Făuritorul de lacrimi, de Erin Doom - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: New Moon

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 656

Anul apariției: 2022

Traducere: Bianca Paulevici

Erin Doom este pseudonimul unei tinere scriitoare italience, care a debutat pe Wattpad, cea mai cunoscută rețea socială de literatură online din lume, sub numele de DreamsEater. Într-un interval scurt de timp, poveștile ei au cucerit inimile cititorilor, fiind înregistrat un total de 6 milioane de lecturi. Magazzini Salani i-a publicat romanul de debut, Fabbricante di lacrime (apărut și la Editura Litera, colecția New Moon, în anul 2022, în traducerea Biancăi Paulevici).

„- Ea chiar că merită... tot ce-i poți oferi.”

Între zidurile Mormântului, orfelinatul în care a copilărit Nica, poveștile și legendele au fost întotdeauna spuse la lumina lumânărilor. Cea mai faimoasă este cea a făuritorului de lacrimi, un meșter misterios cu ochi limpezi ca sticla, vinovat de crearea tuturor fricilor și neliniștilor care sălășluiesc în inimile oamenilor. Dar, la 17 ani, a venit timpul ca Nica să lase în urmă poveștile sumbre ale copilăriei. Cel mai mare vis al ei, de fapt, este pe cale să devină realitate. Soții Milligan au început procesul de adopție și sunt gata să-i ofere familia pe care și-a dorit-o mereu. În casa nouă, însă, Nica nu este singură. Împreună cu ea, este luat de la Mormânt și Rigel, un orfan neliniștit și misterios, ultima persoană din lume pe care Nica și-ar fi dorit-o ca frate adoptiv. Rigel este inteligent, cântă la pian ca un demon fermecător și are o frumusețe care poate vrăji, dar chipul său angelic ascunde o fire întunecată. Chiar dacă Nica și Rigel sunt uniți de un trecut comun de dureri și lipsuri, o legătură pașnică între ei pare imposibilă. Mai ales când legenda se strecoară înapoi în viețile lor și făuritorul de lacrimi devine dintr-odată real, din ce în ce mai aproape. Totuși, Nica, tânăra dulce și curajoasă, este dispusă să facă orice pentru a-și apăra visul, pentru că, numai dacă va avea curajul să înfrunte coșmarurile care o chinuie, va putea în sfârșit să se înalțe liberă precum fluturele al cărui nume îl poartă.

„Nu toate otrăvurile au un antidot. Unele ți se strecoară în suflet, te uluiesc cu mirosul lor și au cei mai frumoși ochi pe care i-ai văzut vreodată. 

Și pentru asta nu există leac.

Nici un leac.”

Părerea mea, după lecturarea acestei cărți, este că: ce-se-întâmplă-pe-Wattpad-mai-bine-ar-rămâne-pe-Wattpad. Nu știu... Efectiv, cred că această carte este una dintre cele mai slabe citite vreodată, o carte extrem de întinsă, lungită, peste 600 de pagini în care nu se întâmplă mai nimic, cu personaje seci și enervante, cu acțiune redundantă, plictisitoare, seacă, austeră, cu nimic care să te încânte sau să îți dea măcar o sclipire de emoție. Niște personaje absolut banale, care se comportă irațional, care sunt lipsite de lumini și umbre, plate, într-o acțiune liniară care pare că nu duce nicăieri și bate patul pe loc. A fost o dezamăgire mare - de fapt, „dezamăgire” este impropriu, pentru că a fi dezamăgit de ceva înseamnă a fi avut așteptări prealabile, iar eu nu am avut nicio așteptare de la această carte, așa că... N-am fost dezamăgit, ci trist că mi-am pierdut timpul citind-o. Partea bună e că a mers relativ rapid și că nu m-a solicitat deloc, de aceea consider că a meritat 2 steluțe, și nu 1, că altfel i-aș fi dat fără niciun regret o prea bine meritată steluță, și poate nici pe aceea. Nu mi-a plăcut nimic, dar absolut nimic la această carte care cred că e un mare experiment gafat.

„- Inima îți bate nebunește, a murmurat el deasupra arterei din gâtul meu, care pulsa în ritmul bătăilor inimii mele. Oare te temi de mine, molie?

- Rigel, te rog, încetează!

- Oh, nu, nu, Nica, a mârâit el ușor, plescăind din limbă a reproș. Tu trebuie să încetezi. Tonul acesta de privighetoare neajutorată... doar va înrăutăți lucrurile.”

În schimb, văd că pe Goodreads chiar are un rating mărișor, dacă ne gândim bine, ceea ce pot pune pe seama faptului că această carte are categoria ei de cititori, și s-ar preta mult mai bine cititorului adolescent care nu caută neapărat lecturi solicitante, „grele”, care să-ți dea de gândit sau care să îți stârnească emoții, stări, întrebări, conflicte. Nu. Este o carte cu doi adolescenți absolut enervanți, de care n-am putut să mă atașez de loc, o carte cu doi adolescenți care pare că se ciondănesc, ba pare că se înțeleg, ba pare că nu știu ce și că ascund diferite chestii. Nu. Nu și nu. M-a plictisit rău de tot, și nu că nu aș fi avut eu starea necesară pentru a o citi, ci pentru că e o carte de umplutură, de duzină, și nu înțeleg de ce Dumnezeu i-au trebuit autoarei peste 600 de pagini ca să spună o poveste cu nimic și despre nimic, în care nimic relevant nu se întâmplă și personajele nu evoluează, ci rămân aceleași, la același nivel de dialoguri total nenaturale, emoții superficiale și altele de acest gen. Făuritorul de lacrimi este un „roman” care mai bine ar fi rămas pe Wattpad, părerea mea...

„O viață întreagă fugisem de el. Mă rugasem să scap de condamnarea din ochii lui.

Dar nu exista nici o scăpare.

Străluceau ca stelele.

Și luminau o cărare...

Ce ducea spre necunsocut.”

Înțeleg, nu sunt eu neapărat cititorul căreia această carte i-ar fi fost adresată din primă instanță, dar asta nu înseamnă că nu pot aprecia cât de seacă este acțiunea, cât de superficial au fost construite personajele și cât de multe lacune are cartea. Repetiții, fraze pe care ai impresia că le-ai mai citit, acțiune care nu duce spre nicăieri, ci doar care este pusă acolo ca să fie. Nimic care să facă sens, care să aibă o finalitate anume, ci doar fragmente de umplutură care dau volum celor peste 600 de pagini. Chestia asta cu paginile, adică sute și sute, mi se pare de-a dreptul ieșită din comun - cum poți spune nimic în 600 de pagini, domle? Îți demonstrează Erin Doom cum! Nu înțeleg cum a reușit, cât de mult poți să exhaustezi același subiect și să spui lucrurile nu doar într-o formă nouă, ci în aceeași formă, dar în capitole diferite. Zău, este peste capacitatea mea de a înțelege. Și, de fapt, nici nu-mi pasă, fiindcă imediat ce am terminat cartea am pus-o deoparte și aia a fost - o lectură nu ca oricare alta, ci mult mai slabă, de care nici nu vreau să-mi amintesc, dar despre care am vrut să vă vorbesc aici fiindcă de obicei recenzez toate cărțile pe care le citesc.

„M-am uitat la iubire și m-am temut.

Avea ciorchini de trandafiri în vasele de sânge și alunițe pe piele, ca niște puncte de suspensie ale unor fraze nerostite.

Era mai mult eu decât fusesem eu vreodată.”

În cele din urmă, Făuritorul de lacrimi este un roman care s-ar potrivi mult mai bine adolescenților. Sau celor care sunt în căutare de lecturi ușoare, seci, light, care să nu vă solicite și care să nu facă apel la niciun fel de concentrare, la niciun fel de emoție. Este o lectură banală, basic, o lectură din care cred că nu rămâi cu nimic și, poate, nici nu s-a vrut a fi o lectură profundă. Mie, unul, nu mi-a plăcut mai deloc, și este absolut normal, deoarece fiecare ne raportăm la cărțile citite într-un anumit mod, luând în considerare anumite variabile relevante. La fel cum este normal și ca această carte să fi plăcut foarte mult cuiva, care găsește în ea ceea ce vrea să găsească într-o lectură bună. La mine n-a fost cazul, și nu neapărat pentru că am depășit vârsta, ci pentru că am găsit în carte foarte multe lacune care i-au compromis calitatea. Poate aș fi putut trece peste acțiunea banală, poate aș fi putut trece peste redundanța cărții și alte chestii - dar când îmi dai personaje seci, superficiale, care de-a lungul a peste 600 de pagini nu fac nimic și nu evoluează și nu îmi transmit măcar un crâmpei de emoție, ei, atunci știi bine că ai gafat-o. Să aveți doar lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Misery, de Stephen King - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 356

Anul apariției: 2020

Traducere: Oana Dușmănescu

Stephen King este autorul-fenomen a peste 60 de cărți, devenite bestselleruri internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020), If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), The Outsider (Străinul, Armada, 2019), Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King (Frumoasele adormite, Armada, 2018), și seria BILL HODGES: Mr. Mercedes (Nemira, 2015) – recompensat cu Edgar Award for Best Novel, Finders Keepers (Ce-am găsit al meu să fie, Nemira, 2017) și End of Watch (Mort la datorie, Nemira, 2018). Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația The New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria The Dark Tower (Turnul întunecat, Nemira, 2019), romanele It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.

„Oare Annie se gândise la ce va urma când mașina lui va fi găsită?

E posibil să se fi gândit. Era nebună de legat, dar asta nu însemna că era proastă.”

Scriitorul de succes Paul Sheldon crede că a scăpat, în sfârșit, de Misery Chastain – protagonista foarte populară a ciclului său de romane de dragoste. Într-o mișcare de carieră controversată, Paul tocmai a ucis-o pe Misery, ca să-și lărgească orizontul creativ. Dar o asemenea schimbare nu poate rămâne fără consecințe. După un accident de mașină aproape fatal, scriitorul rămâne imobilizat și se află la mila salvatoarei lui, care promite să-l readucă la viață – cea mai înfocată fană a sa, Annie Wilkes. Însă Annie e furioasă pentru ce i-a făcut Paul lui Misery și îi cere să reabiliteze personajul într-un nou roman, scris sub îndrumarea ei. Scriitorul devine prizonierul propriei ficțiuni, iar torționarul este cititorul său cel mai entuziast. Curând, tensiunea atinge cote insuportabile și devine limpede că sfârșitul cărții va fi și sfârșitul unuia dintre cei doi.

„- Te rog, Doamne, te rog, a gemut el când a auzit motorul jeepului pornind cu un pocnet și un muget înfundat. Te rog, Doamne, te rog - ajută-mă să scap de-aici sau să mor... să scap de-aici sau să mor.”

Ce să mai... Un geniu! Îl ador pe Stephen King și, da, spun asta, pentru că îl ador de mor. Asta după ce acum 3-4 ani nici nu voiam să aud de el sau de cărțile sale, nu înțelegeam de ce (aproape) toată lumea se dă în vânt după Stephen King și ceea ce scrie. Acum, my God, înțeleg perfect, și mă bucur și sunt foarte entuziasmat de faptul că pot spune (și susține) că îmi place enorm cum scrie Stephen King. Pentru mine, e un maestru al genului - și când spun „gen”, habar n-am la ce mă refer, dar știu că nu mă refer la încadrarea limitată într-un anumit gen, pentru că romanele lui Stephen King sunt mult mai mult decât atât. Da, da, se zice că o fi dumnealui „marele maestru al horror-ului”, dar nu sunt de aceeași părere, iar asta nu-i ceva rău, ci dimpotrivă: Stephen King e un mare maestru al scriiturii, în general, și cărțile sale pot fi horror, în aceeași măsură în care pot fi thriller, pot fi polițiste, pot fi drame, pot fi profunde și emoționante, pot fi clasice și de o austeritate care nu deranjează, pot fi... Orice! Și spun asta fundamentându-mi părerea pe faptul că am citit mai multe cărți de la Stephen King, și am observa o predilecție aparte: aceea de a se folosi cu talent uimitor de psihologie și de realitatea din jur. Chiar dacă putem considera multe dintre cărțile sale drept fantezie pură, este evident că realitatea, în toate, este un important și relevant punct de plecare.

„Sunt mai aproape de moarte decât am fost vreodată, s-a gândit el, pentru că vorbește serios. Cățeaua asta nu glumește deloc.”

Misery m-a distrus, efectiv. Nici nu mai știu când a fost ultima oară în care am citit o carte aproape cap-coadă, fără să mă pot opri. De ce? Păi cum de ce?! Fiindcă e King, și fiindcă are un talent inconfundabil de a creea scene interesante, dinamică, o intrigă autentică și... Mamă, mamă, ce carte! Știu că mă manifest impresionist, dar zău că nu-mi pasă, fiindcă altfel nu știu ce-aș putea spune: n-am să vă zic despre acțiune și tralalala ce s-a întâmplat în carte tralalala ce-au făcut personajele. N-are niciun sens. Dar vă pot spune că această carte te prinde de la bun început, îți dă în cap (și-ți dă tare), și-apoi, ghici ce, la sfârșit afli că, mna, cam nu stă treaba așa cum ai crezut. Stephen King, deși se folosește în această carte doar de 2 personaje - Paul și Annie - reușește să pună în scenă motive, substraturi, intrigi și subintrigi care transformă lectura într-un adevărat tur de forță. Și mi-a plăcut la nebunie, pentru că a avut și o parte extrem de bizară, „un roman într-un roman”, și Annie, o ciudată-zăpăcită care, sincer să fiu, mi-a stârnit sentimente de tristețe și milă, și-apoi Paul, care mi-a stârnit și mai multă milă, și știu că prin Paul, Stephen King a vrut de fapt să reitereze întocmai „condiția scriitorului”: cel care rămâne captiv, înlănțuit, în romanul pe care-l scrie, iar ultimul punct pus va fi reprezentat eliberarea mult dorită!

„- Sunt de acord că lumea asta e un loc destul de căcăcios în cea mai mare parte a timpului, a spus el. Și apoi a adăugat fără sens: Mai ales când plouă.”

Da, și eu am fost acolo, pentru că și eu am scris, și știu ce-nseamnă „să fii sclavul” propriei creații, să simți că romanul tău devine un suprapersonaj, devine un factor omniprezent în propria-ți viață: nu îți dă pace, te seacă, te epuizează, te solicită și te stoarce de energie. Să fie Annie, de fapt, întocmai întruchiparea unei metafore care reliefează cât de solicitant și uneori violent poate fi să scrii o carte? Să te reîntorci unde ai fost? Nu știu... Dar știu că romanul de față este mult mai mult decât o carte tensionată, plină de acțiune, faze și dialoguri bizare, fragmente pe alocuri inadecvate din punct de vedere logic. Știu că, prin acest roman, Stephen King a vrut să livreze mai mult decât o operă de ficțiune - a vrut să livreze un adevăr al vieții sale, un insight al vieții sale de scriitor popular, care, uneori, s-ar putea să scrie și din necesitate, nu doar din dorință și plăcere. Până la urmă, are milioane de fani care îi așteaptă cărțile și popularitatea „trebuie întreținută”, bănuiesc. Dar, în orice caz, în orice pagină se resimte talentul său, iubirea sa pentru cuvinte și pentru creație. Romanul de față nu a făcut rabat de niciun fel, și a păstrat măiestria marelui maestru. Stephen King, în esență, este un autor care deja și-a pus amprenta în marii scriitori ai lumii. Și va rămâne întotdeauna unul dintre ei, poate chiar „un etalon” al „genului” (repet, nu vorbim despre un gen limitat).

„Cred că te voi ucide, Annie, și-a spus el și i-a zâmbit afectuos. Așa cred. Poate c-o să mor și eu odată cu tine - dar măcar o să plec pe lumea cealaltă cu burdihanul plin de caviar delicios. Lucrurile ar putea sta cu mult mai rău.”

Nu știu ce să mai spun despre Misery, în afară de faptul că este un roman pe care trebuie să îl citiți. Dacă nu vă place King, chiar vă înțeleg perfect. Dar la fel de bine vă pot spune că, credeți-mă, o să vă placă la un moment dat. Cu cât îl descoperiți mai rapid - în adevăratul sens al cuvântului -, cu atât vă veți putea bucura mai rapid de lecturi geniale. Eu, unul, sunt vrăjit de cum scrie și vreau să-i citesc absolut toate cărțile, și mă bucur că este îndeajuns de prolific încât să însumeze o colecție impresionantă de titluri. Încet, dar sigur, voi ajunge și acolo - în punctul în care voi fi citit toate cărțile pe care le-a scris până acum și va fi necesar să aștept după o altă carte. Dar, la ritmul pe care îl are, nici nu mă îndoiesc că va trebui să nu aștept mult. Între timp, mă bucur de cărțile care mi-au mai rămas și pe care, încă, nu le-am citit. Sunt tare curios dacă voi l-ați citit pe Stephen King, dacă vă place și care este cartea voastră preferată semnată de dumnealui. Eu nu m-aș putea limita la una, deși, sincer să fiu, cred că în inima mea mereu va rămâne Culoarul morții ca fiind una dintre cele mai bune. Probabil și pentru că este cartea care „mi-a (re)deschis apetitul” pentru King. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Alte recenzii ale cărților scrise de Stephen King, apărute și pe blog: 

| Carrie | Shining | Culoarul morții | Salem's Lot | Străinul | Institutul |

Tu ești muntele. Cum să transformi autosabotarea în autocontrol, de Brianna Wiest - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Orion

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2022

Traducere: Maria Adam

Brianna Wiest este autoarea bestsellerurilor internaționale 101 Essays That Will Change the Way You Think, Tu ești muntele (The Mountain is You, apărut și la Editura Nemira, colecția Orion, 2022, traducere de către Maria Adam) și When You're Ready, This Is How You Heal. După ani întregi în care a scris online și a împărtășit informații din propria călătorie de vindecare și trezire, cărțile Briannei sunt acum tradise în zeci de limbi din întreaga lume. Activitatea ei a fost remarcată în Forbes, USA Today, The Huffington Post și Thought Catalog, unde este în prezent partener. Brianna este, de asemenea, autoarea a două volume de poezie, Salt Water și Ceremony. Menirea vieții ei este de a-i ajuta pe oameni să-și activeze adevăratul potențial prin rescrierea narațiunilor lor interioare în spiritul armoniei, adevărului și scopului personal. Ea și soțul ei locuiesc în Big Sur, California. 

„Scopul omului este să se dezvolte. E un lucru pe care îl vedem reflectat în toate aspectele vieții.”

Aceasta este o carte despre piedicile pe care ni le punem în fața propriei dezvoltări, dar și despre diferitele feluri în care putem să înțelegem și să depășim aceste piedici. Brianna Wiest analizează motivele, condițiile, piedicile, dar și calea de urmat pentru a ieși din starea de autosabotare, atingându-ne potențialul maxim de dezvoltare. De secole, muntele a fost folosit ca metaforă pentru marile provocări cu care ne confruntăm, în special pentru cele care par imposibil de depășit. Pentru a escalada propriii munți, trebuie, de fapt, să lucrăm intensiv pe plan intern pentru a ne descoperi și depăși traumele, a ne dezvolta rezistența și a ne adapta urcușului anevoios. În cele din urmă, nu este vorba de a cuceri un munte, ci de a ne (re)cuceri pe noi înșine.

„Munții au fost dintotdeauna folosiți ca metafore pentru treziri spirituale la realitate, călătorii de dezvoltare personală și, desigur, pentru provocări insurmontabile care par imposibil de depășit când ne aflăm pe fundul prăpastiei. Ca multe alte lucruri din natură, munții ne oferă o înțelepciune inerentă despre ce suntem nevoiți să facem pentru a ne atinge cel mai mare potențial.”

O carte cu tâlc. O carte pe care am citit-o cu sufletul deschis, și care m-a umplut de încredere, de dorința de a face, de a mă înțelege, de a accepta anumite lucruri din viața mea. Care m-a ajutat să mă înțeleg mai bine și să descopăr că, uneori, nu e greșit să plâng. Să strig. Să nu pot. Să accept că un anumit lucru mă depășește, să zic nu și să aleg să fiu fericit, nu stresat, nu solicitat, nu în dezacord cu adevărata-mi natură interioară. Tu ești muntele a fost o lectură care „mi-a vorbit” asemenea unui prieten înțelept și care mi-a demonstrat că, de fapt, adevăratul munte sunt eu: eu cu toate defectele mele, cu toți demonii mei interiori, cu toate răzbucnirile de furie, cu toate ieșirile necontrolate și, uneori, nejustificate, cu toate lacrimile și toate strigătele și toate dovezile de slăbiciune. Da, suntem oameni și avem deseori probleme, suntem furioși și putem fi răi și violenți și antipatici și egoiști și invidioși. Dar, pentru a face pace cu noi înșine, pentru „a escalada muntele”, întâi trebuie să ne descoperim, să identificăm sursele acestor probleme și să încercăm să le înțelegem. De fapt, poate este vorba despre ceva mult mai profund decât simple izbucniri de furie și momente de emoție negativă.

„Fără rupturi, greșeli și goluri, nimic n-ar putea crește și nimic n-ar deveni. Faptul că ești imperfect nu e un semn că ai eșuat; e un semn că ești o ființă umană și, mai important, e un semn că există și mai mult potențial în tine.”

Tocmai asta mi-a arătat cartea Briannei Wiest - că, uneori, trebuie să privesc mai adânc spre interior. Spre sufletul meu și spre emoțiile și credințele mele, spre atitudinile și valorile pentru care pledez. De ce? Pentru că, pentru o viață fericită, pentru a-mi valorifica la maximum potențialul avut, înainte de toate trebuie să mă înțeleg, iar asta presupune: să-mi înțeleg emoțiile, să înțeleg puterea care sălășluiește în mine, să înțeleg ce-mi place, ce vreau să fac, încotro mă îndrept. Să-mi setez coordonate și să-mi dau seama dacă dispun de tot ce este necesar pentru ca vasul în care mă aflu să ajungă la destinația dorită. Să înțeleg că, uneori, a spune „NU” îmi poate deschide oportunități extraordinare, chiar dacă în primă instanță s-ar putea să nu mă simt confortabil. Să învăț să ies din zona de confort, deoarece acest „confort” s-ar putea dovedi patologic pentru dezvoltarea aripilor mele. O carte genială pe care am citit-o alături de o agendă în care mi-am notat învățături și sfaturi prețioase pe care, cu atâta sinceritate, Brianna Wiest mi le-a dat. Ulterior, am încercat (și încă încerc) să integrez aceste sfaturi în propria-mi viață, deoarece știu că sunt valoroase și că mă pot ajuta deosebit de mult în parcursul meu evolutiv.

„Deseori, ne împotrivim cel mai mult lucrurilor pe care ni le dorim cel mai mult.”

Nu sunt adeptul cărților de dezvoltare personală, și probabil știți asta. Însă, de data aceasta, am simțit că Tu ești muntele nu se vrea a fi o carte de dezvoltare personală, pe cât se vrea a fi „un prieten” care a luat forma unei cărți - un prieten care îți dă sfaturi sincere, care nu-ți spune neapărat ce ai vrea să auzi, ci ceea ce trebuie să auzi. Un prieten cu care nu te-ai mai văzut de ani buni, dar care simți că a fost mereu acolo, iar legătura dintre voi nu s-a suprimat niciodată. O carte ca un prieten, da, cred că este cea mai bună definiție pe care aș putea-o da. O carte a vindecării, o carte despre inteligență emoțională, despre viață și despre potențial, despre putere și despre planurile pe care le avem și pe care, odată identificate, odată analizate, ar trebui să le urmăm pentru a ajunge acolo unde ne-am dorit dintotdeauna. Chiar mi-a plăcut deosebit de mult și sunt absolut sigur că ar plăcea oricui - chiar știu persoane care au spus că nu vor citi niciodată „cărți de dezvoltare personală”, dar care au rezonat extraordinar de mult cu acest volum. Atât de mult încât, de fapt, le-a stârnit apetitul pentru cărți de acest gen: cărți care te învață, cărți care îți oferă sfaturi și pe care le găsești practice, care reușesc să te facă să conștientizezi anumite lucruri din viața ta, anumite piedici și situații. 

„De-a lungul vieții noastre, vom trece periodic printr-un proces de reinventare.”

O carte care are potențialul de a te vindeca, dacă știi cum să o citești, dacă îi permiți să facă acest lucru - înainte de toate, trebuie să acceptăm că avem momente de slăbiciune, că anumite lucruri pur și simplu nu sunt pentru noi și nu intră în sfera și aria noastre de expertiză. Uneori trebuie să cerem ajutorul și, poate, cea mai mare dovadă de curaj este chiar solicitarea ajutorului. Avem nevoie de oameni care să ne ajute să ne înțelegem, de oameni care au trecut prin diferite situații și au acumulat experiență. Deseori este necesar să fii față în față cu un anumit lucru, cu o anumită situație, pentru a-ți putea da seama de diferite lucruri. Iar Brianna Wiest a fost pe-acolo, a trecut pe-acolo, așa că știe cum stă treaba. Știe, și s-a decis ca prin scrierea cărții Tu ești muntele să ne împărtășească din învățăturile-i prețioase. Recomand cu cel mai mare drag acest volum, deoarece sunt sigur că îl veți găsi deosebit de practic, util și frumos. Chiar m-a ajutat să-mi îndrept pașii spre anumite lucruri din viața mea, spre conștientizarea și înțelegerea lor. Să-mi îndrept privirea spre copilul interior de care trebuie să am atât de multă grijă. Pe care trebuie să-l vindec pentru ca, ei bine, să mă vindec!

Ai toată viața înainte, de Romain Gary - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Romanul Secolului XX

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2020

Traducere: Laszlo Alexandru

Romain Gary s-a născut în 1924 la Vilnius, în Lituania, unde și-a petrecut prima parte a copilăriei. În cel de-al Doilea Război Mondial a luptat alături de trupele franceze în Europa și în Africa de Nord, devenind apoi un diplomat și scriitor de succes. Este cunoscut publicului român pentru romanele Clar de femeie, Prima dragoste, ultima dragoste, Alint, dar mai cu seamă pentru Ai toată viața înainte. Gary a reușit să înșele vigilența criticilor și a cititorilor, fiind singurul scriitor care a câștigat Premiul Goncourt de două ori. După ce în 1956 a primit premiul pentru romanul Les racines du ciel (Rădăcinile cerului), Academia Goncourt i-a oferit din nou premiul, în 1975, pentru Ai toată viața înainte, publicat sub pseudonimul Émile Ajar. La decernarea premiilor, Gary a privit din sală cum nepotul său, care s-a prezentat drept Ajar, a primit premiul. Semnul identității dintre Gary și Ajar a fost pus abia după ce scriitorul s-a sinucis, în decembrie 1980. La Editura Univers au mai apărut și romanele Alint și Pseudo (traducere de către Irinel Antoniu).

„Am remarcat adesea că oamenii ajung să creadă ceea ce zic, au nevoie de așa ceva pentru a putea trăi. Nu că fac pe filosoful, da' chiar sunt convins că-i așa (...). Oamenii țin la viață mai mult ca la orice și e chiar amuzant, când te gândești câte minunății există pe lume.”

Momo a fost crescut de când se știe de Madam Roza, o evreică bătrână care „a fost cândva femeie și nu i-a trecut de tot”, în apartamentul ei, laolaltă cu alți copii pe care mamele lor nu-i pot păstra, dar nici nu vor să-i lase în grija Asistenței Publice. Lumea lui Momo este un cartier parizian sărac în care trăiesc de-a valma prostituate, travestiți, hoți de buzunare, comercianți mărunți; o lume colorată, cu bune și rele, plină de abjecție, dar nu lipsită de umanitate și căldură, descrisă cu afecțiune și umor de către naratorul-copil. „Trebuie să iubești” este concluzia acestei cărți extraordinare, aflată la a patra ediție în limba română, în aceeași traducere de excepție semnată de Laszlo Alexandru.

„Îmi amintesc că i-am zis asta foarte sincer, trebuie să slăbești ca să mănânci mai puțin, dar e foarte greu pentru o femeie bătrână care e singură pe lume. Are nevoie de ea însăși ca ceilalți. Când n-ai pe nimeni lângă tine care să te iubească, totul ți se transformă în grăsime.”

Știți ce am făcut după ce am terminat de citit această carte? Înainte de toate, mi-am șters lacrimile. După aceea, l-am îmbrățișat - da, l-am îmbrățișat de parcă mi-ar fi fost un prieten drag, pe care nu l-am mai văzut de ceva timp. L-am îmbrățișat pentru dragul de Momo, pentru dorul de Madam Roza, pentru tot ce a însemnat: emoție profundă, realitate, optimism, frumusețe. Dincolo de a fi un roman emoționant, mi s-a părut un roman deosebit de optimist, frumos, care te vindecă. O capodoperă, pe scurt. Da, Ai toată viața înainte este o capodoperă literară pe care nu o voi uita niciodată și pe care am recomandat-o tuturor - m-am bucurat nespus când persoanele cărora le-am recomandat-o mi-au spus că, într-adevăr, este vorba despre o carte care îți pătrunde în suflet și îți creează emoții dintre cele mai puternice, cele mai reale și palpabile. Povestea devenirii lui Momo încadrează acest roman în categoria unui „roman al formării”, un bildungsroman - la sfârșit, Momo nu mai este același, ci ajunge să crească, un bărbat „care a fost cândva copil și nu i-a trecut de tot”. Dar Madam Roza... Oh, cât de mult m-a emoționat povestea acesteia, dar și iubirea ei față de copiii pe care îi are în grijă.

„Nenea Hamil zice că omenirea nu-i decât o virgulă în marea Carte a vieții și când un om bătrân zice așa o prostie, nu văd eu ce-aș mai putea adăuga. Omenirea nu-i o virgulă, pentru că atunci când mă privește madam Roze cu ochii ei evreiești, ea nu e o virgulă, ci mai degrabă însăși marea Carte a vieții întregi și nu vreau s-o văd.”

Povestea ne este prezentată din perspectiva lui Momo, el însuși un copil „abandonat” de mamă, care trăiește într-o „pensiune” condusă de bătrâna Rosa. Momo locuiește împreună cu alți copii și, în ciuda vocabularului său puțin hilar, încă incomplet retușat, este un izvor de înțelepciune și cunoștințe. Este un băiat sensibil, dar care vede lumea dintr-o perspectivă foarte surprinzătoare, frecvent amuzantă. Și, totuși, în spatele tuturor remarcilor sale, avem de-a face cu un discurs deosebit de sensibil și profund. Momo, Madam Roza, nenea Hamil, Madam Lolo (travestitul sengalez), minunata Nadine - pentru mine, fiecare personaj a avut un rol special în acest superb roman, a adus acel ceva care, după cum am spus, a transformat romanul lui Romain Gary într-o capodoperă. Rar mi-a fost dat să citesc ceva care să mă emoționeze atât de tare, să mă facă să mă simt într-un anume fel... Un roman ca un refugiu, ca o îmbrățișare caldă, maternă, care îți înmoaie sufletul și te face să te gândești la frumusețea vieții, la cât de optimiști ar trebui, de fapt, să fim. În ciuda tuturor celor care se întâmplă, ar trebui să găsim gratitudine, recunoștință, în tot ce ne înconjoară! A trăi cu adevărat înseamnă a te bucura de ceea ce este în jurul tău, lăsând viața să-și urmeze dinamica firească.

„Îi era groază de holeră, care nu-i igienică și la care-i place murdăria. Eu unu' nu cunosc holera, dar cred că nu poate fi așa nasoală cum zice tanti Lola, o boală care nu-i răspunzătoare. Uneori îmi venea să iau apărarea holerei, fin'că nu-i vina ei că-i așa, ea n-a hotărât niciodată să fie holeră, așa i-a venit pur și simplu.”

Un roman plin de emoție, plin de profunzime, cu situații amuzante, care îți stârnesc râsul, cu replici delicioase, dialoguri convingătoare, personaje superbe. Nu găsesc nimic, dar absolut nimic care să nu îmi fi plăcut. De la început până la sfârșit m-am simțit captivat de lectură, am vrut să văd ce va mai face Momo, am vrut să aflu ce se va întâmpla cu Madam Roza, încotro se vor îndrepta lucrurile, și chiar am sperat că... ei bine, anumite lucruri nu se vor întâmpla. După ce am citit cartea Ai toată viața înainte, m-am uitat și la film, cu Sophia Loren în rolul principal: superb! Absolut superb! Mi s-a părut că a surprins perfect esența cărții, iar rolul lui Madam Roza chiar n-ar fi putut fi jucat de către o altă actriță. V-aș recomanda, de altfel, să citiți întâi cartea, și abia apoi să vă uitați la film. Există mici diferențe, dar sunt nesemnificative - în esență, romanul este mult mai profund, fiindcă reușește să evidențieze mult mai bine valorile și gândurile lui Momo, precum și povestea lui Madam Roza. Trecutului lui Roza, oh, atâtea lucruri care mi-au umezit ochii și mi-au frânt sufletul. Un roman care are de toate, și care reușește să-ți intre în suflet; își face culcuș acolo, rămâne, rămâne mult timp - drept dovadă este faptul că am citit acest roman acum mai bine de 4-5 luni, și încă îmi amintesc cât de mult m-a emoționat.

„Bătrânii sunt la fel de buni ca toată lumea, chiar dacă se fac mai mici. Simt durerea ca dumneavoastră și ca mine și uneori tocmai asta îi face să sufere mai tare ca noi, căci nu se pot apăra. Dar îi atacă natura, care poate fi o ticăloasă și jumătate când îi perpelește la foc mic. La noi e și mai nasol ca-n natură, căci e interzis să-i avortezi pe bătrâni când natura îi sufocă încetișor și li se holbează ochii în cap.”

De fapt, chiar și acum, scriind despre el, simt că mă încearcă anumite emoții. Vă recomand cu cel mai mare drag această carte, deoarece știu că o să vă placă - drept dovadă stă și faptul că, din toți prietenii cărora le-am recomandat-o și care au cerut-o, niciunul nu a găsit-o „plictisitoare”. Dimpotrivă, chiar mi-au mulțumit pentru faptul că le-am recomandat, citez, „un roman atât de bun”! Le-aș fi spus că Ai toată viața înainte nu este doar un roman extraordinar de bun, ci poate unul dintre cele mai bune. Dar, na, am zis să nu sar calul! Din punctul meu de vedere, Romain Gary a scris un roman care va rămâne în istoria literaturii, care va rezista testului timpului - o splendoare. Profund, simbolic, plin de speranță, care vindecă și care rănește în același timp, luminos și cu o poveste pe care nu o poți uita vreodată. Chiar este unul dintre cele mai bune romane citite vreodată, motiv pentru care vi-l recomand cu toată încrederea. Dincolo de povestea fascinantă, de emoția cu care Romain Gary scrie, am descoperit personaje dintre cele mai frumoase, care foarte ușor mi-ar fi putut fi prieteni și care, de fapt, chiar mi-au fost prieteni pe întreg parcursul lecturii. Am trăit alături de ele și ele încă trăiesc în sufletul meu! 

Rămas-bun, Gabo și Mercedes, de Rodrigo García - Recenzie

Editura: RAO

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini:146

Anul apariției: 2022

Traducere: Aurelia Ulici

Rodrigo García Barcha, născut pe 24 august 1959, este fiul cel mai mare al scriitorului Gabriel García Márquez. Regizor de film, scenarist și producător, el este foarte cunoscut pentru filmele Nine Lives/Nouă vieți (2005), Albert Nobbs (2011), Last Days in the Desert/Ultimele zile în deșert (2015), dar și pentru serialul de pe HBO In Treatment/Sub tratament. De asemenea, a fost scenarist și regizor al mult-premiatei serii Blue/Albastru (2012-2015), pentru care i s-a acordat, în 2014, un premiu de către IAWTV (International Academy of Web Television). 

„Vederea trupului tatălui meu intrând în camera de incinerare este fascinantă și paralizantă. Pare, în egală măsură, și teribil de importantă, și fără niciun sens. Singurul lucru pe care îl pot simți cu exactitate în acel moment este că el nu mai este acolo. Rămâne imaginea cea mai de neînțeles din viața mea.”

Fiul mai mare al lui Gabriel García Márquez a simțit nevoia, după moarte mamei sale, să-și ia rămas-bun de la ambii lui părinți, care s-au stins la doar câțiva ani diferență. Rezultatul nu este nicidecum o carte tristă, ci reprezintă expresia unei iubiri profunde, deși reținute. Fiecare rând reflectă un omagiu tăcut, deseori amuzant, adus atât tatălui celebru, cât și mamei care a fost cu adevărat un stâlp al familiei. Și totul alcătuiește o imagine fină, subtilă și elegantă a unuia dintre cei mari scriitori ai secolului XX și a familiei sale. În Rămas-bun, Gabo și Mercedes, pagini care se constituie în amintiri revelatoare și un sfâșietor reportaj, geniul creator García Márquez e transformat în protagonist și se creionează un portret complex al acestei familii confruntate cu iremediabila și definitiva pierdere a celui drag. În lumina reflectoarelor se află un bărbat extrem de vulnerabil, al cărui umor ironic strălucește chiar și atunci când luciditatea îi scade. Alături de el, ca întotdeauna, cititorul o va descoperi pe carismatica Mercedes, cea care a influențat cel mai puternic viața și arta lui Gabo. Și totul este văzut din prisma unui fiu copleșit de tristețe, însă dornic de a consemna totul pentru eternitate.

„Niciun regizor, scriitor, poet - nici pictura sau muzica - nu au exercitat o influență mai mare asupra mea decât părinții, fratele, soția, fiicele mele. Cele mai multe lucruri pe care merită să le știi încă se învață de acasă.”

Probabil știți deja că Gabriel García Márquez este unul dintre autorii mei de suflet. Când a murit, în 2014, din păcate nu știam prea multe despre el. În schimb, de îndată ce am citit primul roman, m-am interesat mai mult în legătură cu biografia sa - pe-atunci, aflasem că doar soția sa mai este în viață, Mercedes, și tare am fost mâhnit când am aflat, în 2020, că a murit și aceasta. Cu toate acestea, Gabriel García Márquez - Gabo - a lăsat în urmă o moștenire literară fantastică, o moștenire literară care nu doar că va rezista testului timpului, dar va inspira (și inspiră) generații de scriitori, rămânând un etalon al calității, al puterii cuvintelor și al unei forțe literare nemaivăzute. Gabriel García Márquez a fost un adevărat maestru, un adevărat artist. Dar în spatele acestuia, după cum probabil știți, a stat întotdeauna carismatica Mercedes, cea care i-a fost catarg pe când era un vas pe o mare în mijlocul furtunii. Volumul de față, deși de mici dimensiuni, reprezintă o privire asupra ultimelor zile din viața lui Gabriel García Márquez, bolnav, precum și ce a urma odată cu moartea acestuia. Deși cartea este una scurtă, de aproximativ 100 de pagini (avem și pagini cu poze personale ale familiei), cred că a reușit să spună tot ce trebuia spus... Și nimic în plus sau în minus!

„Moartea celui de-al doilea părinte este ca și cum ai privi printr-un telescop într-o noapte și nu mai găsești planeta care era mereu acolo. A dispărut, cu religia ei, tradițiile sale, propriile obiceiuri și ritualuri, mari și mici. Rămâne ecoul.”

Am fost încercat de o senzație bizară citind acest volum. Am simțit că parcă aș pătrunde într-o situație mult prea intimă, care ține strict de familie - dar, în cele din urmă, este vorba despre faptul că Gabriel García Márquez a fost o figură publică, un scriitor renumit, cunoscut, iar o astfel de situație nu ar fi putut să nu atragă după sine sute de scrisori, sute de reportaje, articole de ziar, jurnaliști și altele de acest gen. Chiar dacă Rodrigo García a fost alături de tatăl său în ultimele luni, fiind martor la degradarea din ce în ce mai evidentă a tatălui său (care lupta cu cancerul și era acaparat tot mai mult de demență, transformându-se în umbra palidă a unei persoane cândva gregare, expansive, prodigioase), nimic nu l-a putut pregăti pentru moartea bunului său părinte. Cu toate acestea, acest volum nu se concentrează în jurul acestei „stări de tristețe”, ca punct de interes, ci poate chiar invers: când lumina lui Gabriel García Márquez pare să dispară, de fapt pare să strălucească mai mult decât oricând, pentru o ultimă oară. Rămas-bun, Gabo și Mercedes, se concentrează întocmai în jurul acestei lumini care, dintr-o dată, devine ciudat de reconfortantă.

„Aș da orice să petrec o oră cu tatăl meu când era un ștrengar de nouă ani, sau cu mama când era o fetiță plină de viață, în vârstă de unsprezece ani, amândoi incapabili să bănuiască viețile extraordinare care îi așteptau. Și așa, îngropată în adâncul minții mele, se află preocuparea că poate nu i-am cunoscut suficient de bine și, cu siguranță, regret că nu le-am pus mai multe întrebări despre detaliile din viața lor, despre gândurile lor cele mai ascunse, despre cele mai mari speranțe și temeri ale lor.”

Acest volum de memorii scoate în evidență diferitele fațete ale lui Gabriel García Márquez, Gabo: tatăl, soțul, autorul, omul. Oferă o perspectivă „interioară” despre felul în care toate aceste „roluri” i-au modelat personalitatea. Ni se relevă un om frumos, un artist aparte, dar și un caracter amuzant, care a știut mereu cum să aducă zâmbetul celor din jurul său. Devotat, constant, curajos, în calea lui Gabriel García Márquez nu a stat nimic, în special de când s-a căsătorit cu Mercedes. Mustața pe care a purtat-o de la 17 ani nu a dat-o niciodată jos, chiar dacă chimioterapia i-a distrus-o; i-a crescut înapoi, ca însăși un însemn semnificativ al propriei sale personalități. Povestind despre ultimele luni ale lui Gabriel García Márquez, Rodrigo subliniază, de asemenea, nenorocirea și binecuvântările care vin odată cu a fi fiul marelui maestru. Într-adevăr, iubindu-l, la rândul meu, atât de mult pe Gabriel García Márquez, mi-a fost destul de greu să citesc despre anumite lucruri - după cum am spus, avem parte chiar de o privire foarte amănunțită asupra a ceea ce s-a întâmplat înainte și după moartea lui Gabo. Cu toate acestea, am simțit că totul a fost așezat întocmai cum ar fi trebuit, pentru a-i oferi maestrului o încununare a unei vieți artistice atât de profunde, atât de complexe.

„Am acum aproape vârsta tatălui meu când l-am întrebat la ce se gândește noaptea, după ce stinge luminile. La fel ca el, nu sunt încă prea îngrijorat, dar sunt conștient de timp. Deocamdată, sunt încă aici, gândindu-mă la ei.”

Un volum dureros, dar și încântător. Luminos. După părerea mea, ar trebui citit de fiecare cititor căruia îi plac romanele lui Gabriel García Márquez. Eu vi-l recomand cu cea mai mare încredere, deoarece știu că o să vă atingă și o să vă emoționeze. Citindu-l, mă simt mult mai apropiat de Gabo, mă simt mult mai apropiat de cărțile sale, de literatura sa. Volumul acesta mi-a hrănit sufletul și m-a întristat, dar m-a și făcut bucuros știind că atât de multă lume i-a apreciat cariera - cititorii din întreaga lume i-au trimis scrisori, rândurile de aplauze care l-au acompaniat, memorialul său... După cum și Rodrigo o spune, aceste lucruri „au hrănit sufletul familiei”. Gabriel García Márquez va rămâne mereu în sufletul meu drept unul dintre cei mai buni scriitori care au trăit vreodată, iar cărțile sale sunt adevărate bijuterii literare, adevărate capodopere la care mă întorc mereu - răsfoindu-le, citind pasajele preferate, bucurându-mă de calitatea dialogurilor, de profunzimea cuvintelor și emoția pe care o transmit. Rămas-bun, Gabo și Mercedes, mă înclin în fața voastră și vă mulțumesc pentru tot ceea ce ne-ați oferit de-a lungul timpului: frumusețea de a fi om!