1000 de creieri, de Jeff Hawkins - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 344

Anul apariției: 2022

Traducere: Dan Crăciun

Jeff Hawkins este cofondator al Numenta, o companie de cercetări în domeniul neurobiologiei, fondator al Redwood Neuroscience Institute și unul dintre fondatorii domeniului numit handheld computing – microcomputere de ținut în palmă. Este membru al National Academy and Engineering și autor al cărții On Intelligence. Locuiește în California. 1000 de creieri: o nouă teorie a inteligenței, este prima carte scrisă de Jeff Hawkins apărută la Editura Publica (Co-Lecția de Știință) în anul 2022, în excelenta traducere a lui Dan Crăciun. 

„Neocortexul ne-a dăruit capacitatea de a deveni o specie tehnologie. Suntem capabili să controlăm natura în modalități inimaginabile cu doar 100 de ani în urmă. Și totuși suntem o specie biologică. Fiecare dintre noi posedă un vechi creier care ne determină să ne comportăm în modalități dăunătoare supraviețuirii pe termen lung a speciei noastre. Suntem condamnați? Există o ieșire din această dilemă?”

În această carte, Jeff Hawkins, neurobiolog și informatician, ne dezvăluie o teorie a inteligenței care va revoluționa modul în care înțelegem creierul și viitorul inteligenței artificiale. În ciuda progreselor neurobiologiei, am avansat prea puțin în ceea ce privește răspunsul la cea mai importantă dintre întrebările sale: cum niște simple celule din creier creează inteligența. Jeff Hawkins și echipa lui au descoperit că, pentru a construi un model al lumii, sistemul cerebral folosește structuri asemănătoare cu niște hărți – nu doar un model, ci sute de mii de modele ale tuturor lucrurilor pe care le cunoaștem. Această descoperire îi permite autorului să răspundă la unele întrebări importante privind modul în care percepem lumea, motivul pentru care avem conștiință de sine și originea gândirii de înalt nivel. 1000 de creieri anunță o revoluție în înțelegerea inteligenței. Este o carte de mare amplitudine în sensul deplin al cuvântului.

„Mai avem un drum lung de străbătut până când vom înțelege tot ce face neocortexul. Dar ideea că fiecare coloană modelează obiecte folosind sisteme de referință este, din câte știm până acum, în concordanță cu nevoile limbii. Poate că în viitor vom găsi o nevoie de circuite speciale pentru limbă. Deocamdată, însă, nu este cauzul.”

Înainte de a recenza (haha, bună glumă!) această carte, țin să fac o mențiune în ceea ce privește excelenta traducere a acestei cărți: mulțumesc lui Dan Crăciun pentru cele enunțate în „Nota traducătorului”, deoarece m-au ajutat enorm de mult să înțeleg mult mai bine anumite aspecte, precum și să mă familiarizez cu limbajul, în esență jargonic, utilizat în articolele recomandate de către autor la sfârșitul cărții. De altfel, traducerea este excepțională. Acum, trecând la carte, pot să vă spun de la început că am observat două lucruri - într-adevăr, există cărți de popularizare a științei, care încearcă să explice publicului (în general neinițiat, beginner) aspecte specifice unui anumit domeniu. În această situație, neurobiologia (cu tendințe, la un moment dat, de neurotech, neurotehnologie și inteligență artificială, cunoscută drept IA). Apoi, mai există și cărți care, de fapt, susțin o anumită teorie, și care nu ar fi, întocmai, scrise într-un limbaj ușor accesibil. Aici aș reaminti cartea lui Richard Dawkins, Gena egoistă (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), tradusă fidel tot de către Dan Crăciun. Da, 1000 de creieri se încadrează în a doua categorie, însă spre deosebire de cartea lui Dawkins, este mult mai accesibilă la limbaj, mult mai „ușor de înțeles” (și, totuși, încă nu sunt sigur dacă am înțeles așa cum trebuie anumite aspecte, dar știu cu certitudine că această lectură chiar a avut un impact extraordinar asupra anumitor lucruri pe care credeam că le știu). Prin urmare, cartea lui Hawkins susține o anumită teorie care, tind să cred, chiar are fundamentarea necesară pentru a se dovedi viabilă și, mai mult decât atât, practică în viitor, revoluționând domeniul neurobiologiei, al modului în care înțelegem inteligența și, implicit, posibilitatea ca, în sfârșit, să putem avea acces la mașinării cu adevărat inteligente.

„Până acum am prezentat patru utilizări ale sistemelor de referință, unul în vechiul creier și trei în neocortex. Sistemele de referință din vechiul creier își fac hărți ale mediilor înconjurătoare. Sistemele de referință din coloanele de identificare ale neocortexului își fac hărți ale obiectelor fizice. Sistemele de referință din coloanele de localizare ale neocortexului își fac hărți ale spațiului din jurul corpului nostru. Și, în sfârșit, sistemele de referințele din coloanele nonsenzoriale ale neocortexului își fac hărți ale conceptelor. A fi expert în orice domeniu necesită să ai un bun sistem de referință, o hartă bună.”

Bun. Ce spune această teorie a celor 1000 de creieri? Pe scurt, faptul că fiecare dintre noi își creează un model de referință al lumii, asta utilizând un set de hărți. Hawkins propune, neapărat, nu un nou mod de funcționare al neocortexului, acea parte „nouă” a creierului nostru, ci (prefixul latinesc neo de obicei indică ceva nou), ci reușește să meargă mai departe de cele susținute până acum - după părerea sa, neocortexul preia informații senzoriale (deseori traduse prin mișcare) din mediu, le procesează, apoi le folosește pentru a crea concluzii și predicții: totul are de-a face cu hărțile și mișcarea. Pentru a înțelege mai bine ce vreau să spun (repet, nici eu nu am înțeles întocmai cum poate ar fi trebuit, dat fiind faptul că a fost ceva cu totul și cu totul nou), chiar vă recomand să citiți această carte. De altfel, la un moment dat chiar vorbeam cu cineva și m-a întrebat ce citesc, i-am răspuns, iar apoi m-a întrebat „și, cum este?”, la care eu n-am putut decât să-i spun că „nu m-am mai simțit atât de noob de la primul curs de anatomie din facultate”. Aș mai fi adăugat, de fapt, că la fel de pierdut m-am simțit și când am citit o altă carte scrisă de Michael S.A. Graziano, Conștiința dintr-o nouă perspectivă (recenzia AICI). Și, guess what, la un moment dat Hawkins chiar amintește de Graziano și de teoria propusă de el - și chiar am ajuns la concluzia că cele două teorii ar putea funcționa foarte, foarte bine împreună. În orice caz, am certitudinea că, în viitor, voi reveni asupra acestor două cărți (Gena egoistă mai poate să aștepte, dar cu siguranță și ea va avea aceeași soartă).

„Creierul nostru conține 150.000 de coloane corticale. Fiecare coloană este o mașină de învățare. Fiecare coloană învață un model predictiv al inputurilor sale observând cum se modifică ele în timp. Coloanele nu știu ce învață; nu știu ce reprezintă modelele lor. Întregul demers și modelele rezultante se construiesc în sisteme de referință. Sistemul de referință corect pentru înțelegerea modului de funcționare a creierului îl constituie sistemele de referință.”

