Lento. Meduza, de Antoni Casas Ros - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 128

Anul apariției: 2016

Traducere: Aurelia Ulici

„(...) Este o lume care nu are limite.”

Antoni Casas Ros s-a născut în 1972 în Catalonia franceză. Nu l-a văzut nimeni, niciodată, nici măcar editorul său. Cu faţa mutilată în urma unui accident de maşină, scriitorul a refuzat să apară în public în ultimii 15 ani. A urmat cursuri de matematică, dar a renunţat la studii în urma accidentului. Primul său roman, Teorema lui Almodóvar, a fost distins în Spania cu premiul Cel mai bun roman de debut în 2008. Amintind, prin refuzul său de a apărea în public, de Thomas Pynchon sau J. D. Salinger, Antoni Casas Ros a provocat numeroase dezbateri în Franţa cu privire la identitatea sau chiar la existenţa sa, mergând până la a fi considerat o găselniţă editorială sau o fantasmă a lumii literare pariziene. Enigma este cel de-al doilea roman al său, apărut în 2010 în Franţa. A mai publicat la Gallimard colecţia de nuvele Mort au romantisme (2009) şi romanul Chroniques de la dernière révolution (2011).

„- Lento (...) nu văd de ce e nevoie să-l oblig să se conformeze ordinii sociale. Pentru mine, este un artist care se caută.”

Lento este un copil special. A venit vremea ca el să iasă în lume. Are nevoie de timp ca, treptat, să evolueze în realitatea impusă. Mai întâi iese capul, apoi un umăr. Încă din coconul cald al uterului, el contemplă lumea exterioară şi-i descoperă frumusețea. Se uită la ochii luminoşi ai asistentei medicale, inspiră mirosurile, ascultă murmurul frunzelor din copacii de afară. Tranziţia durează șaptezeci și două de zile. Lento crește. În mod sigur nu este ca toți ceilalți. Lumea întreagă (medicii, psihiatrii, ceilalți oameni) îl arată cu degetul. Lento nu e un copil ca alți copii. E cu siguranță încet la minte. E pur și simplu diferit. Această lentoare îi permite să-și dezvolte simțurile. Lento e un clarvăzător. Se maturizează. Se îndrăgosteşte. Ea e cea mai rapidă din lume, iar el o învață lentoarea. Antoni Casas Ros revine cu o poveste despre alteritate. Un text delicat, fantezist, punctat cu momente teribile marcând întoarcerea aspră la realitate, alternanţa dintre imaginarul absolut şi o sensibilitate sufocată.

„A pipăi. A pipăi tot ce poate fi pipăit. A pipăi tot ce are o formă, niște contururi, scobituri, crevase, cavități, curbe, valuri. Îmi place să pipăi apa. Este ca o legătură între vizibil și invizibil. Apa nu curge numai spre pământ, curge și spre cer, spre spațiu. De unde și întrebarea, putem pipăi spațiul? Eu cred că da. Am încercat și am tot încercat. Deschizi mâna, o întinzi, o abandonezi până la acele mărunte furnicături, până la tremurul care se transmite coloanei vertebrale. Pielii. Am reușit să mângâi spațiul.”

Nu e primul meu contact cu Antoni Casas Ros, unul dintre autorii pe care i-am descoperit anul trecut și față de care mă declar, cu mâna pe inimă, fan convins. Primul meu contact cu el a fost romanul Teorema lui Almodóvar (recenzia AICI), apoi Cronicile ultimei revoluții (recenzia AICI) și Enigma (recenzia AICI); așadar, pot spune, fără să fiu impresionist, necitind o singură carte de semnată de Casas Ros, că, într-adevăr, autorul este o voce autentică în literatură. Scriitura sa este una viscerală, profundă, extrem de emoționantă și, în același timp, incisivă, acidă, întrucât nu se sfiește să vorbească despre sexualitate, nu se sfiește să numească, literlamente, organe genitale, fantezii sexuale și alte subiecte care ar putea fi considerate tabu. Este o literatură fără perdea, să spun așa, în care realitatea, îmbinată maiestos și echilibrat cu fantasticul, se îmbină într-un stil romanist aparte. Pentru mine, Antoni Casas Ros chiar este un autor de referință, și mă bucur enorm că l-am descoperit, când ar fi putut atât de ușor să rămână în obscuritate - nu am auzit de cărțile lui la niciun alt cititor, nu le-am mai văzut pe nicăeri pe Bookstagram sau în blogosferă (decât la câțiva, dar un număr infim de mic în comparație cu câți bloggeri de carte există). Și nu poate decât să mă întristeze, să zic așa, acest fapt, deoarece Antoni Casas Ros chiar merită mult mai multă atenție și mult mai multă notorietate. 

„Am ajuns la concluzia că simțul lui Eu se obține prin contaminare, că nu este înnăscut. Asta mă face să zâmbesc. Mai târziu am experimentat Eul suferind, Eul întemnițat, Eul invadat, Eul denaturat de chimie, Eul care urlă de tristețe, Eul lipsit de iubire care încearcă cu orice preț să treacă prin ziduri, să fugă, să se imagineze nelimitat.”

