dar ei niciodată nu concepuseră că mariajul lor s-ar putea termina. Puteau să bată din picioare, să țipe și să stea îmbufnați, știind foarte bine că eșafodajul vieții lor era solid ca o stâncă. Paradoxal, asta le permitea să țipe și mai tare, să strige lucruri și mai stupide, mai absurde și mai iraționale, doar ca să-și lase sentimentele să se învolbureze în voie pentru că a doua zi dimineață totul avea să fie bine.”

Ce-am observat eu în cărțile ei, e faptul că, într-o anumită măsură, intriga se construiește în jurul unei anumite situații sociale, să spun așa. În cazul de față, un grătar banal între prieteni de familie, care ajunge să fie motivul acestei cărți. Stăteam, așa, într-un moment de iluminare spirituală, oare femeia asta - Liane Moriarty - merge la un suc cu prietenele, sau, în fine, la o cafea sau ce-i place ei, și-acolo se-ntâmplă, nu știu, ceva random (cineva sparge un pahar din greșeală), iar în capul ei încep să se desfășoare intriga și acțiunea unui întreg roman?! Nu m-aș mira ca romanul de față, Când vina ne desparte, chiar să fi fost inspirat dintr-o situație similară, ba chiar identică, în care ea a mers în vizită la niște prieteni care au invitat-o la un grătar. Sincer. Pentru că romanele lui Moriarty chiar par reale, la fel cum și personajele par a fi întruchipări firești ale oamenilor din jurul nostru. Astfel, mie mi se pare extrem de convingătoare prin ceea ce scrie, prin personajele pe care le creează în cărțile sale. Nu mai spun de luptele interioare pe care le duc acestea, care ar putea fi luptele interioare ale fiecăruia dintre noi. În această idee, vreau să zic, eu consider că Liane Moriarty este o autoare desăvârșită, căreia i-aș citi cu interes și lista de cumpărături. 

„Nu va putea uita niciodată după-amiaza aceea, dar putea să se ierte. Putea să-l ierte pe Sam. Dacă el voia să pună capăt căsniciei din cauza asta, etunci ea va plânge după el ca și când a murit, dar să dea naiba, va trece peste asta, va trăi. Mereu avusese această bănuială în ce o privește, faptul că în adâncul sufletului ei era o piatră tare, un instinct dur și rece de autoconservare.”

Evident, nu spun multe despre carte în sine, de fapt, despre acțiune și modul în care aceasta se desfășoară. N-are sens, deoarece asta ar însemna să știrbesc din eventuala plăcere pe care ați putea-o avea dacă citiți romanul. Evident, la fel de viabil și posibil este să nu vă placă la fel de mult cum îmi place și mie, ceea ce e perfect normal și acceptabil, atât timp cât suntem diferiți ca cititori, avem propriile noastre plăceri literare și, cum să zic, suntem și vom fi subiectivi. Dar dacă rezonați cu lecturile mele, sunt sigur că nu se poate să nu apreciați cărțile scrise de Liane Moriarty. Probabil repetându-mă, vă voi mai spune o dată cât de mult apreciez grija pe care o are pentru personajele pe care le pune în scena romanistă: mereu, dar mereu, cărțile sale se termină cu câteva capitole în care, după ce-a fost rezolvată (mai mult sau mai puțin) o anumită situație, Moriarty definitiveză, să spun așa, destinele personajelor sale. Nu lasă loc de interpretări, nu, ci le așază frumos într-o anumite direcție existențială, închizând lumea romanului, făcând pace între poloboace, să spun așa, iar totul revine la echilibrul inițial, perturbat de ceea ce, în în primă instanță, constituie intriga romanului său. 

„(...) Ar muri pentru copiii ei, dar pentru nimeni altcineva.”

Am recenzat această carte și prima dată când am citit-o, dar am simțit nevoia să revin asupra ei - așadar am șters prima recenzia și m-am decis s-o public pe aceasta. Știm cu toții că, odată cu timpul, sau depinzând de starea pe care o avem atunci când ne aventurăm într-o anumită lectură, experiențele livrești pot să difere exponențial și extrem de mult. N-a fost, cel puțin de data aceasta, cazul: am iubit această carte și atunci, și-o iubesc și-acum. Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, Când vina ne desparte, de Liane Moriarty, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, le mulțumesc mult și pentru toate titlurile interesante și incitante pe care ni le pun la dispoziție; vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, sunt sigur că veți găsi numeroase cărți care vă vor fi pe plac. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor, exact pe placul vostru!

Queenie, de Alice Munro - Recenzie

Editura: Profile Books Ltd

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2013

Număr de pagini: 64

When Queenie elopes with a recently widowed neighbour her family are uniformly shocked, and a window on adult life and relationships is opened for her step-sister. A summertime stay with the newlyweds in Toronto yields further insight into the lives of couples, but also causes confusion.

Alice Munro a câștigat, în 2013, Premiul Nobel pentru Literatură. După părerea mea, unul dintre autorii care l-a meritat cel mai mult. Am început s-o citesc cu câțiva ani înainte să-l câștige, când nu era tradusă la noi, și-atunci nu integral, ci doar fragmente, sincer să fiu, mici povești (având în vedere că ea scrie proză scurtă, deși are și câteva romane) pe care le găseam pe internet. Apoi, când l-a câștigat, am știut că are să fie tradusă și la noi (încă aștept momentul în care Louise Glück are să cunoască și lumea tiparului românesc). Și, de-atunci, i-am citit toate cărțile (traduse): Dragă viață, Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, Prea multă fericire, Fugara, Dragostea unei femei cumsecade. Fiecare, la o adică, mi-a plăcut la fel de mult, pentru că știu că n-aș putea face o diferență între poveștile pe care Alice Munro ni le înfățișează, ni le conturează. Pentru mine, ea are un talent autentic, inegalabil de a crea caractere umane, de a reitera situații atât de firești, atât de reale, încât ai impresia nu că citești o carte de ficțiune, ci că ești prezent, trup și suflet, în fața unei situații cotidiene, care se desfășoară în proprii tăi ochi. Mai mult decât atât, emoțiile pe care reușește să le transmită, trăirile care mă-ncearcă atunci când îi citesc poveștile - puțini sunt autorii care, cel puțin la o asemenea intensitate, reușesc să o egaleze.