Pe lângă conceptele de neurobiologie, modul în care creierul funcționează, în care își creează hărți, predicții, comportamente, modul în care traduce anumite situații și chiar o abordare viabilă privitoare la mecanismele conștiinței, cartea lui Hawkins mi s-a părut extraordinară și dintr-o altă perspectivă: a doua jumătate cărții, cea în care vorbește despre cum am putea „conserva” cunoștințele noastre, cum am putea lăsa în urmă dovezi, pentru o formă de inteligență superioară, pentru altcineva care, după ce vom fi dispărut, poate vor trece prin apropierea a ceea ce cândva a fost Pământul, dar nu vor ști că cineva chiar a trăit vreodată acolo. Cum să lăsăm dovezi în urmă? Iar propunerea sa, de fapt, modul în care s-a gândit la o posibilă soluție - până și Richard Dawkins s-a dovedit a fi impresionat. Iar asta, zic eu, chiar e ceva mare! Nu vă spun ce idei geniale are, ci vă las să descoperiți. Cum creierul vechi nu are decât un singur scop - acela de a mima un comportament omenesc care să ducă la reproducerea genelor, fără a gândi prea mult „pe termen lung”, Jeff Hawkins propune ca noi să ne străduim mai mult să conservăm cunoașterea, și nu genele. Însă atunci când vine vorba de a ne conserva specia, a face din prevenirea morții și a suferinței obiective principale, poate ar fi totuși mai eficient să ce concentrăm pe impulsul sui generis de a ne proteja specia, decât cunoștințele. Mai ales când trecem prin anumite perioade extrem de sensibile, cum au fost și sunt cele din ultima vreme. 

„Timp de decenii, majoritatea neurobiologilor au aderat la teoria ierarhiei proprietăților și au avut motive întemeiate. Chiar dacă are mult probleme, această teorie corespunde multor date. Teoria noastră sugerează un mod diferit de a gândi neocortexul. Teoria celor 1000 de creieri spune că o ierarhie a regiunilor neocorticale nu este strict necesară. Chiar și o singură regiune corticală poate să recunoască obiecte (...). Anatomia neocortexului sugerează că există ambele tipuri de conexiuni.”

Nu știu dacă ar fi tocmai înțelept să investim resurse extraordinar de mari pentru a conserva „amprenta faptului că am fost aici” dincolo de dispariția speciei noastre - în orice caz, Hawkins propune acest lucru tot dintr-un fel de solidaritate: poate „cei care vor veni după” vor ști că a mai fost cineva aici, având și certitudinea că acel „cineva” nu mai este. Poate vor reuși să traducă motivele pentru care specia noastră a dispărut, implicit ceea ce am făcut greșit - pentru ca ei să nu repete greșeala. Oricum, abordarea sa este inspirată și autentică. De asemenea, în carte există și capitole în care Hawkins abordează viitorul următoarei generații de inteligență artificială. El nu crede că inteligența artificială ar putea reprezenta vreodată un potențial risc pentru omonime (roboți cu conștiință proprie, care se vor ridica împotriva oamenilor și vor domina lumea, tralalala). Aduce și dovezi în această direcție, evident. Dar mai mult decât atât, Hawkins încearcă să explice cum ar putea inteligența artificială (AI) să ajungă, în sfârșit, la AGI, adică la inteligența artificială generală. În momentul de față, toate mașinăriile construite pe principii de AI, în esență „învățare profundă”, nu pot face decât un singur lucru - și fac acel lucru mult mai bine decât orice alt calculator și decât cel mai performant om. Însă atât! O revoluție, o „renaștere” în domeniu ar fi reprezentată de mașinării IA care ar fi capabile nu să asimileze cantități enorme de date (există deja mașinării care fac asta), ci care pot să prezică și să-și creeze anumite tipare, „să gândească precum un copil de 5 ani”. 

„Fibrele nervoase care intră în creier venind din ochi, urechi și piele arată la fel. Nu doar par identice, ci transmit informații folosind impulsuri nervoase identice. Dacă priviți inputurile din creier, nu puteți discerne ce reprezintă. Și totuși vederea se simte într-un fel și auzul se simte ca un lucru diferit și nici văzul, nici auzul nu se simt ca niște impulsuri nervoase. Când priviți o scenă pastorală, nu simțiți că vă intră în creier acel tat-tat-tat de împunsături electrice; vedeți dealuri, culori și umbre. «Qualia» este numele dat modului în care inputurile senzoriale sunt percepute, cum se simt. Aceste calități experiențiale sunt enigmatice.”

Prezentată logic, sistematic, cu argumente care susțin concluzii specifice, cartea 1000 de creieri chiar este o lectură esențială, care te ajută să-nțelegi mult mai bine modul în care, ca om, funcționezi. Chiar m-am gândit dacă există persoane deranjate de această „certitudine” a autorului, de faptul că, deseori, ar putea fi ușor considerat ca având o atitudine arogantă. Dar m-am gândit că încrederea sa nu este nejustificată - totul se bazează pe experimentele făcute, pe munca de cercetare (atât în domeniul informaticii, cât și al neurobiologiei), pe greșelile pe care le-a făcut și pe revelațiile avute. De altfel, teoria sa nu intră în conflict cu alte cercetări și alte teorii actuale. Mie, unul, teoria celor 1000 de creieri mi s-a părut fascinantă, precum și speculațiile din jurul acesteia. Pentru o înțelegere și mai amănunțită a anumitor specificații din carte, chiar vă recomand să consultați bibliografia de la sfârșit - bun, poate nu a reușit cartea să mă facă să înțeleg toate lucrurile, dar am reușit în cele din urmă să urmăresc firul, să trag niște concluzii viabile și să nu plec din lectură așa cum am intrat: neștiind nimic. Nu. Plus că, așa cum am zis, am avut și bibliografia de la sfârșit pe care am consultat-o (în special articolele de interes, anexate anumitor capitole care mi-au dat bătăi de cap). M-am gândit, de altfel, dacă această carte ar fi dificil de citit de către cei „nespecialiști”, dacă va fi plictisitoare - da, desigur, s-ar putea, dar vorbesc aici doar despre partea de început. Partea a doua, care e ceva mai speculativă, s-ar putea să fie mult mai antrenantă, iar partea a treia se va dovedi interesantă pentru toată lumea. Credeți-mă! În esență, cartea 1000 de creieri, cel puțin pentru mine, a fost „o lectură care a adus idei”. Iar asta contează cel mai mult!

Ostatica, de Clare Mackintosh (Crime Club) - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2022

Traducere: Mihaela Ionescu 

Clare Mackintosh a lucrat doisprezece ani în poliție, apoi a fost jurnalist independent și consultant social media. A scris patru thrillere care au primit numeroase premii și au ajuns toate bestselleruri Sunday Times și New York Times. Cărțile ei au fost traduse în 40 de limbi și au fost vândute în peste două milioane de exemplare în întreaga lume. Clare locuiește în nordul Țării Galilor, împreună cu soțul și cei trei copii. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut Te las să pleci (2016, traducere de către Liviu Szöke), Te văd (2017, traducere de către Mihaela Ionescu), Lasă-mă să mint (2018, traducere de către Mihaela Ionescu) și După sfârșit (2020, traducere de către Mihaela Ionescu), precum și Dublura (2021, traducere de către Alexandra Fusoi), pe care o semnează alături de alte autoare: Sophie Hannah, B.A. Paris, Holly Brown.

„Îmi iubesc fiica. Nu am nevoie de notiță acum. Nu am nevoie de un memento. Nici măcar nu am nevoie să-mi imaginez chipul fiicei mele sau să invoc o amintire. Ceea ce simt pentru Sophia inundă fiecare venă, fiecare terminație nervoasă, până devine atotcuprinzător. Dragoste nespusă, nesfârșită. Și frică.”

