Tânărul. Fotojurnal, de Annie Ernaux - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 128

Anul apariției: 2023

Traducere: Mădălina Ghiu

Annie Ernaux (n. 1940) s­-a născut în Normandia, unde și-­a petrecut copilăria și prima tinerețe. A urmat studiile superioare la Rouen, Bordeaux și Grenoble. A fost, până în anul 2000, profesoară de ciclu gimnazial secundar, construindu­și simultan o impresionantă carieră literară. A primit cele mai importante distincții pentru literatură atât în Franța, cât și în străinătate (Premiul Marguerite Yourcenar, Premiul Renaudot, Premiul Strega, Premiul Formentor, Premiul Gregor von Rezzori), iar din luna octombrie a anului 2022 este laureata Premiului Nobel pentru Literatură. Este singura autoare a cărei operă a fost publicată în prestigioasa serie Quarto a Editurii Gallimard în timpul vieții sale. În colecția Anansi. World Fiction urmează să apară Un tânăr și Scriitura ca o lamă de cuțit. Până acum, au fost traduse următoarele volume: Tânărul. Fotojurnal, Locul. Evenimentul, Anii și Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei. 

⏳TOT TRECUTUL ESTE NECESAR PENTRU A IUBI PREZENTUL (ANNIE ERNAUX)⏳

De-a lungul câtorva zeci de pagini, Annie Ernaux recreează, prin intermediul unei relații cu un student mai tânăr cu trei decenii decât ea, „fata scandaloasă“ pe care a întrupat-o în tinerețe. Este o nouă versiune a scriitoarei, care-i îngăduie mai curând să analizeze trecutul decât să trăiască prezentul: femeia matură care ține de mână un bărbat mult mai tânăr este la fel de izolată și de „interpretată“ de societate cum fusese tânăra care își pierduse virginitatea cu decenii în urmă. Prezentul și trecutul se rescriu reciproc, se potențează și-și acordă noi modalități de interpretare. Paginile de Fotojurnal ce însoțesc microromanul așază această imagine a prezentului în rama memoriei revizitate.

„La cei cinzeci și patru de ani ai mei, îmi dedica o pasiune de care nu avusesem parte niciodată de la vreun iubit de până atunci.”

Citind Tânărul. Fotojurnal m-am simţit de parcă aş fi intrat fără permisiune într-o cameră intimă, luminată slab, unde autoarea şi-a abandonat toate măştile sociale, lăsându-se privită fără pudoare, fără filtre, fără menajamente. Stilul său este ca un ciob de oglindă murdară în care realitatea se reflectă tăios, fără a fi romanţată, fără a fi înfrumuseţată de artificii literare. Este o scriere brută, analitico-senzorială, cu o valență sterilă, aproape chirurgicală în felul în care secţionează experienţa umană, prezentând-o ca pe un obiect de studiu, rece, fără melodramatism, dar pulsând totuși de viață. Tânărul este o radiografie a unei relaţii atipice, dar tocmai prin atipicul ei devine un prilej pentru Annie Ernaux de a examina normele sociale, ipocrizia din spatele percepţiilor despre dragoste, sex şi putere. O femeie trecută de 50 de ani se implică într-o relaţie cu un student cu 30 de ani mai tânăr. Deja din premisă, îte dai seama că nu vei avea parte de o poveste convenţională. Ernaux nu se ascunde: scrie despre plăcerea de a fi dorită, despre puterea pe care o are asupra acestui băiat, despre cum el devine un vehicul prin care ea retrăieşte trecutul. Se hrăneşte din această relaţie nu neapărat pentru băiatul în sine, ci pentru ceea ce el reprezintă: o „redobândire” a tinereții ei, o sursă de inspiraţie pentru scris, o validare a faptului că încă mai există drept femeie dorită.

„El era purtătorul memoriei primei mele lumi. Amesteca violent zahărul din ceașca lui de cafea ca să se dizolve mai repede, își mărunțea spaghetele, tăia un măr în bucăți mici, apoi le mânca din vârful cuțitului – atâtea gesturi uitate pe care le-am regăsit la el, într-un mod tulburător. Aveam din nou zece, cinsprezece ani și stăteam la masă cu familia, cu verii mei – A., la fel ca ei, avea aceeași piele albă și pomeții roșii ai normanzilor. El era întruparea trecutului.

Alături de el am trecut prin toate vârstele vieții, viața mea.”

Adevărata forţă a textului vine din modul în care autoarea demontează asimetriile de gen: un bărbat în vârstă cu o tânără este perceput ca seducător, un exemplu de masculinitate impunătoare, pe când o femeie cu un băiat mai tânăr este privită ca ridicolă, disperată, o ciudăţenie socială. Ernaux scrie despre aceste contradicţii cu un fel de nonşalanţă aproape provocatoare, parcă spunând: Da, aşa este, şi ce?. Ea ştie că relaţia nu are viitor, dar nici nu vrea un viitor pentru ea. Este o experienţă, o trăire, ceva ce merita scris pentru a deveni real. Pe de altă parte, Fotojurnal este o altă formă de explorare a sinelui. O colecţie de instantanee, de gânduri, de momente surprinse de-a lungul vieţii ei. Este aproape ca un puzzle fără margini clare, unde fiecare fotografie este o uşă către o altă versiune a ei. Ernaux pare să ne spună că identitatea noastră nu este fixă, ci fluctuantă, schimbătoare, dependentă de context, vârstă, relaţii. Citind aceste fragmente, ai impresia că autoarea se priveşte pe sine cu aceeaşi curiozitate detaşată cu care priveşte lumea din jur. Bineînțeles, n-are valența unei autobiografii... Încă trebuie să mai așteptăm până când va fi disponibilă și aceea.

„Insomnie absolută. Ca să adorm, am încercat să revăd băcănia părinților mei, locul obiectelor. Într-o zi am inventariat în scris totul. Cu cât îmbătrânesc, cu atât încerc să ajung la aceste lucruri vechi, la aceste locuri dispărute, deci la această «altă viață» care este în urmă și pe care toată lumea o crede înainte.” (Fotojurnal, iunie 1999)

Tânărul. Fotojurnal nu este o carte neapărat confortabilă. Este brutal de sinceră, deseori cinică, fără să caute empatie sau justificări. Ernaux nu vrea să fie plăcută, nu scrie ca să fie admirată, ci ca să documenteze, să surprindă realitatea exact aşa cum este. Tocmai de aceea înţeleg de ce mulţi cititori pot avea dificultăţi în a-i gusta stilul. Dacă preferi proza lirică, caldă, plină de metafore reconfortante, Ernaux nu este pentru tine, asta-i clar. Dar dacă vrei o scriitură care să te zgârie pe interior, să te forţeze să analzezi, să te provoace, o scriitură aproape „sterilă”, atunci vei găsi aici lectura pe care o cauți. Am citit tot ce a scris Ernaux și a fost tradus și la noi, și mă declar un fan convins al autoarei. De altfel, m-am bucurat nespus când, în 2022, a fost laureată la Premiul Nobel pentru Literatură. În general, toate scrierile dumneai mi se par un exerciţiu de introspecţie radicală, iar cartea de față este un amestec de jurnalism personal şi analiză socială, o invitaţie într-un teritoriu unde dorinţa, memoria şi identitatea se împletesc la fiecare colţ. E o carte care nu se lasă citită pasiv, ci cere să fie simțită, să fie auzită și văzută, chiar dacă uneori poate deveni ușor inconfortabil să faci acest lucru.

Alte recenzii ale cărților scrise de Annie Ernaux, apărute și pe blog: 

| Anii | Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei | Locul. Evenimentul |

Cățeaua-de-Noapte, de Rachel Yoder - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - General Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2023

Traducere: Radu Șorop

Rachel Yoder este absolventă a Iowa Nonfiction Writing Program și deține un master în ficțiune de la Universitatea din Arizona. Ea este redactor fondator al proiectului draft: journal of process. A crescut într-o comunitate menonită de la poalele munților Apalași, din estul statului american Ohio și în present locuiește în Iowa City. Cățeaua-de-Noapte a fost desemnată cea mai bună carte a anului de către Esquire și Vulture și s-a numărat printre finalistele la Premiul PEN/Hemingway și Premiul VCU Cabell First Novelist, fiind tradusă în 13 limbi. Romanul stă la baza filmului cu același nume, în regia lui Marielle Heller și având-o pe Amy Adams în rolul principal.

🌿🌿🌿INSTINCTELE ANIMALICE CARE NE (ÎN)LOCUIESC 🌿🌿🌿

Într-o zi mama era mamă, dar într-o noapte a devenit dintr-odată altceva... O femeie ambițioasă își întrerupe cariera de artistă pentru a rămâne acasă cu fiul nou-născut, dar această experiență nu seamănă deloc cu ceea ce-și imaginase. Doi ani mai târziu, descoperă brusc un smoc de păr ciudat pe ceafă. În oglindă, caninii săi par dintr-odată mai ascuțiți decât și-i amintește. Soțul ei, care călătorește cinci zile pe săptămână în interes de serviciu, încearcă mereu să-i alunge temerile, din camerele de hotel aflate la sute de kilometri distanță. Pe măsură ce simptomele mamei se intensifică, iar tentația de a ceda noilor impulsuri animalice e din ce în ce mai mare, ea se străduiește să-și păstreze secretul alter egoului canin. Mergând la bibliotecă în căutarea unui leac, descoperă o carte misterioasă, care devine biblia ei. Un roman revoltător de original despre artă, putere și feminitate, îmbrăcat în hainele unui basm satiric, Cățeaua-de-Noapte te va face să vrei să urli de râs și recunoștință.

„Cățea avea pur și simplu o sonoritate aparte, una calomniatoare, de care nu puteai scăpa, o sonoritate pe care apelative ca jeg sau maimuțoi nu o egalau niciodată când erau adresate unui bărbat. Cățea era ceva sec și usturător și final. I-a venit în minte imaginea unui birocrat plictisit dintr-un orășel de provincie, într-un mic birou demodat, cu covor portocaliu și becuri fluorescente care pâlpâie, ștampilând documente oficiale, însă inutile, cu un zgomot metalic de capse, ca o țăcănitură. Cățea. Cățea. Cățea. Mulțumesc. Să aveți o zi plăcută.”

Când am început să citesc Cățeaua-de-Noapte, nu știam exact la ce să mă aștept. Premisa – o mamă casnică ce începe să creadă că se transformă într-un câine (say whaaat?) – mi s-a părut deopotrivă bizară și fascinantă, iar după ce am terminat cartea, am rămas cu un sentiment complex, dificil de transpus în cuvinte. Nu este o lectură obișnuită, ci un fel de experiment literar, o satiră întunecată despre maternitate, identitate și furie reprimată, prezentată într-un mod visceral, simbolic și uneori incomod. La început, m-a captivat stilul neobișnuit al autoarei. Frazele sunt lungi, curgând uneori ca niște fluxuri de conștiință, iar formatul cărții este atipic – fără capitole clasice, ci doar secțiuni care marchează diverse momente din transformarea protagonistei. Într-un fel, această structură reflectă foarte fidel starea interioară a personajului principal, o mamă care se simte prinsă într-un vârtej nesfârșit & sfâșietor de monotonie, sacrificiu și singurătate.

„(...) Mai devreme, se lovise la noadă în cădere sau, dacă nu era asta, eticheta din pantaloni o râcâia de ceva timp pe spate. Cu un disconfort difuz, dar sâcâitor, s-a pipăit la baza șirei spinării. Degetul i-a dat peste o umflătură, iar când s-a uitat la ea în oglindă, a văzut o excrescență pe piele, fierbinte la atingere.”

Protagonista – a cărei nume nu-l cunoaștem, dar ne dăm seama că dă titlul romanului – este o fostă artistă care, după ce a devenit mamă, a renunțat la carieră pentru a se dedica creșterii fiului ei. Soțul ei este mai mereu plecat cu serviciul, iar viața de zi cu zi se reduce la rutina obositoare a maternității: schimbat scutece, mers la supermarket, întâlniri forțate cu alte mame, nopți nedormite. Totul pare că o sufocă, până când corpul ei începe să se transforme: îi cresc colți, pielea i se acoperă cu păr, iar un instinct animalic începe să prindă contur în interiorul ei. Această transformare este atât metaforică, cât și brutal de fizică. Nu este vorba doar despre o femeie care își regăsește instinctele pierdute sau își acceptă latura sălbatică, ci despre o revoltă viscerală împotriva așteptărilor sociale impuse mamelor. Furie, frustrare, neputință – toate se acumulează până când explozia (sau poate mai bine transformarea, metamorfoza?) devine inevitabilă.

„E ceea ce vine din noi (...). Își croiește drum afară din noi, sfâșiind carnea, literalmente sfârtecându-ne în două, într-un val de durere imensă și sânge și rahat și pipi, care mătură totul în calea lui. Dacă nu vine pe lume în acest fel, atunci este tăiat din carnea noastră cu un cuțit (...). Este poate cea mai violentă experiență de care un om poate avea parte, în afară de moartea însăși. Iar acest performance își propune să sublinieze brutalitatea și forța și caracterul întunecat al maternității, fiindcă maternitatea modernă a fost amputată și salubrizată. Noi suntem, la bază, animale, iar a ne nega fie natura animală, fie demnitatea de om este o crimă împotriva existenței.”

Citind Cățeaua-de-Noapte, am avut momente în care m-am întrebat dacă povestea trebuie interpretată literal sau dacă totul este o metaforă a alienării materne. Pe de o parte, avem o narațiune care flirtează cu realismul magic, amintind de Kafka și Metamorfoza lui, dar și de alte povești în care granița dintre uman și animalic se estompează. Pe de altă parte, este o abordare psihologică privitoare la potențialele efecte ale maternității asupra minții unei femei – pierderea identității, sacrificiul de sine, izolarea. Este ca și cum Yoder ne-ar forța să privim maternitatea dintr-un unghi complet diferit, mai crud și mai instinctiv. O altă idee care mi s-a părut foarte interesantă este felul în care autoarea a decis să nu ofere nume personajelor. Soțul rămâne „soțul”, copilul este doar „băiețelul”, iar cățeaua de noapte (în engleză Nightbitch) devine singurul său nume real, ceea ce contribuie la impresia că protagonista nu mai este văzută ca o persoană, ci doar ca un rol – cel de mamă. Acest detaliu subliniază și mai mult sentimentul de dezumanizare pe care îl resimte și care o împinge spre transformare.

„(...) Ca o notă personală, am făcut de curând primii pași într-o epocă aparte și neașteptată plină de dificultăți a vieții mele – maternitatea, ca s-o spun pe cât de simplu și direct pot, deși cu siguranță maternitatea nu e deloc simplă sau directă – și mă trezesc în postura de a mă confrunta cu interogații ce par a se intersecta atât filosofic, cât și empiric cu munca dvs.”

În ceea ce privește tonul cărții, este un amestec ciudat între umor negru, horror corporal (nu știu dacă e OK traducerea în limba română, dar termenul englezesc este body horror) și comentariu social. Unele scene sunt atât de absurde încât devin aproape comice, iar altele sunt întunecate, pline de o violență care nu este neapărat grafică, dar care îți dă fiori. Există pasaje în care protagonistă își explorează noile instincte animale într-un mod care poate fi tulburător pentru unii cititori, mai ales când vine vorba despre relația ei cu animalele mici. Dacă sensibilitatea față de violența asupra animalelor este un punct important pentru cineva, atunci această carte ar putea fi greu de digerat. Înțeleg perfect de ce unii cititori nu au putut „gusta” această lectură. Este o carte care sfidează convențiile, care nu are un fir narativ clar și care forțează limitele logicii. Pentru unii, acest lucru poate fi frustrant, mai ales dacă sunt obișnuiți cu povești mai structurate și „mai tradiționale”. Dar, tocmai prin această bizarerie, pentru mine Cățeaua-de-Noapte devine un roman memorabil. Este genul de carte care te face să te întrebi dacă ai citit o poveste horror, o satiră feministă sau un roman filozofic despre maternitate. Probabil că răspunsul este: toate la un loc.

„Era blană și sânge și os. Era instinct și furie. Nu știa de nimic altceva în afară de greutatea trupului și de felul în care pământul îl trăgea spre el, umezeala aparte a aerului nocturn, liliecii care zburau acolo unde ochii ei de-abia îi puteau distinge, fiecare mișcare de labe și de capete din jurul ei. A căutat în noapte cu gura, vrând să-și afunde dinții în orice. A închis ochii și a devenit mișcare pură, întuneric pur, zvâcnet și dezlănțuire, precum primul vis al animalului.”

Finalul cărții este, la rândul său, unul deschis interpretării. Fără să dau spoilere, pot spune doar că mi-a lăsat un sentiment ciudat, ca și cum tot ceea ce citisem până atunci nu avusese un punct culminant clar, ci doar o acceptare a noului sine al protagonistei. Personal, mi-ar fi plăcut un deznodământ mai intens, poate ceva care să ducă povestea într-o direcție și mai radicală, dar pot înțelege alegerea autoarei. Poate că, în final, esența cărții nu este despre transformare, ci despre acceptare. Repetând ce am menționat, Cățeaua-de-Noapte nu este o carte pentru toată lumea. Este bizară, tulburătoare, uneori confuză, dar tocmai prin aceste trăsături își lasă amprenta asupra cititorului. Nu este genul de roman pe care îl citești relaxat pe plajă, ci unul care îți cere atenție, răbdare și o deschidere către simbolism și acceptarea acestui lucru. Dacă ești dispus să intri în această lume stranie, vei descoperi o poveste care te va face să te gândești la ce înseamnă să fii mamă, să fii femeie, să fii om sau să fii... ceva mai mult decât atât. Rachel Yoder a reușit să creeze o carte care, deși poate fi respinsă de unii, are un impact puternic asupra celor care sunt dispuși să o accepte pentru ceea ce este: o poveste nebună, dar profundă, despre eliberarea prin haos. Sau haosul care eliberează...

Nick și Charlie (Solitaire, #1.5), de Alice Oseman - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Young

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2023

Traducere: Mihaela Doagă

Alice Oseman s-a născut în 1994 în Kent, Anglia. A absolvit Durham University şi e creatoarea celebrei serii de romane grafice Heartstopper (ecranizată de Netflix), precum şi autoarea unor foarte îndrăgite romane pentru adolescenți. Cărțile sale au fost nominalizate la Inky Awards, Carnegie Medal şi Goodreads Choice Awards. În colecția Young Adult la Editura Pandora M au mai apărut romanele: Radio Silence, Loveless (recompensat cu YA Book Prize), În această iarnă şi Solitaire. Aflați mai multe despre Alice pe aliceoseman.com.

 💕🏳️‍🌈 O POVESTE DIN SERIA HEARTSTOPPER 💕🏳️‍🌈

Absența întețește dorul… nu-i așa? Toată lumea ştie că Nick şi Charlie sunt aproape inseparabili şi adoră să fie împreună. Dar Nick urmează să plece în curând la facultate, iar Charlie, cu un an mai mic, va rămâne singur. Toată lumea îi întreabă dacă vor continua relația, o întrebare absurdă… sau cel puţin aşa presupun Nick şi Charlie la început. Pe măsură ce momentul în care trebuie să-şi ia rămas-bun se apropie inexorabil, amândoi încep să se întrebe dacă iubirea lor e îndeajuns de puternică pentru a face faţă distanţei. Charlie e convins că-l ţine pe Nick pe loc, iar Nick nu-şi dă seama ce e în mintea lui Charlie. De-aici lucrurile o iau razna. E ştiut că prima iubire rareori ţine toată viaţa. Ce vor face Nick şi Charlie pentru dragostea lor?

„(...) Unele lucruri sunt mai plăcute dacă le ținem doar pentru noi.”

Cărțile sunt lentile spre sufletul unui autor, nu-i așa? Iar Nick și Charlie  este o astfel de lentilă prin care ne putem uita direct (dar fără să fim intruzivi) în inimile a doi adolescenți care se iubesc. De la prima pagină, am simțit că acest roman nu este doar o simplă continuare a poveștii lor (pentru că am citit și primele două volume din seria Heartstopper) ci o incursiune profund emoțională în fricile, speranțele și maturizarea lor. Oseman reușește, printr-un stil simplu dar incredibil de autentic, stilul ei, să redea cu fidelitate frământările iubirii adolescentine (bine, poate puțin cam prea idealizat). Nick urmează să plece la universitate, iar Charlie este cuprins de o frică paralizantă: ce se va întâmpla cu ei? Vor reuși să facă față distanței sau aceasta va fi fisura care le va distruge povestea de iubire? Mi-a plăcut enorm felul în care Oseman surprinde aceste emoții - nu doar prin cuvinte, ci și prin tăceri, prin gesturi mici, printr-o frazare ce reușește să exprime fără prea multe explicații exact ce simt personajele.

„Pornesc motorul, dar rămân douăzeci de minute în mașină, fără s-o iau din loc, poate pentru că mi-e teamă să plec cu mașina câtă vreme se mai aud tunete în depărtare sau poate pentru că sper c-o să-l văd pe Charlie ieșind în fugă din casă, deschizând portiera și spunându-mi că tot ce-a zis a fost doar o greșeală la beție. Dar nu apare. Așa că stau și aștept.”

Ce mi-a mai plăcut a fost profunzimea relației dintre Nick și Charlie. Sunt doi adolescenți care se iubesc, dar care se confruntă cu realitatea crudă (dar inevitabilă) a schimbării. Este ușor să spui „ne vom descurca”, dar atunci când viitorul este o necunoscută înspăimântătoare, toate promisiunile devin fragile. Am simțit fiecare dubiu al lui Charlie ca o lovitură în piept. Împreună, el și Nick erau de neclintit, dar separați... cine știe? Am văzut atât de multe relații destrămându-se din cauza distanței, iar cartea aceasta m-a dus exact în acele momente din viața mea când am văzut cum astfel de povești se sting ca niște stele pierdute în infinit. Unul dintre lucrurile care mi-au mai plăcut a fost modul în care reușește să redea anxietatea lui Charlie. Nu este doar frica de a-l pierde pe Nick, ci și teama de a nu fi suficient, de a nu putea concura cu noua lume în care iubitul lui va pătrunde. Aceasta este o nesiguranță profund umană, una pe care, la un moment dat, cu toții o simțim. Poate cea mai frumoasă parte a cărții este felul în care Nick îi dovedește lui Charlie că iubirea lor nu este o flacără trecătoare, ci un foc de tabără care va continua să ardă indiferent de distanță.

„Dar nu cred c-o să-mi revin. Niciodată. Nu cred c-o să-mi mai revin vreodată.”

Povestea este destul de realistă (în general, cărțile din genul  romance mereu mi se pare că au povești de dragoste prea idealizate). Nu există o idealizare exagerată a iubirii, totuși, în Nick și Charlie. Nu avem parte doar de momente dulci, ci și de certuri, de lacrimi, de momente în care pare că totul se destramă. Alice Oseman nu îndulcește adevărul, ci ni-l dă așa cum este: crud, emoționant, dar, mai presus de toate, autentic. Mi-a plăcut faptul că romanul alternează perspectivele, ceea ce ne oferă o privire de ansamblu asupra gândurilor ambilor protagoniști. Uneori, când citești doar dintr-o singură perspectivă, e ușor să-l judeci pe celălalt. La final, am rămas cu un zâmbet pe buze. Recomand această carte tuturor celor care au iubit Heartstopper. Este o continuare perfectă, o bucată de viață pusă pe hârtie, un memento al faptului că iubirea adevărată poate trece peste orice obstacole. Deși, în esență, este o carte pentru adolescenți, a fost o lectură pe care am savurat-o și care m-ar relaxat foarte mult.

Doamna Hayat, de Ahmet Altan - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2023

Traducere: Mădălina Ghiu

Ahmet Altan (n. 1950) este unul dintre cei mai citiți prozatori turci, dar și un jurnalist redutabil. A fost adus in fața instanței de cel puțin 100 de ori din cauza opiniilor sale politice incomode și a stilului său direct. Este cunoscut ca unul dintre primii intelectuali turci care au recunoscut că ceea ce Imperiul Otoman a făcut populației armene se califică drept genocid. In 2016, in urma puciului eșuat din Turcia, Altan a fost judecat și condamnat pentru că ar fi transmis „mesaje subliminale” puciștilor in timpul unei emisiuni televizate. Deși condamnat la închisoare pe viață, in aprilie 2021, Curtea Supremă de Apel a Turciei a dispus eliberarea lui. În februarie 2024, Ahmet Altan a fost condamnat din nou la închisoare. Întreaga corespondență ii este monitorizată și cenzurată. De la debutul său in 1982, Altan a publicat mai multe romane și volume de eseuri. În Anansi. World Fiction au apărut romanele: Doamna Hayat, Ca o rană de sabie (cu care debutează ciclul Cvartetul otoman), Dragoste în vremea revoltelor (Cvartetul otoman, #2) și volumul de memorii Nu voi mai vedea lumea niciodată. În prezent, Ahmet Altan trăiește la Istanbul, iar autoritățile turce ii interzic in continuare să părăsească țara.

🥇PRIX FEMINA ÉTRANGER 2021. PRIX TRANSFUGE DU MEILLEUR ROMAN EUROPÉEN 2021🥇

Într-un oraș oarecare, tânărul Fazil, student la Litere, revine la facultate după moartea neașteptată a tatălui său. Sărac, nevoit să trăiască în condiții modeste și să facă figurație într­-un studio de televiziune, cunoaște o femeie cu profil de odaliscă, doamna Hayat, care îi trezește pasiuni nebănuite, dar întâlnește și o tânără studentă, Sila, îndrăgostită și ea de literatură. Fazil se împarte între aceste iubiri contradictorii. Situația politică din țară, regimul fals democratic instalat la putere, denunțurile, arestările arbitrare se reflectă în atmosfera de teroare care se instaurează treptat în oraș și în mediul academic. Deși ar putea să părăsească țara împreună cu Sila, tânărul, de acum singur și privind viața cu alți ochi, ia o altă decizie. Scris în detenție, romanul lui Ahmet Altan este un elogiu adus libertății, iubirii, literaturii, vieții în general.

„Alături de ea am descoperit suprema fericire de a fi bărbat, mascul, am învățat să înot în craterul unui vulcan care răspândea parfum de crini. Era un safari nesfârșit de plăceri. Mă înfășura în căldura și în voluptatea ei ca să mă ducă departe, către locuri necunoscute, iar fiecare dintre gesturile ei tandre era ca o revelație senzuală. M-a învățat că plăcerea poate fi obținută pe un număr infinit de căi.”

Încă de la primele pagini ale romanului Doamna Hayat, m-am simțit prins într-o vrajă, ca și cum un val m-ar fi tras spre adâncimile unei povești pe care nu voiam să o părăsesc. Mi-a plăcut enorm această carte, nu doar pentru povestea ei plină de pasiune, ci și pentru felul în care Ahmet Altan reușește să învăluie realitatea într-un strat fin de poezie. A fost ca și cum aș fi privit un tablou impresionist, unde culorile nu sunt aplicate riguros, dar creează o imagine mai vie decât orice fotografie. Ahmet Altan nu scrie doar despre iubire, ci despre libertate, despre artă și despre lupta necontenită a omului cu propriile limite și frici. Faptul că această carte a fost scrisă în închisoare îi adaugă un alt strat de profunzime – cuvintele autorului par a fi sculptate în zidurile reci ale celulei sale, iar personajele devin ecouri ale gândurilor sale captive. Este un roman despre evadare – nu una fizică, ci una a spiritului, a dorinței de a trăi și de a iubi, indiferent de circumstanțe.

„Am descoperit de-a lungul zilelor sentimente noi, idei noi, o altă percepție a timpului, un alt mod de a trăi. Natura timpului se schimba imediat ce o atingeam, existența se elibera din învelișul timpului, spintecată parcă de un cuțit ascuțit, despuiată de trecut și viitor, dezvăluind clipa trăită, ca pe miezul unui fruct suculent (...). Nu mai exista nici trecut, nici viitor când îi simțeam trupul lipit de al meu, ci doar momentul unic, invadat de prezența ei, care doar el ne lega de viață.”

M-am regăsit în Fazil, acest tânăr care se zbate între realități opuse, între două femei și două viziuni asupra vieții. El este prins între maturitatea senzuală a doamnei Hayat  și idealismul intelectual al Silei, între atracția hedonistă și dorința de stabilitate. Fazil este un personaj complex, nesigur, uneori egoist, alteori naiv, dar întotdeauna profund uman. Aș minți dacă aș spune că nu am empatizat cu el. Fazil, asemenea nouă tuturor, se teme de ceea ce va deveni. Se agață de trecut, de siguranța unei vieți deja trasate de tatăl său, dar în același timp, este fascinat de necunoscut. Iubirea pentru doamna Hayat nu este doar o iubire carnală, ci și o dorință de evadare, de a trăi momentul fără constrângeri. Pe de altă parte, relația cu Sila îi oferă o alternativă de viitor, spre o stabilitate pe care nu este sigur că și-o dorește cu adevărat.

„– Să nu te temi, Marc Antoniu... Nu trebuie să-ți fie frică de nimic în viață... Viața nu-i bună de nimic altceva decât să fie trăită. Idioțenie e să faci economie la viață, refuzându-ți plăcerile de la o zi la alta, ca avarii. Fiindcă viața nu poate fi economisită... Dacă nu o cheltuiești, se va cheltui singură și se va termina.

Urcând în lift, a adăugat:

– Trebuie să privești lumea imaginându-ți un cutremur. Totul se transformă în praf, iar banii, în pulbere.”

Doamna Hayat nu este doar un personaj, ci o stare de spirit. Este un vis care sfidează realitatea, o femeie care trăiește fără regrete, fără rețineri. Încă de la prima întâlnire, am simțit că ea nu este definită de vârstă sau statut social, ci de o forță interioară care o face magnetică. Mi-a amintit de femeile din filmele clasice – senzuală, dar profundă, jucăușă, dar melancolică, o femeie care își acceptă frumusețea și trecerea timpului fără teama judecății celorlalți. Într-un fel, doamna Hayat este vocea pe care toți am vrea să o ascultăm atunci când ne simțim pierduți. Ea nu oferă soluții, nu impune reguli, ci trăiește clipa și își asumă consecințele. Am admirat-o și am iubit-o, la fel cum a făcut-o și Fazil. Și, într-un final, am înțeles de ce a ales să rămână, de ce nu s-a pierdut în vise și visuri, ci a preferat realitatea, cu toate imperfecțiunile ei.

„– Am gustat mierea, dar unde este otrava?

– În miere.

Otrava era miere. Acesta era clișeul. Restul nu era decât destin.”

În contrast cu Madame Hayat, Sila este simbolul idealismului, al stabilității și al ordinii. O tânără inteligentă, disciplinată, care pare a fi răspunsul la toate întrebările lui Fazil. Și totuși, oricât de mult m-am străduit, nu am reușit să o iubesc la fel de mult ca pe doamna Hayat. Poate pentru că, la fel ca Fazil, și eu am simțit că perfecțiunea nu este întotdeauna cea mai atrăgătoare cale. Poate pentru că Sila, în dorința ei de a construi un viitor, părea că uită să trăiască prezentul. Sila pleacă, doamna Hayat rămâne. Dar ce înseamnă asta, de fapt? Alegem visul sau realitatea? Ne urmăm idealurile sau acceptăm viața așa cum este? Ahmet Altan nu ne oferă răspunsuri directe, ci doar un final care încă îmi răsună în minte chiar și acum, la mult timp după ce am închis cartea: Eu sunt aici. Aștept.

„(...) Eram ca o sămânță care încolțise în pământul ei, crescusem în atmosfera creată de ea, în armonie cu aerul, cerul, apele ei, eram înrădăcinat în ea, îi aparțineam, și chiar zărită de departe, în mijlocul mulțimii dintr-un aeroport, dintr-o gară, de la o manifestație, cea mai mică mișcare a ei m-ar fi înnebunit întotdeauna.”

Ce m-a mai impresionat foarte mult la Doamna Hayat este faptul că, deși a fost scrisă într-o închisoare, nu este o carte despre suferință, ci despre speranță. Ahmet Altan ne arată că, indiferent de cât de întunecată este realitatea, mintea umană rămâne liberă, va rămâne mereu liberă. Chiar și atunci când este închis, el reușește să creeze un univers unde oamenii iubesc, visează, se tem și speră. Citind această carte, am simțit că mă plimb prin Istanbul, că sunt în cafenelele pline de fum, pe străzile înguste, că aud zgomotul valurilor pe Bosfor. Am simțit tensiunea politică care se insinuează subtil în poveste, fără a o acapara, dar mereu prezentă, ca un pericol nevăzut. Este nevoie de un talent extraordinar pentru a scrie despre realitate fără a o impune, pentru a vorbi despre dictatură fără a țipa, pentru a împleti dragostea și politica într-un mod atât de natural.

„Când să coboare, s-a aplecat spre mine și m-a sărutat în colțul gurii. Avea buzele calde, cu gust de ciocolată.”

Doamna Hayat nu este un roman de dragoste (deși coperta, sincer să fiu, te cam poate induce în eroare) ci un roman despre esența umană, despre libertate, despre felul în care ne alegem destinul. Ahmet Altan ne livrează o poveste care se simte vie, autentică, în care fiecare cititor se poate regăsi într-un fel sau altul. Pentru mine, această carte a fost ca o plimbare pe malul mării la apus, când soarele aruncă umbre lungi și cerul se aprinde într-o mie de culori. A fost dulce și amară, tandră și crudă, reală și onirică. Și, cel mai important, a fost o carte care m-a făcut să simt – și asta este, până la urmă, tot ce contează într-o poveste bună. V-o recomand cu cea mai mare încredere!

Înotătorii, de Julie Otsuka - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 160

Anul apariției: 2023

Traducere: Genoveva Cerchez

Julie Otsuka (n. 1962) este scriitoare americană de origine japoneză, fiica unor emigranți la prima și a doua generație. A urmat cursurile Yale University, apoi a absolvit un masterat în Arte Frumoase la Columbia University. Romanul ei de debut, When the Emperor Was Divine (2002), are ca temă deportarea japonezilor americani în lagăre de concentrare, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. În 2012, Julie Otsuka a publicat al doilea roman, Buddha din podul casei, care s-­a aflat pe lista de bestselleruri a San Francisco Chronicle și The New York Times și a fost recompensat cu PEN/Faulkner Award și cu Prix Femina Étranger.

🥇ROMAN CÂȘTIGĂTOR AL ANDREW CARNEGIE MEDAL FOR EXCELLENCE IN FICTION 2023 🥇

Înotătorii păstrează cu mare atenție distanța unii de ceilalți, singurele semnale pe care și le transmit fiind cele legate de rutina parcurgerii bazinului, de echipamentul sportiv sau de inadaptarea la viața „de sus”. Dar când pe fundul piscinei subterane apare o crăpătură, care se transformă într­-un cuib, o rețea de fisuri care duce la închiderea sălii, se găsesc cu toții în situația imposibilă de a se întoarce forțat la realitate. De aici însă romanul își focalizează atenția asupra uneia dintre înotătoare, Alice, care își pierde treptat memoria, pentru a se izola în cele din urmă în copilăria petrecută într-­un lagăr de concentrare pentru japonezii din America. Ceea ce începe ca manual de utilizare a unei piscine publice devine un roman sfâșietor despre relația mamă­-fiică, despre memorie și suferință.

„Anularea temporară a gravitației. Miracolul ușurinței cu care aluneci, nestânjenit, de-a lungul lucioasei suprafețe albastre. E ca și cum ai zbura. Plăcerea netulburată a mișcării. Evaporarea oricărei dorințe. Sunt liber. Dintr-odată plutești. În derivă. Extatic. Euforic. Într-o stare de beautitudine fermecată, ca în transă. Și dacă înoți suficient de mult, nu mai știi unde se termină trupul tău și unde începe apa, iar intre tine și lume nu mai e niciun hotar. E nirvana.”