Lento. Meduza este, așadar, ultima carte tradusă la noi pe care o citesc. Pot spune că închid - fazual - lumea romanistă a lui Casas Ros cu un volum care m-a cutremurat, m-a mișcat până la lacrimi; și aici vorbesc în special despre prima povestire, intitulată „Lento” (a doua povestire este „Meduza”, care e cuprinsă într-un număr mult mai mic de pagini decât prima), deoarece mi-a plăcut extraordinar de mult, exponențial mai mult decât a doua.  „Lento” este un fel de poem al vieții, o proză-poem, ca o meditație, ca o incantație sui generis a devenirii psihologice, fizice, devenirea fiind una unică, lirică. Este scris cu o visceralitate aparte, autentică, ca un elogiu adus „lentorii”, să spun așa; povestea te face să îmbrățișeză lentoarea ființei, să fii atent la detalii, la propria-ți devenire; să cunoști lumea prin intermediul simțurilor, să guști culorile, să auzi imaginile, să miroși literele, să simți, cu mâinile, iubirea și durerea și moartea și viața și lacrimile și bucuriile. Să știi ce, înainte de a te naște, te așteaptă în lumea care te primește cu brațele deschise, lăsându-ți doar certitudinea morții implacabile. Este un poem intens, cu o scriitură specială care m-a atins până-n abisul sufletului, m-a purtat pe meleaguri fantastice, mi-a intrat în inimă și, chiar și-acum, sălășluiește acolo cu o deosebită intensitate. Dincolo de asta, este povestea neadaptării, povestea respingerii și a devenirii lui Lento, care-și dă seama că doar întorcându-se în natură și având certitudinea puterii infinite a acesteia, reușește să se regăsească și să-și accepte interiorul, însăși natura propriei sale ființe. Este un poem al dedublării, în care Lento este pus față în față cu propriul său interior, și-abia atunci, abia atunci de fapt reușește să se înțeleagă pe deplin și să-și dea seama că viața, așa cum este ea, presupune purificare, acceptare și contemplație.

„- Ce este dragostea? Ieri mi-am pus întrebarea asta.

- O chestie de neînțeles. Am renunțat. Cred că e un fel de boală, poate singura de care oamenii sunt încântați să se molipsească. La început e blândă, nemiloasă la sfârșit.”

A doua povestire, mult mai scurtă, este un poem tulburător, violent, brutal, dar livrat cititorului într-o formă atât de autentică, atât de magnetică, printr-o efervescență de forme stilistice și metafore originale, fanteziste și amețitoare. Cuvintele lui Casas Ros clădesc lumea poemului într-un val copleșitor, aproape sufocant, într-un mod realist și hazardat, haotic, urgent, ca într-o cameră de urgență a unui spital, în care oamenii, năpădiți de boli, cu membrele ciuruite, cu rănile deschise și putrezinde, într-un miros dens și copleșitor de moarte, boală și cangrenă, ca într-un țesut mort, prin care sângele a încetat să mai curgă, poemul lui Casas Ros prevalează violența, iar autorul alunecă spre imaginar, ca într-un tabernacul în care se retrage din fața morții necruțătoare, lăsând în urmă realitatea violentă și plină de angoasă. „Călătoria este scopul călătorului. Pentru a ajunge la capătul drumului trebuie să-ți găsești nebunia de a merge mai departe” (Aurelia Ulici, traducătoarea volumului Lento. Meduza). Călătoria lui Antoni Casas Ros, în acest poem intens intitulat „Meduza”, este însăși călătoria cititorului prin lumea haotică, întunecată, fără salvare, iar cititorul devine un arhitect al propriilor sale tragedii și drame, într-o anticameră a morții, a regăsirii; în căutarea catharsis-ului purificator, „fastuoasa ta violență a intrat în textul meu/ suntem unul pentru a ne lupta/ nu poate exista învingător/ stropi ai plăcerii tale în sufletul meu”, Antoni Casas Ros se dedublează („două lumi/ două trupuri/ două iluzii”), dar, în cele din urmă, într-o incitație contemplativă, acesta se regăsește reîntregit („pe care disperarea le unește/ ce rămâne după moarte/ tăcerea”).

„Este ora când devenim fragili când tremurăm, când mirarea pune stăpânire pe sufletul trupului. Zgomotele capătă importanță. Tăcerea se luminează. Zi de sărbătoare. Își deghizează câinele în filosof, ne citește. N-aș asculta învățăturile unui câine/ Dar la hiperbole sunt atent/ Drumul drept și obstacolele mă adorm/ Mallarmé avea un creion albastru/ Păsările mele se risipesc în cețurile tale eu îmi trec zilele.”

Vă recomand din tot sufletul să-i acordați o șansă. Este un autor, așa cum am spus, care cred că ar merita mult mai multă atenței, datorită scriiturii sale speciale, a intrigilor sale autentice, a profunzimii de care dă dovadă în romanele sale. Îmi pare rău, într-o anumită măsură, că acesta a fost ultimul meu contact cu el, dar astfel Antoni Casas Ros devine un autor de referință în ceea ce privește experiența mea literară. Le mulțumesc din tot sufletul celor de la Editura Vellant pentru excelenta traducere, pentru faptul că s-au decis să-l aducă, în forme atât de frumoase, în bibliotecile noastre. Le mulțumesc și pentru volumul de față, Lento. Meduza, pe care îl puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și spor în tot ce vă propuneți!