Poți salva sute de vieți. Sau o poți salva pe cea mai importantă… La bordul primului zbor fără escală Londra–Sydney, atmosfera este încărcată. Se zvonește că printre pasageri ar fi multe celebrități, iar avionul va fi întâmpinat de ziariști la aterizare. Mina face parte din echipajul de cabină ales special pentru acest zbor. Se străduiește să se ocupe de pasageri și să nu-și facă griji pentru fetița sa de cinci ani sau problemele grave din căsnicie. Însă imediat după decolare, primește un bilețel anonim înspăimântător. Cineva vrea să se asigure că avionul nu va ajunge la destinație. Pentru asta, are nevoie de ajutorul Minei și știe exact cum s-o oblige să colaboreze. Mai sunt 20 de ore până la aterizare. În 20 de ore se pot întâmpla atât de multe.

„(...) Mi-e atât de dor de Sophia, încât efectiv mă doare în piept, cu sentimente de iubire și vinovăție amestecate, că sunt imposibil de separat. N-ar fi trebuit s-o părăsesc. Nu ar trebui să mă aflu deloc aici. Închid ochii strâns, făcând promisiuni tăcute, fără rost.”

Well, well... De unde să începem? Înainte de toate, vreau doar să spun că acesta este primul meu contact, exclusiv, cu Clare Mackintosh. Am citit și Dublura (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), însă este scrisă în tandem alături de mai multe autoare și, mna, nu se pune. Acum, vorbind despre această carte, pot spune următoarele: după ce am terminat-o, nu mi-am putut da seama dacă mi-a plăcut foarte mult sau, dimpotrivă, foarte puțin. Tocmai de aceea, nu i-am dat niciun rating pe Goodreads imediat după, ci mi-am dat timp să mă gândesc. Așadar, după ce am ajuns la o concluzie cu mine însumi, după ce am putut mai bine să analizez anumite variabile, mi-am dat seama că, de fapt, a fost o carte okay-ish, să zic așa. În esență, nu m-a surprins prea mult, dar cred că cel mai mult mi-a plăcut faptul că a fost ceva oarecum diferit, chiar dacă nu tocmai pe placul meu. Recunosc, nu mi-a plăcut deloc cadrul acțiunii (un avion), și nici alternanța perspectivelor narative (ea, mina, care-l lasă pe el, Adam, acasă cu fiica lor, Sophia, și o dădacă bizară, Becca). În schimb, mi-a plăcut faptul că s-a citit rapid și, în esență, chiar m-a prins, adică voiam să văd ce urmează să se întâmple. Însă nimic mai mult, din păcate, dar asta este în regulă pentru că am plecat în lectură fără a avea așteptări (și nu știu de ce) mult prea mari - cred că am mai citit recenzii ale acestei cărți și cam toate sunau la fel!

„- Pentru fiecare bătălie câștigată, trebuie să existe sacrificii.”

Punctul de plecare nu mi s-a părut spectaculos - Mina este însoțitoare de zbor, se urcă într-un avion care abia acum are primul zbor, iar la bord se-ntâmplă niște lucruri extremiste, ceva grup de militanți pentru mediu, amprenta de carbon, și hotărăsc ei să facă ceva (aparent, să deturneze un avion) pentru a atrage atenția guvernului și, implicit, un semnal drastic de alarmă. Bun, total de-acord, chiar trebuie făcuți pași semnificativi în această direcție. Dar, pe bune, Mackintosh - ăsta să fie mobilul crimei, să zic așa? Nu, asta chiar nu m-a convins, iar Mina chiar nu mi-a plăcut ca personaj. De altfel, o parte mult mai interesantă s-a concretizat în paginile care surprindeau mărturiile pasagerilor, mare parte dintre ei fiind, de fapt, membri ai grupului care milita pentru mediu. Interesant să vezi care sunt de fapt motivele pentru care au decis să ia parte la acest plan. Apoi, cred că sfârșitul este cel care, iarăși, mi-a plăcut și mai mult, încât aproape că m-a făcut să-i dau patru steluțe cărții, și nu trei. Și dacă ar fi să mai spun ceva ce mi-a plăcut la carte, poate ar fi faptul că, pe alocuri, unele pasaje au fost destul de emoționante, pe lângă anumite întorsături de situație complexe - ideea că Adam ascunde ceva de Mina, ideea că Mina ascunde ceva de Adam (deși tipică, a fost interesant explorată de către Clare Mackintosh). 

„Ce trebuie să înțelegi este că nu mi-am dorit niciodată să fie cineva rănit. Dar știi cum se spune: nu poți face omletă fără să spargi ouăle. Uneori, violența este singurul limbaj pe care îl înțelege lumea.”

Partea bună la Ostatica a fost, după cum am zis, că s-a citit rapid. Chiar am citit-o într-o singură zi și, sincer să fiu, mi-era dor de o carte pe care s-o dau gata în mai puțin de douăzeci și patru de ore. Așa, bine, faptul că nu am citit-o rapid pentru că mi-ar fi plăcut e partea a doua, dar asta înseamnă că merge drept o lectură pe care s-o inserezi între două cărți ceva mai serioase. Îmi place genul thriller, asta știți cu toții, și chiar am mizat pe Mackintosh (dar nu pe această carte!) ca fiind o autoare care chiar să se numere, de ce nu, printre preferatele mele. Mai am alte cărți scrise de ea, acasă, și cu siguranță am să le încerc, dar cu romanul de față n-a fost să fie - chiar nu mi-a plăcut. De altfel, motivele sunt pur personale, întrucât n-am fost fan al cadrului în care s-a desfășurat acțiunea, nu mi-a plăcut cum au evoluat (de fapt, nici nu știu dacă aș putea vorbi de „o evoluție”) personajele și nici direcția în care s-a dus totul. Da, mi s-a părut autentic (asta, înainte de toate, pentru că n-am mai citit o carte a cărei acțiune să se desfășoare la bordul unui avion) faptul că a introdus și realitatea dureroasă a dinamicii pe care o cunoaște lumea în care trăim, mediul în special, văzută în principal prin perspectiva militanților.

„Ne-am pus în mișcare. Centurile de siguranță au fost decuplate, pasagerii s-au ridicat în picioare, semnalele sonore indicând că deja ne sunt solicitate băuturile. E prea târziu acum. Prea târziu să mai pot face ceva cu vocea aceea din mintea mea care mă avertiza să nu plec în cursa asta. E doar conștiința mea, atâta tot. Sentimentul de vinovăție pentru felul în care mi-am făcut loc aici, în loc să stau acasă cu Sophia; pentru că mă aflu aici, când viața ar fi putut arăta cu totul altfel.”

Fără să mai spun și altele, am să mă opresc aici. Aș fi vrut, poate, ca lucrurile să o ia într-o altă direcție, dar au fost multe scene care n-au reușit să mă convingă și, de la bun început, „justificările” chiar nu m-au mișcat deloc. Mi s-a părut puțin cam extremist (or, fix despre asta era, de fapt, vorba?) să faci așa ceva, adică să deturnezi un avion pentru a trage niște semnale de alarmă în ceea ce privește poluarea, extincția speciilor. Poate mi-ar fi plăcut să aflu mai multe „din spatele culiselor”, adică în ceea ce privește „grupul de teroriști” care au hotărât să ia această decizie. În orice caz, mă bucur, în cele din urmă, că am citit această carte, chiar dacă n-a fost o lectură memorabilă, de referință. A fost, în schimb, chiar relaxantă, pentru că s-a citit foarte rapid, nu m-a solicitat și nici nu m-a plictisit - iar uneori, de altfel, chiar avem nevoie de asemenea lecturi, nu? O recomand doar celor care vor să citească un thriller care merge rapid, alert, dar fără a satisface, neapărat, așteptările anumitor cititori (în special a celor care, în general, obișnuiesc să citească romane aparținând genului thriller).