Când am terminat Înotătorii, m-am simțit de parcă tocmai mă trezisem dintr-un vis febril, unul în care apa și memoria se amestecau într-un dans lent, fascinant și devastator. A fost ca și cum cineva mi-ar fi strecurat în palmă un glob de sticlă fragil, iar pe măsură ce îl priveam, fisurile lui deveneau tot mai vizibile, până când realitatea însăși părea să se destrame. Otsuka a creat mai mult decât o poveste, a creat o experiență senzorială în care fiecare detaliu, fiecare gest al înotătorilor din piscina subterană, fiecare umbră care pâlpâie la marginea conștiinței lui Alice, personajul central, construiește un tablou al fragilității umane. Și ce dureros & devasator & acut s-a simțit totul.  Am fost fascinat de prima parte a romanului, în care piscina devine un „microunivers”, o lume în care regulile și rutina oferă un sens existenței. Acolo, sub pământ, sub lumina artificială care nu se schimbă niciodată, înotătorii își găsesc liniștea. Este un loc de refugiu, o catedrală lichidă în care trupurile se eliberează de gravitație, de durerile și micile lor imperfecțiuni. Am simțit, citind, că mă aflu și eu acolo, printre ei, alunecând prin apă, împărtășind aceeași obsesie pentru lungimi, pentru ritm, pentru acel moment de plutire în care durerile dispar. Otsuka a surprins perfect modul în care sportul – fie că e vorba de înot, alergare sau altă formă de mișcare – devine un ritual, un colac de salvare care ne oferă stabilitate, ne ancorează în lume.

„(...) Pentru că acum, în fața obștescului sfârșit, suntem egali.”

Dar apoi... Fisura apare. La început, e doar o linie fină, un detaliu banal, ceva ce ar putea fi ignorat. Dar așa cum o simplă fisură pe suprafața apei poate semnala un curent puternic dedesubt, și această crăpătură anunță o schimbare iminentă. Înotătorii reacționează în feluri diferite: unii sunt îngroziți, alții încearcă să își păstreze calmul, dar toți simt că ordinea lor se destramă. Am fost captivat de felul în care această fisură devine simbolul fragilității noastre – poate fi o criză globală, o schimbare inevitabilă sau, așa cum devine clar mai târziu, primele semne ale degradării minții umane. Căci, de fapt, Înotătorii nu este doar despre înotători, ci despre memorie, sau poate mai degrabă pierderea ei. Alice, a cărei prezență a fost una periferică în prima parte a cărții, devine apoi centrul întregii povești. Pe măsură ce boala ei – o formă de demență – avansează, lumea ei începe să se destrame, la fel ca piscina abandonată. Dacă prima parte a cărții are o senzație colectivă, un cor de voci care se ridică împreună, a doua jumătate se îngustează, devine intimă, aproape claustrofobică. Citind, am simțit că mă afund într-un labirint în care pereții se apropie tot mai mult, până când nu mai rămâne nimic, doar confuzie și tristețe.

„(...) Crezi că ți-ai putea petrece toată viața privind acest copac – și în unele zile s-ar putea să ți se pare că asta ai și făcut – și ar fi suficient. Perceperea frumuseții. O viață bine trăită. Vei fi zărit însăși esența perfecțiunii.”

Ce m-a impresionat cel mai mult a fost felul în care Otsuka redă această degradare. Nu prin mari tragedii, nu prin scene dramatice, ci prin detalii mărunte: o frază uitată, un nume care scapă, o rutină care nu mai are sens. E înspăimântător să vezi cum lumea cuiva se prăbușește nu dintr-o dată, ci lent, bucățică cu bucățică, până când nu mai rămâne nimic recognoscibil. M-a făcut să mă gândesc la propriii mei bunici, la felul în care, într-o zi, un chip familiar devine străin, cum memoria – acel fir subțire care ne leagă de cine suntem – se poate rupe atât de ușor. Dacă piscina era un loc al stabilității, al controlului, atunci căminul de bătrâni unde ajunge Alice este opusul: un spațiu al pierderii, al depersonalizării. Diferența dintre aceste două lumi m-a lovit puternic. În piscină, oamenii au nume, povești, identități. În instituție, Alice devine doar un număr, o pacientă printre altele, cineva de care trebuie să se ocupe personalul medical, dar care nu mai este cu adevărat Alice.

„(...) O să mergi în fiecare dimineață, la răsărit, pe malul oceanului și o să-ți ridici brațele spre cer, apoi, încet, cu respect, cu recunoștință și uimire, te vei închina până la pământ și vei saluta soarele care răsare. Înc-o zi.”

Finalul romanului m-a lăsat cu un nod în gât. Nu este un final grandios, ci unul inevitabil. Nu există salvare, nu există o întoarcere în trecut. Dar tocmai această onestitate brutală a făcut ca povestea să fie atât de puternică pentru mine. Otsuka scrie cu o precizie aproape chirurgicală, dar în această precizie se ascunde o imensă umanitate. Nu ne oferă răspunsuri, nu ne oferă speranță falsă, dar ne face să simțim – și, uneori, acesta este cel mai mare dar pe care ni-l poate oferi literatura. Înotătorii este o carte despre pierdere, dar și despre felul în care ne agățăm de ritualuri pentru a face față inevitabilului. Este despre micile comunități pe care le construim și despre modul în care, în cele din urmă, toate lucrurile – fie ele piscine subterane sau amintiri prețioase – dispar. Și, după ce am închis cartea, am simțit că mă aflu și eu la marginea unei piscine goale, privind în jos, întrebându-mă cât timp va dura până când crăpăturile vor ajunge și la mine. Aș spera ca asta să nu se întâmple niciodată, însă, cine știe...? Cele mai ușoare lucruri sunt acelea care depind de noi, iar deseori o astfel de situație nu depinde de noi. Tot ce putem face este să încercăm, pe cât este posibil, să-i reducem riscurile...