“I looked at the rusty-bottomed bread tin swiped too often by the dishcloth, and the pots sitting on the stove, washed but not put away, and the motto supplied by Fairholme Dairy: The Lord is the Heart of Our House. All these things stupidly waiting for the day to begin and not knowing that it had been hollowed out by catastrophe.”

Cartea de față, Queenie, este, de fapt, o povestire care se regăsește și în volumul Ură, prietenie, dragoste și căsătorie. Și știți de ce am vrut s-o citesc? Pentru că, după ce am citit-o, am vrut citit și versiunea tradusă la noi. Astfel, am vrut să văd dacă, într-adevăr, traducerea în limba română reușește să știrbească, într-un fel, sau, dimpotrivă, să potențeze plăcerea lecturii. Evident, a fost valabilă prima variantă - nu spun că traducerile nu-s bune, ba dimpotrivă, chiar sunt viabile și într-adevăr reușite, dar altfel, altfel este atunci când îți citești autorul preferat în limba maternă, să spun așa. Mi-e dragă Alice Munro atât în română, cât și-n engleză, dar mi se pare mult mai personală atunci când o citesc în versiunea originală a cărții, mult mai, cum să spun, convingătoare, mult mai delicată. Are un simț estetic care îmi încântă sufletul, care-mi mângâie simțurile și pe care-l percep ca fiind, într-adevăr, ceva diferit, ceva original, ceva care nu te surprinde prin efervescența imaginilor, prin efervescența stilistică, de compoziție - mă surprinde extraordinar de frumos modalitatea ei de a reda situații firești, personaje reale puse în situații absolut normale, prin care tu însuți ai trecut, prin care tu însuți vei trece. Acolo unde nu mai sunt cuvinte de spus și își face loc tăcerea, în aer nu se simte tensiunea situației, ci dorința iertării, căutarea iubirii, jocul privirilor pline de subînțelesuri. Durerea, speranța, regretul, și-așa cum zicea ea, în Dragă viață, „regretele trec, întotdeauna trec”.

“I would have seen flaws in this, later in my life. I would have felt the impatience, even suspicion, a woman can feel towards a man who lacks a motive. Who has only friendship to offer and offers that so easily and bountifully that even if it is rejected he can move along as buoyantly as ever. Here was no solitary fellow hoping to hook up with a girl. Even I could see that, inexperienced as I was. Just a person who took comfort in the moment and in a sort of reasonable façade of life.”

Nu pot spune multe despre această povestire, Queenie, și zău că nici nu vreau s-o fac. Mereu am spus, atunci când am recomandat-o pe Alice Munro cumva - pe ea trebuie s-o citești, și-atât. Nu poți să-i teoretizezi scriitura, după părerea mea, sau, bineînțeles, poți, dar it makes no sense s-o faci. Trăiește-i cărțile. Simte-le. Iubește-le. Ascunde-le undeva și nu le împrumuta prietenilor tăi cititori, din cauza fricii că se poate să nu le primești înapoi (vreodată sau în starea în care le-ai împrumutat). Îmi aduc aminte că am împrumutat Prea multă fericire unei persoane care a făcut-o pierdută. După mulți ani, mi-a spus că n-o mai are. Și-mi aduc și mai bine aminte că nu se mai găseau exemplare în colecția din care aveam cărțile; am căutat pe la anticariate de-am înnebunit, iar atunci când am găsit-o, mi-am spus că niciodată nu voi mai împrumuta cărți cuiva care nu știe să aibă grijă de ele exact așa cum am și eu. Deci, astfel, chiar vă recomand cu mare drag să-ncercați s-o citiți pe Alice Munro. Este un autor complet, desăvârșit. Știu că nu v-o ajunge vreodată să am autograful ei, este destul de înaintată în vârstă, dar are un loc special în inima mea și-l va avea mereu, pentru că știu că a lăsat o urmă extraordinară în experiența mea și în viața mea de cititor. Să trăiești mulți, mulți ani, și frumoși și plini de pace, Alice Munro! Îți mulțumesc pentru toate trăirile pe care mi le-ai stârnit și pentru toate emoțiile pe care m-ai făcut să le simt citindu-ți operele!

“She smiled at me with such merriment of recognition, and such a yearning to be recognised in return, that you would think this was a moment granted to her when she was let out of the shadows for one day in a thousand.”

Vreau să le mulțumesc enorm de mult prietenilor dragi de la Okian pentru această cărticică, Queenie, de Alice Munro, pe care o puteți găsi AICI. Cu siguranță îi știți pe cei de la Okian, o librărie de carte în limba engleză, intermediari între cititorii români și peste un milion de cărți în limba engleză. Vi-i recomand cu mare drag și încredere, puteți arunca o privire pe site-ul lor, deseori au și numeroase oferte și promoții; mă bucură enorm faptul că există o librărie care s-a angajat în a ne pune în contact cu frumoasele titluri care se publică în alte țări și care, deseori, nu se traduc și la noi. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru!