Cactusul, de Sarah Haywood - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2022

Traducere: Roxana Aneculăesei

Sarah Haywood a studiat dreptul la Kent University și Chester College of Law, apoi a lucrat ca avocat consultant. Deține o diplomă în scriere creativă la Manchester Metropolitan University. Locuiește la Liverpool, împreună cu soțul său, cei doi fii ai lor și două pisici roșcate. Cactusul este romanul ei de debut, fiind în curs de publicare în peste 25 de țări. A fost nominalizat la The Authors’ Club Best First Novel Award și va fi ecranizat de Netflix, cu Reese Witherspoon în rolul principal.

„(...) Nu sunt o persoană răzbunătoare. Dacă moștenirea mamei s-ar fi împărțit pur și simplu în mod egal între noi, așa cum ar fi trebuit să se întâmple, nu l-aș fi aruncat în stradă a doua zi după moartea mamei (oricât de mult mi-ar fi plăcut să fac asta).”

Carte recomandată de clubul de lectură al lui Reese Witherspoon. O înduioșătoare poveste de dragoste care te învață că uneori trebuie să spui da imprevizibilului. Susan Green e precum un cactus: nu te poți apropia prea mult de ea. Îi place ordinea și detestă să fie luată prin surprindere. La 45 de ani, crede că viața ei e perfectă. Are un apartament în Londra, ideal pentru o singură persoană; o slujbă sigură care se potrivește cu înclinația ei pentru organizare; și un aranjament personal ce îi aduce atât beneficii culturale, cât și intime. Dar atunci când își pierde mama și află că ea însăși va deveni mamă, cea mai mare frică a lui Susan se adeverește: începe să piardă controlul. În scenă intră Rob, prietenul destul de ciudat, dar bine intenționat al fratelui său. Pe măsură ce sarcina avansează și spirala vieții ei se învârte tot mai repede, Susan e uimită să găsească un prieten în acest bărbat. Poate chiar va învăța să se iubească mai mult și va avea șansa să găsească dragostea adevărată, dacă întâmpină viața cu brațele deschise.

„(...) Voiam să-i spun ceva pe un ton ferm, dar arăta ca și cum urma să plângă. Te rog, nu, mi-am zis. Nu știu ce să fac cu bărbații care plâng. Sau care fac orice altceva.”

Cum aud Reese Witherspoon, mă și pun pe citit. Da, chiar o stimez extraordinar de mult, și nu pot spune că am întotdeauna încredere în recomandările care se fac la clubul ei de lectură, dar mai mereu ajung să citesc ceea ce, de fapt, recomandă. De fapt, chiar așa am ajuns și la romanul lui Sarah Haywood, Cactusul. Sincer să fiu, nu mi-a plăcut, dar nici nu mi-a displăcut, iar asta pentru că am intrat în lecturarea cărții fără să știu ceva despre ea. Recunosc, mi-a plăcut mult coperta, și chiar a fost o carte pe cât de amuzantă, pe-atât de tristă, de fapt, și destul de profundă pe alocuri. Partea interesantă este că mi-a plăcut foarte mult faptul că Susan se adresa cititorului la modul direct, folosind „tu”, ceea ce m-a făcut să fiu mult mai apropiat de ea. Susan Green, această femeie la 45 de ani, care este de părere că are o viață perfectă și că totul este exact așa cum trebuie să fie. De fapt, atât timp cât este mulțumită cu toate acestea, bineînțeles că are dreptate. Totuși, la un moment dat se-ntâmplă ceva bizar: mama sa moare, iar mare parte din avere îi este lăsată fratelui ei, Edward Green, pe care mereu l-a considerat un ratat care încă stă cu maică-sa. Well, dragă Susan, aici greșești puțin, dar să trecem peste asta.

„(...) Putem alege cum ne definim, iar eu mă definesc ca fiind o femeie autonomă și plină de resurse. Ceea ce-mi lipsește în ce privește familia sau alte relații personale apropiate este compensat de viața mea interioară bogată, care este mult mai constantă și pe care mă pot bizui mai mult.”

Cartea, în esență, chiar te prinde. Eu am citit-o foarte rapid, pentru că mi-a plăcut cum scrie autoarea, chiar mi-a plăcut mult de tot de Susan, însă pe alocuri mi s-a părut a fi o carte „despre nimic”. Puțin cam lungită, pentru că abia pe la final aflăm care-i, de fapt, faza cu acest testament, și de ce mama ei a ales să-i lase mare parte din avere lui Edward. Mi-a plăcut mult de tot și mi-a stârnit hohote de râs modul în care Susan se comportă cu Edward, replicile acide dintre ei, înțepăturile incisive și tot sarcasmul acesta inteligent pe care aș vrea să-l găsesc mult mai des în cărți. Rob, de asemenea, mi s-a părut foarte interesant în relația cu Susan, deși nu prea reușeam să-mi dau seama în ce direcție o vor lua lucrurile. A, da, am uitat să spun că, la un moment dat, Susan își dă seama că e însărcinată? Ea, care doar și-a propus să aibă un fel de „relație cu beneficii” cu un tip, însă se dovedește că lucrurile au mers, de fapt, mult mai departe. Parcă prea departe, cel puțin din punctul de vedere al lui Susan. În orice caz, experiența aceasta - cea de a fi însărcinată - o va schimba foarte mult. Pentru că, până la urmă, orice cactus înflorește la un moment dat, nu? Mai ales atunci când e îngrijit cum trebuie.

„- Însă asta nu este și definiția mea, a zis ea cu gura plină. Din punctul meu de vedere, nu trebuie să ai toate trăsăturile astea, nici măcar una dintre ele, ca să te numești feministă. Totul se reduce la faptul că trebuie să știi că femeile sunt egale cu bărbații și să pui în aplicare acest lucru. Să te asiguri că această egalitate este recunoscută acasă, la locul de muncă, în viața publică. Și să recunoști că noi toți - bărbați și femei - suntem uneori puternici, alteori slabi; uneori, cu capul pe umeri, alteori, sub imperiul emoțiilor; uneori, avem dreptate, alteori, ne înșelăm. Nicidecum să-ți reprimi sentimentele și vulnerabilitățile. Asta e cu totul altceva.”

Cactusul chiar a fost un roman în regulă, adică citirea sa a fost o experiență plăcută, relaxantă, de care ai deseori nevoie. Aș fi vrut, poate, ca unele aspecte să fie tratate cu mai multă profunzime, nu știu, să fie un roman ceva mai sensibil, mai emoționant. În general, și-aici vorbesc despre propriile gusturi, eu caut ca un roman să mă emoționeze, să mă miște, și mi-e greu să trec peste ideea (care este foarte viabilă) că, uneori, trebuie să citim și cărți care să ne relaxeze. Da, chiar m-a relaxat, a fost o lectură ușoară, senină, care chiar nu m-a plictisit, dar de care n-am putut să mă atașez în totalitate. Sarah Haywood scrie destul de interesant, scrie bine, însă pe alocuri mi s-a părut seacă, parcă mult prea fadă. Aici, iarăși, este vorba strict despre gusturile mele literare, dar tocmai despre asta este și a face recenzia unei cărți, nu? Implicit, dacă rezonați cu gusturile mele în materie de cărți, atunci s-ar putea să percepeți poate la fel lecturarea romanului lui Haywood. În sfârșit, trăgând o linie, pot spune că este o carte care mi-a plăcut, însă care aș fi vrut să-mi ofere mult mai multe. 

„Recunosc că mi-am îngropat fața în uniforma lui de muncitor, în timp ce el a făcut la fel cu părul meu. Întrecuserăm o limită. Extrem de ridicol, știu asta. Mă simt jalnic numai când îmi amintesc. N-aveam nicio idee despre cum Dumnezeu trebuie să fi arătat amândoi: o femeie mică de statură, cu o sarcină avansată și o ținută ireproșabilă și un bărbat înalt, cu părul ciufulit și haine de muncitor. În mod clar, îmi pierdusem mințile.”

Personajele, ah, da, am uitat s-o spun, sunt chiar faine. Serios! Sunt convingătoare, reale, și nu au un comportament artificial. Aș fi zis cu ușurință că sunt chiar oameni din viața reală, care se mai întâmplă să se regăsească în astfel de conjuncturi. Acesta a fost unul dintre punctele forte ale acestei cărți, și chiar mi-a plăcut mult de tot de Susan, cu toate alegerile pe care le-a făcut, cu toate valorile și credințele pentru care a pledat. Zău, a fost foarte interesant să-i urmăresc dinamica evolutivă, să-ncerc s-o judec pentru anumite comportamente și să-i înțeleg stările și trăirile. O femeie destul de înțepată, aș putea spune, și chiar curajoasă. Chiar nu am nimic să-i reproșez, decât faptul că, sincer, parcă a dus-o puțin prea departe cu testamentul ăla. În orice caz, când aflăm care-i de fapt treaba, lucrurile sunt mult mai ușor de înțeles și de justificat. Mi-a plăcut, de asemenea, și relația dintre ea și Rob, deși în scenă exista deja un alt tip, cel cu care se întâlnea de câțiva ani, tatăl biologic al copilului pe care îl poartă. Deci, dacă sună a o carte pe care ați vrea s-o citiți, atunci dați-i o șansă. Sigur o să vă placă.