„Se uită la noi acum - trebuie să plec. Nu le povesti ce ți-am spus, da? Este micul nostru secret. Rezistă și nu sufla niciun cuvânt. Fii cine vor ei să fii. Deocamdată. 

O să te anunț când va veni momentul.”

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Clare Mackintosh, Ostatica, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!

Casa cu fluturi (Kørner și Werner, #3), de Katrine Engberg - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 328

Anul apariției: 2022 

Traducere: Iulia Dromereschi

Katrine Engberg (n. 1975, la Copenhaga) este o autoare daneză de romane de suspans. A fost dansatoare și coregraf pentru teatru și televiziune. A debutat în 2016 ca scriitoare de crime cu romanul de față, care-i are în prim-plan pe detectivii Jeppe Kørner și Anette Werner. Cartea a fost bine primită de critici și, trei ani mai târziu, era încă pe prima poziție în topul vânzărilor. În 2017 a apărut al doilea volum din serie, urmat în 2018 de al treilea, care a urcat pe prima poziție în clasamentul bestsellerurilor din Danemarca cu cinci săptămâni înainte de publicare. Drepturile pentru seria Kørner/Werner au fost vândute în 28 de țări, printre care Statele Unite, Rusia, Germania, Suedia și Norvegia. În Rusia, Germania și Norvegia, romanele ei au fost tot timpul pe lista celor mai vândute cărți.

„(...) Totul e încă fragil, scria el. Nu știi niciodată ce aduce ziua de mâine.

Nu, se gândi, aruncând mucul de țigară în curte, nu știi niciodată ce aduce ziua de mâine.”

Al treilea volum din seria bestseller Kørner și Werner. Spitalele ar trebui să fie spații ale vindecării – dar în secția de cardiologie a unuia dintre cele mai de seamă centre medicale din Copenhaga o asistentă umple o seringă cu o supradoză de medicament pentru inimă și intră pe furiș în rezerva unui pacient în vârstă. Șase zile mai târziu, un băiat care livrează ziarele face o descoperire macabră: cadavrul dezbrăcat al unei femei, care zace într-o fântână și are mici incizii pe brațe. Cauza morții? Tot sângele i-a fost scurs din corp. Anchetatorul Jeppe Kørner, care își revine în urma unui divorț dureros, preia cazul. Partenera lui, Anette Werner, aflată acum în concediu de maternitate după o sarcină neașteptată, nu mai are răbdare să stea acasă, unde e prinsă între un nou-născut și un soț la fel de solicitanți. Anette pornește pe străzi de una singură, dar se expune astfel unor pericole pe care nici nu și le poate închipui. Investigația dezvăluie treptat lăcomia depravată care zace ca un putregai în inima instituțiilor de îngrijire – iar Jeppe și Anette găsesc lucruri care le îngheață sângele în vene...

„Clopotul bisericii bătu miezul nopții - o singură bătaie solitară, care spintecă aerul umed al nopții (...).Să sângerezi până la moarte era o treabă murdară. Oare fusese întinsă pe un pat? Existase plastic dedesubt? Și unde se dusese tot sângele, în canalizare?”

N-am citit prima carte din serie, dar, din câte am înțeles, acțiunea nu se continuă dintr-un volum în celălalt, motiv pentru care această carte poate fi citită și în mod individual - chiar dacă s-ar putea să existe niște mici discrepanțe în înțelegerea personajelor principale, detectivii Jeppe Kørner și Anette Werner. Prin urmare, n-aș putea face o comparație între cele două volume dar, din părerea generală pe care am întâlnit-o la colegii mei din club, mi-am dat seama că aceasta este ceva mai bună. Nu știu ce să cred, poate prin comparație chiar este, dar mie nu mi s-a părut a fi o carte prea bună, dar nici plictisitoare sau care să nu fi meritat, într-adevăr, timpul meu. În schimb, mi s-au părut mult prea agasante anumite lucruri, cum ar fi detaliile inutile pe care Engberg s-a gândit să le adauge pe parcurs, dar și faptul că, pe alocuri, totul mi s-a părut mult prea lungit. Pe de altă parte, acțiunea mi s-a părut a fi închegată, solidă, iar demersul firesc chiar m-a ținut captiv, am vrut să aflu cât mai rapid care-i faza și cine-i vinovatul (că, despre asta e până la urmă, nu?), în ce direcție au să meargă toate. Sfârșitul chiar mi-a plăcut, deși recunosc că, într-o oarecare măsură, cred că l-am întrevăzut. Dar, na, am la activ foarte multe lecturi de acest gen, și încep să-mi dau seama de un anumit pattern - iar în acest caz, nu mai pot lua drept „etalon” decât scriitura; iar Casa cu fluturi, din păcate, nu mi s-a părut a fi cea mai strălucită din punct de vedere estetic.

„Durerea pătrunde prin toate lucrurile vii și le stoarce de culoare. Durerea e nimicnicie care curge prin vase de sânge, tulpini și cărămizi până când din ceea ce a fost nu mai rămâne decât o carcasă (...). Clădirea cu terasă nu arăta niciun semn clar de neglijență - și totuși peste tot domnea o tristețe atât de apăsătoare că era palpabilă, chiar și din mașină.”

Totuși, recunosc că unele detalii chiar m-au fascinat, cum ar fi cauzele morții diferitelor persoane, arma crimei, detaliile de anchetă, „detaliile de culise”, trecutul, modul în care erau alese victimele. Morți lente, extrem de dureroase, care indică un tipar de răzbunare, crime metodice, calculate, și „simbolica” locului în care au fost găsite cadavrele - în apă -, ceea ce înseamnă că ucigașul, într-adevăr, trimite un mesaj și caută ceva. Nu sunt crime făcute la întâmplare, nu din pură plăcere, ci este vorba despre ceva mult mai personal. Iar din acest punct, ancheta se adâncește tot mai mult (și devine tot mai confuză), în timp ce lucruri încep să iasă la iveală, detalii bizare, personaje neașteptate, întorsături de situație și mai multe piste care indică faptul că, într-adevăr, lucrurile sunt mult mai complicate decât, de fapt, deja par. Chiar mi-a plăcut faptul că aceste crime aveau ceva simbolic, și faptul că, la un moment dat, se descoperă că fiecare dintre cele trei victime aveau o legătură cu „Casa cu fluturi”, un centru rezidențial de psihiatrie pentru copii și adolescenți, închis cu doi ani în urmă. Echipa de investigație demarează o anchetă foarte complexă, profundă, pe baza anumitor informații, asupra instituției respective - de la administrație, până la foști pacienți și îngrijitori. Încetul cu încetul, își dau seama că există destul de multe persoane care ar putea fi considerate „suspecte”, întrucât experiențele generale cu acest centru nu au fost dintre cele mai plăcute. În cele din urmă, de ce a fost închis? Sunt îndeajuns de satisfăcătoare răspunsurile date de cea care, cândva, a deținut Casa cu fluturi? 

