Marile bucurii și marile tristeți, de Augustin Cupșa - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: 821.135.1 -Scriitori români contemporani

Anul apariției: 2021

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 220

„(...) A fost profesor de psihologie. Sau realism științific? Totuna.”

Augustin Cupșa (n.1980) a publicat în 2006 romanul experimental Perforatorii (pentru care a câștigat concursul de manuscrise al USR și Cartea Românească, premiul revistelor Ramuri, Mozaicul, Opera Prima la Gala UPR și a fost nominalizat la premiul Euridice). După ce a câștigat concursul de scenarii HBO cu Trenul către București pleacă de la linia 3, a participat la adaptarea serialului Be Tipul în România (În derivă) și a colaborat cu diverse case de producție independente. Romanul Așa să crească iarba pe noi (Humanitas, 2017) a fost nominalizat la mai multe premii (printre care PEN și Nepotuʼ lui Thoreau) și s-a aflat pe lista scurtă la Premiul European pentru Literatură. În versiunea originală, volumul Marile bucurii și marile tristeți a fost nominalizat la Premiile Industriei de Carte (2014) și a fost tradus în limba sârbă la Partizanska Knjiga (2017).

„Când era copil, avea o mulțime de fluturi, îi culegea din grădină dimineața după ce se arseseră la bec, îi culegea în palme cu aripile carbonizate și răsucite pe spate, ca niște foițe uscate de ceapă, îi ducea în casă și îi înșira pe masa din bucătărie, apoi îi privea iarăși ore întregi și niciodată nu se îndura să-i înțepe cu un ac și să-i fixeze într-un insectar așa cum făceau ceilalți.”

„E ceva care nu poate fi spus niciodată, nu până la capăt, nu până la punctul final sau în dimensiunea completă. În buna tradiție a părinților mei ardeleni, am fost învățat că marile bucurii și marile tristeți nu se manifestă în public. Dar e mai mult decât o regulă de bună purtare. Chiar și în fața celor apropiați ratăm să ne spunem acel ceva, fie că e vorba de un gând, de o trăire sau de adevărul nostru individual. Cuvintele se împing în față unele pe altele, stările se erijează în altele, se deghizează, fac piruete sau se topesc pur și simplu ca să scape de mărturisire. Fără să mințim. Pentru că și dacă am reuși să ne spunem tot, în urma celei mai adânci emoții, sau chiar născându-se din împărtășirea ei, mai rămâne ceva. Iar acel ceva ne face să fim, de fapt, singuri cu ceilalți, singuri și ei.“ — Augustin Cupșa

„- Trăim vremuri ciudate, i-a răspuns el, deja împăcat cu rezultatul conversației.”

Mă bucură în chip nemăsurat să văd autori români buni, frumoși, care promit multe, dedicați artei literare și frumosului creației, care scriu cu înflăcărare, cu patos, care scriu cu sufletul și cu inima, cu inima și cu sufletul, care se deschid (sau, dimpotrivă, subtil, se închid, lăsându-i cale deschisă spre meditație, spre intrigă) cititorilor. Augustin Cupșa este un autor român pe care l-am descoperit recent și a cărui proză, sincer, m-a mișcat până la lacrimi. Totuși, poate vă întrebați de ce i-am dat doar trei steluțe (ceea ce, de altfel, mie nu mi se pare deloc puțin, e mai mult de jumătate din maximul acceptat de platforma Goodreads), dacă mi-a plăcut atât de mult? Ei, bine, ideea în sine constă în faptul că, fiind un volum de proză scurtă, bineînțeles că l-am comparat cu alte volume de proză scurtă pe care, de-a lungul timpului, le-am mai citit. Și cum, surpriză, n-au fost tocmai multe, ci doar câteva (din care, iarăși, și mai puține au fost memorabile), pot spune că ștacheta fusese deja ridicată - dacă pot să mă exprim așa - de două autoare care mi-au ajuns în suflet încă de când le-am citit: Alice Munro și Katherine Mansfield. Pentru mine, două nume mari ale prozei scurte, două nume de referință, ale căror creații mi le amintesc cu un drag nețărmurit. Și, na, n-am putut, nu m-a lăsat sufletul să ofer același număr de steluțe și prozei lui Augustin Cupșa, dar asta nu înseamnă că aceasta nu este o proză strălucitoare, profundă, mișcătoare și emoționant. Ba, contrariul, așa cum v-am spus: au fost unele povești care m-au mișcat prin emoția pe care mi-au transmis-o, iar una dintre ele chiar m-a regăsit cu lacrimi în ochi. Și, pentru mine, ca cititor ahtiat, asta înseamnă extrem de multe.

„Se întâmplă lucruri, și-a spus și o emoție vie, ca un câmp electrostratic, i-a împânzit corpul. Încă se întâmplă lucruri simple.”