„- Părinții ei au un motiv evident de răzbunare, dar se pare că și un alibi pentru noaptea uciderii Ritei Wilkins. Tatăl, pe de altă parte, spune că personalul de la Casa cu Fluturi ar fi dezamăgit rezidenții, mai ales psihiatrul asociat...”

Anchetatorii trebuie să pună cap la cap toate detaliile, să potrivească toate piesele acestui puzzle diabolic pentru a putea prinde, în timp util, criminalul, înainte de a face o nouă victimă - pentru că, de altfel, se pare că nu are deloc răbdare și acționează fără să ia o pauză. Implicit, ei trebuie să stabilească dacă cineva dintre foștii pacienți și angajați ar putea fi ucigașul și cine ar putea fi o potențială nouă victimă - trebuie să oprească seria de crime înainte de a fi mult prea târziu. Scriitura este clară, narațiunea este rapidă (deși ar fi putut fi mult mai dinamică, mai tensionată), iar misterul chiar te captivează, dar n-a reușit să mă țină în suspans până la sfârșit. Descrierile chiar nu au reușit să mă apropie de cadrul acțiunii, nu știu, mi s-au părut mult prea seci, fără o finalitate anume - în astfel de cărți, da, chiar apreciez momentul în care atmosfera se creează prin intermediul descrierii, însă nicidecum nu-mi convine să-mi descrii cum arată centrul orașului Copenhaga sau altele de acest gen. Nu știu, aș fi vrut ca totul să fie mult mai convingător, mai credibil, mai atent, trecut printr-un filtru - de fapt, aș spune că acesta nu este un roman dozat corespunzător, cel puțin pentru mine, și m-a plictisit pe alocuri, dar mi-a și plăcut să fac parte dintr-o anchetă atât de complexă.

„- Bun. Deci avem o potențială conexiune, un comentariu al ucigașului. Și arma crimei este neobișnuită. Un sacrificator, utilizat în istorie pentru tratamente, nu pentru ucidere.”

În sfârșit, nu știu ce-aș mai putea spune, parcă aș vrea să citesc și celelalte volume din serie, dar parcă ceva mă reține. Personajele sunt bune, bine dezvoltate, interesante, și aflăm și lucruri personale din viețile lor (oare n-a făcut, deja, acest lucru îndeajuns de mult în primul volum?), „crime creative”, o intrigă destul de autentică (autentic are grad de comparație?!), dar ceva - acel ceva - care i-a lipsit și pe care, de altfel, nu prea mai reușesc să-l regăsesc în cărțile thriller pe care le citesc. Of, am nevoie să schimb puțin registrul, sau chiar să citesc mai puțin din acest gen, întrucât standardele mele se tot ridică și se tot ridică, și-ajung să nu mai fiu surprins de nicio lectură, mi se pare că „toate-s la fel”, nimic nou sub soare, non nova sed nove, cum s-ar zice în latină - nu lucruri noi, ci doar într-o formă nouă. Și, de fapt, deseori mi se pare că nici măcar această formă nu este nouă. Mda, în fine. Vă recomand această carte dacă sunteți în căutare de ceva polițist clasic, nu prea complex, dar nici superficial sau banal, slab. Nu. Casa cu fluturi este un roman chiar bine închegat, după cum am mai spus, destul de interesant construit, dar aș fi vrut să fie mult mai intens, mult mai alert și dinamic. Să aibă mai multe întorsături de situație și să nu se limiteze la a urma dinamica firească a unei astfel de cărți. Vreau ceva nou, ceva ieșit din comun. Cer prea mult? 

„- Da, însă trebuie să ai de-a face cu oameni care trăiesc tot timpul într-o lume diferită. După o vreme, n-ai mai ști nici tu care-i stânga și care-i dreapta.

Jeppe medită la opinia neașteptată a celuilalt. Era posibil ca Falck să aibă dreptate.”

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Katrine Engberg, Casa cu fluturi, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!

Mintea extinsă, de Annie Murphy Paul - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Științe Sociale

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2022

Traducere: Raluca Chifu

Annie Murphy Paul este o apreciată jurnalistă în domeniul științelor, care colaborează cu Scientific American, New York Times, Time, Slate și multe alte publicații. Este autoarea cărților Origins și The Cult of Personality. A vorbit la conferințe din întreaga lume despre învățare și cunoaștere. Fost editor senior la Psychology Today, în prezent este bursieră Future Tense și Learning Sciences Exchange și consilier senior la Centrul Universității Yale pentru Predare și Învățare. Mintea extinsă: puterea gândirii în afara creierului a apărut la Editura Publica în anul 2022, în traducerea Ralucăi Chifu.

„Între timp, nu există o cultivare corespunzătoare a abilității de a gândi în afara creierului; nu suntem învățați, de pildă, cum să fim atenți la semnalele interioare ale corpului, la senzațiile care ne pot ghida în mod profitabil alegerile și deciziile. Nu suntem pregătiți să folosim mișcările corpului și gesturile ca să înțelegem materii extrem de conceptuale, precum știința și matematica, sau să găsim idei noi și originale.”

Folosește-ți capul. Asta ne spunem când ne confruntăm cu o problemă complicată sau cu un proiect dificil. Însă tot mai multe cercetări arată că am înțeles lucrurile exact pe dos. Annie Murphy Paul spune că soluția este să gândim în afara creierului. O gamă întreagă de resurse „extraneurale” (senzațiile și mișcările corpului, spațiile fizice în care învățăm și în care muncim sau mințile celor din jur) ne poate ajuta să ne concentrăm mai bine, să înțelegem mai profund și să creăm cu mai multă imaginație. Mintea extinsă aprofundează cercetările din spatele acestei viziuni noi și interesante asupra abilităților umane, explorând descoperirile specialiștilor în neuroștiințe, ale experților în cogniție și ale psihologilor. Analizează obiceiurile artiștilor, ale oamenilor de știință și ale autorilor care se bucură deja de rezultatele gândirii în afara creierului. În plus, descoperă istoria nespusă a modului în care artiști, oameni de știință și autori (de la Jackson Pollock la Jonas Salk sau Robert Caro) și-au folosit extensiile mintale ca să rezolve probleme, să facă descoperiri și să creeze lucrări noi. Această carte oferă o imagine nouă asupra modului în care ne funcționează mintea, fiind plină de sfaturi practice despre cum să gândim mai bine. Iată câteva dintre lecțiile pe care le putem învăța pentru a ne îmbunătăți modul în care gândim și pentru a ne ajuta creierul să-și atingă adevăratul potențial: 

„Această omisiune este rezultatul regretabil al așa-numitului «bias neurocentric» - idealizarea și chiar fetișizarea creierului - și al «punctului nostru orb» în ceea ce privește modurile în care cogniția se întinde în afara creierului (...). Văzută din altă perspectivă însă, această neglijare aproape universale reprezintă o ocazie: un întreg univers de potențial nerealizat. Până recent, știința împărtășea înclinația culturii populare spre neglijarea gândirii din afara creierului, însă nu mai este cazul.”

Supraîncărcarea cu informații: mintea nonconștientă este foarte vastă, colectând permanent date și identificând tipare din lumea care ne înconjoară. Senzațiile interne ale corpului (senzațiile viscerale) sunt cele care ne arată aceste tipare, iar sensibilitatea noastră la semnale poate fi sporită cu câteva exerciții simple. Mișcarea corpului: lucrul la un birou cu bandă de alergare, o scurtă plimbare în pauza de cafea sau chiar foiala și mâzgălitul ne pot menține atenția sporită și ideile proaspete, iar exercițiile extrem de intense pot induce o stare creativă, pe care oamenii de știință o compară cu consumul de droguri. Folosirea mâinilor: mișcările pe care le facem nu sunt doar niște simple gesturi. Când sunt folosite strategic, ele ne pot îmbunătăți comunicarea cu alții și ne pot ajuta chiar să gândim. Oamenii cu care vorbim au cu 50% mai multe șanse să rețină ceea ce spunem când gesticulăm. Colectivitatea: participarea la o activitate împreună cu alte persoane (mersul, exercițiile fizice sau o simplă masă) ne face să cooperăm mai mult și să ne atingem mai ușor obiectivele comune. Plimbările prin natură: petreceți timp în aer liber, minunați-vă și fiți impresionați de maiestuozitatea naturii. Psihologii spun că uimirea poate acționa ca un „buton de resetare” pentru creierul omenesc, eliberându-ne din tiparele vechi și deschizându-ne noi posibilități.

„(...) Nu ne naștem ca să învățăm complexitățile analizei matematice sau regulile contraintuitive ale fizicii; nu am evoluat să înțelegem funcționarea piețelor financiare sau dificultățile schimbărilor climatice globale. Și totuși trăim într-o lume în care aceste capacități secundare biologic reprezintă secretul progresului, chiar al supraviețuirii. Cerințele mediului modern au atins acum și chiar au depășit limitele creierului biologic.”

O carte care deschide (sau extinde, poate mai bine spus) noi perspective. Ideea centrală este faptul că, așa cum îi spune și titlul, mintea  (gândirea, cogniția, cum vreți să-i spuneți) poate fi extinsă, de fapt, dincolo de creier, presupunând și mișcare, și cuvinte, și spațiul din jurul nostru, și relațiile pe care le avem cu alte persoane. Toate acestea, într-o sinergie maximă, pot îmbunătăți „capacitatea de a gândi”, de a deveni mai productivi, de a obține rezultate mai bune. Dacă luăm în considerare această ipoteză (momentan, pentru mine încă a rămas la stadiul de ipoteză), pare, intuitiv, evident că este corectă; totuși, dinamica este una mult mai strictă, care s-ar putea desfășura mult diferit față de așteptările pe care le avem. Spre exemplu, lucruri pe care ușor le-am putea percepe drept distrageri, lipsa chefului, plictiseala, pot, de fapt, îmbunătăți procesul învățării - a desena în timp ce un profesor ține un curs, o prelegere, „a nu sta locului” (a da din picior, a te foi, a te bâțâi), a lua pauze (oh, da!), a te întâlni cu cineva care chiar consideri că nu-ți aduce nimic semnificativ în viață, nu te-ajută să te dezvolți (cred că pe asta am auzit-o foarte, foarte des în jurul nostru). Da, creierul se extinde, creierul poate fi extins dincolo de cutia craniană - creierul este mai mult și gândirea își poate găsi întotdeauna și alți reprezentanți fizici, nu doar neuronii și materia cerebrală. Mai mult decât atât, se pare că există și alți reprezentanți ai acestei extensii - vorbim despre spațiul în care ne desfășurăm activitatea, despre locul în care muncim și învățăm (nu mai auzisem, până acum, de domeniul „neuroarhitecturii”). 

„Cercetările arată că mișcarea mâinilor susține înțelegerea conceptelor abstracte sau complexe, reduce încărcătura cognitivă și ne îmbunătățește memoria. În plus, gesturile ne ajută să transmitem mesajul altor persoane, cu mai multă forță persuasivă. Studiile demonstrează că auzirea vorbirii și vederea simultană a gesturilor evocă o reacție mai puternică din partea creierului auditorilor și privitorilor decât vorbirea sau mișcarea individuală. Gesturile amplifică impactul vorbirii: când un vorbitor gesticulează, atenția ascultătorilor e atrasă și dirijată spre cuvintele spuse.”

Dincolo de faptul că am găsit foarte practică (și utilă) această lectură, mi-a plăcut că am învățat deosebit de multe lucruri noi, iar Annie Murphy Paul s-a axat și pe numeroase studii (ah, cât ador studiile de genul). Totuși, n-am putut să nu iau în considerare și factorul de eroare în foarte multe studii (mă-ntreb câte dintre ele s-au efectuat în condiții izolate, stricte, dar, în orice caz, rezultatele aveau o oarecare viabilitate, cel puțin după ce excludem variabilele majore de eroare). De asemenea, am aflat și noi teorii și ipoteze, cum că oamenii, spre deosebire de alte animale, au evoluat având globii oculari albi doar pentru a putea urmări mult mai atent ochii celorlalți - ca o modalitate de a învăța, de a spori și de a eficientiza cooperarea și, chiar dacă nu este surprinzător că a lua masa împreună cu un grup poate spori productivitatea și fundamenta legăturile sociale, sau că mesele în familie ajută la potențarea relațiilor dintre membri, chiar nu aș fi putut să ghicesc că și mâncarea picantă joacă un rol semnificativ în a spori încrederea între și dintre oameni. Data viitoare, știu în preajma cui să servesc jalapeño. Există o credință comună, acceptată de foarte multe persoane (sau, cel puțin, menționată foarte des la petreceri) cum că ne-am folosi, de fapt, doar 10% din creier. Nu știu de unde această certitudine (când e spusă, așa pare să sune), dar nu are niciun fundament științific; dimpotrivă, majoritatea studiilor arată că cea mai mare parte din creier, de fapt, este folosită - într-un fel sau altul. Citind cartea lui Annie Murphy Paul, mi-am dat seama că, pe bune, am putea folosi 200% din creier, nu doar 100%.

„Puterile noastre de cogniție spațială ne pot ajuta să gândim și să raționăm mai eficient, să privim în perspectivă și să rezolvăm probleme sau să găsim idei creative. Aceste puteri sunt deosebit de generative când li se permite să opereze nu cu spațiul imaginat, ca în metoda locurilor, ci cu cel real: spațiul tangibil, tridimensional, prin care sunt atât de obișnuite să navigheze mințile și corpurile noastre.”

Mintea extinsă ne demonstrează, de fapt, că mulți dintre noi folosim poate mai puțin de 10% din potențialul adevărat al creierului nostru - nu că așa ar funcționa el, ci pentru că nu știm cum să-l folosim mai bine, implicit nu știm cum să-l extindem și cât potențial, de fapt, are, și cât de ușor am putea să învățăm cum să-l folosim „la adevărata sa valoare”. Problema, în esență, este că atunci când suntem mici, învățăm în mod constant, suntem uimiți, punem întrebări. Implicit, conexiunile neuronale din creierul nostru se extind, iar odată cu trecerea timpului se rafinează, își schimbă arhitectura. Însă, ca adulți, ne încadrăm în tipare previzibile, neuronii devin „cablați”, ceea ce face ca învățarea, implicit deschiderea către „altceva” să fie mult mai dificilă. Mai mult decât atât, pentru cei care au avut o copilărie dificilă, acest dead-end poate fi o povară, într-adevăr, foarte grea, care ar putea dura chiar și o întreagă viață. Cercetările din această carte se referă la resursele „extraneurale” pe care le-am putea accesa pentru, ei bine, a ne extinde mintea - sentimente, mișcările corpului, spațiile fizice în care învățăm, și chiar mințile altor persoane: ne pot ajuta să ne concentrăm mai bine, să înțelegem mai bine lumea în care trăim și chiar să ne cultivăm imaginația, creând lucruri de-a dreptul uimitoare. Ne putem folosi de resurse externe pentru a ne împuternici gândirea, deoarece mintea trece dincolo de creierul uman. Poate e un concept revoluționar într-o perioadă în care, de fapt, știm atât de puține despre cum funcționează mintea, conștiința. Dar de ce n-ar fi un concept corect? Numeroase studii atestă că, într-adevăr, mintea poate fi extinsă în permanență. 

„Când gândirea copleșește mintea, mintea folosește lumea - iar cercetătorii au raportat unele descoperiri destul de interesante cu privire la motivele pentru care această utilizare a lumii (fizice, spațiale) este atât de benefică pentru gândire. La fel ca în cazul creării hărților conceptuale, procesul însuși de luare a notițelor pe teren (...) îi oferă un bonus cognitiv (...). Această activitate mintală mai implicată ne ajută să procesăm mai profund ceea ce observăm și ne poate face să avem gânduri noi; notițele luate creează pentru noi o serie de pași ascendenți, iar dacă îi urmăm putem avea parte de priveliști noi.”

Ar trebui să știm cum să ne citim corpul, cum să-i traducem reacțiile și cum să-l înțelegem, asta pentru a înțelege cum ne ghidează să luăm anumite decizii conștiente. Mișcarea corpului nostru ne sporește foarte mult acuitatea senzoriale și, implicit, capacitățile creierului. Învățarea kinestezică este esențială, o mină de aur (spre exemplu, s-a observat că atunci când mișcarea este încorporată într-o lecție, aceasta este mult mai probabil să fie reținută - cam contravine multor convingeri conform cărora, după cum bine știm cu toții, trebuie să stai „nemișcat și atent”). Gesturile, de asemenea, dar și limbajul corpului sunt alte resurse de care am putea profita cu încredere - folosirea mâinilor pentru a ne exprima ajută creierul să creeze imagini mentale utile, și chiar potențează persuasiunea. Suntem ființe raționale, de aceea deseori presupunem că, de fapt, conținutul în sine este cel mai important, când modul în care transmitem și livrăm o informație contează, poate, semnificativ mai mult. Spațiul joacă un rol absolut uimitor asupra creierului, asupra sănătății sale - plimbările prin natură sunt vitale (aici, iarăși, am aflat ceva nou, anume „biofilia”; numele, după părerea mea, spune totul, întrucât sufixul „-filie” indică de cele mai multe ori predilecția, atracția spre ceva anume). Oricum, ar fi foarte multe de spus despre această carte, însă cred că mă voi opri aici. Nu pot decât să vă spun că este o lectură esențială pe care o recomand oricui vrea să profite (impropriu spus) la maximum de ceea ce poate, de fapt, cu adevărat.

Regăsirea sensului, de Jamie Wheal - Recenzie

Editura: Publica 

Colecția: Științe Sociale

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2022

Traducere: Louis Ulrich, Tudor Ulrich 

Jamie Wheal este expert în performanța de top și în leadership. S-a specializat în neuroantropologie – intersecția dintre cultură, biologie și psihologie – și este fondator al Flow Genome Project, o organizație internațională dedicată cercetării și performanței umane supreme. Este alpinist, a condus expediții pe versantul nordic al Muntelui Everest și a pregătit trupe Navy Seals, sportivi de top și competiții extreme Red Bull. A oferit consiliere, printre altele, Colegiului Naval de Război al Statelor Unite, Comandamentului pentru Operațiuni Speciale și directorilor unor mari corporații, printre care Google, Goldman Sachs și Cisco. Activitatea și ideile sale au fost prezentate și analizate în The New York Times, Financial Times, Wired, Entrepreneur, Harvard Business Review, Forbes, INC și TEDx. Locuiește în Austin, Texas.

„(...) Și cerul, și viitorul așteaptă să vadă ce facem în continuare. Aceasta este povestea despre cum începem să ne amintim. Așa dansăm unii cu alții către casă.”

Încetul cu încetul, pe parcursul ultimului secol și, acum, dintr-odată și pe deplin, suferim un colaps al Sensului. Fundamentalismul și nihilismul umplu acest gol, cu consecințe care ne afectează pe toți. Într-o lume care are nevoie de noi în cea mai bună formă, bolile disperării, tribalismul și uzura ne secătuiesc. E vital să recâștigăm controlul asupra poveștilor pe care le spunem, fiindcă ele dau formă viitorului pe care-l creăm. Pentru a face asta, trebuie să ne amintim de inspirația noastră cea mai profundă, să ne vindecăm durerea și apatia și să ne conectăm unii cu alții așa cum n-am mai făcut-o niciodată. Doar așa avem șansa să rezolvăm marile probleme cu care ne confruntăm. Dar dacă nu putem? Ei bine, groapa de gunoi a istoriei a înghițit civilizații mult mai vechi și mai sofisticate decât a noastră. În Regăsirea sensului sunt oferite răspunsuri la problemele cu care ne confruntăm: cum să înlocuim credința oarbă cu experiența directă, cum să trecem de la parte la întreg și cum să vindecăm izolarea prin conectare. Mai simplu spus, cum să ne revitalizăm corpurile, să ne stimulăm creativitatea, să ne reactivăm relațiile și să răspundem o dată pentru totdeauna la întrebările „de ce suntem aici?” și „ce facem acum?”. 

„Să te implici cu curaj înainte ca viermii să-ți devoreze trupul - și să cânți despre asta - este o cale pur americană către mântuire. Să exprimi durerea în loc să o minimalizezi este transformator. Dar să o transformi din lamentație sfâșietoare în celebrare triumfală? Asta-i alchimie.”

Cartea de față are trei părți. Prima, „Alege-ți propria apocalipsă”, analizează actuala Criză a Semnificației – unde suntem azi, de ce este atât de greu să înțelegem lumea, ce ar putea să urmeze și ce putem face în legătură cu asta. De asemenea, scoate în evidență că multe dintre eforturile noastre de a face față situației, fie că e vorba despre anxietate și negare sau despre tribalism și politici ale identității, înrăutățesc lucrurile. Partea a doua, „Cartea de bucate a alchimistului”, pătrunde în neuroștiințe și psihologie optimală, aruncând o privire asupra celor mai puternice drivere evoluționiste ce pot facilita inspirația, vindecarea și conexiunea. De la respirație la mișcare, sexualitate și muzică, toate sunt resurse cotidiene care ne ajută să ne trezim, să creștem și să ne manifestăm. Partea a treia, „Construcția cultului etic”, se concentrează asupra naturii înșelătoare a transpunerii acestui gen de experiențe în cultură – pentru că, în trecut, de fiecare dată când am descoperit combinații de stări de apogeu și de vindecare profundă, am sfârșit aproape întotdeauna prin a avea comunități cultice problematice. Mulți s-au ars jucându-se cu focul. Această secțiune prezintă o hartă pentru a aprinde o mie de focuri în toată lumea – fiecare unic și adaptat nevoilor și valorilor participanților. Gândiți-vă la ea ca la un set de instrumente open source pentru cultura etică.

„Respirație, întrupare, sexualitate, substanțe și muzică sprijinind inspirația, vindecarea și conectarea (...). Este arhitectura culturii în acțiune. Putem dezgoli orice mitologii care nu ne mai folosesc, dar putem păstra tehnologii care realmente o fac.”