Proza lui Augustin Cupșa este o proză a meditației, o proză a izolării, a singularității ființei, a memoriei și a marilor tristeți și bucurii. Însăși titlul ne reiterează temele majore ale acestei cărți - bucuriile și tristețile, poate la fel de mari, poate la fel de intense, și citeam și mă gândeam, oare cele două se exclud? Bucuria exclude tristețea? Tristețea exclude bucuria? Îmi aduc aminte, aici, de muzica tradițională portugheză, fado, și-mi aduc aminte de momentul în care am fost la un concert, iar cineva din public, la sfârșitul reprezentației, o întrebase pe artistă cum simte ea muzica fado. Subtil, aceasta i-a spus an unhappy happiness - un fel de „fericire a nefericirii”, sau poate o „nefericire a fericirii”. Nu știu dacă se exclud sau nu, dar știu că bucuriile și tristețele de zi de zi se potențează, evident, una pe cealaltă. Astfel, după cum însuși Augustin Cupșa chiar a afirmat-o, există întotdeauna „ceva care nu poate fi spus niciodată, nu până la capăt”, nu până la a livra cititorului tot - tot personajul, tot sufletul său, toate amintirile și simțămintele și trăirile și dramele sale. Nu. Personajele lui Augustin Cupșa sunt oameni simplu, sunt oameni cu vieți normale, poate banale, neinteresante, dar care mărturisesc (atât lor înșiși, cât și poate altora) ceea ce au pe suflet, ceea ce-i încearcă: poate o fi vorba despre un iubit care nu-și mai dă interesul, poate o fi vorba de un coleg de școală de care, fugitiv, îți amintești cât erai de îndrăgostită, dar nu vrei să accepți asta, poate e vorba despre fratele tău, despre părinții tăi, bunicii tăi, poate e vorba despre acele mari bucurii și mari tristeți pe care le-ai sădit în suflet, asupra cărora te-ntorci ca într-o casă în care te simți în siguranță; da, te simți în siguranță când îți amintești de marile bucurii; da, te simți în siguranță când îți amintești de marile tristeți. Te simți în siguranță când îți amintești că viața e o călătorie printre toate emoțiile care definesc natura umană. Care o întregesc și o desăvârșesc.

„Știa prea bine zilele goale în care creierul încearcă să ți se agațe fără succes de pereții capitonați ai unei camere de supraveghere, zvârcolindu-se ca un alcoolic ca să găsească un cui, o idee cât de cât sau măcar un cuvânt, un ochi cât de mic în țesătura care îl strânge, de unde să o desfășoare și s-o arunce pe el.”

Și totuși, personajele sale sunt tăcute, păsrează ceva în suflet, ascund și chiar neagă, poate, anumite trăiri, ca și cum „e mai sănătos să te ferești de oameni și să nu dezgropi trecutul care ți-ar putea aduce și mai multă suferință.” Lasă lucrurile să-și urmeze calea firească, fiindcă, în cele din urmă, tot ce se cuvine a fi frânt, va fi frânt. Dincolo de toate acestea, în spatele prozei sale luminează speranța, acolo, plăpândă și firavă („Totuși ea nu se ferea să iubească oameni”), dar care mereu va pulsa ca o inimă, în conformitate cu natura profundă a omului frumos, a omului sincer: speranța că poate ne vom reîntâlni, speranța că poate ne vom regăsi, iar atunci când ne vom regăsi, speranța că poate totul va fi mai bine, totul se va așterne altfel. Speranța că ne vom aminti cât de mult contează să iubim și să trăim în deplină profunzime umană, unde orice altceva devine o apoziție care precede definiția „vremurilor trecute”, când marile bucurii și marile tristeți, marile tristeți și marile bucurii, ne dădeau impresia că suntem stăpânii absoluți ai acestei lumi. Oamenii deveniți umbrele, ce metaforă frumoasă!, de ei depinzând parcă siguranța și validarea valorii cuiva („Prezența ei însă devenise o umbrelă indispensabilă”), oamenii folosiți, oamenii deveniți anticamere ale memoriei, ale bucuriei și durerii, ale tristeții și efervescenței vârstei. Oameni, amintiri, cărți, memorii, cuvinte, țigări fumate - definiții ale măreției și complexității umane.

„Să ieși să umbli prin ploaie și să arunci cu pietre în râu.

Să împuști un mexican care nu te iubește îndeajuns.

Să fumezi o țigară în întuneric.

Să vezi luminile din Tokyo într-o ilustrată lângă o fată frumoasă.”

O proză în care singularitatea este firească („  A plecat, i-a spus calm, de parcă ar fi fost cel mai natural lucru din lume”), în care memoria este ca un reflux care lasă în urmă un material tinctorial, aproape palpabil - de-aici își trage seva opera lui Augustin Cupșa, din memorie, din profunzimea sufletului; o stare nesolicitată, dar naturală, umană, pe care tu, ca cititor, o simți, o îmbraci precum o haină. Proza lui Cupșa este una care transmite, care atacă, dar în modul cel mai puțin ostil, ba chiar prietenesc, dar atacă și țintește în cele mai fragile părți ale sufletului: citeam și mă gândeam, oh, cât de ușor ar fi ca unul dintre aceste personaje să fiu eu însumi, cât de firesc mi s-ar părea ca fiul și tatăl care merg spre casă să fie poate niște persoane apropiate mie, pe care le cunosc, cu care am stat la masă. O proză adevărată, pe care am simțit-o îndeosebi tristă, mai mult decât bucuroasă. Sincer, acum, că-i scriu recenzia, mă gândesc că merita mult mai mult decât trei steluțe. Dar, așa cum am spus, comparațiile nu-mi permit - și poate nici n-ar trebui să le fac, în cele din urmă, fiindcă poate n-am să-mi amintesc întocmai ce-am citit, sincer să fiu, dar un film memorabil spune că, deseori, nu-ți amintești o anumită situație, dar îți amintești cum te-a făcut situația respectivă să te simți (putem înlocui „situația” cu „cartea”, e același lucru). Iar eu îți spun, Augustin Cupșa, cu tot respectul, îți mulțumesc pentru o carte atât de mișcătoare, atât de frumoasă și atât de profundă! Și mai mulțumesc și prietenilor de la Editura Humanitas pentru această carte, o puteți găsi AICI. Felicitări pentru toate titlurile frumoase pe care ni le puneți la dispoziție. Iar voi, dragi cititori, să aveți lecturi exact așa cum vă doriți!