Well, asta numesc eu a trip (las la alegerea voastră cum înțelegeți și ce înțelegeți din ce-am spus)! Nu știu unde am citit ceva despre acest autor, sau cred că un fragment dintr-o carte, dar am fost absolut convins că vreau s-aud („să citesc”) mai multe de la tipul ăsta - nu de alta, dar sunt sigur c-ai putea da bine la o petrecere, livrând interlocutorilor tăi niște lucruri absolut fascinante despre dinamica lumii care ne înconjoară, despre dinamica societății în care trăim, despre posibila dinamică a dinamicii care ne definește viețile. Bun, bun, să mă opresc! Unu la mână: această carte nu poate fi recenzată. N-ai cum, trebuie doar să o citești și, singur, să-ți dai seama de anumite lucruri - e mult prea complexă, mult prea efervescentă (religie, neuroștiințe, sex, yoga, substanțe ilicite, politică, „un ghiveci” - bă, dar unul dintr-ăla bun), și e ca și cum ai avea la dispoziție, habar n-am, câteva minute pentru a rezolva un sudoku de complexitate super hard. Așadar, n-ai cum! Doi la mână, este o carte foarte complexă. A, da, am mai zis asta, îmi cer scuze. Această carte îmbină multe principii de neuroștiință și psihologie - mult mai multe decât aș fi crezut, vreodată, c-aș putea găsi într-o carte. Totuși, nu mi-a plăcut, dar asta în mică măsură (cuantificată prin minus o steluță) faptul că n-am găsit și o abordare „terapeutică” a anumitor aspecte; oricum, e vorba strict despre predilecțiile mele. În rest: o carte absolut impecabilă!

„Același lucru se întâmplă când facem următoarea mișcare, de la traiul egocentric la cel etnocentric. Pentru a ne lega cu adevărat de familia sau tribul nostru, trebuie să mergem dincolo de «noi »pentru a-i defini pe «ei». Noi, ca simplu concept de lucru, pare să existe doar în contrast cu Ei. Cu celălalt. Oamenii de peste râu care arată, se îmbracă și miros bizar, vorbesc bizar și venerează zei ciudați total diferiți de ai noștri. Și, cu cât spunem că Ei sunt mai răi, cu atât Noi începem să sunăm (și să ne simțim) mai bine. Ăsta-i tribalismul - «Noi» versus «Ei».”

În esență, Regăsirea sensului este o carte pe care știu că am citit-o mult prea superficial, și totuși știu cât de multe am învățat din ea - însă spun asta doar pentru a-mi crea premisele faptului că am să o recitesc în viitor(ul apropiat), deoarece mi-a plăcut mult prea mult și mi s-a părut extraordinar de bine scrisă și documentată. Pentru Wheal, lumea în care trăim este împărțită în mai multe „cărți”: religia ca sursă a sensului (Meaning 1.0; sau, poate, sfârșitul ei), secularismul (Meaning 2.0), iar apoi propune propria-i idee „de sens” (Meaning 3.0), care trebuie ar presupune ceea ce, de altfel, deja avem la îndemână, dar ar trebui „regândit”: respirația, întruchiparea, sexul, muzica, stimulare. Și o societate, în sfârșit, sănătoasă și echilibrată! Deși am fost sceptic cu privire la anumite „abordări” (inhalarea de protoxid de azot care te-ar putea ajuta s-atingi acel „nivel”, să descoperi modurile în care ești, de fapt, un produs al mediului tău social/cultural/familial, și dacă viața asta, într-adevăr, nu-i de fapt decât o simulare computerizată), trebuie să recunosc că abordarea introspecției profunde, a emoțiilor sănătoase, focusarea pe anumite variabile mult eficiente chiar mi-a plăcut. De altfel, chiar încerc să integrez în viața mea anumite lecții pe care le-am deprins în urma lecturării acestei cărți.

„Dacă putem face asta, avem șansa să rezolvăm marile probleme cu care ne confruntăm. Putem să vindecăm rănile, să ne reconectăm unii cu alții și să trăim vieți pline de pasiune și de sens. Și dacă nu putem? Ei bine, groapa de gunoi a istoriei a înghițit civilizații mult mai vechi și mai sofisticate decât a noastră.”

Cartea lui Jamie Wheal, practic, este destul de periculoasă, să zic așa, dar eminamente necesară. De ce? Pentru că îți pune la dispoziție o gamă complexă de concepte pe care le-ai putea integra în viața ta. O serie de idei fascinante, principii de viață sugerate de autor ca fiind sănătoase (și nici nu mă îndoiesc că așa este). N-am văzut-o ca pe carte dintr-aia motivațională, de fapt, ci ca pe o carte în care perspectiva este una „de sfătuitor” - nu știu cum să mă exprim -, adică autorul nu-ți îndeasă pe gât filosofii de viață și că asta-i bine și asta-i rău. De fapt, chiar vorbește și despre liberul arbitru - comandantul suprem al umilelor noastre vieți. Da, cred că ne-am gândit cu toții, la un moment dat, cum stă treaba cu politica, tribalismul, cum, de fapt, totul este „stricat” poate încă din fașă, cum o să murim și că trebuie, în sfârșit, să facem ceva, fiindcă ce facem acum duce într-o direcție total greșită. Dar uite că Jamie Wheal a spus-o, și-a spus-o chiar într-un fel de wake up call! necesar, fără a fi, însă, violent și intruziv. În mod colectiv, cum am putea să evităm anumite scenarii (care sunt, de fapt, inevitabile, cel puțin în condițiile în care lumea nu se va redresa în ceea ce privește anumite aspecte critice), cum am putea să simțim, poate din nou, comuniunea? Sinergia - să experimentăm vindecarea, conexiunea cu ceilalți. Nu ar fi, să spun așa, mirific? Înălțător? Stop dreaming, dude!

„Așadar ce pot face cei mai buni dintre noi, ce putem face noi, ceilalți, ca să reînviem o intensitate suficient de pasională - ceea ce numim extaz - pentru a echilibra extremele și a luat atitudine în favoarea vieților noastre și a viitorului nostru?”

În ultimă instanță, nu știu ce-aș mai putea spune. Vă las pe voi să trageți singuri concluziile, s-ar putea ca această carte să nu vă fie neapărat pe plac, întrucât chiar trebuie citită cu atenție și are nevoie de timpul ei. Deci, ar trebui citită, poate, într-o perioadă în care aveți mai mult timp liber și credeți că i-ați putea acorda mai mult decât unui roman mai ușor, relaxant. Nu, nu-i o lectură relaxantă, dar pot spune că este o lectură necesară. Acum, și chestia asta cu „ceva e necesar cuiva” depinde de multe alte variabile, pe care n-am să le definesc acum. Însă cred că fiecare dintre noi ar trebui să fie „pus în temă” când vine vorba de anumite aspecte ale lumii, la scară globală, în care trăim - nu e doar despre societatea noastră, doar despre prietenii noștri, doar despre familia noastră. Pământul, în întregime, este împărțit de o singură familie: cea a ființelor vii (bine, și de energiile și informațiile și tot ce se mai întâmplă pe-aici, dar ați înțeles ideea). Jamie Wheal a scris o carte fascinantă, dar, sincer, chiar aș putea spune că mulți dintre noi nu suntem pregătiți, încă, să o (re)citim! Vom vedea cum vor mai evolua sau, dimpotrivă, vor mai regresa lucrurile pe parcurs. Sper doar ca atunci să nu fie, de fapt, prea târziu!